Mala Strana Praga, Cehia

Publicat pe 1 decembrie 2018 de monica frimu

Am alocat câteva zile pentru a vizita Praga, capitala Cehiei. În prima zi, cu mijloacele de transport în comun am ajuns în dreptul Serviciului geologic de Stat (Czech Geological Survey) care se ocupă cu studiul geologic al resurselor de energie, apă, a pericolelor naturale, etc.

Am intrat în Orașul Mic (Mala Strana) și ne-am îndreptat spre malul râului Vltava, pentru a vedea Muzeul Franz Kafka, deschis în anul 2005, în clădirea Herget Brickworks. În muzeu am văzut cărți ediție princeps, scrisori, jurnale scrise de marele romancier și nuvelist Franz Kafka, ale cărui lucrări unesc realismul cu fantasticul.

Ne-am întors și am urcat scările castelului (Na Opisi), scări vechi din secolul XVII, reamenajate între anii 1835-1837.

Am ajuns la Turnul negru (Cerna vez), situat în partea de est a Castelului Praga, la capătul scărilor. A fost construit în secolul XII, în stilul romanic antic și a servit pentru apărare. În 1538 , apoi în 1541 turnul a ars în incendii. Zidăria s-a păstrat dar era înnegrită de la fum, aspect care i-a dat denumirea. Interiorul nu se vizita, din păcate nici exteriorul nu l-am putut vedea prea bine, fiind în renovare.

De pe terasa turnului se vedea panorama orașului.

Printr-o poartă veche am intrat în Castelul Praga, cel mai mare castel vechi din lume, situat pe o suprafață de aproximativ 70.000 de metri pătrați.

Înaintând pe strada pietonală Jirska, pe partea stângă am văzut Palatul Lobkowicz (Lobkowiczky Palac). A fost construit în secolul XVI de o familie de nobili cehi. În 1618 în el s-au refugiat miniștrii catolici alungați din Palatul Regal de rebelii reformați. În 1620, în Bătălia de la Muntele Alb, protestanții au fost învinși. Familia Lobkowicz, care era catolică, a devenit importantă, palatul a devenit reședința lor din Praga în momentele în care veneau pentru probleme politice sau evenimente importante. În timpul războiului cu Napoleon palatul a funcționat ca spital. În 1939 naziștii l-au confiscat, apoi, din 1948 a fost deținut de comuniști când a funcționat ca muzeu al istoriei cehe și birouri de stat. După schimbările politice din 1989, printr-un proces de retrocedare ce a durat 12 ani, în 2002 a reintrat în posesia familiei Lobkowicz. L-au restaurat, renovat și în 2007 au deschis Muzeul Palatului Lobkowicz, muzeu privat, cu piese de colecție ale familiei, lucrări de artă, pictură, instrumente muzicale, etalate în 22 de galerii. De asemenea există o sală de muzică în care regulat se susțin concerte de muzică clasică.

Următoarea clădire era Palatul Rosemberg (Rozmbersky Palac) ridicat de nobilii familiei Rosemberg în 1574 pe locul caselor ruinate în marele incendiu de la Palatul Regal (1541), o clădire cu patru aripi, în stil renascentist. În 1600 a intrat în posesia Împăratului Rudolph al II-lea care l-a conectat, printr-un coridor, cu Palatul Regal. În 1756 a fost reconstruit ca reședință pentru nobilii săraci și orfani. A fost administrat de o stareță, arhiducesa Marie Anna, fata împărătesei Maria Tereza. A funcționat până în 1919 când palatul a fost preluat de Ministerul de Interne. Azi funcționează birouri ale Administrației Castelului Praga și Oficiul Președintelui Republicii Cehe. În spatele lui se vedea crucea unei biserici, Capela „Tuturor Sfinților”, construită în secolul XIV, ulterior incendiului din 1541, prin extinderi a devenit parte din Palatul Regal.

În lateral era o străduță, Ulița Aurarilor (Zlata ulicka), pe care se putea intra doar plătind bilet. A fost construită în secolul XVI și denumită impropriu Strada Alchimiștilor, apoi Ulița Aurarilor, după meseria celor care au trăit acolo în sec. XVII. În 1950 casele au fost zugrăvite în culori vii.

Am ieșit din feeria de culori și am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe” (Bazilica Sv. Jiri). Prima biserică a fost construită între anii 920-925 iar în 973 s-a înființat o mânăstire benedictină. Au ars în 1142, reconstruite treptat, lângă ele s-a ridicat un palat romanic și în secolul XVI biserica și palatul au fost transformate în stil gotic, când patronul spiritual al bisericii a devenit Sfântul Gheorghe (Sv. Jiri). Devastată în războaiele husite, reconstruită de benedictine, în 1541 a ars din nou. A fost reconstruită adăugându-se clădiri noi pentru mânăstire.

Între anii 1718-1722 alăturat s-a construit Capela Sf. Ioan de Nepomuk apoi, între anii 1897-1908, a fost restaurată purist, în stilul original și eliminându-se elementele de împodobire.

Am intrat în Castelul Praga (Prazsky Hrad), un complex de clădiri menționat din secolul IX. A fost avariat în războaiele husite, reconstruit din 1485, s-au adăugat noi turnuri de apărare în partea de nord. În marele incendiu din 1541 multe clădiri au fost arse. Pe locul lor, sub Habsburgi, au fost construite noi clădiri în stil renascentist. În timpul războiului de treizeci de ani a fost avariat, ulterior a avut loc ultima reconstrucție majoră, în secolului XVIII, sub Împărăteasa Maria Tereza.

În mijloc era postată Catedrala Sf. Vitus (Katedrala sv Vita), cu fațada estică spre noi, înconjurată de mai multe clădiri.

În stânga, într-o porțiune a fostului Palat Regal, se afla expoziția permanentă Povestea Castelului din Praga (Pribeh Prazskeho hradu), deschisă în 2004. Exponatele reprezintă viața de zi cu zi a tuturor claselor sociale din castel. În 1918, o dată cu crearea Republicii Cehoslovace, castelul a devenit sediul Președintelui țării. Sub ocupația nazistă a devenit sediul lui Reinhard Heydrich. După 1948 a găzduit birourile guvernului comunist și din 1954 a fost administrat direct de Președintele țării.

Vechiul Palat Regal (Stary Kralovsky Palac)a fost construit în secolul XII în stil gotic și renascentist. Între anii 1493-1502 a fost amenajată o sală imensă, Sala Vladislav, care a fost folosită pentru încoronări, banchete, evenimente ale curții, chiar turnee între cavaleri.

În continuarea palatului, în a treia curte a castelului, era clădirea în care funcționa Arhiva Castelului Praga (Archiv Prazskeho hradu) în fața căreia se înălța Obeliscul, ridicat în 1928 ca Memorial al Primului Război Mondial.

Între Obelisc și Catedrală se afla clădirea veche a Artileriei (Stare provoststvi) Am ocolit-o, înaintând spre intrarea în Catedrala Sf. Vitus.

Am străbătut un gang pe sub clădirile Administrației Castelului și am ajuns în a doua curte a castelului unde, în fața noastră, se afla o fântână barocă, Fântâna Kohl (Kohlova kasna). A fost construită în 1686, în timpul domniei Împăratului Leopold I, de la care a preluat numele de fântâna Leu sau Leopold, pe unele elemente de decor fiind încrustată litera „L”. În 1982 a fost restaurată.

În clădirile înconjurătoare funcționau galerii de artă, centru de informare turistică, etc. Din greșeală am ieșit prin Rotunda așa că am făcut cale întoarsă.

Între clădirile ce mărginea acea curte ieșea în evidență Capela Sfintei Cruci (Kaple sv Krize) (secolul XVIII) care a purtat și numele de „Trezoreria”, în ea fiind adunate cele mai valoroase obiecte începând cu secolul XI.

Am trecut prin Poarta Matthias (Matiasova brana) situată între prima și a doua curte ale castelului. Poartă numele Împăratului Sfânt Roman în timpul căruia a fost ridicată (1614).

Prima curte era separată de exterior prin porțiuni de gard din fier, decorat cu aurării, separate de stâlpi de beton pe care tronau statuile Titanii Luptători (Sousosi Souboj Titanu).

În 1993, când Cehia și Slovaci au devenit state independente, castelul a devenit sediul Președintelui Republicii Cehe care are în subordine și Oficiul Militar din care face parte Garda Castelului Praga (Hradni Straz).

Am avut norocul să vedem schimbul de gardă, cu dificultate, datorită numărului mare de turiști.

Ne-am continuat drumul coborând în Piața Hradcany (Hradčanské náměstí) unde, în partea de nord, se afla Palatul Arhiepiscopului (Arcibiskupstvi prazske). A fost construit de Regele Ferdinand I pe locul fostului palat ars în timpul luptelor husite (1420). Inițial în stil renascentist, apoi baroc, din 1562 a servit ca sediu al arhiepiscopilor din Praga. În secolul XVIII a fost reconstruit în stil rococo. Astăzi este sediul Bisericii Catolice din Praga, în interior etalându-se o galerie cu portretele arhiepiscopilor.

Vis a vis se afla Galeria Națională Praga (Narodni galerie Praha), galerie cu colecții de artă barocă, manieristă și renascentistă din Boemia. Ea funcționa în Palatul Schwarzenberg (Schwarzenbergsky Palac), familia fiind proprietara clădirii din 1719. Din 1908 a funcționat ca Muzeu Național Tehnic, apoi Muzeu Militar. Lângă el se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (1626) cu Biserica Sf. Benedict (din 1353), aspectul ei actual datând din secolul XVIII.

