Arhive etichetă: mânăstiri

Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de mai, având timp liber, m-am hotărât să vizitez câteva din comunele județului Timiș. Am plecat de dimineață din Arad, am parcurs autostrada, am părăsit-o spre localitatea Păru, de unde m-am îndreptat spre nord.

După 95 kilometri (1 oră) am intrat în comuna Balinț, situată în estul județului Timiș. Încă din secolul VII în localitate s-au mutat slavi, de unde și numele ei. Fiind în apropierea râului Bega și producându-se multe inundații, în secolul XI o parte din locuitori s-au mutat mai departe de râu și au format Balințu de Sus, vechea vatră purtând numele Balințu de Jos. În jurul anului 1554 cele două sate s-au unit formând așezarea numită Ballinch.

La marginea satului s-au purtat lupte între trupele austriece și otomane (1602). Câștigând, austriecii au oprimat populația care-i sprijinise pe turci. Un secol mai târziu sătenii s-au răsculat (1736-1739) și satele au fost distruse de trupele austriece. Ulterior aceștia le-au reconstruit pe actualele locații. Balinț era populat de români ortodocși. În 1834 au construită o Biserică de lemn. Nu după mult timp a fost înlocuită cu actuala din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1887-1890).

În acea perioadă în Balinț s-au stabilit familii de evrei comercianți și meseriași germani. Fiind dată în folosință linia de cale ferată Lugoj-Ilia, la marginea satului s-a construit o gară. (1897). Între anii 1902-1904 atât Balinț cât și satele care azi aparțin administrativ de comună- Bodo, Fădimac, Târgoviște, au fost colonizate cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică

Localnicii au participat la cele două războaie mondiale. În cinstea celor decedați a fost ridicat Monumentul Eroilor.

Satul Târgoviște se află la 3 kilometri vest de comună. Numele l-a păstrat încă de pe vremea romanilor. Provine de la târg și Vesta, zeița focului la romani.

Satul a fost de-a lungul timpului pur românesc. Nu a fost ocupat de slavi și în secolele XII-XIII era unitatea administrativă.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925)

La 2 kilometri est de comună este situat satul Bodo. Așezarea a fost atestată documentar din 1344, cu numele Bodov, dar a existat încă din epoca bronzului, între anii 1967-1968 fiind descoperit un tumul, cu un schelet înhumat situat central pe un pat de nisip cu ocru, probabil al unui conducător de trib, unul dintre puținele descoperite în țară, acelea fiind în zona Dunării. De fapt, pe actuala vatră, satul s-a format în perioada 1892-1894, prin colonizarea cu maghiari, veniți din nordul râului Mureș, care și azi sunt majoritari.

Biserica Reformată Calvină (1903)

La 4 kilometri nord de Balinț se află satul Fădimac, sat românesc, atestat documentar din 1488, cu numele Fagymag, când era situat pe dealul din nordul actualului sat. S-a mutat în locul de azi la sfârșitul secolului XVIII.

A fost mutată și Biserica de lemn. A rezistat puțin timp, fiind demolată și în locul ei construită alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897).

În comuna Bara am ajuns după 6 kilometri rulați spre nord. Situată la poalele dealurilor Lipovei, aparținea de cetatea Șoimoș, perioadă din care a fost atestată documentar (1367). Distrusă de turci, a fost reînființată în perioada 1690-1700.

Sub Imperiul Austro-Ungar a rămas majoritar românească. Spre sfârșitul secolului XIX era deținută de Pavel Teodorescu şi Constantin Florea (1879).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1885)

De comuna Bara aparțin administrativ satele Rădmănești, Dobrești, Lăpușnic și Spata care au aparținut și ele de cetatea Șoimoș (jud. Arad).

Satul Spata, situat la 5 kilometri nord de comună, a fost atestat documentar din 1371, cu numele Terra Aquosa (teren mlăștinos), când aparținea de districtul Balinț. În 1440 Regele Ladislau I l-a inclus în cadrul cetății Șoimoș și din 1477 a fost deținut de Nicolae Bánffy, prefectul de Poszony (Bratislava). Sub otomani satul a fost pustiit.

Încă de pe vremea cuceririi Banatul de austrieci era aproape depopulat, avea doar 7 case.

Biserica ortodoxă

Sub comuniști, datorită locației izolate, puținii localnici au început să migreze spre comunele dezvoltate și spre orașele mai apropiate (1950-1960).

În anul 1997 a decedat ultimul băștinaș din sat.

Datorită faptului că mai locuiesc în jur de 18-20 de persoane, există posibilitatea desființării lui.

De acolo m-am îndreptat spre Rădmănești, situat la 5 kilometri nord-est.

Parcă treceam printr-o zonă din alt secol. Drumul prăfuit străbătea dealurile pe care vitele pășteau în voie. Fiind orășeancă, liniștea înconjurătoare mi se părea chiar ciudată, dar relaxantă.

Chiar m-am oprit să „socializez” cu o văcuță care, curioasă, parcă așteptându-mă, se oprise pe marginea șoselei.

