Arhive etichetă: mânăstiri

Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.

Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.

După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.

Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.

Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.

Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.

S-au descoperit  obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți,  pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.

Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.

În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.

Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.

În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.

M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.

După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).

La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.

M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.

Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.

La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.

În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă  și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.

M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.

Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.

În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.

Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.

La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).

A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Citește și Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Mânăstiri în apropierea orașului Piatra Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
1

După ce vizitasem orașul Piatra Neamț, județul Neamț, mi-am propus să văd câteva mânăstiri din zonă. Prima spre care m-am îndreptat a fost Mânăstirea Pietricica „Schimbarea la Față a Domnului; Sf. Mina”, situată pe dealul din partea de nord a orașului.

A fost înființată în anul 1994, ca schit de călugări, dependent de Mânăstirea Bistrița și sfințită în 2010.

După ce am parcat mașina pe un spațiu larg, pietruit, am intrat printr-un mic coridor unde, lateral, se intra în micul Paraclis „Sf. Nicolae”.

Picturile din interiorul lui etalează scene din viața sfântului și unele dintre minunile făcute de el.

Ieșind în curtea mânăstirii, în față mi-a apărut un șir de bănci deasupra cărora trona biserica.

Biserica a fost construită din lemn și tencuită.

Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.

Lângă ea au fost ridicate un corp de chilii și clădiri anexe.

Am coborât în oraș și m-am îndreptat spre comuna Alexandru cel Bun. Pe teritoriul ei se aflau celelalte 3 mânăstiri pe care îmi propusesem să le văd. Mânăstirea Bistrița a fost construită în jurul anului 1407, în stil bizantin, sub domnia lui Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432) care i-a donat, moșii, obiecte de cult și i-a subordonat sate.

Și următorii domnitori au avut grijă de ea. Sub Ștefan cel Mare, în partea de nord-est a bisericii, a fost zidit turnul clopotniță în care, la etaj, a fost amenajat Paraclisul „Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava” (1498), ale cărui picturi interioare s-au păstrat până azi.

Petru Rareș a extins paraclisul, a renovat mânăstirea și a împrejmuit-o cu un zid, înalt de 4-6 metri, prevăzut cu metereze (1541-1546). De asemenea a dăruit mânăstirii satul Mojeștii.

În secolul XVIII s-au construit corpuri de chilii. Lângă unul din ele, azi bucătărie, se află vechea Casă Domnească a lui Alexandru cel Bun, refăcută de Petru Rareș.

La nici 5 kilometri distanță, în nordul comunei Alexandru cel Bun, pe vremuri numită Viișoara, se află prima mânăstire catolică înființată în România.

Cu acordul Papei Ioan Paul al II-lea, fondatorii ei, Schitul din Arpino și Eparhia Sora Aquino de Pontecorvo, au ridicat Mânăstirea Benedictină „Maica Unității” (2000-2003).

Interiorul bisericii este foarte simplu și sobru. A fost decorat doar la intrarea în altar. Central a fost pictată Maica Unității și pe laterale fondatorii Ordinului, Sf. Benedict și Sf. Scolastica.

Deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă.

După ce a fost inaugurată, Guvernul României i-a acordat personalitate juridică și în cadrul mânăstirii s-a înființat Fundația „Maica Unității”.

La 3 kilometri vest, pe teritoriul satului Scăricica, se află Mânăstirea „Întâmpinarea Domnului”.

A fost înființată în anul 2010, ca mânăstire de maici.

Ea folosește fosta Biserică „Duminica Tuturor Sfinților”, o clădire în stil tradițional moldovenesc, care a aparținut parohiei Scăricica.

Lângă ea au fost construite două corpuri etajate, pentru numeroase chilii.

Citește și Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Pașcani, județul Iași

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat câteva obiective turistice din județul Neamț, din Târgu Neamț m-am deplasat spre est și am trecut în județul Iași. Înainte de ajunge la Pașcani, doream să văd o mânăstire situată lateral de drumul principal. 

După 25 kilometri am parcat în dreptul unei pensiuni și, pe un drum lăturalnic, după câteva sute de metri, am ajuns la Mânăstirea „Sf. Cuv. Teodora” Codrii Pașcanilor.

Se spune că pe vremuri în apropiere a existat un schit de călugări, azi dispărut. În anul 1991, în memoria Sf. Teodora de la Sihla, un grup de maici au înființat un schit.

După 2 ani schitul a fost ocupat de călugări care au construit biserica, lângă ea o clopotniță și o clădire pentru chilii.

M-am înapoiat la mașină, apoi am continuat drumul spre est și după 7 kilometri am intrat în orașul Pașcani.

Orașul este situat în partea de sud a Podișului Sucevei, pe malul drept al râului Siret. Pe teritoriul lui arheologii au descoperit urme ale unor așezări neolitice, aparținând culturii Cucuteni (5.200-3.200 î.e.n.).

scările mari

Localitatea a fost atestată documentar din anul 1419 și în 1453 făcea parte din moșia boierului Oană Pașca, după care a primit numele.

În timpul domniei lui Vasile Lupu (secolul XVII) Iordachi Cantacuzino,  marele vistiernic la Curtea Domnească din Iași, a devenit proprietar pe jumătate din satul Pașcani. Acolo și-a construit un palat (1640-1650) care, refăcut în secolul XVIII, a rezistat până azi. Palatul Iordache Cantacuzino face parte din monumentele istorice ale județului. În momentul vizitei mele (2021) palatul era îngrădit și aveau loc lucrări de reconstrucție. Deși nu am avut voie să intru, peste gard am furat o poză.

Lângă palat au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” cu hramul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1664) care, modificată în 1807, există și azi. Și ea este inclusă în patrimoniul istoric.

Familia Cantacuzino a rămas proprietară peste un secol, apoi moșia și localitatea au intrat în posesia familiei Bălășescu, de la care au fost cumpărate de vistiernicul Iordache Rosetti-Roznovanu (1812). În acea perioadă localitatea a primit dreptul să țină 21 de iarmaroace pe an (1821) și din 1831 a primit statutul de târg. Ulterior moșia a intrat în posesia familiei Brătianu care a deținut-o până la naționalizarea din 1946.

scările mici

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Roman-Pașcan-Iași (1869-1870), de muncitori austrieci, polonezi și germani, specializați în domeniu, când s-au construit și ateliere pentru reparații, un depou de locomotive, lângă el clădiri de locuit pentru meseriași, etc. După finalizarea lucrărilor, mulți dintre ei au rămas în Pașcani, ca angajați ai căilor ferate, punând companiei niște condiții pe care aceasta le-a onorat. Pe 2 terenuri din zona atelierelor de reparații, donate de boierul Roznovanu, s-au construit Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (1872), o școală primară cu predare în limbile germană și polonă, un centru de cultură și au fost amenajate terenuri de sport.