Tot în Piața Hradcany se afla Palatul Toscan sau Palatul Thun-Hohenstein (Toskansky Palac) În 1690 baronul căruia îi poartă numele a inițiat construcția unui palat. În 1718 a fost cumpărat de o Ducesă de Toscana și a terminat construcția, o clădire cu patru aripi, curte interioară cu două fântâni și fațada cu sculpturi alegorice a celor șapte arte. Astfel clădirea poartă numele celor doi foști proprietari. Clădirea a fost renovată în 1998 și e utilizată de Ministerul Afacerilor Externe.

Pe stradă am văzut niște automobile de epocă superbe, încă funcționale.

Am părăsit piața și am vizitat Complexul Loreta Praga. Vis a vis de biserică am văzut Palatul Cernin (Cerninsky palac), sediul Ministerului Afacerilor Externe, cea mai lungă clădire barocă din Praga, fațada având 150 metri lungime. A fost construit între anii 1669-1674 și a preluat numele proprietarilor. În 1742 a fost ocupat de armatele franceză și bavareză care l-au transformat într-o fortăreață. Restaurat, în 1757 a fost asediat și ocupat de armata prusacă. În secolul XVIII familia s-a mutat la Viena, palatul a devenit spital militar. Din 1920, după ce a fost restaurat, a funcționat ca sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În perioada nazistă (1939-1944) a fost sediu Protectoratului Reichului. După cel de Al Doilea Război Mondial și până în prezent a redevenit sediul Ministerului Afacerilor Externe.

Am părăsit zona și am trecut pe lângă Questenberk Hotel, o clădire din 1620 situată în fața Mânăstirii Strahov.

A urmat coborârea dealului, inițial pe lângă un parc, apoi pe strada Nerudova unde, de o parte și de alta, se înșirau fostele palate în care funcționau hoteluri, magazine, muzee, etc.

Am rătăcit drumul dar a meritat. Pe deal, în depărtare, am văzut Mânăstirea Strahov, veche din 1143.

Ne-am întors și am continuat coborârea pe lângă Biserica Maicii Domnului Mamei Fecioarei Maria și Sf. Kajetána (Kostel Panny Marie Matky ustavicne pomoci a sv Kajetana), o biserică romano-catolică construită între anii 1691-1717 împreună cu o mânăstire în care funcționa o școală pentru fiii nobililor. În 1789 mânăstirea a fost desființată, biserica a continuat să funcționeze fiind administrată de o fundație romano-catolică. În 1869 a fost cumpărată de redemptoriști și a primit noii patroni spirituali.

În apropiere, aproape una în fața celeilalte, se aflau două ambasade. În fostul Palat Thun-Hohenstein (construit între 1721-1726,) se afla Ambasada Italiei încă din 1924 când clădirea a fost cumpărată și reamenajată de guvernul Italiei.

Ambasada României funcționa în fostul Palat Morzine (Morzinsky Palac), construit în stil baroc, între anii1713-1737, de familia căreia îi poartă numele. După 1781, când s-a eliberat un brevet de toleranță ce permitea existența altor religii pe lângă cea romano-catolică, palatul a devenit prima casă de rugăciune protestantă din Boemia.

Pe peretele clădirii era pusă o placă cu Mihai Viteazul.

După ce am depășit câteva clădiri, pe partea cu ambasada se deschidea o piațetă în care se afla Biserica Sf. Nicolae din Mala Strana (Kostel sv Mikulase Mala Strana). A fost construită între anii 1704-1755, de către iezuiți, pe locul unei biserici vechi din secolul XIII. Inițial au fost ridicate fațada de vest, Capela Sf. Barbara și Capela Sf. Ana. După două decenii construcția a continuat cu cupola din cupru, în stil rococo și turnul bisericii. După desființarea Ordinului Iezuiților, din 1775 a devenit biserică parohială. În perioada comunistă turnul a fost folosit ca post de observație de către securitatea statului.

Am ocolit biserica și, în curând, ni s-a înfățișat Turnul Podului din Orașul Mic (Malostranska mostecka vez), impropriu denumit deoarece erau două turnuri, legate între ele la poarta de la bază, prin care se trecea spre Podul Carol. În secolul XII a fost construit turnul mai mic, Turnul lui Judith, denumit după podul lui Judith ce traversa Vltava. În secolul XIII i s-a alăturat, în partea de nord, un turn mai mic și s-a construit poarta. În secolul XVI meterezele au fost înlocuite cu fațade renascentiste prevăzute cu ferestre.

Turnul mic dinspre nord a dispărut fiind înlocuit de clădiri. În secolul XV a fost construit turnul mai mare, în stil gotic. A fost restaurat în secolul XIX (1879-1883) primind forma actuală. Poarta, formată din două arcade, era închisă cu uși de lemn și grile de fier, pentru apărare.

Am traversat poarta și am intrat pe Podul Carol (Karluv most). Primul pod, podul Judith, construit între anii 1158-1172 a funcționat până în 1342 când a fost distrus de un potop. Între 1357-1402 a fost construit un pod nou, Podul de Piatră (Kamenny most) sau Podul Praga. În războaiele cu suedezii, apoi în războiul de treizeci de ani, cele mai grele lupte au avut loc pe pod, care a fost grav avariat, ulterior refăcut. În anii 1700 a fost decorat cu o alee de statui, în stil baroc, cu semnificație religioasă.

Era singura legătură între castel și orașul vechi. După 1870 a fost denumit Podul Carol. Primul omnibus l-a traversat, apoi tramvaie cu cai, din 1905 tramvaie electrice și din 1908 autobuze. Grav avariat în inundațiile din 1890, a fost reparat timp de doi ani. Ultima reparație capitală s-a făcut între anii 1965-1978, când traficul a fost interzis și podul a devenit pietonal. Între anii 2008-2010 pilonii au fost consolidați.

În decursul timpului statuile au fost înlocuite cu imitații, cele originale fiind depozitate în Muzeul Național.

Pe podul aglomerat de turiști se aflau cântăreți, portretiști, vânzători de suveniruri.

Panorama era superbă- cetatea, clădirile vechi ale orașului, Vltava pe sub podurile care se înșirau unul după celălalt. Vizita în Mala Strana s-a încheiat.

Citește și Stare Mesto Praga, Cehia

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Publicat pe 29 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Șimleul Silvaniei este un oraș din județul Sălaj, România, situat în nord-estul regiunii Crișana, în depresiunea Șimleului, lângă vechea așezare dacică Dacidava. A fost atestat documentar din 1251 când purta denumirea de Vathasomlyowa. Din 1351 zona a devenit reședința prinților din familia Bathory care au construit un conac în oraș. În posesia lor aveau târgul Șimleu, târgul Crasna și alte 48 de localități dintre care 11 erau maghiare. Între 1660-1692, după atacurile repetate ale otomanilor, a făcut parte din Pașalâcul de la Oradea. Cetele de răsculați conduse de Gheorghe Doja „curuții” sau „haiducii” au ocupat zona din 1703 până în 1711, când s-a încheiat Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea degradându-se, în 1774 a intrat în proprietatea orașului. În 1848, din Șimleu au pornit acțiunile militare pentru ocuparea orașelor Cluj, Dej, Jobou. Din 1854 a purtat denumirea de Szilagy-Şomlyo și, între anii 1876-1920, a făcut parte din județul Szilagy al Regatului Ungariei.

În 1911 a avut loc Adunarea populară de la Șimleu care cerea dreptul limbii române, eglitatea între naționalități, autonomia șclolilor și bisericilor, etc. În 1918 Șimleul a fost reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și Alexandru Aciu, Victor Deleu, Cassiu Maniu au fost aleși în Marele Sfat Național. La începutul sec. XX Simion Bărnuțiu a întemeiat primele școli românești și, după terminarea Primului Război Mondial, în Șimleu s-a construit primul Gimnaziu romano-catolic în care s-a deschis primul Liceu românesc din Sălaj (1919).

În 1940 teritoriul Transilvaniei de Nord, în care se includea și Șimleu, a fost cedat Ungariei, prin acordul de la Viena între Germania nazistă și Italia fascistă, apoi în 1944 retrocedat României.

Am parcat lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord care funcționează în fosta Sinagogă, construită în 1876. În Al Doilea Război Mondial populația evreiască (7.851 evrei) a fost deportată în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde au fost decimați. Doar 1.200 au supraviețuit și s-au reîntors în zona Sălajului. În timpul regimului comunist ultimele familii de evrei au emigrat astfel Sinagoga s-a închis și clădirea a început să se ruineze.Până în anii 2000 sub 50 de evrei au rămas în zonă. Între anii 2004-2005 clădirea a fost renovată, sinagoga restaurată, amenajat și deschis Muzeul.

Ne-am îndreptat spre Biserica reformată, construită între anii 1729-1736, în locul unui așezământ bisericesc anterior care a fost construit din nuiele și acoperit cu paie. A fost incendiată în 1666 în timpul luptelor cu turcii și tătarii, apoi reconstruită în 1670 și îmbunătățită până în 1688. În 1703, din nou distrusă, de data aceea de către trupele austriece, a fost reconstruită între anii 1729-1736 și i s-a înălțat un turn de lemn care a fost înlocuit cu unul din piatră în 1815 și i s-a montat un ceas în 1817.

Am ajuns în dreptul fortăreței medievale din care au rămas doar Ruinele cetății Bathory compuse dintr-un bastion, două turnuri și zidul de incintă.