Satul Rădmănești, numit atunci Radmanocz, a fost atestat documentar din 1437. A trecut din proprietar în proprietar apoi Regele Ladislau I l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Din 1607, împreună cu toată zona de sud a actualului județ Arad (Bruznic, Zăbalț) și toate morile de pe valea Mureșului, a intrat în posesia lui Sava Brancovici, fost Episcop al Ardealului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1927-1929)

M-am întors și m-am îndreptat spre est unde, la distanță de 5 kilometri, se află satul Lăpușnic, numit Laposnok, în anul atestării documentare (1416). Pe parcursul secolului XVII a fost depopulat și spre sfârșit repopulat. Sub austrieci a intrat în proprietatea fiscului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1920-1930)

Monumentul Eroilor

Încă 2 kilometri spre nord-est, pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Bara.

Satul Dobrești a fost atestat documentar din 1477, cu numele Dobrezncye.

În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1832, din lemn de stejar. În interior s-a păstrat pictura de pe iconostas, realizată în anul 1852.

Dobrești este satul natal al actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei, Prea Fericitul Părinte Daniel. Pe un deal de la marginea satului, între anii 2003-2005, a fost ridicată și sfințită Mânăstirea Dobrești „Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Sf. Proroc Ilie Tesviteanul”.

A treia comună pe care doream să o vizitez se afla la 5 kilometri spre est, în zona de tranziție dintre câmpia Begăi și dealurile Lipovei. Comuna Ohaba Lungă, localitate românească, atestată documentar din 1440, din 1447 a intrat în proprietatea marelui moșier Nicolae Bánffy și aparținea actualului județ Arad. Istoria ei este similară cu a localităților din zonă.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1946)

De comună aparțin administrativ satele Dubești, Ierșnic și Ohaba Română, ultimul situat la 8 kilometri nord-vest de comună, accesibil doar pe un drum comunal care străbate dealurile împădurite.

Satul Ohaba Română a fost atestat documentar din 1427. Sub austrieci aparținea districtului Lipova și era în proprietatea fiscului. Din 1850 a intrat în posesia familiei Mocioni.

În timp, datorită faptului a că a fost moștenit de o familie sârbească, a fost numit, impropriu, Ohaba Sârbească.

Biserica Ortodoxă (1973)

M-am întors în Ohaba Lungă. De acolo m-am îndreptat spre est, în total 13 kilometri, până în satul Dubești, atestat în perioada 1514-1516, când făcea parte din domeniul cetății Șoimoș și aparținea lui George Brandenburg. Se povestește că era format din 3 cătune românești care, împreună, au construit o Biserică de lemn (1650). În timp acestea s-au unit și au format satul, pe actuala vatră.

A trebuit să fie mutată și biserica. După multe dispute, privind locul, Biserica de lemn „Sf. Dumitru” a fost situată pe dealul Toplii (1828), unde se află și azi. În timp a suferit reparații astfel în  1959 s-a refăcut temelia, când a fost ridicată cu 50 cm. În interior s-a păstrat  pictura pe lemn de brad, datată de unii specialiști de la sfârșitul sec XVIII, de alții din secolul XIX, majoritatea conservată. În vestul bisericii se află clopotnița.

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comună, a trebuie să mă îndrept spre sud, până în satul Cladova, comuna Bethausen, apoi spre nord-est, în total 15 kilometri. Satul Ierșnic a fost atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Iancu de Hunedoara.

De fapt existau trei cătune- Also Jerczenick, Kezepsew Jerczenick şi Felsew Jerczenick, care, sub austrieci, s-au unit pe vatra actuală și au format satul, numit atunci Arschnik.  

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (2006)

Citește și Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Comunele Sânmihaiu Român, Șag și Pădureni, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Sânmihaiu Român este situată la 12 kilometri sud-vest de municipiul Timișoara, lângă râul Bega. A fost atestată documentar din 1327. Sub ocupația otomană a rezistat și, sub austrieci, în însemnările lui Marsigli, apare cu numele Sent Mihai (1690-1700).

Localitate românească, în 1774 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”.

Satul a fost deținut de stat până în 1868 când a trecut în proprietatea notarului comitatului Timiș, Bela Jeszenszky, apoi a Consiliului Ortodox Român din Arad. Sub administrația românească numele Romanszentmihaly a fost schimbat în Begaszentmihaly (1911). 

Școala Generală

În Primul Război Mondial mulți dintre localnici au decedat. În amintirea lor a fost ridicat un monument (1931).

De comună aparțin administrativ 2 sate, ambele atestate documentar din 1933. La 5 kilometri vest se află satul Sânmihaiu German. Sub austro-ungari a fost colonizat cu germani (1717, 1808) care s-au așezat pe locul fostului sat românesc Sillach, rămas fără locuitori. L-au numit Rauthendorf, după funcționarul care s-a ocupat de colonizare. În acea perioadă au construit Biserica Romano-Catolică.

În timp s-a dezvoltat ajungând, înainte de Primul Război Mondial, să aibă două bănci, Uniunea agricultorilor, Uniunea meseriașilor și o Societate de mașini de treierat.

Satul Utvin este situat la 3 kilometri de comună, pe drumul spre Timișoara. Inițial numit “Uthwin” sau “Kis Otveny”, era deținut de Pogany Domokoş și avea statutul de târg. Apoi a trecut în proprietatea Împăratului Sigismund de Luxemburg, în 1456 a lui Iancu de Hunedoara și în 1540 proprietar a devenit Olah Iakob de Utvin, după care a primit numele pe care îl poartă și azi.