Parcul Municipal

În bombardamentele din 1944 biserica a fost ruinată apoi, sub comuniști, terenul naționalizat și resturile clădirii demolate (1950). Neprimind autorizație pentru o nouă biserică, ani de zile slujbele s-au ținut în diferite locații. În 1985 doi preoți au primit aprobare pentru construcția unei case particulare, casă care, după 1989, a fost transformată în actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1995-1996), situată la capătul actualului Parc Municipal, în apropierea Lacului Peștișorul.

Localitatea a devenit un nod feroviar important. Până la sfârșitul secolului XIX s-au construit gara, 9 biserici, 6 mori, prăvălii, două hanuri, o fabrică de săpun și din 1892 a devenit sediul plășii Siretul de Jos din județul Suceava. În acea perioadă, printre mulții copii, s-au născut în Pașcani doi băieți care, în decursul vieții, au ajuns personalități cu care azi orașul se mândrește: Visarion Puiu (1879-1964)- mitropolit și Mihail Sadoveanu (1880-1961), scriitor, om politic.

Spre finalul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) orașul a fost bombadat de aviația sovietică care urmărea să distrugă nodul de cale ferată. Postbelic Pașcani a primit statutul de oraș, reședință a raionului Pașcani din regiunea Iași (1950).

Primăria Pașcani

În acea perioadă s-a înființat un centru de cultură (1949) care a funcționat în diverse locații, până în 1960, când s-a construit Casa de Cultură „Mihail Sadoveanu”.  Din 1997 în cadrul ei funcționează și Muzeul Municipal Pașcani, cu 3 secții: istorie, etnografie, religie, având un total de 375 de exponate.

În anii următori s-au înființat mai multe fabrici ca  Fabrica de perdele, Fabrica de traductoare, Integrata, etc. Pentru a lucra ca muncitori în întreprinderile noi înființate, în oraș s-au mutat multe familii din mediul rural. Orașul s-a extins, ajungând sediu administrativ a câtorva sate, dar în 1968 a pierdut acel statut. În timp, numărul populației crescând, au fost construite noi biserici.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1982)

Din 1995 Pașcani a devenit municipiu și i-au fost arondate 5 sate.

Piața Primăriei

În centrul orașului, lângă Primărie, în anul 2005 au început lucrările pentru construirea unei catedrale. Șantierul a funcționat fără autorizație până în anul 2011 când municipalitatea a donat terenul de 3.000 de metri pătrați Mitropoliei Moldovei și Bucovinei și aceasta a recunoscut legal construcția. Catedrala Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” a fost inaugurată în anul 2015.

Citește și Palatul Al. Ioan Cuza- Ruginoasa și Biserica de lemn Costești, jud. Iași

Mânăstirea Agapia și Mânăstirea Văratec, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea Agapia, una dintre cele mai mari mânăstiri de maici din țară, este situată în județul Neamț, la 3 kilometri de satul Agapia, într-o pădure de pe valea pârâului Agapia, străjuită de dealurile Muncelu, Ciungi, Bogoslov și Dealul Crucii. Este numită și Mânăstirea Agapia Nouă pentru a o deosebi de Schitul Agapia Veche, situat pe deal.

Deoarece schitul era greu accesibil, în jurul anului 1600 unii dintre călugări s-au stabilit în vale. Ajutați de fratele Domnitorului Vasile Lupu, au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Voievozi” (1641-1643), pe temelie de piatră brută, unită cu mortar de argilă, cu ziduri groase, din piatră și cărămidă, prevăzute cu ferestre. Deasupra naosului i-au înălțat o turlă octogonală.

În jurul ei au ridicat chilii, dispuse pe două nivele, ca niște „ziduri” de apărare, pe latura estică clopotnița, din piatră și granit. Astfel s-a format mânăstirea, sfințită în anul 1646, în prezenta domnitorului.

Ctitorii și domnitorul au împroprietărit-o cu multe moșii, cuprinzând sate, vii, mori și cătune cu țigani robi. I s-au donat bani, odoare sfinte, cărți de cult, etc. și mânăstirea a devenit foarte importantă în zonă.

De abia înființată, a suferit atacurile tătarilor și turcilor (1671-1672; 1674-1675) care au avariat-o. De fiecare dată călugării au fost nevoiți să o părăsească, retrăgându-se în munți, sau chiar trecându-i în Transilvania, dar au revenit.

Apoi au ocupat-o oștenii poloni, în frunte cu Regele Sobiețchi, care au jefuit-o și au transformat biserica în grajd de cai (1689-1693).

Până în 1803 mânăstirea a fost locuită de călugări. Aceștia au fost mutați la Mânăstirea Socola din Iași, pentru a învăța la Seminarul nou înființat de Mitropolitul Moldovei, în scopul de a deveni preoți. De acolo au fost aduse la Agapia în jur de 50 de măicuțe. Și pentru ele a fost înființată o școală în care să învețe limba greacă, muzică bisericească ortodoxă (psaltichie), să țeasă și să coase broderii.

Viața a fost calmă până în 1821 când mânăstirea a fost atacată și incendiată de turci. Ulterior a fost refăcută (1847-1862). Turnul clopotniță a fost înălțat, pe latura de sud a fost amenajat Paraclisul „Nașterea Maicii Domnului; Duminica Tuturor Sfinților”. Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost extinsă, i s-au adăugat două turle și interiorul a fost pictat de Nicolae Grigorescu.

Catapeteasma și icoana Maicii Domnului, „făcătoare de minuni”, au fost îmbrăcate în argint (1873). Au fost renovate chiliile și biserica fostului Schit Agapia Veche, pe care nu am putut să o văd, după ploaie drumul fiind impracticabil. A fost creată o școală de pictură bisericească în care a predat Grigorescu, atunci în vârstă de doar 21 de ani.

Mânăstirea a funcționat până în 1903 când un mare incendiu a devastat o parte din chilii, clopotnița, acoperișul bisericii, casele din exterior. Ulterior refăcute, bisericii i s-a adăugat doar o turlă.