Am ocolit artera principală și am urcat pe un mic deal în care, prin săpături arheologice, au fost descoperite rămășițe dintr-o biserică de tip romanic și pe care se afla Biserica romano-catolică. A fost construită în 1532, în stil gotic, cu ocazia nașterii fiului Voievodului Transilvaniei, Bathory Istvan, care a protejat-o de transformarea în cult reformat. În 1660 a fost incendiată de turci, apoi reconstruită de soția voievodului.

Îndreptându-ne spre Parcul Central, am trecut pe lângă clădirea Judecătoriei, fosta „Banca Silvania” al cărei director, avocatul Andrei Cosma, a făcut parte din delegația celor 300 de ardeleni care au dus la Viena Memorandumul ce cuprindea doleanţele românilor.

Vis a vis, o casă în paragină, avea postată o placă inscripționată. Atât a rămas din Casa Memorială Iuliu Maniu, cel care a fost o personalitate marcantă a politicii românești. A reprezentat Transilvania în Dieta de la Budapesta, a fost membru de onoare al Academiei Române (1919), de mai multe ori prim-ministrul României (în anii 1928, 1930, 192-1933), Președintele Partidului Țărănesc în două mandate (1926-1933 și 1037-1947). După 1947 , împreună cu alți țărăniști, dintre care și Corneliu Coposu, a fost deținut politic în închisoarea de la Sighetul Marmației, unde a decedat în 1947.

Parcul Central a fost amenajat pe locul vechii piețe Bern (Bern ter). În cele patru intrări erau postate coloane cu ornamente și aleile se îndreptau spre fântâna arteziană din centru. În 2014 a fost dezvelit bustul lui Corneliu Coposu, așezat într-o parte a parcului.

În altă parte am văzut statuia Sfintei Treimi, ridicată în 1772 în semn de mulțumire că orașul a fost ocolit de ciumă.

Îndreptându-ne spre mașină, în apropierea ruinelor cetății am văzut Memorialul Iuliu Maniu inaugurat în 2017. În mijlocul unui bazin cu apă, în care era delimitată forma României, trona statuia politicianului.

La 5 km de Șimleu Silvaniei, într-o poiană mare, se afla Mânăstirea „Sfânta Treime” Bic, de rit ortodox.

În 1994 măicuţa Marina a venit de la Mânăstirea Prislop la Bic, cu gândul de a înfiinţa o mănăstire. Nu avea fonduri și a fost ajutată prin a i se încredința școala veche din sat. În 1995 autoritățile locale și județene i-au pus la dispoziție un teren de 10 hectare situat într-o poiană, lângă localitatea Bic. În 1997 a fost adusă acolo Biserica de lemn din satul Stâna de Zalău, veche din 1720, s-a construit altarul de vară și fundația pentru o viitoare biserică. Mânăstirea avea hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”.

Despre Biserica de lemn se spune că ar fi fost construită de către echipa de tâmplari ai lui Horea.

Picturile din 1795, din păcate aproape distruse, s-au păstrat parțial în interior, doar naos.

În continuare s-a construit Biserica nouă, din zid, chiliile, spațiul de cazare pentru 100 de persoane și, în 2001, s-a sfințit mânăstirea cu hramul „Sfânta Treime”.

În interiorul bisericii am găsit o echipă de constructori și pictori de icoane.

Ne-a inundat sentimentul de liniște și pace în acea „pustietate” plină de flori și verdeață.

Ne-am mirat foarte mult aflând că în mânăstire viețuiesc doar 10 măicuțe. Cum aveau puterea să întrețină acel spațiu imens care, pe lângă spațiul cu bisericile și chiliile avea și livadă de pomi fructiferi… În plus, localul vechii școli preluat de mânăstire, a fost reamenajat, transformat în Școala „Sfântul Pantelimon”, de tip confesional, pentru clasele primare și o grădiniță, pentru puținii copii (23), de care aveau grijă și îi educau câteva măicuțe. În plus, într-o casă donată de o familie, au înființat un azil în care sunt îngrijiți 15-25 de bătrâni.

Acolo, în incinta mânăstirii, am putut simți ce înseamnă cu adevărat a trăi pozitiv, sentiment care, în alte locații de cult lipsea cu desăvârșire și care ne-a însoțit pe drumul ce a urmat, un drum județean neamenajat care trecea în sânul naturii parcă neatinse.

Ultima localitate pe care am traversat-o înainte de a ieși din județul Sălaj a fost Crasna, unde, în centru, am văzut Biserica reformată.

Baia de Criș, Țebea-Panteonul Moților și Mânăstirea Crișan, județul Hunedoara

Publicat pe 12 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Baia de Criș este o localitate situată în județul Hunedoara, la poalele Munților Metaliferi și Munților Bihorului, pe cursul Crișului Alb. Am parcat în centru, unde am văzut Biserica ortodoxă și Monumentul Eroilor, ridicat în 2013 în memoria celor căzuți în cele două Războaie Mondiale. La baza lui se află plăci de marmură inscripționate cu numele acelora. Este prevăzut cu un clopot din bronz, care, printr-un dispozitiv electric, sună la fiecare oră.

În apropiere era o biserică lăsată în paragină, Biserica Mânăstirii Franciscane, o clădire masivă din piatră și cărămidă, construită în stil gotic. Construită în secolele XV-XVI, din cauza unui incendiu s-a ruinat, rămânând fără acoperiș. În 1772 a fost reînființată de către călugării care au restaurat-o treptat, în stil baroc. În timpul Revoluției de la 1848 a suferit distrugeri mari dar a continuat să funcționeze până după Al Doilea Război Mondial, când, sub comuniști, a fost închisă. Și-a reluat activitatea după 1990. Din biserica veche s-au păstrat zidurile cu pilaștrii, arcul triumfal, cele două altare laterale și amvonul.

Am traversat un mic părculeț în care se afla Monumentul Avram Iancu și ne-am îndreptat spre Casa-Muzeu Avram Iancu, casa în care acesta a murit.

Avram Iancu (1824-1872) supranumit și „Crăișorul Munților” este simbolul luptei pentru drepturi a românilor din Transilvania secolului al XIX-lea. Deși a provenit dintr-o familie bogată, a terminat Liceul catolic din Cluj, apoi Facultatea de drept, devenind avocat, era un naționalist care susținea drepturile românilor și era adeptul revoluției. În mai 1848, la adunarea din Câmpia Blajului a incitat la revoltă. A devenit conducătorul Țării Moților în Revoluția de la 1848. El a condus armata românilor din Transilvania, pe lângă armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth. Ca în orice revoltă și armata aflată sub conducerea lui a jefuit multe dintre comunele prin care a trecut. În ciuda acestor atrocități petrecute Avram Iancu rămâne unul dintre eroii naționali. În 1872 a decedat în Baia de Criș, pe prispa casei brutarului Ioan Stupină, zis Lieber, unde a locuit ani de zile. În anul 2003 casa a fost reconstruită și transformată în Casa-Muzeu Avram Iancu în care sunt expuse activitatea revoluționară, bătăliile, prin fotografii, documente, fotocopii, scrisori.

A fost înmormântat, cu funeralii naționale, lângă „Gorunul lui Horea”, în satul Țebea, ce aparține Băii de Criș.

Am vizitat și noi Cimitirul eroilor din Țebea denumit și „Panteonul Moților”, amenajat în amintirea eroilor căzuți în luptele pentru eliberare și unitate națională. Era situat chiar lângă șosea și am parcat într-un loc amenajat. După o plată derizorie am intrat în perimetru cimitirului. La intrare, în partea stângă, am văzut, aliniate, mormintele și crucile comemorative ale eroilor din Războiul de Independență, care au căzut în luptele din 1918, purtate pentru dezrobirea Transilvaniei și a celor căzuți în Primul și Al Doilea Război Mondial. Numărul celor din cimitir, 17 și 82, reprezintă anul morții lui Avram Iancu.

Erau așezate lângă Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită între anii 1893-1896, pe locul uneia mai vechi din 1783. A fost renovată în 1966, 1984, 1990. Interiorul, nepictat, expune brâuri tricolore și tablouri ale eroilor și martirilor neamului. Fiind unica biserică din România în care se găsesc aceste simboluri naționale, i s-a dat și denumirea de Biserica cu tricolor.

Cel mai vechi monument istoric este „Gorunul lui Horea”, de aproape 400 de ani. Sub el, în 1784, s-au adunat moții nemulțumiți și Horea i-a îndemnat la răscoală. În timpul construcției bisericii lângă gorun au fost depozitate materialele necesare care au deteriorat copacul. Pentru a nu se pierde acest simbol, în 1924 copacul a fost cimentat în interior, legat cu cercuri metalice la exterior și tăiat din înălțime. Astfel ajutat, a dat o nouă ramură laterală. În 1947 a fost îmbrăcat total în ciment și în 1977 ramura laterală a fost susținută cu un stâlp de beton. Din păcate, în 2005, în timpul unei furtuni mari, a fost ruptă, astfel, actual, se poate vedea doar trunchiul îmbrăcat în beton. Din ramură s-a sculptat o cruce, Crucea lui Horea, care, în 2007, a fost protejată cu o vitrină din sticlă.

În apropiere se aflau alți goruni plantați în 1924, la 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, pentru Regele Ferdinand, Regina Maria și Generalul Henri Mathias Berthelor.

Am văzut mormântul lui Avram Iancu, din 1872, pe care era o lespede concepută de Nicolae Iorga, amplasată în 1924, când cimitirul a fost reorganizat. În apropiere se aflau mormintele a doi reprezentanți ai mișcării revoluționare de la 1848.