Câțiva ani mai târziu l-a preluat comitele de Timiș, Losonszy, care nu a rezistat în fața atacurilor turcești și l-a predat acestora (1552). Satul a rezistat sub ocupația otomană și sub austro-ungari, rămânând un sat românesc.  

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”

În decursul timpului satul a prosperat astfel în 1912 deținea o cărămidărie și în perioada în care era proprietar baronul Ronay, o bibliotecă cu circa 4.000 de volume.

Actual, digul care limitează inundațiile râului Bega, situat la marginea comunei, a devenit traseu pentru bicicliștii de cursă lungă pentru care a fost amenajată și o terasă, la care se pot opri.

Comuna Șag este situată la 12 kilometri sud de Timișoara, pe malul drept al râului Timiș și face parte din zona metropolitană. Deși cercetările arheologice au descoperit în zonă diverse fragmente ceramice, bijuterii și un mormânt din secolul III e.n., de asemenea în râul Timiș, obiecte din mileniile IV-V î.e.n., satul, cu numele Sad, a fost atestat documentar abia din 1332, nume schimbat sub austrieci în Sasch (1717). Localitate românească, aveau o Biserică de lemn (1705) care în 1854 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În același secol s-a deschis și prima Școală cu predare în limba română (1776). Localitatea a rămas pur românească până în 1823 când au fost aduși coloniști germani care însă nu au rămas în zonă. Astfel în perioada 1830-1850 a fost colonizat cu șvabi, câteva familii de slovaci, cehi și în 1892 a sosit prima familie de maghiari.

Biserica Romano-Catolică (1884)

Pentru a scăpa de inundațiile frecvente și terenul mlăștinos pe care era situat satul,  începând cu anul 1759 au fost executate lucrări de asanare și s-au efectuat îndiguiri repetate, ultima fiind între anii 1903-1908. Suprafața satului a crescut și agricultura a prosperat. În secolul XIX Șag a devenit prosper. Avea un Oficiu Poștal cu telegraf, o Gară (1858), bănci și s-au construit două Fabrici de cărămizi  (1859-1860; 1880-1889).

În anul 1944, la marginea de est a comunei, mitropolitul Vasile Lăzărescu a dorit să înființeze o mânăstire. Inițial a fost construită o capelă în care se țineau slujbele dar, intrând sub regimul comunist, aceasta a fost desființată.

Totuși Mânăstirea Șag-Timișeni „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” a rămas în plan și, primind permisiunea, începând cu anul 1968 a fost ridicată prima biserică.

Pictura interioară a fost terminată în 1972.

Apoi s-au ridicat o clădire în care funcționează stăreția, o parte din chilii și după 1990 o clădire pentru cazarea pelerinilor.

Între anii 2002-2012 a fost construită a doua biserică și clădirile anexe.

La 8 kilometri sud de Șag se află comuna Pădureni, atestată documentar din 1332, cu numele Legvid, schimbat sub ocupația otomană în Ligit (1590). Până în secolul XVIII nu se mai cunosc date despre ea, doar că pe harta Contelui Mercy era notată cu numele Lighed, nume purtat până în 1964, când a fost în schimbat în Pădureni.

Localitatea era pur românească. În 1779 avea o Parohie Ortodoxă și o Biserică de lemn. Devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu alta din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, sfințită în  1837.

O parte din populație trecând la ritul greco-catolic, între anii 1898-1900 a fost construită Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”. Sub comuniști ritul a fost interzis apoi a intrat din nou în legalitate. Din informațiile primite am aflat că azi biserica deservește atât greco-catolicii cât și romano-catolicii.

Satul Pădureni a aparținut administrativ de comuna Jebel până în anul 2004 când s-a desprins și a devenit comună de sine stătătoare.

Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Ciacova este situată în Câmpia Timișului, pe râul Timișul Mort. A fost atestată documentar din perioada 1220-1224, cu numele Csaak care provenea de la proprietarii ei, familia Csak, care dețineau moșii întinse în județele Cenad, Arad, Timiș și Zărand.

Aceștia s-au retras din calea invaziei otomanilor, perioadă în care satul a fost distrus. Apoi Regele Bela a dat teritoriul pecenegilor și cumenilor în proprietatea cărora a rămas scurt timp deoarece în  1285 a avut loc o revoluție cumană în urma căreia Ciacova a revenit în proprietatea lui Nicolae Csak.

Satul a fost refăcut și numărul populației crescând,  între 1332-1333 a primit statutul de comună. La sfârșitul secolului XIV, pentru a se apăra de invaziile turcilor, a fost construită o Cetatea Ciacova, înconjurată de o rețea de canale (1390-1394).

A rezistat până în 1701 când turcii au cucerit-o și distrus-o, păstrând doar turnul de apărare care s-a păstrat până azi, localnicii numindu-l Cula.

Turnul din cărămidă,  de formă dreptunghiulară, cu contraforturi  la colțurile exterioare, înalt de 30 metri, avea patru nivele.

Lângă el, azi centrul orașului, era locul de adunare al soldaților turci, paznicii cetății. După ce au fost alungați de habsurgi, comuna a fost colonizată majoritar cu germani (șvabi), cu maghiari și croați (1772) și a fost ridicată o biserică catolică (1732-1741).

Un secol mai târziu, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Treime” (1880-1881).

A fost ridicată în stil gotic, cu sprijinul Societății de fundații regală maghiară care a devenit patron al bisericii.