În decursul timpului au avut loc lucrări de reparații, consolidare, renovare și restaurare a picturilor (1961-1965; 1995-2008). Azi este locuită de peste 300 de măicuțe. În ea funcționează și Seminarul Teologic Monahal „Sfânta Cuvioasă Parascheva”, înființat în perioada 1950-1970.  

Din anul 2015 complexul format din mânăstire, satul cu 141 de case și cele 2 Biserici de lemn din afara incintei, pe o suprafață de peste 50 de hectare, a fost declarat monument istoric.

Lângă mânăstire, pe coasta unui deal, se află Casa Memorială „Al. Vlahuță” (1858-1919), restaurată, amenajată și deschisă publicului în 1963. Casa a fost construită de sora scriitorului care, rămânând văduvă, s-a călugărit la Agapia (1885). Ulterior și mama sa s-a mutat acolo. Erau vizitate des de Alexandru care, fie venea acolo pentru odihnă, fie venea cu prietenii, printre care și pictorul Nicolae Grigorescu. În casă sunt etalate scrisori, fotografii, cărți, obiecte personale, care relevă viața scriitorului și în pridvorul ei uneori sunt organizate cenacluri literare.

Întorcându-mă la mașină a început să plouă dar asta nu m-a oprit să mă îndrept spre Mânăstirea Văratec, situată la doar 9 kilometri, la poalele Dealului Mare. Azi, locuită de 400 de maici, este cea mai mare mânăstire de maici din România.

În secolul XVIII lângă orașele și satele zonei existau multe schituri de măicuțe. La îndemnul starețului Mânăstirii Neamț, care dorea să desființeze schiturile și să le comaseze în mânăstiri mari, maica Olimpiada, împreună cu preotul duhovnic Iosif, au adunat măicuțe din mai multe schituri, au construit chilii, Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1885) și au înființat Schitul Văratec, căruia, ulterior, i-au fost donate mai multe moșii.

Apoi Schitul Văratec a fost unit cu Schitul Topolnița și Schitul Durău (1788). Mutându-se toate maicile la Văratec, s-a construit o Biserică de lemn mai mare (1794). În 1803 călugării din Agapia au fost mutați la Mânăstirea Socola din Iași și de acolo au fost aduse cca. 50 de măicuțe. Apoi Schitul Văratec a fost unit cu Agapia.

La Văratec au fost mutate și maicile din alte 3 schituri- Prapa Doamna din Iași, Gârcina și Vânătorii Pietrii din regiunea Neamț, ajungând ca în 1811 să trăiască 273 de călugărițe. În acea perioadă s-a construit o biserică din piatră de râu și cărămidă, Biserica „Adormirea Maicii Domnului” (1808-1812), azi situată în centrul curții interioare și la momentul vizitei mele (2021), în curs de reparații.

Catapeteasma a fost sculptată în lemn de tisa și poleită cu aur (1816).

Câțiva ani mai târziu, în cimitir, a fost ridicată Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1817).

Schitul a fost atacat și prădat în timpul luptelor purtate de revoluționarii lui Tudor Vladimirescu și otomani. Unele călugărițe au fugit, altele au fost ucise (1821). După încetarea luptelor, sub Domnitorul Moldovei, Mihail Sturdza, Mânăstirea Văratec a devenit independentă (1839). Clădirile afectate au fost reparate și s-a continuat pictura interioară a bisericii, terminată în 1841, până azi restaurată de 2 ori (1968-1969; 1982).

În perioada 1844-1877 mânăstirea a fost extinsă. S-au construit zidurile înconjurătoare, chilii pe 2 nivele, cu prispă largă, stăreția, pe latura de est turnul-clopotniță, cu 2 etaje, în care, la primul etaj, a fost amenajat  Paraclisul „Sf. Ierarh Nicolae”.

Biserica din cimitir, distrusă, a fost refăcută din piatră și în sud-vestul mânăstirii s-a construit  Biserica „Schimbarea la Față”. Mânăstirea a prosperat. În 1857 deținea 12 moșii, avea 4 biserici, 300 de chilii și era locuită de 700 de măicuțe. Nu a durat mult deoarece, într-un mare incendiu (1900), majoritatea chiliilor au ars, turnul-clopotniță s-a prăbușit și biserica a rămas fără acoperiș. Ulterior toate au fost refăcute.

Biserica a rămas doar cu turla din zid, cele două mai mici, din lemn, nu au mai fost reconstruite. Azi în biserică se află mormântul lui Iosif, primul duhovnic al Schitului, apoi al Mânăstirii Văratec. În fața bisericii a fost postată statuia Saftei Brâncoveanu, una dintre donatorii mari ai mânăstirii (1935).

Pe locul altarului fostei biserici de lemn a fost amenajat un bazin în care, central, a fost postată statuia unui Înger cu o cruce în brațe  (1985).

În cadrul mânăstirii au funcționat o Școală de muzică bisericească (1859-1860), o Școală sătească mixtă, Școala primară de fete (1860), „Școala de adulte” (1911-1943), Atelierul „Regina Maria” (1934) și Seminarul Monahal pentru călugărițe (1948-1950). Azi, în fostul atelier, funcționează un Muzeu în care se pot vedea numeroase hrisoave, acte, obiecte de cult, icoane, veșminte vechi etc.

fostul Atelier „Regina Maria”

Din păcate, din cauza ploii, nu am putut să savurez momentul. Nici satul mânăstiresc, cu casele tradiționale, înșiruite pe ulițele înguste, nu l-am putut străbate, vizita mea reducându-se la a imortaliza câte ceva, drept amintire.

Cu capul plin de istorie, în acea zi vizitasem numeroase mânăstiri, m-am îndreptat spre spre Târgu Neamț, unde rezervasem din timp cazarea.

Citește și Cetatea Neamț- Târgu Neamț, jud. Neamț

Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirile Secu și Sihăstria, jud. Neamț, m-am întors la Leghin și m-am îndreptat spre nord-est, unde se află Mânăstirea Neamț, cea mai veche din Moldova, declarată monument istoric.

Conform tradiției orale în secolul XII au sosit niște călugări din sudul țării, discipoli ai lui Nicodim, organizatorul mânăstirilor din Țara Românească, s-au așezat pe locul actualei mânăstiri și au construit o mică Biserică de lemn, numită de istorici „Biserica Albă”, distrusă în cutremurul din 1471.