Am continuat drumul spre satul Crișan, comuna Ribița, unde s-a născut al treilea conducător al Răscoalei de la 1784 din Transilvania, Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, unde se afla Mânăstirea Crișan, denumită și Mânăstirea Vaca, o mânăstire ortodoxă în care trăiesc călugări. Prima mânăstire a fost construită în sec. XVI și a funcționat până după Răscoală, când a fost deteriorată în urma unor alunecări de teren, apoi de incendii și a fost părăsită. Ulterior, în documente este amintită ca teren imobiliar intrat în proprietate particulară. În 1989 a fost cumpărat terenul de către forurile bisericești și din 1992 a început construcția actualei mânăstiri. S-au ridicat Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, altarul de vară „Izvorul Tămăduirii”, chiliile și anexele gospodărești.

Am intrat în perimetrul mânăstirii pe o poartă de lemn. În partea dreaptă am văzut niște ziduri ruinate și, la capătul lor, o cruce.

Am trecut pe lângă o clădire în care erau cazați oameni veniți în pelerinaj, apoi pe lângă chiliile călugărilor.

Am ocolit biserica, care era construită cu intrarea spre deal.

Am intrat dar, deoarece se oficia o cununie, pentru a nu deranja, nu am putut fotografia decât ceva ca amintire.

În fața bisericii era amenajat un mic lac, într-o zonă plin cu nuferi. Ocolindu-l prin partea dreaptă se putea ajunge, urcând mai multe trepte betonate, la altarul de vară.

Spre ieșire am fost conduse de unul dintre călugări, care ne-a povestit istoria ei.

Ne-am întors în comună pentru a vedea Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Ribița, ridicată în 1417. Datorită vechimii și picturilor bizantine, cele mai vechi din Ardeal ce se păstrează întregi, a fost înscrisă în Patrimoniul European al Monumentelor Istorice. A fost construită din piatră de râu. În decursul anilor a fost renovată de mai multe ori, ultimele reparații datând din anul 1990. În secolul XVII picturile au fost acoperite cu tencuială datorită Reformei din acel secol. În anii 1994 și 2009-2010 au fost restaurate o parte din ele. Din păcate nu am putut vizita interiorul, fiind închisă.

După o zi de neuitat, pe drumul spre casă, în județul Arad ne-am oprit pentru a imortaliza ceva inedit. Pe peretele dealului erau niște inscripții colorate bizare. Un personaj, parcă venit din alte galaxii, ne-a explicat că acolo se afla Clubul Milenium 3×1 care avea o ușă de intrare direct în stâncă. A fost amenajat în interiorul unui fost buncăr din cel de Al Doilea Război Mondial.

Mânăstirea Voivozi și Castelul Degenfeld, județul Bihor

Publicat pe 16 mai 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o zi însorită de vară am pornit să explorăm o parte din județul Bihor. După aproximativ 2 ore am ajuns în Aleșd. Am avut ghinion cu o rafală de ploaie care părea că nu se mai termină așa că ne-am oprit în centru pentru două, trei poze.

Lângă parcare era Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Construcția ei a început în 1939, în timpul regelui Carol al II-lea, a fost terminată în doar câteva luni și sfințită în 1945.

Vis a vis am văzut o clădire colorată, galbenă, în care se afla un bar și sediul unei firme. Am aflat că a fost Hotelul Erzebet (Elisabeta), construit pe locul unui han vechi.

Plecând din Aleșd, ploaia s-a oprit. Imediat după ieșire, la 3 km, am văzut pe marginea drumului, pe o ridicătură de teren, Biserica de lemn „Buna Vestire” din Pestiș. Nu am putut vizita interiorul, fiind închisă. Pe o placă, la intrare, am citit că era construită în 1797. În 1862 i s-a adăugat prispa ce înconjoară biserica și în 1922 a fost recondiționată. Interesant la această biserică este că toată structura de rezistență a fost efectuată din lemn.

După două curbe am văzut o biserică din lemn, nouă. Ne-am oprit, am fotografiat-o, dar nu am putut afla date despre ea.

După 30 minute am ajuns în Pădurea Neagră, localitate situată pe cursul râului Bistra, în zona munților Plopiș, sau munții Șes. La ieșirea din localitate am văzut cascada Pădurea Neagră.

În apropiere, la doar 11 km, era Mânăstirea Sfinții Voivozi, sau denumirea veche „Colțul cu Meri”, o mânăstire de maici. A fost înființată în sec. XII pe ruinele unei vechi biserici atestată arheologic din sec. VII. În dezvoltarea mânăstirii au avut un rol principal fiii lui Dragoș Vodă din Maramureș, ea fiind trecută în apartenența Mânăstirii Peri, din nordul țării, astăzi situată în Ucraina. La această mânăstire a fost numit ecumen o rudă cu Dragoș Vodă, care a devenit ierarh patriarhal peste toată zona de Ardeal, din Maramureș până în Bihor. Astfel, în acea perioadă s-a întărit ortodoxismul într-o zonă dominată de catolicism.

Am urcat pentru a intra în incinta mânăstirii. În partea dreaptă am văzut o biserică mai nouă, ridicată între anii 1946-1948. Pe lângă ea se aflau chiliile și anexele.

Am trecut pe lângă un paraclis, ridicat în 1955, în care se țin slujbele vara.

Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” „Sf. Nicolae”a fost construită în anul 1700, în localitatea Sacalasău, județul Bihor și adusă în Voivozi, comuna Popești, în 1994. Este înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 2010 hramul mânăstirii s-a schimbat în „Sf. Ierarh Varlaam, Mitropolitul Moldovei și Sf. Ierarh Ioan de la Râșca și Secu”, personaje importante în cursul istoriei religioase a țării.

Am parcurs 20 km până în localitatea Balc unde doream să vizităm mult controversatul Castel Degenfeld. A fost ridicat în 1896 de contesa Emma Degenfeld Schombuy, în stil eclectic, lângă ruinele unui castel construit în 1484 de către Episcopul orașului Oradea. L-a situat în mijlocul unui parc de aproximativ 16 hectare, prin care curge râul Barcău. În 1914, castelul a fost modificat în stil romantic.

Până în 1918 a aparținut familiei Karolyi, apoi a fost cumpărat de un bancher, cumnat al prințului Ghica, care a construit un ștrand cu apă de la sondă și o bază sportivă. Domeniul cuprindea mii de hectare de teren agricol și forestier, de asemena o herghelie de peste 250 de cai pursânge care, ulterior, a fost preluată de Romsilva. Parcul dendrologic, cu rășinoase și foioase, a devenit monument ocrotit de lege.

Între anii 1940-1944 a revenit familiei Karolyi. În 1947 a fost naționalizat și a fost administrat de Ministerul Industriei Forestiere când a funcționat ca magazie de cereale.

Din 1958 a fost transformat în sanatoriu condus de Ministerul Sănătății. În 1982 a intrat în administrarea Schelei de Foraj Extracție Suplacu de Barcău și domeniul a fost transformat în stațiune, folosind apa de sondă care avea efecte terapeutice. În 1996 a fost preluat de către OMV-Petrom care l-a vândut în 2011 firmei ADL Invest din Moinești, județul Bacău, neținând cont de posibilitatea donării lui Consiliului Județean Bihor.

După multe tratative cu băiatul paznic al castelului, convorbire telefonică cu un personaj ce se părea că ar fi fost patron, am primit permisiunea de a intra în domeniul castelului.

Totul era o ruină. Rămăseseră doar zidurile exterioare și acelea pe cale de a se dărâma.

In interior, deziluzie totală. Până și prizele electrice erau smulse, scările deteriorate, geamurile inexistente. O carcasă în care șuiera vântul.

A trebuit să ghicim unde era cândva curtea interioară, acum un loc cu buruieni înalte de peste 1 m.

Inițiativa acestei mici firme de a transforma castelul în hotel, a construi un complex cu căsuțe, bazine, etc. care să deservească aproximativ 1.000 de persoane era pentru mine un mare semn de întrebare.

Singurele ființe fericite pe care le-am întâlnit, în acel parc năpădit de buruieni, au fost o „mamă” vacă cu doi viței. Pășteau în liniște și cel mai mic, fără frică, sugea de la ugerul mamei.

Citește și Șimleu Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Borșa, Mânăstirea Pietroasa și Cascada Cailor, județul Maramureș

Publicat pe 26 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Borșa, situat în sudul Maramureșului, pe valea râului Vișeu, este una dintre cele mai lungi localități din țară (52 km). Se află între Munții Rodnei, cu vârfurile Pietrosul Rodnei (2303 m) și Vârful Toroiaga (1929 m) și Munții Țibău la est. E atestat documentar din 1365 când făcea parte din domeniul Cuhea, deținut de Bogdănești, apoi de Bogdan. În localitate se aflau două biserici de lemn. Una a fost distrusă de invazia tătarilor în 1717, cealaltă refăcută a supraviețuit până azi.

Aproape de centru am vizitat-o pe cea care a supraviețuit, Biserica de lemn ”Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” (construită în 1700). Am intrat printr-o poartă de lemn sculptată în stil maramureșean. Am trecut pe lângă o biserică nouă și ni s-a arătat biserica din lemn, înconjurată de un mic cimitir. În sec. XVIII, a existat și o școală, care ținea de biserică, în locul numit Valea Caselor.