Altarul principal și amvonul au fost aduse de la Munich (München).

Pentru ortodocși, în perioada 1746-1768 a fost construită Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”.

Interiorul și iconostasul au fost pictate în anul 1771.

Azi picturile sunt într-o stare de maximă degradare.

Totuși atacurile turcești au continuat și, de frica loc, mulți coloniști au plecat. Din această cauză în 1787 a avut loc o colonizare masivă cu slovaci, apoi cu mult mai puțini maghiari (1807-1810), care după evenimentele politice din 1989 au emigrat masiv.

Piața Cetății a fost numită după regii timpului Piața Franz Josef apoi Piața Regina Maria.

Casele care o delimitează au fost locuite de burghezia și intelectualitatea din Ciacova. În unele funcționau ateliere, prăvălii, o farmacie, cafenele, etc.

Într-o casă situată în apropierea pieței, proprietarul, Franz Julius Wettel, istoric bănățean, a adus de la Viena aparatele necesare și a înființat prima tipografie (1880). Un an mai târziu a vândut-o tipografului Eugen Chudy care,  împreună cu fratele lui, au tipărit Csakovaer Wochenblatt, un ziar cu apariție săptămânală, Csakovaer Zeitung, cu apariție zilnică, ambele în limba germană și au deschis prima librărie din Ciacova, pe care le-au deținut până în 1899.

Trecând în posesia lui Peter Gradl, până în 1915 acesta a tipărit un săptămânal în limba maghiară, Csakova es Videke (Ciacova şi împrejurimile), numeroase cărți poștale și vederi cu Ciacova. Librăria a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. În amintirea lor, actualii proprietari au pus pe clădire o placă inscripționată (2014).

În Ciacova există și Casa Memorială Dositej Dimitrije Obradović, fost călugăr, scriitor, traducător sârb,  născut la Ciacova, care a cutreierat lumea și în 1806 s-a mutat la Belgrad unde a înființat „Marea Școală”, devenită ulterior Universitatea Belgrad.

Biserica Ortodoxă a fost construită în perioada 1900-1907, în stil neobizantin.

Din păcate și picturile din interiorul ei ar trebui restaurate.

A urmat un nou război, de data aceea mondial (1914-1918), în care mulți locuitori ai Ciacovei și-au pierdut viața. În amintirea lor a fost ridicat Monument Eroilor din Primul Război Mondial.

După cel de Al Doilea Război Mondial în piața, numită Piața Republicii, casele, naționalizate, au fost lăsate încetul cu încetul să se degradeze.

Din anul 2004 Ciacova a primit statutul de oraș. De el aparțin administrativ satele Obad, Petroman, Macedonia și Cebza.

Satul Obad, situat la 5 kilometri nord-est de oraș, a fost atestat documentar din 1332, cu numele Huhad, schimbat ulterior în Ohod. În secolele XV-XVI pe acel loc a fost ridicată o cetate care s-a menținut și sub ocupația otomană. Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1860) și a primit statutul de comună pe care l-a păstrat până în 1950. Numărul populație scăzând, a redevenit sat.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1893)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ecaterina” (1941)

La 6 kilometri nord de Ciacova este situat satul Petroman, atestat documentar din 1330.

Localitatea era pur românească.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1873)

Sub austrieci, o dată cu catolicizarea impusă de Maria Tereza, mulți dintre localnici au trecut la cultul greco-catolic. Pentru ei, la jumătatea secolului XIX s-a construit Biserica Greco-Catolică.

Satul Macedonia se află la 7 kilometri vest de oraș. A fost atestat documentar din 1332 ca fiind format de proprietarii terenului, familia Maczedonia, sub domnia lui Arpad. Totuși, din documentele vremii, istoricii au concluzionat că în secolul VII acolo a existat o cetate.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1813)

Din anul 1779 și până la sfârșitul Primului Război Mondial satul a aparținut județului Torontal, apoi, prin unirea lor, județului Timiș.

Ultimul sat care aparține de Ciacova, satul Cebza, se află la aproximativ 8 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din  1334, cu numele Chevzen, localitate românească în care exista o biserică fără turn (1395).  

În anul1758  a fost construită Biserica de lemn „Înălțarea Sf. Cruci”, biserică cu turn, așezată pe o fundație de cărămidă, acoperită cu șindrilă, ai cărei pereți au fost realizați din bârne de stejar. Tradiția orală susține că ar fi mult mai veche și că sub altarul ei a existat un izvor cu puteri vindecătoare. În decursul timpului a suferit reparații, șindrila a fost înnoită (1780, 1815) și în secolul XIX pereții au fost tencuiți. Azi ea se află în mijlocul cimitirului parohial, la marginea de nord a satului.

Devenind neîncăpătoare (noroc că nu a fost dărâmată), în mijlocul satului a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1880). Ambele au avut noroc să supraviețuiască inundației râului Timiș (1912) care a distrus satul, rămânând  doar câteva case. Ulterior satul a fost refăcut.

Începând cu anul 1996 la Cebza au început amenajările pentru Mânăstirea Cebza „Înălțarea Sfintei Cruci; Sf. Gheorghe”. Până în 2006 a fost ridicat paraclisul.

În paralel s-au construit chilii pentru călugărițe. În anul 2020 mânăstirea era încă în curs de amenajare.