Mânăstirea a fost atestată abia din 1407,  într-un act de donație prin care Voievodul Moldovei, Petru Mușat I (1375-1391), a împroprietărit-o cu 2 sate, 2 vii  și 2 mori. Sub domnia fiului său, Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432), mânăstirea a devenit proprietara unor moșii întinse și în 1428 i-au fost subordonate 50 de biserici.

A fost ridicat primul nivel al actualului turn clopotniță, azi și poartă de intrare în mânăstire, chilii, clădiri anexe, înconjurate de ziduri cu turnuri de apărare. În cadrul ei s-a deschis o școală de caligrafi și miniaturiști care, ulterior, au împodobit cărțile bisericești ale bisericilor și mânăstirilor din zonă.

La sfârșitul secolului XV Domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”,  azi situată în jumătatea nordică a curții interioare și a dotat mânăstirea cu un clopot (1485).

Pe soclul clădirii, din blocuri mari de piatră, au fost ridicați pereții, două treimi din piatră de râu și treimea superioară din cărămidă, decorată cu o friză ceramică smălțuită, prezentând motive geometrice și vegetale.

Pe toată înălțimea zidurilor s-au creat coloane lungi din cărămizi și ceramică colorate, elemente bizantine, decorându-i în stil moldovenesc.

Decorurile colorate au fost postate și în jurul ferestrelor, ușilor, contraforturilor, realizate în stil gotic.

Biserica a fost acoperită cu șindrilă și i s-a adăugat o turlă octogonală, formată din două baze suprapuse, cea de jos cu 8 laturi și cea superioară stelată, cu 8 vârfuri. I s-au creat 4 ferestre și a fost decorată cu firide, discuri și cărămizi smălțuite. Pictura interiorului s-a realizat în ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, iar pronaosul și pridvorul în timpul lui Petru Rareș (1483-1546).

În decursul timpului mânăstirea a fost devastată de turci, a trecut prin mai multe incendii, cel mai puternic (1862) distrugând mare parte din clădiri și înnegrind picturile din interiorul bisericii, pentru care, la acea vreme, nu s-au găsit metode eficiente de curățare.

În 1936 în mânăstire a trecut la monahism cel care urma să devină „Sf. Ioan Iacob Românul de la Hozeva”. Împreună cu alți doi călugări a plecat în Țara Sfântă unde a petrecut 2 ani în pustietate, apoi, hirotonisit preot, a ajuns să conducă Schitul românesc „Sf. Ioan Botezătorul”, situat în Valea Iordanului. Din 1952 s-a retras într-o peșteră, care ținea de Mânăstirea Hozeva, unde a dus o viață foarte aspră, loc în care a fost înmormântat (1960). Postmortem a fost declarat sfânt. Postbelic (1948) mânăstirea a fost și loc de detenție pentru 25 de clerici greco-catolici.

Actual complexul este format din clădiri construite în secolele XVIII-XIX. Intrarea în incintă se face printr-un gang boltit, de la baza turnului clopotniță, decorat cu picturi ce reprezintă scene din romanul „Varlaam și Ioasaf”. Turnul propriu-zis a fost construit prin adăugarea celor două părți superioare peste baza din secolul XV și azi este dotat cu 11 clopote.

În perioada 1958-1961 ansamblul mânăstirii a fost refăcut în forma actuală. Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost restaurată în forma originală, acoperișul din secolul XV a fost modificat, în partea de vest i s-a adăugat un fronton și i s-au ridicat încă 2 turle de lemn. În interior și în jurul ei au fost puse mormintele unor episcopi și mitropoliți.

Clădirile chiliilor, anexele, au fost reparate, de asemenea aghiazmatarul circular din fața bisericii, în care se sfințește apa în timpului sărbătoririi hramului și în care se află și cea mai veche bibliotecă mânăstirească, cu circa 18.000 de volume. Au fost amenajate și cele două paraclise.

Între chiliile de pe latura de est a fost reclădită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită inițial (secolul XIX) pe locul primei biserici din piatră. 

În cadrul mânăstirii funcționează Seminarul Teologic „Veniamin Costache” și un Muzeu în care se află o colecție de artă bisericească, icoane și obiecte bisericești din secolele XVII-XVIII și o sală a tiparului în care sunt etalate xilogravuri și diverse piese tipografice, printre care o presă din secolul XVIII.

De Mânăstirea Neamț aparține Schitul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, cunoscut ca Schitul Vovidenia, situat la 1 kilometru depărtare. În secolul XVII în zona actualului schit se aflau chilii de lemn și pământ. În timpul luptelor purtate de Ioan Sobiețki, ultimul Rege al Poloniei, pentru alungarea turcilor, călugării au părăsit mânăstirea și s-au refugiat în pădurile înconjurătoare, ocupând și acele chilii (1649-1683).

Unul dintre schituri, numit după pârâul din apropierea lui, Schitul de lemn Slătiorul „Sf. Ierarh Spiridon” (1686), a supraviețuit în timp. În el a crescut Ioanichie, ulterior devenit Episcopul Romanului (1747-1769). În amintirea acelor timpuri, în locul bisericii vechi a ridicat Biserica de lemn „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1748-1749), lângă ea chilii, o clopotniță, a adus peste 60 de călugări și a schimbat numele schitului, devenind Schitul Vovidenia, pe care l-a arondat Mânăstirii Neamț.

Deteriorată, pe locul ei a fost ridicată actuala biserică din piatră (1849-1857), Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, în stil neoclasic.

În ea s-au păstrat catapeteasma altarului și amvonul fostei biserici de lemn.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1968-1969. La schit s-au păstrat peste 300 de cărți și manuscrise vechi, din perioada ctitorului său.

Lângă biserică se află Clopotnița cu un clopot din bronz, de 150 kilograme, vechi de peste 300 de ani.

Lângă schit, Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a construit o casă în care a locuit până la plecarea în exil (1944). L-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu, care, pentru a-și scrie cărțile, se retrăgea de multe ori acolo. Se spune că împărțind chilia cu un călugăr, inspirat din viața lui, a scris cartea „Demonul tinereții”. Casa a rămas în proprietatea Mânăstirii Neamț care a transformat-o în casă de oaspeți, apoi i-a cedat-o scriitorului pe viață. După moartea sa, casa a fost amenajată ca Muzeu Memorial „Mihail Sadoveanu”, inaugurat în 1966. Clădirea a fost retrocedată Mitropoliei (1997) care a amenajat și dedicat 1 cameră lui Visarion Puiu, restul de 8 camere cuprinzând o expoziție despre viața și activitatea scriitorului.