Interiorul a fost pictat de un anonim în 1775. Am aflat că este singura biserică de lemn din România cu picturile efectuate direct pe lemn, astfel face parte din Patrimonial Național.

tavanul

Am străbătut orașul și la ieșirea spre Iacobeni, pe dreapta am văzut un indicator ce preciza casa și atelierul unui sculptor în lemn. Am intrat să vedem operele de artă ale acestui localnic. Am ajuns într-un spațiu de basm. Un mic lac, traversat de un pod de lemn, se afla în centrul unui spațiu înconjurat de diferite clădiri.

Casa sculptorului era din lemn. Pe pridvor, între multe ghivece cu flori, am văzut primele sculpturi. În interior era un amalgam de obiecte plasate pe și în jurul unor coloane din piatră și lemn.

Am ajuns într-un loc amenajat pe post de muzeu. Lateral se afla, după mine, opera de vârf a autorului, o sculptură mare în lemn ce lăsa loc imaginației.

Ne-am îndreptat spre Schitul Pietroasa Gârle- Mânăstirea Pietroasa. După indicatoare erau 3 km de parcurs. Am oprit mașina în ultimul loc ușor accesibil și am parcurs restul distanței pe jos, aproximativ 30 min., pe un drum mai mult pentru căruțe. În zare se vedeau Munții Rodnei.

145 coborâm Manastirea Pietroasa Borsa fbmw a

Am urcat până la 1000 m altitudine unde, pe un platou, la poalele Pietrosului Rodnei, se afla mânăstirea. Schitul a fost ridicat în 2007 pe terenul donat de o familie foarte credincioasă. Dintre cei 9 copii ai familiei, cele 5 fete s-au călugărit, două dintre ele au rămas la Pietroasa, unde slujesc 13 măicuțe și trei sunt maici în alte mânăstiri din țară. Schitul cu hramul „Tăierea capului Sfântului Ioan Botezătorul” trona în acel platou imens. În apropiere se afla o păstrăvărie.

Vis a vis se situa clădirea cu chiliile în care am aflat că se aflau un atelier de pictură și unul de croitorie.

Ne-am întors la mașină foarte entuziasmate și pline de energia pe care ți-o dă de fiecare dată un lăcaș de cult dar, mai ales, muntele.

Ne-am îndreptat spre Complexul Borșa situat la 5 km de centru. A fost construit în anii ’40, în scopul organizării Olimpiadei de iarnă din 1948. Astfel a fost dotat cu pârtia de schi Olimpia, trambulina pentru sărituri Tighina, cabane, un hotel și centrală electrică. În Al Doilea Război Mondial, pentru că frontul s-a apropiat de această zonă, amenajările au fost întrerupte și reluate abia în 1945. Olimpiada nu s-a mai ținut, dar au avut loc diferite concursuri naționale și internaționale. În 1986 s-a pus în funcție telescaunul, care face legătura între Complex și Runcul Știol.

Înaintea cabanelor și hotelurilor existente acolo am văzut o biserică ortodoxă nouă, din lemn, construită în 1992, Biserica „Înălțarea Domnului”. Turla bisericii are o înălțime de 40 m.

Doream să vedem Cascada Cailor. Aveam două opțiuni: să urcăm prin pădure, pe un traseu montan, aproximativ 1 ½ ore, sau să urcăm cu telescaunul. Am ales a doua variantă și am urcat peste pârtia de schi, aproximativ 40 min., până în punctul ei terminus, în Runcul Știol (1364 m), unde era și un punct Salvamont.

De acolo am intrat în Parcul Național Munții Rodnei și am coborât pe un drum destul de abrupt ce străbătea pădurea.

Cascada Cailor este cea mai mare cădere de apă din România, situată în Munții Rodnei. Are o înălțime de 90-97 m și o pantă între 45 și 100 de grade. Pădurea rărindu-se, am văzut-o în depărtare.

În apropierea ei erau amenajate scări din lemn pentru turiștii care doreau să se apropie cât mai mult.

Apa curgea învolburată peste un perete calcaros numit „Podul Cailor”, inițial vertical, parcă spălând muntele, apoi în trepte, bolborosind furioasă și formând în unele locuri mici ochiuri de apă ce stagnau între rocile golașe.

Apa rezultată din topirea zăpezilor și în urma ploilor abundente se adună într-un circ glaciar. De acolo alunecă pe versantul abrupt al muntelui, „Piatra Rea”, pe care în timp l-a dezgolit de vegetație și după mai multe coturi, în trepte, se adună într-un pârâu.

Despre cascadă circulă mai multe legende. Se spune că un grup de cai sălbatici, fiind urmăriți de un grup de urși flămânzi, au căzut în acest loc. Sau că o herghelie de cai a ajuns aici de pe celălalt tărâm. Cea mai simpatică mi s-a părut aceea în care se spune că o herghelie de cai s-a aruncat în acest hău pentru a scăpa de năvălirea tătarilor din 1700, iar stăpânii lor, care-i iubeau enorm, au vărsat atât de multe lacrimi încât s-a format cascada.

La întoarcere, din telescaun, am privit panorama munților și, jos, Complexul Borșa.

Citește și Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Publicat pe 11 aprilie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Arad la Șiria am parcurs 38 km în aproape 1 oră datorită drumului plin de gropi. Am parcat în centrul localității unde am văzut Muzeul Memorial „Ioan Slavici și Emil Monția”. În fața clădirii, pe un platou cu scări, erau plasate bustul lui Ioan Slavici și bustul lui Mihai Eminescu, sculptate de Ioan Tolan.

Am urcat pe una din laturile platoului și am văzut al treilea bust, al lui Ion Russu-Șirianu, sculptat de C. Bălăcescu, situat la începutul unei alei ce înconjura conacul. În depărtare, pe munții Zărandului, se profila Cetatea Șiria.

Muzeul se află în fostul Castel Bohus, o clădire cu 30 de camere, construită în 1838, în stil baroc cu elemente neoclasice. A aparținut familiei baronului Bohus, înalt funcționar public la acea vreme. Soția sa Antonia Szogeny Bohus era o mare feministă și a sprijinit sistemul educativ maghiar, literatura și artele plastice. În 1849 aici s-a semnat actul de capitulare a armatei revoluționare maghiare în fața armatelor austriece și rusești.

În 1950 o parte a conacului a fost transformată în muzeu, dedicat lui Ioan Slavici, scriitor, pedagog, jurnalist și membru al Academiei Române, născut în Șiria. (1848-1925) Colecția muzeală conține cărți ale autorului, manuscrise, ziare, reviste, scrisori, acte și diplome, majoritatea donate de fata sa Fulvia Struteanu și fiul ei Al. Struteanu. În 1970 întregul conac a devenit muzeu, o parte fiind dedicată lui Ioan Monția, compozitor, culegător de folclor și avocat. Acesta s-a născut în localitatea Șicula dar a trăit în Șiria. (1887-1965) În porțiunea dedicată lui Emil Monția se pot vedea camera de lucru cu mobilierul, instrumentele muzicale, violoncelul și pianul, culegeri de folclor și ediții ale lucrărilor sale.

Am ocolit conacul și am urcat pe o străduță până la Cramele din Șiria, situate la baza munților pe care se află cetatea. În pivnițe din piatră se păstrează vinurile de colecție. Unele sunt construite pe vremea baronului Bohuș, în 1818. Și în prezent vinurile din zonă sunt faimoase datorită climei mediteraneene și îngrijirii atente ale culturilor de viță-de-vie, cu soiuri alese.

Nu departe, pe deal, am văzut o clădire ciudată, lăsată în paragină, pe care neapărat am imortalizat-o, pentru a afla ulterior istoria ei. De pe deal se vedea panorama localității Șiria.

De mulți ani nu am mai vizitat Căsoaia. Doream să vedem ce s-a întâmplat cu Tabăra de Sculptură care exista pe vremuri acolo. Am plecat din Șiria și în satul Mâsca am cotit la stânga pe lângă Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită în 1797 și, în timp, renovată de mai multe ori, ultima dată în 2012.

Până la Căsoaia am parcurs 21 km. Amintirile îmi jucau feste. Nu recunoșteam locurile. Unde cândva, pe malul pârâului Arăneag, era un loc de campare cu corturi, erau construite căsuțe de lemn reunite într-un complex turistic. Acesta era completat cu terenuri de sport și chiar o mică tiroliană.

Căutând Tabăra de Sculptură am găsit un semn indicator vechi care preciza direcția și 10 minute de mers pe jos până acolo. Tabăra a reunit în anii ’70 mai mulți artiști, care și-au sculptat operele în sânul naturii, adunându-se la un moment dat aproximativ 70 de lucrări. Tot în acea perioadă funcționa și o tabără școlară în care am fost și eu într-o vară. Puteam să căutăm acul în carul cu fân. Totul a dispărut. Am aflat că mai existau câteva sculpturi pe care nu era indicat să le căutăm, zona fiind invadată de natură și exista riscul întâlnirii cu șerpi veninoși.