Citește și Comunele Voiteg și Jebel, județul Timiș

Comuna Fârdea cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.

Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.  

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)

La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.

Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.

La 3 kilometri spre sud,  pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.

Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.

Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.

Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.    

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.

Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.

Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)

La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)

Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.

Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)

Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)

La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.

Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.

Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.

În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.

Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.

Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.

În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.

În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.

Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.

De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.

Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.

A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a  aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.

În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !

Citește și Comuna Tomești cu 5 sate, jud. Timiș

Prin Băile Herculane spre Parcul Central

Publicat pe de
Răspunde

După ce în drumul Arad- Băile Herculane am văzut mai multe obiective, spre seară am ajuns în Băile Herculane unde ne-am cazat la Vila Oltenia, situată în apropierea centrului stațiunii, aproape de un pod care traversează râul Cerna.

Stațiunea este situată pe valea Cernei, între pereții stâncoși ai munților Domogled. Este renumită pentru apele termale curative, de tip clorurat-carbonatat și tip clorurat-sulfat, cu o radioactivitate ridicată.

La mijlocul secolului XIX săpăturile arheologice, făcute în zona localității, au scos la iveală mai multe apeducte, tabule votive, monede, etc., romane.  Localitatea a fost atestată din anul 153 e.n., sub stăpânirea romană.

În acea perioadă a fost numită Therme Herculis deoarece se credea că apele tămăduitoare sunt sacre, nume care a fost găsit scris pe o tabulă votivă. Avea o populație numeroasă și o mare importanță strategică, fapt demonstrat prin cei cinci delegați trimiși la Roma pentru alegerea consulilor.

Băile fiind foarte apreciate, aristocrația romană le frecventa des.

După retragerea romanilor, în decursul timpului zona a fost devastată de hoardele barbare, apoi a intrat sub ocupația otomană dar, nefiind întrebuințate, s-au ruinat. Au urmat războaiele purtate între turci și austro-ungari, terminate cu alungarea turcilor și prin Pacea de la Passarovitz (1718) teritoriul, incluzând și Băile Herculane, au intrat în posesia Imperiului Habsburgic.

Ocolul Silvic Băile Herculane

Fiind în inspecție militară pe Dunăre și trecând prin zonă, un general austriac a descoperit vestigiile romane și existența apelor curative (1734). Înștiințându-l pe Împăratul Carol al VI-lea, a primit ordin să refacă băile termale și să le pună în folosința trupelor militare și a localnicilor, împreună cu câteva izvoare.

Intrând în administrarea militarilor grăniceri (1801), aceștia au refăcut căile de acces și au construit aproape toate vilele vechi ale stațiunii de azi, în stil baroc austriac, un pavilion pentru sanatoriul militar (1810), apoi au fost construite primele hoteluri (1824) și o biserică (1838).

A doua zi de dimineață, cu un itinerar bine stabilit mental, am pornit să explorez stațiunea.

Am traversat râul Cerna pe podul pietonal din apropiere și m-am îndreptat spre două izvoare care se aflau acolo. În stațiune, dintre cele 19 izvoare cunoscute, sunt captate doar 9 și acestea folosite funcție de necesități, restul revărsându-se în râul Cerna.

Izvoarele au fost grupate teoretic  după falia din care au fost forate. Cele două pe care urma să le văd fac parte din Grupa Neptun, care include 6 izvoare.

Izvorul Neptun II (Anteu) este situat în malul drept al Cernei, pe planul faliei Neptun și are scurgeri neregulate deoarece sunt emanate și gaze.

Apa lui este recomandată în tratarea afecțiunilor aparatului digestiv.

La numai 8 metri distanță, pe aceeași falie, dar mai sus, a fost forat Izvorul Neptun III (Argus). Temperatura ambelor izvoare este 54 grade.

Este numit și Izvorul de ochi, apa lui fiind un remediu pentru afecțiunile oculare.

Pe cealaltă parte a râului, lângă vila în care eram cazate, am văzut Băile Venera. Pe vremuri aveau cinci bazine a căror apă avea temperatura de 36-38 grade. Se spune că izvorul a fost descoperit după ce niște cai, cu probleme la picioare, intrând frecvent în acea apă, s-au vindecat (1838).

Erau renumite pentru tratarea femeilor sterile, a unor boli dermatologice și venerice. Sub regimul comunist au fost folosite și de femeile care își provocau avorturi deoarece apa trata eventualele leziuni provocate. Din acest motiv au fost închise și, în timp, au devenit depozit de deșeuri. Din 2010 au fost reamenajate în regim privat.

De la izvoarele Neptun m-am întors spre centrul stațiunii și am deviat pe o stradă lăturalnică dorind să văd o mânăstire.

Din păcate, în drumul meu, ieșind din perimetrul centrului, am văzut adevărata față a localității. Deși în secolul XIX a fost o stațiune renumită pe plan european, sub comuniști o perioadă cu dezvoltare ascendentă,  ruinele aflate la tot pasul arătau că nici azi încă nu sunt luate măsurile necesare reabilitării ei.

După 5 minute am ajuns la  Mânăstirea Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” care funcționează în fosta Vilă Dobosoane. Vila a fost donată Episcopiei Caransebeșului  în anul 1925. Sub regimul comunist, preluată de stat, în ea au funcționat pe rând mai multe instituții, apoi a fost etajată, amenajate 40 de camere și transformată în vilă turistică.