Citește și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

Biserica de lemn Pipirig, Mânăstirea Secu și Mânăstirea Sihăstria, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat cele două mânăstiri din Petru Vodă, județul Neamț, am urmat drumul spre Târgu Neamț până în localitatea Dolhești, apoi un drum secundar, spre nord-vest, până în comuna Pipirig (21 kilometri). În secolul XVII teritoriul comunei aparținea Mânăstirii Neamț. Era populat doar de câțiva călugări care aveau grijă de turmele de oi. Pentru ei  a fost ridicată o capelă de lemn (1680).

Un secol mai târziu, dorind să scape de condițiile grele de viață impuse de habsburgi, unele familii de ardeleni, de pe Valea Bârgăului, s-au refugiat în Moldova, s-au așezat pe Valea Ozanei și în zona capelei au format satul Pipirig (1764).

În timp numărul lor crescând, au înlocuit capela cu Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Nicolae; Nașterea Maicii Domnului” (1807), azi situată în mijlocul cimitirului și încă folosită.

La intrarea în cimitir se înalță turnul clopotniță, construit în anul 1864.

În Parcul Natural Vânători Neamț  se află mai multe mânăstiri pe care, bineînțeles, doream să le vizitez. M-am întors la drumul principal, l-am urmat până în satul Leghin, comuna Pipirig, apoi pe un drum secundar m-am îndreptat spre sud. După 17 kilometri am ajuns la Mânăstirea Secu, situată la poalele Muntelui Vasan și numită după pârâul lângă care a fost creată. Acolo a trăit o perioadă de timp întemeietorul celor două Mânăstiri Petru Vodă, părintele Iustin Pârvu.

În 1530, pentru călugării care trăiau acolo, Domnitorul Petru Rareș a ridicat Biserica de lemn Zosima, situată pe locul actualei biserici din cimitirul mânăstirii, formându-se un schit.

Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1602).

În acea perioadă Moldova era condusă de Domnitorul Vasile Lupu (1632-1653) și Biserica Ortodoxă de Mitropolitul Varlaam, pe care Lupu îl prețuia mult. După o vizită în Cipru (1647), în semn de respect, domnitorul i-a adus o icoană a Maicii Domnului, păstrată până azi în interiorul bisericii mânăstirii.

După ridicarea bisericii vornicul Nestor Ureche a construit clădirile, existente și azi, Paraclisul „Sf. Nicolae” și le-a înconjurat cu ziduri groase, prevăzute cu turnuri de apărare, sub forma unei cetăți medievale, pentru a se putea apăra de năvălirile turcești.  

Ultima luptă cu oștile otomane a avut loc în anul 1821. Câștigată de turci, aceștia au incendiat mânăstirea și multe clădiri au fost distruse. După retragerea turcilor complexul a fost refăcut.

Pe locul Schitului de lemn Zosima s-a construit o biserică din zid, pe temelie din piatră, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1832), terminată după efectuarea picturii interioare și a catapetesmei din lemn de tei, poleită cu aur (1850).

Azi mânăstirea este formată din cele două biserici, Paraclisul „Sf. Nicolae”, Paraclisul „Adormirea Maicii Domnului”, chiliile și un Muzeu cu obiecte bisericești și icoane.

În biserică se află mormintele ctitorului Nestor Ureche, al soției sale și al Mitropolitul Varlaam.

Pe același drum, la 4 kilometri sud, am ajuns la Mânăstirea Sihăstria.

În 1655 acolo exista o Biserică de lemn care în timp s-a ruinat și a fost înlocuită cu  o biserică din piatră, în stil clasic moldovenesc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1734). 

În atacul turcilor din 1821 biserica a fost incendiată dar a fost refăcută după trei ani.

În timp au fost construite chiliile, un paraclis și s-a format mânăstirea, cu obște de călugări.

Clădirile sunt situate pe panta unui deal și pentru a ajunge la ele au fost amenajate scări de ciment. 

Mult mai recent a fost construită și Biserica Ortodoxă Nouă „Sf. Teodora de la Sihla”.

Văzusem pe Google Maps că la nici 9 kilometri depărtare, la mijlocul distanței dintre Mânăstirea Sihăstria și Mânăstirea Agapia, se află Mânăstirea Sihla, cunoscută mai ales pentru peștera în care Sf. Teodora a trăit aproape 40 de ani. Din păcate, deși am întrebat, nu am găsit drumul spre ea. Cel pe care l-am văzut era unul forestier, greu accesibil și nu eram sigură că e cel corect, iar cu GPS-ul o mai pățisem în asemenea zone. Speram că poate voi ajunge la ea din cealaltă direcție.

Citește și Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Mânăstirea Paltin Petru Vodă și Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Ziua a 4-a din concediul prin țară o dedicasem vizitării unor mânăstiri din județul Neamț. Din stațiunea Durău m-am întors la Bistricioara apoi am rulat spre nord-est, paralel cu Lacul Izvorul Muntelui, numit și Lacul Bicaz, lac de acumulare format pe cursul râului Bistrița, cu o lungime de 25 kilometri.

După 6 kilometri, la coada lacului, am oprit lângă una dintre cele două intrări pe viaductul Poiana Teiului, numit și Poiana Largului, cea dinspre Borsec, pe care am venit, cealaltă fiind din direcția Vatra Dornei.

Viaductul a fost construit în perioada 1958-1961, dat în funcțiune, dar construcția a continuat până în 1964. Lung de 542 metri și lat de 9 metri, din care 2 metri pentru trotuarele laterale, are 3 ieșiri, cele două spre vest, menționate anterior și una spre est, continuată de drumul spre Târgu Neamț.  

Lângă viaduct, din apa lacului se ridică Piatra Teiului, o stâncă calcaroasă, înaltă de 23 metri, 5-7 metri deasupra apei, formată prin eroziunea unui recif cretacic, format prin suprapunerea scheletelor de corali.

Numele inițial de Piatra Dracului l-a primit după legenda care spune că într-o noapte, pentru a bloca apele râului Bistrița și a inunda zona, diavolul a rupt o stâncă din masivul Ceahlău și a zburat spre zona unde azi se află viaductul. Ivindu-se zorile și fiindu-i frică de lumina soarelui, a lăsat piatra și a fugit spre o zonă întunecată. Numele actual l-a primit după ce pe ea a crescut un tei.