Triste, ne-am întors la Șiria și la 5 km am dorit să vizităm Mânăstirea Feredeu, cu două biserici, Feredeul din Vale „Sf. Prooroc Ilie Tesviteanul” și Feredeul din Deal „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” unde se spune că se află un izvor de apă tămăduitor. Se spune că denumirea ar proveni din limba maghiară, feredeu însemnând izvor. După informațiile transmise oral se pare că ar fi existat un schit în perioada stăpânirii otomane a zonei. Acolo trăia un pustnic, Filimon, care a fost ucis de turci pentru că se ruga împotriva lor. Unii istorici susțin că prima biserică ar data din 1787, distrusă din ordinul Împărătesei Maria Tereza, care a eliminat numeroase schituri și biserici din Transilvania. Totuși, izvorul din pădure era vizitat frecvent. În 1870 un cetățen neamț din Sântana a ridicat o troiță, „Crucea Oarbei”, lângă izvorul cu apa care i-a vindecat fata oarbă. La începutul secolului XX un învățător din Otlaca, localitate în vecinătatea Șiriei, împreună cu elevii săi veneau adesea la izvor unde se rugau și se spălau cu apa izvorului. În timp profesorul a devenit preot. A făcut numeroase cereri Episcopiei Aradului și, în 1920, a primit autorizația să țină slujbele lângă izvor. Adunându-se la ceste slujbe tot mai mulți enoriași între 1931-1932 s-a construit schitul și în 1934, o clădire mică de locuit. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ducându-se lupte grele în perimetrul schitului, acesta și-a întrerupt activitatea până în 1985. Din 1986 s-au refăcut schitul, izvorul a fost amenajat și s-a construit o biserică pe locul celei vechi, deteriorată În 1992 s-a construit mai jos de schit o gospodărie și o biserică care, în 2000, a fost făcută mânăstire, primind denumirea de Feredeul din Vale și schitul Feredeul din Deal. În mânăstire trăiesc 8 călugări, 7 în feredeul de Jos și 1 la schit.

La Feredeul din Vale am găsit parcarea goală. Clădirea de lângă biserică parcă era nelocuită. Nu am întâlnit pe nimeni, doar un iepuraș care se odihnea la umbră. De fapt era o liniște totală care ne-a alungat tristețea acumulată la Căsoaia.

Pe un drum bunicel am rulat 4 km până la Schitul Feredeu, Feredeul din Deal.

Fapt ce ne-a mirat a fost că biserica era deschisă fără a fi cineva acolo. În general, în orașe, bisericile ortodoxe sunt deschise doar în cadrul slujbelor.

Lângă biserică se afla izvorul cu troița alăturată și în fața lui, bănci de lemn pentru enoriașii ce veneau aici la slujbe. Un cățel prietenos ne urmărea discret.

Se spune că apa izvorului nu se alterează în timp. Prietenele mele și-au umplut câteva sticle pentru acasă. Noroc că nu au remarcat locuitorul de lângă izvor pentru că ar fi tras o sperietură strașnică. Un șarpe încolăcit parcă păzea apa „sfântâ”.

Cam asta a fost duminica de august.

Citește și Cetatea Șiria, județul Arad

Krk, Croația

Publicat pe 31 martie 2018 de monica frimu

Răspunde

Spre insula Krk am trecut podul de beton de la Kraljevica, lung de 1,8 km, construit în 1980, pentru a lega insula de continent.

Denumită și Insula de Aur sau, în perioada romană,Veglia, a fost locuită din perioada neolitică. A fost cucerită de romani, orașul Krk, situat într-un golf important strategic, a devenit municipiu. Când imperiul s-a împărțit, a aparținut de Imperiul Roman de Răsărit. În acea perioadă, în timpul războiului civil de la Roma (50 î. Hr.), s-au ridicat ziduri de apărare. Au fost consolidate în sec. II d. Hr. pentru a rezista atacurilor quadiilor și marcamanniilor.

Orașul Krk este situat într-un golf larg al versantului sud-vestic, la Marea Adriatică, unde s-a dezvoltat un port pentru ambarcațiuni.

Deși este cel mai mare oraș al insulei Krk are doar aproximativ 6.000 de locuitori, fiind actual destinat activităților comerciale, în zona nouă și turismului, în zona veche.

Am pornit să explorăm orașul vechi. Am străbătut faleza până într-o zonă plină cu tonete, vânzători ambulanți și artiști stradali.

Am intrat pe străduțele înguste ale vechii cetăți pentru a vedea Catedrala „Adormirea Maicii Domnului” Krk, construită în sec. V sau sec. VI, prima mențiune documentară datând din 1186. În timp a fost refăcută de mai multe ori. Este legată printr-un portic de Biserica „Sf. Chirilius” (Sv. Kvirin) construită în sec. X-XII, în interiorul căreia se găsește Muzeul Eparhial cu o colecție impresionantă, dintre care un Crucifix din sec. XIV și o icoană lucrată în argint din sec. XV. Este singura biserică creștină creată în Croația. În cadrul acestui complex există, de asemenea, Biserica „Sf. Margareta” și un turn de clopot.

Am pornit pe străduțele din spatele catedralei unde se afla al doilea obiectiv important, Castelul Frankopan, construit între secolele XII-XV, tot din calcar. Și-a luat numele de la familia Frankopan. Contele a condus insula între 1118-1480 până a intrat sub controlul Republicii Veneția. O atestă leul de San Marco încastrat pe turnul rotund al castelului. Cel mai vechi este un turn pătrat, construit în sec. XII, în care se găsește sala de judecată. Castelul a fost completat treptat și restaurat în 1480 și 1600.

Am trecut printr-o portiță și am ajuns la malul mării lângă un turnul cilindric, construit în epoca venețiană, păstrat intact. Zidurile se prelungeau pe marginea mării.

Am revenit și am urcat pe străduțele pietruite și înguste. Pe unele erau inscripții cu referiri istorice. O stradă spre poarta de nord era denumită „Sf. Iosif” după capela cu același nume ce se afla aici.

Am ajuns în zona unde în trecut se afla Poarta de sus, apoi în Piața Călugărilor Glagolitici, denumită și „Micul Vatican”, deoarece această zonă a fost continuu loc sfânt. Aici era Mânăstirea Franciscană menționată ca datând din 1277. Făcea parte din zidul de nord.

Am văzut Biserica „Sf. Francisc”, veche din sec. XIII, la care s-a adăugat Clopotnița în sec. XVIII. În 1910 s-a construit aripa de est a mânăstirii ca Seminar. În Evul Mediu patricienii din localitate au construit capele dintre care 2 sunt păstrate, una fiind Capela „Sf. Anna”.

Lângă mânăstire au fost găsite Băile Termale de pe vremea romanilor.

Am trecut pe o altă stradă marcată, Londrona, cu numele de origine grecească (Androna).

Am coborât în micul port de unde, contra cost, ne-am înscris într-o croazieră, pentru a vedea insulele din împrejurimi.

Îndepărtându-ne de țărm, pe partea dreaptă am văzut un loc amenajat pentru campare. Erau numeroase rulote creând impresia existenței unui oraș pe roți. Am trecut pe lângă un far vechi îndreptându-ne spre Insula Cres. Speram să avem noroc și să putem vedea măcar un vultur griffon, pasăre pe cale de dispariție, ce trăiește acolo.

Dacă aveam un aparat fotografic performant puteam imortaliza mai mulți vulturi.

Am navigat spre Insula Plavnik, o insulă de aproximativ 8-9 km pătrați, nepopulată de oameni, dar casă pentru diferite specii de păsări ca vulturul cu cap alb, pescăruși, fazani și pentru rozătoare. Din 2010 insula este în curs de a fi declarată rezervație zoologică și botanică. Am aflat că în vechime aici se pescuia coralul roșu.

A început să plouă. Nici o problemă pentru noi, speram ca până la ultima destinație, localitatea Punat, să se oprească. La îndrumarea conducătorului vasului am aruncat în mare bucățele de pâine. S-a ivit de îndată un stol mare de pescăruși care s-au aruncat pe pradă.

Ne-am îndreptat spre localitatea Punat, o comună mică cu aproximativ 2000 de locuitori. Ploaia s-a oprit și în ora pe care am petrecut-o acolo am văzut condițiile de trai ale unei comunități mici.

Ne-am întors în Krk pe o rută mai scurtă. Păcat cu ploaia care ne-a sechestrat o perioadă de timp în spațiul închis al vaporașului.

Citește și Pula sau Pola, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Publicat pe 23 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o după amiază, sătule de oraș, am plecat spre Muntenegru, unde doream să ne cufundăm în frumusețile naturii. Am parcurs 215 km până în Serbia, la Belgrad, unde urma să înnoptăm. Pentru a ne dezmorți, după câteva ore de drum, am mers să vedem o parte din Cetatea Kalemegdan și panorama orașului în nocturnă.

Mergând spre hotel ne-au atras atenția două clădiri frumos iluminate. Am aflat că era vorba despre Palatul Prințesei Ljubice, construit în anul 1831, azi muzeu și clădirea Patriarhatului Bisericii Ortodoxe Sârbe.

21 casa patriarhat bis. ortodoxa sarbe fbmw

Având un drum lung de parcurs, a doua zi am rulat prin Serbia și am făcut un popas lângă un lac artificial, pentru a lua masa de prânz. Vremea ținea cu noi și, de pe terasa restaurantului, am privit apele limpezi ale lacului.

Am trecut granița dintre Serbia și Muntenegru, graniță marcată de o bisericuță.

Ne-am apropiat de canionul Tara, pe care urma să-l traversăm. Canionul a fost săpat în timp de râul Tara în stâncile dure ale muntelui. Are o lungime de 82 km și adâncimea, în punctul cel mai jos, de 1300 m. Este cel mai adânc din Europa. Este traversat de Podul Durdevica, construit între anii 1937-1940. La vremea respectivă era considerat cel mai lung pod de beton din Europa, având lungimea de 365 m. Este prevăzut cu două benzi de circulație și câte o bandă pentru pietoni, de o parte și de cealaltă. Este format din 5 arcade alungite în jos și este situat la înălțimea de 170 m față de râu. Am trecut și noi podul și ne-am oprit pentru a savura panorama.

Erau amenajate și cabluri pentru amatorii de tiroliană. Pe râu se practicau rafting, caiac, etc.