După anul 1989 clădirea a fost retrocedată. Proprietarul a amenajat-o pentru a fi folosită de cler și persoanele cu baza financiară redusă. În timp au fost amenajate chilii, un paraclis și din 2007  a fost transformată în mânăstire.

M-am întors și am urmat malul râului până la cea mai renumită clădire istorică, azi în stare înaintată de degradare, Băile Imperiale Austriece, numite și Băile Neptun (1886).

În secolul XIX, când stațiunea era în plină glorie, marile personalități ale Imperiului Austro-Ungar o frecventau des. Băile Imperiale au fost folosite de Împărații Austriei- Iosif al II-lea și Francisc I cu soția, Charlotte.

Stațiunea a fost vizitată cel mai des de Împăratul Franz Iosef cu soția Elisabeta, cunoscuta și populara Sissi, care în jurnalul său a descris-o ca fiind cea mai frumoasă din Europa. Jurnalul s-a păstrat și azi e expus, împreună cu alte colecții adunate începând cu anul 1922,  în Muzeul Nicolae Cerna, deschis în stațiune.

Clădirea este compusă din trei corpuri, unul central și două laterale.

În corpul din stânga era sala de așteptare pentru intrarea într-o aripă unde erau amenajate băile sulfuroase.

În corpul din dreapta se afla o altă sală de așteptare pentru accesarea băilor saline.

Pe fațada clădirii, în partea superioară, au fost postate statuile unor zeități romane.

Azi, cu tencuiala căzută, pereții deteriorați sau chiar căzuți, încăperile invadate de vegetație, după spusele localnicilor, este în proprietate privată. Ca majoritatea proprietarilor care au primit clădiri istorice, cărora nu le pasă de valoarea culturală și în plus sunt ajutați și de legile insuficient de drastice, proprietarul vilei o lasă să se ruineze în continuare fără a lua măsuri. Totuși în vara anului 2020, printr-un program de voluntariat, studenții Facultăților de Arhitectură Timișoara, Cluj și București au construit eșafodaje cu rol de protecție a trecătorilor.

O dată cu Băile Austriece Imperiale a fost construit și Podul de fier forjat, lung de 32 metri, cu parapeții prezentând elemente decorative (1883-1886).

Traversându-l, am intrat în Parcul Central.  

bustul General Dr. N. Vicol

Citește și Băile Herculane- în jurul Parcului Central

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)

Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.

O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)

La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova. 

Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Actual Darova este locuită în principal de români.

Căminul Cultural

Al doilea sat care aparține administrativ de Darova,  Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit  pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români.  Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost  dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).

În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos).  Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.

Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.

Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)

În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.

Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.

În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.

La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)

Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.

Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.

Căminul Cultural

După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”

După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.

A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.

Primăria

După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)

La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.

Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)

La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.

Biserica Ortodoxă Ucraineană

Satul Visag, aparținător  administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visag a fost atestat documentar din anul 1369.

Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).  

Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.

În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).

Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.

Mânăstirea Țara Almăjului și Morile de apă Rudăria, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Începea a treia zi din excursia mea în județul Caraș-Severin. Am părăsit cu regret Pensiunea „Patru Anotimpuri” din Sasca Română. Urma să rulez până la Eftimie Murgu pentru a vedea renumitele mori de apă care s-au păstrat până azi.

Din Sasca Montană aveam două variante: un drum asfaltat și unul pietruit. L-am ales pe cel pietruit dorind să străbat munții aproape „neumblați”. Până în comuna Cărbunari drumul a fost asfaltat apoi am trecut pe cel pietruit, prin mijlocul pădurii.

Tot urcând am lăsat în spate pădurea și am ajuns pe un platou, Poiana Logor, de unde indicatoarele te îndrumau spre multe trasee montane.

Pe drumul care șerpuia când la vale, când la deal, m-am oprit de multe ori savurând panorama munților și multitudinea de flori care creșteau pe toate zonele înconjurătoare pădurii. Cu siguranță îmi va fi dor de ele.

După 8 kilometri parcurși în aproape jumătate de oră am intrat în satul Stăncilova unde drumul se bifurca.

Nefiind indicatoare am întrebat niște săteni. Amabili, m-au îndrumat spre un drum asfaltat care nu figura pe hărțile Google.

Din Stăncilova a început coborâtul muntelui. Drumul fiind asfaltat, am putut să savurez mai intens panorama.

Munții împăduriți erau din loc în loc întrerupți de poiene înflorate și pe vreme ce coboram spre „civilizație”, de terenuri agricole împrejmuite cu garduri din nuiele împletite.

După 8 kilometri am ajuns în comuna Șopotu Nou.

De acolo le-am spus la revedere munților. Itinerarul pe care mi-l făcusem mă purta prin zone populate. Spre est, după jumătate de oră am ajuns pe teritoriul comunei Bozovici unde, văzând un indicator spre o mânăstire de care nu auzisem, am urcat până la ea.

Mânăstirea Țara Almăjului  „Învierea Domnului” și „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”, locuită de 3 călugărițe, a fost construită  între anii 2013-2018. Interiorul bisericii era încă în curs de amenajare.

În cadrul ei s-a înființat un cămin de persoane vârstnice și nevoiași.

S-a preconizat și înființarea unui centru de tineret în care să se desfășoare activități educative, culturale, etc.