Am trecut viaductul, am urmat drumul spre Târgu-Neamț până în satul Petru Vodă, apoi un drum secundar, spre nord-vest, unde se află două mânăstiri care aparțin satului. Mânăstirea Paltin Petru Vodă, inițial azil filantropic, a fost ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, personalitate a județului Neamț care, luptând împotriva opreliștilor comuniștilor, a fost arestat și închis 17 ani.

În perioada 1999-2001, la 3 kilometri de sat, a fost amenajat un azil pentru maicile bătrâne și bolnave, cărora au început să li se alăture alte maici, majoritatea cu studii superioare în domeniul sanitar, pedagogie, asistență socială, azi obștea fiind formată din 150 de maici. Pentru ele s-au construit treptat chilii.

Între anii 2003-2008 a fost ridicată Biserica de lemn „Acoperământul Maicii Domnului”. Clădirea, din bârne de brad, pe fundație de piatră, a fost realizată de meșteri maramureșeni care, în timp, au construit și restul clădirilor mânăstirii.

Interiorul a fost pictat în tehnica frescă, în stil bizantin, de pictori din Cernăuți.  Într-o raclă din biserică se păstrează moaștele mai multor sfinți și a unora dintre cei decedați, sub regimul comunist, în închisoarea de la Aiud.  

Vechiul azil a fost desființat și în 2006 s-a construit Azilul de bătrâni „Sf. Pantelimon”, dotat cu cu 40 de paturi, cabinele medicale, farmacie și Paraclisul „Sf. Spiridon”.

În timp s-au construit noi chilii, clopotnița, Orfelinatul „Acoperământul Maicii Domnului”, dependințe, un dispensar și un laborator în care maicile prelucrează plante medicinale și produc remedii naturiste, comercializate, însă, fără aviz sanitar.

Încă 3 kilometri pe acel drum și am ajuns la a doua mânăstire care aparține satului.

Mânăstirea Petru Vodă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost prima ctitorită de arhimandritul Justin Pârvu, în anul 1991. 

Este situată în Poiana Hașca din Munții Stânișoarei.

Până în 1992 a fost terminată Biserica de lemn, ridicată pe o fundație de beton, cu  o turlă octogonală, înaltă, situată deasupra naosului.

Intrarea în biserică a fost dotată cu o ușă sculptată în lemn de stejar.

Exteriorul și interiorul au fost pictate în tempera, în stil bizantin (1994-2000).

În jurul bisericii, înconjurând o curte largă, au fost ridicate clădirile chiliilor și s-a format complexul monahal, locuit de călugări.

Citește și Biserica de lemn Pipirig, Mânăstirea Secu și Mânăstirea Sihăstria, jud. Neamț

Mânăstirea Durău și cascada Duruitoarea, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Stațiunea Durău este situată în județul Neamț, la poalele de nord-vest ale masivului Ceahlău, la o altitudine de 700-800 metri față de nivelul mării.

Din stațiune pornesc mai multe trasee turistice montane pentru care este frecvent vizitată, mai ales în sezonul estival.

De asemenea există Mânăstirea Durău, mânăstire ortodoxă de călugărițe, construită în secolele XIX-XX și în 2015 inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului.

Încă din 1600 în Durău a existat un schit de maici, atestat documentar abia din 1779. Stareța, primind același post la Schitul Văratic, s-a mutat împreună cu maicile acolo. Schitul din Durău a rămas nefolosit până în 1802 când a fost ocupat de călugări din schiturile vecine. În jurul anului 1909 în cele 2 schituri care aparțineau de Durău, Tarcău și Bisericani, trăiau 44 de călugări și așezarea a primit statutul de mânăstire.

Biserica de lemn, deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1832-1835), care din anul 2003 a primit și hramul „Sf. Pantelimon”.

În apropierea ei a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 2 etaje, azi calea de acces în mânăstire.

În jurul bisericii s-au construit stăreția și case pentru călugări, una dintre ele (1832) devenind reședința Mitropolitului Veniamin Costachi, stabilit acolo.

Catapeteasma bisericii, sculptată din lemn de tei, a fost poleită cu aur.

Interiorul a fost pictat abia în perioada 1936-1937. Picturile prezintă scene și personaje biblice, îmbinate cu motive din viața de zi cu zi a locuitorilor zonei. În 1969 pictura a fost restaurată.

Cea mai veche dintre icoanele păstrate, icoana de argint a Maicii Domnului (sec. XVIII), este considerată „făcătoare de minuni”.

În mânăstire se află și o parte din moaștele „Sf. Mc. Pantelimon”, aduse dintr-o biserică ruinată din Rusia, unde au fost găsite de călugării care au luptat pe frontul sovietic în cel de Al Doilea Război Mondial.

Sub comuniști mânăstirea a fost desființată (1959) și biserica a devenit parohială. Totuși în 1972 s-a înființat un schit de călugări. În 1977 majoritatea chiliilor și biserica din cimitirul satului au fost demolate. Pe terenul obținut au fost construite vile și s-a înființat Stațiunea Durău. Apoi schitul de călugări a fost transformat în mânăstire de maici care a început să funcționeze în 1991.

În același an lângă mânăstire a fost construită o clădire, pentru un centru de conferințe, care aparține Bisericii Ortodoxe Române. Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” a fost sfințit în anul 1995.

Azi în stațiune există 4 hoteluri, numeroase vile și terase.  

Pentru a vedea cascada Duruitoarea,  după ce am vizitat mânăstirea m-am îndreptat spre intrarea pe unul dintre cele 3 trasee turistice amenajate în Parcul Național Ceahlău. Ca tot omul iubitor de natură, deși nu era obligatorie, am plătit taxa modică pentru intrarea în parc și am pornit la drum.

Cascada, declarată monument al naturii, este situată la o altitudine de 1.270 metri, într-o arie protejată, întinsă pe 1 hectar. Traseul până la ea are un grad mediu de dificultate. Urcușul durează aproximativ 2 ore, în funcție de condiția fizică a celui ce-l străbate.  

S-a format pe valea pârâului Rupturii, între versanții abrupți care coboară de la Piatra Ciobanului, în est și Piciorul Șchiop, în vest.

Pârâul este alimentat din izvorul Fântâna Rece, situat pe platoul alpin și de câteva izvoare mai mici care au perioade când seacă.

Fenomenele de îngheț-dezgheț și avalanșele au detașat coloane din pereții verticali ai muntelui, au format jgheaburi și au apărut săritori și cascade. 