La marginea parcării se aliniau magazine cu suveniruri, produse apicole, vestimentație populară, etc. Am continuat drumul prin canion minunându-ne de ce este în stare să facă natura. Fiind plin de curbe periculoase, am circulat cu viteză redusă. După fiecare cot apărea un alt versant de munte, unii golași, unii împăduriți în anumite zone, parcă apropiindu-se cele două părți deasupra apei ce curgea liniștită foarte, foarte jos. Pe parcursul canionului nu exista nici o parcare, astfel nu am putut fotografia prea mult, rămânându-ne doar amintirile înmagazinate în memorie.

Am părăsit cu regret canionul și, seara, după 465 km rulați, ne-am cazat în Cetinje.

Orașul a fost fondat în sec. XV. Principatul Zeta fiind în război cu imperiul otoman, regele Ivan I Crnojevic, în 1475, a mutat capitala într-un loc inaccesibil și i s-a construit curtea regală pe câmpia Cetinje. După 2 ani s-a înălțat și o mânăstire, iar orașul a devenit capitală și totodată un centru religios ortodox. Denumirea i-a fost dată după râul ce curge prin oraș. În 1493 călugărul Macarie a creat aici prima imprimerie slavă din Balcani în litere chirilice.

Spre sfârșitul secolului al XV-lea principatul Zeta a fost redus la un teritoriu muntos cuprins între râul Crnojevic și Kotor. În acea perioadă a început să fie denumit Muntenegru. Războiul cu otomanii a durat 25 de ani. În această perioadă orașul a fost atacat pe lângă turci și de venețieni, astfel că nu s-a mai dezvoltat. În 1669 Muntenegru și-a cucerit independența față de turci dar, în anii următori, aceștia au atacat Cetinje de 3 ori, într-o incursiune ajungând chiar până la porțile mânăstirii. Locuitorii orașului i-au dat foc, murind în incendiu atât ei cât și turcii atacatori, dar Cetinje nu a fost cucerit.

Începând cu sfârșitul secolului al XVII-lea orașul a început să prospere, în timp devenind un centru spiritual, de cultură, a Muntenegrului. În această perioadă (1701-1704) a fost reconstruită Mânăstirea cu hramul „Sf. Petru de Cetinje”.

În 1838 a fost construită noua clădire pentru parlament și ca reședință pentru conducătorul Muntenegrului, numită Billiarda sau casa Biliardului. Denumirea a fost dată datorită primei mese de biliard din Muntenegru care a fost amplasată acolo.

Ulterior, în aceeași perioadă, s-a înființat prima școală primară obligatorie pentru fete și băieți, s-a construit primul hotel, „Lokanda”, s-au construit clădiri în care au funcționat ambasade ale principalelor țări, inclusiv clădiri destinate închirierii. Între 1863-1867 s-a ridicat Palatul Regal pentru regele Nicolai, care a locuit până în 1918, când a fost exilat.

În 1878 Congresul de la Berlin a recunoscut Muntenegru ca stat independent, Cetinje a devenit capitală europeană și în următorii ani a prosperat. În noiembrie 1918 Muntenegru a fost anexat Regatului Serbiei. În decembrie acesta s-a unit cu croații, slovenii și au format Regatul Jugoslaviei. Acesta a fost recunoscut oficial în 1922.

Între cele 2 războaie mondiale Cetinje și-a extins teritoriul și a devenit centrul regiunii Zeta, un centru puternic economic și cultural. În 1946 a fost instaurat un guvern comunist care și-a mutat sediul la Titograd (Podgorica), aceasta devenind capitala Republicii Populare Federative Jugoslavia, care în timp și-a schimbat de mai multe ori denumirea, ultima fiind Republica Federală Jugoslavia, în 1992. Era constituită din două republici: Muntenegru și Serbia. În toată această perioadă orașul Cetinje a început să decadă, deși potențialul economic și turistic era mare, ne mai având posibilitatea să se dezvolte. În anul 2006 Muntenegru și Serbia au devenit independete. Capitala Muntenegrului este la Podgorica iar în Cetinje, în Palatul Albastru, locuiește președintele țării.

Trecând pe o alee largă, aproape de hotel am văzut acest palat. Ni s-a părut ciudat că nu era păzit.

În apropiere am trecut pe lângă fosta Ambasadă a Angliei, azi Academia de Muzică.

Se pare că orașul era foarte modest, clădirile nefiind spectaculoase. Vis a vis de Muzeul Național, fostul Palat Regal al regelui Nicolai, trona, într-un mic părculeț, statuia lui Crnojevic, fondatorul orașului.

85 azi muzeul national, fost palat rege Nicolai

Ne-am îndreptat spre mânăstire. Prima pe care am văzut-o a fost Biserica Vlahă sau Biserica curții. A fost refăcută ultima dată în 1864. În interior păstrează rămășițele primului voievod, Ivan Crnojevic, care a mutat capitala în Cetinje în 1490 și ale regelui Nikola I Petrovic Njegos, care a condus 50 de ani Muntenegru.

Am trecut pe lângă Fostul Palat și clădire a Parlamentului, Billiarda. În ea se găsesc Muzeul de Etnografie și Muzeul Njegos, cu arme, mobilier și costume de epocă.

103 muzeul Biljarda Spolja Petar II Petrovic Njegos

În față ni s-a arătat Mânăstirea „Sf. Petru de Cetinje”.

În interior am văzut fosta chilie a sfântului Petru. Acesta a luptat pentru unificarea triburilor muntenegrene. În muzeul mânăstirii se află moaștele mâinii Sfântului Ioan Botezătorul și o părticică din crucea lui Iisus. În interior nu am putut poza deoarece era interzis.

Am străbătut străzile orașului cu casele vechi, bine întreținute, vopsite în diferite culori, care ne-au creat o senzație de veselie.

Din Centije am rulat pe un drum foarte îngust, cu curbe dese, până în secolul XIX fostul drum de catâri ce lega orașul de alte centre comerciale. Deși erau doar 52 de km am făcut aproape 2 ore până în Kotor, un oraș, fostă cetate, situat într-un golf al Mării Adriatice, în nordul Muntenegrului, în apropiere de Croația.

Inițial zona a făcut parte din provincia romană Dalmația. A fost mult râvnită. A fost cucerită de venețieni, apoi, în secolul XV, de otomani. În acea perioadă numărul populației slave a început să crească, în secolul al XVII-lea devenind majoritară. Din acest motiv azi golful este cunoscut sub două denumiri, una italiană Bocche di Cattaro și una slavă, mai des întâlnită, Boka Kotorska.

Provincia a trecut în timp sub mai multe stăpâniri astfel în 1809 ca parte a Republicii Venețiene a trecut în Imperiului Francez. În 1815 a fost cedată Imperiului Habsburgic astfel o parte din populație a devenit catolică. După cel de Al Doilea Război Mondial a devenit parte din Muntenegru, una dintre cele 6 state ale federației jugoslave.

Golful face parte din cel mai sudic fiord din Europa, fiind punctul lui terminus. Face parte din patrimoniul mondial UNESCO, fiind unul din cele 5 fiorduri din lume care au formă de fluture cu aripile desfăcute. Este înconjurat de munți abrupți, înalți până la 2000 de metri. Am avut ghinionul să ajungem pe ploaie. Zona este renumită că are vremea schimbătoare. Astfel nu am putut vizita fortăreața Sveti Ivan care se află pe un versant, la aproximativ 260 m deasupra mării și biserica existentă pe munte. Panorama trebuie să fi fost mirifică.

A doua zi, parțial SOARE !!!

Ne-am plimbat pe străduțele și prin gangurile fostei cetăți medievale, cu magazine de suveniruri, terase, cafenele. Am ieșit pe malul apei și am ajuns în Portul Kotor unde ancorează zilnic multe vase comerciale, de pasageri și se pot împrumuta bărci pentru navigație în golf. Timpul nu ne-a permis o excursie pe apă.

Am aflat că la Kotor a fost fondată prima scoală de navigație a țărilor slave și a fost desenată cea mai veche hartă a Mării Adriatice.

Din nou la drum spre ținta finală, localitatea Dubrovnik din Croația, unde intenționam să rămânem câteva zile la mare. Am rulat pe marginea fiordului. Din mers am văzut o biserică așezată aproape pe malul apei, mai multe zone în care erau amenajate crescătorii de stridii.

Am trecut pe lângă două insule situate în mijlocul apei. Pe fiecare era câte o bisericuță. Prima insulă, naturală, este insula Sfântul Gheorghe. A fost folosită ca cimitir pentru nobilii din Perast până în anul 1866, când a fost mutat. Biserica, încadrată de copaci, a fost ridicată în secolul IX de niște călugări benedictini. În decursul timpului o parte din biserică a fost dărâmată în urma unui cutremur, reconstruită și păstrează până azi înfățișarea originală. A doua, o insulă artificială, a fost construită de marinari, de-a lungul a 200 de ani. Ei duceau cu bărcile materialul de construcție. Este insula Maica Domnului de pe stâncă. Numele provine de la icoana Sfintei Fecioare Maria găsită de marinari pe o stâncă în sec. XV. În depărtare se vedea satul Perast.

129 în dr. insula Maica Domnului de pe stâncă

Cu regret am părăsit fiordul urmând ca, în curând, să ne despărțim și de Muntenegru.

Citește și „Dubrovnik, Croația”

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Publicat pe 16 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

Dragomirești, oraș din anul 2004, este situat în județul Maramureș. Este străbătut de 2 râuri, Iza și Baicu. Pe drumul principal se află principalele clădiri administrative, școala, spitalul, biserici, magazine și un muzeu.