După aproximativ 10 kilometri am ajuns în comuna Eftimie Murgu.

De-a lungul râului Rudăria, afluent al râului Nera, pe o lungime de 3 kilometri se află 22 de mori de apă, încă funcționale, pe care doream să le văd, dacă nu pe toate măcar cele mai reprezentative.

Morile de apă Rudăria, construite pentru a măcina porumbul, grâul, chiar  minerale și pentru a spăla lâna (vâltori),  au fost folosite încă din secolele II-III. În secolele X-XII morăritul a devenit o adevărată industrie deținută de moșieri, clerici și chiar principi. La Rudăria primele 8 mori au fost consemnate în 1772.

În decursul timpului au devenit proprietăți private numite după cei care le dețineau sau după locul de amplasare astfel la Rudăria există „Moara Popascu”, Moara cu Tunel, Moara Bațolea, etc.

În 1874 la Rudăria existau 51 de mori care în decursul timpului s-au împuținat, o parte din ele fiind distruse de inundații (1941, 1955).

Principiul de funcționare este simplu. Un șuvoi de apă puternic trece peste o roată prevăzută cu palete care, mișcându-se, învârtesc axul roții, apoi curge mai departe la vale.

Axul roții este conectat la dispozitivul de măcinare- două pietre șlefuite, suprapuse și găurite la mijloc. Deasupra lor există un vas care este umplut constant cu boabe de porumb sau grâu. Acestea cad printr-un fel de tub în gaura din mijlocul pietrelor, se împrăștie între ele și prin rotație acestea le zdrobesc formând făina care la rândul ei cade într-un recipient.

Imediat după schimbarea sistemului politic din România, la începutul anilor 1990 au început lucrările de recondiționare a morilor rămase.

Au supraviețuit până în 2014 când o nouă inundație le-a distrus.

Localnicii nu s-au lăsat și, cu ajutor financiar de la Guvern, le-au refăcut. A fost creată și o parcare cu plată. Azi, făcând parte din patrimoniul UNESCO, au devenit un punct de atracție turistic foarte frecventat, turiștii putând și cumpăra făină procesată în acele mori.  

De la ultima moară drumul continuă pe Cheile Rudăriei.

Eu m-am întors la auto. Mai aveam atâtea de văzut în acea zi !

Mânăstirea Nera, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Mi-am propus să petrec câteva zile în sud-vestul județului Caraș-Severin unde doream să văd cât mai multe din minunățiile create de natură în acea zonă. Am plecat din Arad într-o vineri la amiază și am parcurs aproximativ 210 kilometri până în localitatea Sasca Montană.

Cu opririle de pe drum, după cam patru  ore am ajuns la destinație. Înainte de a mă îndrepta spre cazarea reținută on-line doream să văd Mânăstirea Nera situată la 2 kilometri spre vest de intrarea în localitate.

Deși a început să plouă am parcurs acel drum forestier, plin de gropi umplute cu apă, formând adevărate bălți, drum care străbătea pădurea munților Locvei paralel cu malul stâng al râului Nera.

Am ajuns la mânăstirea așezată în mijlocul unui platou în care un spațiu larg era destinat parcării autovehiculelor. Mânăstirea „Sf. Treime; Cuv. Parascheva”, mânăstire de maici, cunoscută ca Mânăstirea Nera, a fost ridicată la inițiativa Prof. Univ. Dr. Pavel Chiriță, director al Fundației „Sf. Irina”, dedicată îngrijirii bolnavilor de cancer, de  proveniență din satul Slatina-Nera aparținător comunei Sasca Montană (1994-1997).

Lângă locul de parcare am văzut o mică biserică în stil bizantin, Biserica „Sf. M. Mc. Mina”.

Inițial central a fost ridicată o biserică de lemn și în apropiere o clădire cu zece chilii și o bibliotecă.

Între anii 2007-2014 au fost construite paraclisul de iarnă și paraclisele mici închinate Sf. Arhangheli, Sf. Români, Cuv. Mc. Ioan Rusu, Sf. Ierarh Nicolae și Cuv. Siluan Athonitul.

În timp numărul măicuțelor a crescut, actual în mânăstire trăind  90 de persoane,  de asemenea s-au construit numeroase chilii și  încăperi în care funcționează ateliere de pictură, litografiere, sculptură în lemn, croitorie, muzică.

De asemenea măicuțele se ocupă cu traducerea cărților bisericești, până în prezent reușind să termine 45 de exemplare din limbile greacă, rusă, engleză și franceză. În decursul timpului unele dintre ele au urmat școli de asistență medicală, farmacie și psihologie. Sub îndrumarea doctorului, fitoterapeut și homeopat,  în Laboratoarele Nera Plant prepară diverse produse naturiste pe care le comercializează în magazinul mânăstiri și cele ale Episcopiei Caransebeșului.

Mânăstirea a inițiat două proiecte. Unul prevede construirea Așezământului social „Sf. Ioan Maximovici”, numit după ierarhul declarat sfânt care a deschis în Shanghai  un orfelinat pentru copiii părăsiți (1935), așezământ care să aibă același rol de ocrotire a copiilor cu nevoi speciale, orfani, a celor supradotați dar lipsiți de resurse materiale, etc. Al doilea proiect este ridicare Clinicii Nera pentru diagnosticarea și îngrijirea bolnavilor de cancer incipient, în care să funcționeze și un centru de cercetare.