Cascada are o cădere de apă, de aproximativ 100 metri înălțime, care produce un vuiet asurzitor, mai puternic în perioadele cu ploaie, când debitul apei este mai mare. Datorită zgomotului a fost numită „Duruitoarea”.

Este formată din 2 trepte. Prima, o cădere de 25-30 metri, se termină pe o platformă la care se putea ajunge urcând o scară de lemn, azi dispărută.

De la platformă apa se răsfiră ca un evantai, cade de pe stâncă și continuă să curgă sub forma unui pârâu care, în final, ajunge în lacul Bicaz.

Cele două obiective atinse, mânăstirea și cascada, restul celei de a 3-a zi din concediu urma să-l petrec prin stațiune.

Citește și Mânăstirea Paltin Petru Vodă și Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamț

Toplița, jud. Harghita- Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” și Mânăstirea Doamnei

Publicat pe de
Răspunde

Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” este situată în județul Harghita, la poalele munților Călimani, la intrarea în orașul Toplița, lateral de șoseaua ce vine de la Reghin.

A fost fondată în 1928 de primul Patriarh al Bisericii Ortodoxe Romane, Dr. Elie Miron Cristea, născut în Toplița. În 1910 el a adus Biserica de lemn din Stânceni (1847) pe care, fiind prea mică, satul dorea să o înlocuiască. Clădirea, din lemn de molid, a fost reconstruită la marginea orașului.

Intrarea în biserică se face printr-un portic decorat cu arcuri susținute de coloane sculptate. Deasupra lui se află un turnuleț. În interior,  pictura veche, deteriorată, a fost refăcută în tempera, pe pânză aplicată pe lemn, păstrându-se doar picturile vechi din cele două cupole de la abside, toate restaurate între anii 1989-1990. Catapeteasma a fost înlocuită cu una nouă, din lemn de tei, pictată cu cerneală de aur. Apoi biserica a fost mobilată, decorată și dotată cu 3 clopote.

Începând cu anul 1923 s-au construit clopotnița, chiliile, clădirile anexe, etc. Patriarhul a demontat fosta lui casă, a mutat-o în zona bisericii și s-a construit stăreția (1928).

Terenul a fost împrejmuit cu un gard de lemn și în jurul clădirilor au fost plantați copaci, arbori ornamentali și flori.

S-au stabilit călugări, veniți de la alte mânăstiri și s-a format mânăstirea (1928).

În perioada 1940-1944 mânăstirea a fost închisă, permițându-se doar unui călugăr să rămână în ea. Când au venit hortiștii, au vopsit stemele Patriarhiei și Regală dar nu au avut ce să prăduiască, odoarele de preț fiind ascunse de călugăr.

Biserica devenind neîncăpătoare, s-a dorit ridicarea unei noi biserici din zid, neautorizată însă. În 1984 s-a primit aprobarea pentru construcția unei clădiri în care să se depoziteze obiectele de patrimoniu, a unui muzeu și a unor chilii, s-a amenajat o fântână, toate terminate în 1994.

Păcălind autoritățile, clădirii pentru depozitare i s-a ridicat un turn înalt și a fost transformată în Paraclisul „Izvorul Tămăduirii”.

În timp mânăstirea a devenit un important centru de pelerinaj. Până în anul 2009 vechile clădiri au fost reparate și, pentru găzduirea pelerinilor, a fost construită o aripă cu 150 de locuri.

În anul 2007 bibliotecii mânăstirii i-au fost donate 2.000 de volume, azi deținând câteva mii.

Actual mânăstirea deține 16 hectare de pământ și 90 hectare de pădure.

Mânăstirea Doamnei  „Nașterea Maicii Domnului; Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” se află la 4 kilometri nord de Toplița, pe un deal de la marginea satului Moglănești, care aparține administrativ de oraș. În cadrul mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn a fost ctitorită de doamna Safta, soția lui Domnului Moldovei, Gheorghe Ștefan, în anul 1658. Este atestată de o inscripție pe o icoană (1677). Forma actuală a primit-o în 1710, perioadă când pe lângă mânăstire funcționa o școală confesională (1700), apoi Școala Greco-Catolică (1850).

A fost restaurată în perioada 1710-1747 când catapeteasma a fost pictată, refăcută în 1958.

Ulterior biserica a fost complet repictată  (1984) dar s-au păstrat icoane vechi (1745), azi aflate în colecția Mânăstirii „Sf. Prooroc Ilie”.

În perioada 1994-1999 mănăstirea a funcţionat ca schit, aparținând administrativ de  Mănăstirea „Sfântul Prooroc Ilie”,  apoi a fost declarată mănăstire de maici, azi cu 7 viețuitoare.

Până în 2008 s-au construit chiliile, casa duhovnicului, casa stăreției, dependințe, o pivniță, etc. A fost amenajată o bibliotecă în care azi se găsesc peste 1.000 de volume teologice.

Din 2013 a început construcția unei biserici din cărămidă, în stil moldovenesc, Biserica „Nașterea Maicii Domnului”. La demisol se află Paraclisul „Sf. Ioan Maximovici”, Arhiepiscop de Shanghai și San Francisco, în care se păstrează puține moaște ale sfântului.   

Citește și Stațiunea Borsec, județul Harghita

Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Publicat pe de
1

Pentru a ajunge în Reghin, unde îmi rezervasem cazarea, din Luduș m-am îndreptat spre nord, drum pe care am trecut pe lângă o salbă de lacuri artificiale, create prin îndiguiri, unele amenajate pentru pescuitul sportiv.

Lacul Tăureni

După 25 kilometri am ajuns în Zău de Câmpie unde, țintă, m-am îndreptat spre Castelul Ugron. În a doua jumătate a secolului XVIII Ugron István și soția sa, baroneasa Anna Bánffy, s-au mutat pe moșia din Zău de Câmpie și au construit un conac, clădiri anexe, o criptă, toate înconjurate de un parc, moștenite ulterior de urmașii lor.

În 1899 a ajuns în posesia unuia dintre cei 4 nepoți, István Ugron. În 1908 el a demarat lucrările pentru construirea unui castel. Lucrările au durat mult timp și în final (1912) forma castelului a fost destul de ciudată, cu turnurile din colțuri de diferite forme, terase asimetrice, care îmbinau stilurile neogotic și neoromanic. Au mai durat 6 ani până castelul a fost mobilat, decorat interior și gata de locuit.

A fost numit și „castelul-calendar” deoarece are 365 de ferestre (zilele anului), 7 terase (zilele săptămânii), 12 holuri (lunile anului) și 4 turnuri (anotimpurile).

Cu forma literei „L”, a fost format din două aripi, cea lungă de 50 metri cu două șiruri de încăperi și cea scurtă, perpendiculară pe prima, cu un singur șir de încăperi, ambele așezate deasupra unui subsol. În cele 3 colțuri au fost ridicate turnuri de mărimi diferite, unul hexagonal și două rotunde. Pe fațade au fost amenajate terase cu forme variate.

Aripa lungă prezintă, aproape central, fațada principală, în stil neogotic, precedată de un portic, deasupra căruia s-a creat o terasă și superior, deasupra unui arc, a fost postat blazonul familiei, sculptat în piatră. Porțiunea din stânga fațade, cu 2 etaje, cu ferestre neogotice, se termină cu un turn hexagonal, cu 3 nivele.

Porțiunea din dreapta fațadei, mai scundă, doar cu un etaj, prezintă o prispă cu arcade. Ea se termină cu un turn rotund.

Pentru a se intra pe ușa principală, se urcă un șir de trepte și se trece prin portic. În interior se afla holul central și scara principală. În stânga holului se aflau câteva saloane și sufrageria, în dreapta lui salonul de pipe, mai multe camere de lucru, ultima fiind cuprinsă în turnul rotund și în spatele holului era amenajat un bufet.

Lipit de turnul hexagonal se află un turn circular mic în care era plasat grupul sanitar pentru oaspeți. În acea zonă, în interior se afla casa scărilor secundară.

În aripa scurtă, la parter se aflau sala unde se lua micul dejun, camerele de dormit și la etaj camera învățătorului, un salon și camerele pentru oaspeți.

Partea de nord, cu parter și etaj, este limitată de două turnuri, în est unul rotund și în vest cel hexagonal. Pe fațadă, în partea superioară, au fost postate 4 scuturi heraldice. În fața ei a fost creată o terasă deschisă, mărginită de balustradă din piatră, accesată printr-un șir curbat de trepte.

Se povestește că fiind ambasador al Austro-Ungariei în Imperiul Rus, István Ugron s-a îndrăgostit de una din fetele Țarului Nicolae II al Rusiei. Castelul fiind în construcție, aceasta i-ar fi cerut să paveze aleea spre castel cu bani de aur. Când jumătate de drum a fost pavat, prințesa a cerut ca banii să fie așezați în cant, pentru ca nimeni să nu calce pe coroana împăratului, cerință care nu a putut fi îndeplinită, lui Ugron neajungându-i banii. Cert este că trei ani localnicii au fost obligați să muncească acolo cu animalele și uneltele lor, gratuit.

În acea perioadă în Rusia au ajuns la putere bolșevicii. S-a declanșat Revoluția Rusă (1917) în timpul căreia familia țarului a fost ucisă. Îndurerat, baronul s-a retras din viața publică, parte din poveste care coincide cu data în care a ieșit la pensie (1918). 

În 1925 Ugron a cedat castelul nepotului său, baronul István Bánffy, păstrându-și dreptul de a folosi câteva camere. Totuși nu a frecventat decât rar castelul. S-a mutat la Cluj unde, într-un azil de bătrâni, a decedat în anul 1948.

Sub comuniști castelul a fost naționalizat și obiectele de valoare au fost luate de oficiali. Pe rând a fost folosit ca centru de colectare a cerealelor (1954), ca școală (1954-1959), Liceu Economic (1959-1962), Casă de Copii (1963-2012). Actual este în proprietatea Consiliului Județean Mureș care, în 2017, l-a predat în administrarea Muzeului Județean Mureș.

După ieșirea din Zău de Câmpie, am rulat spre nord, aproximativ 4 kilometri, paralel cu Lacul Zău. A fost creat ca lac-pescărie, populat cu mai multe specii de pești.

Împreună cu Lacul Șăulia, fiind falimentare, în 2014 au fost preluate de Eurogrup CIM Logistic S.R.L. care imediat le-a repopulat cu specimene noi de pește, de dimensiuni mari.

După 14 kilometri, depășind comuna Șăulia și parcurgând un drum secundar, mi s-a arătat Lacul Șăulia, întins pe 36 hectare.

Pe malul lacului se află mai multe clădiri, cabane, căsuțe de camping, care aparțin de Complexul de Tabere Șăulia.

Pe lângă tabără pentru copii, funcționează și în scop recreativ, clădirile putând fi închiriate pe tot parcursul anului.

Părăsind zona lacurilor, m-am îndreptat spre nord-est, până în comuna Râciu. De acolo, spre nord, în total 23 kilometri, am ajuns în unul din satele aparținătoare comunei, satul Sânmartinu de Câmpie.

La ieșirea din sat, la capătul unui drum pietruit, se înălța un turn cu 2 nivele, poarta de intrare la Mânăstirea „Adormirea Maicii Domnului”, lângă care am parcat.

În incinta mânăstirii se află două biserici.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost construită în secolul XVII.

Lângă ea, probabil o dată cu înființarea mânăstirii (nu am găsit date despre ea), a fost ridicată Biserica Ortodoxă Nouă.

Pe drumul spre Reghin, o nouă oprire am făcut-o după doar 18 kilometri. La marginea de nord a satului Filpișu Mare se află Biserica Reformată Calvină. Pentru a o putea vedea, după ce am parcat, am urcat un șir de trepte și am traversat poarta gardului înconjurător.

Imediat în dreapta porții, năpădit de vegetație, am văzut un foișor din lemn, probabil un „altar” exterior.

De la el, înaintând prin covorul de verdeață, în unele locuri înalt până la talia mea, am ajuns la clădirea bisericii. Dezamăgire. Știam că biserica a fost construită în anul 1330, apoi transformată în secolul XVII. Ceea ce vedeam (2021) era o clădire fără turn, dezgolită de tencuială, lângă care așteptau „cuminți” materialele cu care urma să fie refăcută.

În rest liniște și pace. Nimeni nu deranja acel spațiu retras.

Doar 10 kilometri spre nord-est și am ajuns la Reghin. M-am cazat la Pensiunea Blanca, unde făcusem rezervare.

O ploaie torențială m-a baricadat. Vrând, nevrând, am lăsat vizitarea orașului pe a doua zi și seara am petrecut-o în restaurantul pensiunii.

Citește și Orașul Reghin, județul Mureș