De la mânăstire m-a îndreptat spre  Sasca Română unde m-am cazat în Pensiunea „Patru Anotimpuri”, situată la margine de sat, impropriu denumită pensiune deoarece îndeplinea condițiile unui hotel dotat modern.

Citește și Cascada „La Văioaga”, județul Caraș-Severin

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Comuna Banloc cu trei sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Banloc este situată în  sud-vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. Numele ei „locul stăpânului” provine de la alăturarea cuvintelor loc și Pan (stăpân). A fost atestată documentar din 1400 cu numele de Byallak. Sub ocupația otomană în Banloc a avut reședința de vară pașa de la Timișoara (1552-1716).

După alungarea turcilor din Banat, sub habsburgi (1717), prin schimb de terenuri cu statul, a intrat în posesia banului croat Drașkovics, când s-a numit Panloch iar pe harta contelui Mercy a fost notată ca Banlok (1723-1725). Acesta și-a construit drept reședință un conac. Moșia și conacul au intrat în posesia Karátsonyi (1783) care a modificat conacul și l-a transformat în Castelul Karátsonyi. Pe domeniu s-au dezvoltat orezării, plantații de tutun, ferme de animale și în timp, lângă gara din Banloc s-au amenajat o fabrică de spirt și o moară.

Localitate majoritar românească, între anii 1862-1869 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În luna iulie 1991 a avut loc un cutremur mare (5,5 pe scara Richter). Multe case au fost dărâmate, turnul bisericii a fost grav avariat. A trebuit dărâmat, reconstruit și clădirea bisericii a fost consolidată.

De comuna Banloc aparțin administrativ satele Partoș, Ofsenița și Soca. La 7 kilometri sud-vest de comună, situat pe partea dreaptă a râului Bârzava, se află satul Partoș, atestat prin dijmele papale din perioada 1300-1335. Istoria sa este similară cu cea a comunei Banloc.

Sub ocupația otomană lângă sat, situat atunci pe cealaltă parte a râului Bârzava, s-a așezat un călugăr. Prin dania lui s-a construit Biserica ortodoxă veche (1571).

Un secol mai târziu acolo s-a retras mitropolitul Timișoarei pentru a petrece ultimii ani ai vieții (1650-1653). Se pare că acesta a făcut mai multe minuni și în acest context tradiția spune că în momentul decesului său clopotele au început să bată singure. A fost înmormântat la 85 ani în naosul bisericii în dreptul ușii de intrare.

Sub habsburgi pe malurile râului Bârzava au fost ridicate diguri și s-au amenajat orezării.  Fiind nevoie de mână de lucru proprietarii au colonizat satul cu unguri și germani. În acea perioadă mânăstirea a rămas izolată, înconjurată de păduri și mlaștini (1723). Venit la mânăstire, un bolnav incurabil s-a vindecat ca prin minune și drept mulțumire a construit o biserică nouă,  (1750), actuala Biserică „Înălțarea Sf. Cruci; Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Ierarh Iosif cel Nou” dar câțiva ani mai târziu, fiind o iarnă grea, mânăstirea a fost părăsită de călugări (1777).

În 1929 satului Partoș i-a fost încorporat cătunul Topolea cu un domeniu renumit pentru orezăria și pescăria sa. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial Mânăstirea Partoș a fost redeschisă ca lăcaș de călugărițe (1944). Nu a durat mult, sub regimul comunist mânăstirea a fost desființată și în locul ei s-a format o parohie.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Pentru minunile săvârșite, mitropolitul îngropat în Biserica Veche a fost declarat Sfântul Iosif cel Nou (1950), pentru canonizare moaștele sale au fost mutate  în Catedrala Mitropolitană Timișoara și azi este considerat protectorul orașului Timișoara. În anul 2008 Mânăstirea Partoș a fost reînființată ca lăcaș de călugări, în decursul timpului a fost renovată și s-au construit chilii noi (2017-2019).

În Casa Regina Elisabeta, donată de aceasta mânăstirii, au fost amenajate o bibliotecă și un muzeu care au fost  deschise în 2012.

La 9 kilometri spre est de comuna Banloc se află satul Ofsenița, atestat documentar între anii 1690-1700 ca localitate sârbească. Satul nou a fost format o dată cu mutarea acolo a famiilor de șvabi din localitățile vecine (secol XIX).

fosta Biserică Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1882)

În cutremurul din 1991 biserica a fost grav avariată.

Nu a mai fost reparată și nici demolată. Au rămas spre amintire doar ruinele ei.

Satul a rămas majoritar german până în anii 1990 când aceștia au emigrat și a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă (1998)

La 7 kilometri sud de Banloc se află satul Soca, atestat documentar din 1333. În decursul timpului localitatea a dispărut  apoi, sub ocupația turcească, a fost reînființată prin colonizarea cu sârbi. În actele dintre 1690-1700 apare cu numele de Szoka și în cele austriece ca Soke (1717), secol când a făcut parte din domeniile familiei Karátsonyi.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1909)

După anii 1950 numărul sârbilor a scăzut treptat apoi s-au stabilit ucraineni din zona Maramureșului și Bucovinei care au devenit majoritari (1970-1990).

Biserica Ucraineană „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paisie Velicikovski” (2002-2007)