Biserica greco-catolică „Nașterea Sfântului Ioan Botezătorul”, reînființată în anul 1990

Am vizitat Muzeul Țărăncii Române. Am intrat pe poarta din lemn sculptat cu motive tradiționale maramureșene.

În curte am văzut un șir de statui sculptate în lemn, lângă ele, protejate, unelte vechi cu care se torcea lâna și se țeseau covoare.

Lângă prispa casei se afla un trunchi de copac pe care atârnau oale. Numărul oalelor arăta cât de înstărită era familia respectivă, iar culoarea oalei din vârful copacului, dacă era roșie, că exista în familie o fată de măritat.

În muzeu este amenajată o cameră în care sunt expuse costume populare, covoare țesute în casă, obiecte folosite în viața de zi cu zi, zestrea pe care o dădeau fetelor la căsătorie, etc.

Pe un perete sunt expuse măști confecționate din blănuri, piele, pânză, coarne, mărgele, etc., cu figuri hilare, triste sau grotești. Sunt folosite în mini spectacolele de teatru naiv, cu ocazia Crăciunului și a Anului Nou, când se colindă din casă în casă. În zonă se spune că, de Crăciun, „se merge cu Viflaimul”.

Am trecut printr-un culoar de verdeață, apoi peste râul Iza. Pe deal am văzut că oamenii se ocupau, ca și în trecut, de adunatul fânului.

La invitația unei bătrâne, am intrat, curioase să vedem dacă păstra obiceiurile vechi sau și-a modernizat casa. Într-o ordine desăvârșită erau etalate toate „comorile” strânse de o viață. Ni s-a părut chiar mai frumos decât în muzeu.

Ne-a făcut fericite îmbrăcându-ne în portul popular.

Rătăcind pe străduțele orașului am văzut Biserica ortodoxă „Sfinții Români”. Este așezată pe o vatră veche unde a funcționat „Biserica Orantarilor”. În 1903 un număr mic de familii a trecut de la catolicism la ortodoxism și s-a sfințit o capelă, într-o casă de lemn. În 1907 autoritățile maghiare au recunoscut-o ca fiind parohie ortodoxă. Ruinându-se în timp, deoarece nu s-au mai ținut slujbe, în 2008 a fost demolată și construită o nouă biserică din lemn.

Am părăsit Dragomireștiul cu concluzia că demografic se înscria în denumirea de oraș, că ne aflam în acest secol puternic industrializat, dar, acolo, s-au păstrat tradițiile, îmbinate cu noul.

Pe traseul Moisei, Săcel, Dealu Ștefăniței, Romuli, Fiad, Telciu, după 50 km am ajuns în localitatea Coșbuc din județul Bistrița-Năsăud, unde, pe strada principală, se află Casa Memorială și Muzeul George Coșbuc. Inițial comuna Hordou, a luat numele poetul după moartea acestuia. Muzeul este casa în care s-a născut și copilărit poetul împreună cu părinții, cei 13 frați și bunicul său. În 1922, la 4 ani după moartea poetului, s-a pus pe zidul casei, de către un grup de profesori și studenți la medicină din Cluj, prima placă comemorativă. Casa a rămas în proprietatea familiei până în anul 1954 când a fost cumpărată de către statul roman. Grupul de redactori de la revista „Luceafărul” din Sibiu au transformat-o în primul muzeu de literatură din țară. Am rămas dezamăgite deoarece muzeul era închis. Am putut intra doar în curte, unde era amenajat un spațiu cu unelte vechi țărănești.

Am deviat puțin din drum până la Runcu Salvei pentru a vedea Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”. (1757)

De aici, după 51 km parcurși în mai mult de oră, drumul trecând prin munți, am ajuns la Dej, unde am făcut un foarte scurt popas.

Judecătoria Dej

Am trecut prin Gherla spre Cluj- Napoca.

Ne-a atras atenția un indicator spre localitatea Bonțida din județul Cluj, la doar câțiva kilometri de drumul principal, unde se află un castel. Trebuia să vedem dacă erau doar ruine sau s-a păstrat ceva intact.

Castelul Banffy a fost cunoscut ca „Versailles-ul Transilvaniei”. Inițial, proprietarii moșiei, familia Banffy, au construit în secolele XV-XVI un conac , în forma literei „L”, l-au fortificat cu ziduri, 4 turnuri circulare și un turn înalt de pază la poarta de intrare, devenind castel. A fost avariat între anii 1704-1711, în timpul războiului de independență condus de Francisc Rakoczi al II-lea. Ulterior descendenții familiei au reconstruit și reparat castelul. Acesta cuprindea curtea de onoare alcătuită din manej, grajd, locuințele servitorilor și era decorat cu o galerie de statui. Au transformat și parcul dotându-l cu lacuri și fântâni arteziene.

În 1820 un descendent al familiei a dărâmat turnul înalt de la intrare și din materialul obținut a ridicat o moară de apă în folosul sătenilor, iar o parte din castel a transformat-o în stil neogotic. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial castelul a fost folosit ca spital militar, iar la retragerea trupelor germane, în 1944, a fost jefuit și incendiat. În anii de început ai comunismului (1950), prin naționalizarea clădirilor, o latură încă funcțională a fost transformată în sediul C.A.P., materialul din restul clădirilor ruinate a fost folosit de săteni ca material de construcție. Ulterior a fost folosit ca depozit de materiale de construcții, iar parcul pe post de pășune, copacii fiind folosiți ca lemn de foc. În 1999 a fost începută reabilitarea castelului, iar în 2008, actuala proprietară l-a concesionat pentru 49 de ani, pentru reabilitare și înființarea unui centru cultural de specializare.

Am intrat pe poarta, azi fără turnul înalt.

Spațiul larg era închis în partea stângă de fostele grajduri.

În partea dreaptă se înălța castelul cu capela atașată.

Am înconjurat o clădire pentru a vedea unul dintre turnurile circulare recondiționat și un alt turn în curs de reparare.

Spre ieșirea din curtea castelului am văzut un loc unde se recondiționau pereții și statuile păstrate.

Am privit cu nostalgie castelul și ne-am îndreptat spre Cluj-Napoca. Am oprit în centru doar pentru a face câteva fotografii.

Catedrala ortodoxă a Vadului Feleacului și Clujului ”Adormirea Maicii Domnului”, ridicată între anii 1920-1930, catedrală din anul 1973

Am urcat și coborât pante cu priveliști minunate. Am trecut prin Izvoru Crișului, o localitate care este făcută, parcă, pentru comerțul stradal.

Trecând prin Huedin, Bologa, Poieni, după 2 ore și jumătate de condus de la castelul Banffy, ne-am oprit în localitatea Ciucea, pentru a vizita Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

La sfârșitul secolului al XIX-lea proprietarul terenului a ridicat un castel. În 1920, deși era în stare de degradare, a fost cumpărat de Octavian Goga, un poet român, politician de extremă dreaptă, ulterior prim ministru pentru o perioadă de timp. Era format dintr-un ansamblu de clădiri: Castelul cu metereze, Casa Albă în continuarea Casei Ady Endre, în care locuise acest poet, terenul împrejmuitor și un teren pe celălalt mal al Crișului Repede pe care a plantat pomi fructiferi. Pe rând a renovat clădirile. A etajat și extins castelul cu verande mari, a ridicat casa de pe stâncă cu rol de casă de vânătoare.

A cumpărat partea superioară a domeniului de la Biserica reformată, inclusiv o clădire din 1909 care a devenit mânăstire, iar casa de pe stâncă a fost locuită de îndrumătorul maicilor. A împrejmuit toate clădirile cu un gard de piatră și a finalizat toate lucrările în 1926.

Am văzut Conacul în care a locuit familia Goga, azi muzeu. În apropiere se află o fântână romană.

O parte din casa Ady Endre a fost destinată personalului auxiliar, cealaltă parte ca magazie și bucătărie. Casa albă era destinată oaspeților. Azi întreaga clădire este casă memorială Ady Endre și muzeu etnografic.

Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului” a funcționat până în anul 1947, desființată de comuniști s-a redeschis în anul 1994, când, călugărițele au reparat-o, au amenajat chiliile și un paraclis.

În 1939 a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din localitatea Căpâlna județul Sălaj, biserică construită în 1575.

Octavian și Veturia Goga au hotărât ca mormântul lor să fie pe acest domeniu. În 1938, rămasă singură după decesul soțului, Veturia a început construcția locului de veci. În 1956, neajungându-i banii, a vândut moșia de peste Criș localnicilor și după 2 ani a reușit să o termine. În 1966 a donat întreg complexul statului român și după un an a fost transformat în Muzeul Memorial „Octavian Goga”.

Pe panta unui deal, în apropiere de mânăstire, se află Mausoleul iubirii, construcție de 8 m înălțime și 4 m lățime, în care au fost înmormântați ambii soți.

Cu părere de rău am părăsit aceste locuri, trecând în județul Bihor, traversând Oradea, apoi în județul Arad, îndreptându-ne spre casă.

Mânăstirea Jasna Gora, Polonia

Publicat pe 14 februarie 2018 de monica frimu

Răspunde

În drumurile noastre prin Polonia am ajuns în Czestochowa pentru a vizita Mânăstirea Jasna Gora, cel mai mare loc de pelerinaj din Europa centrală și de est, începând cu secolul al XV-lea și până azi. La Jasna Gora sau „Muntele luminos” se află o icoană, Madona Neagră, căreia i se atribuie puteri miraculoase.

În 1382, la invitația lui Wladyslaw, duce de Opole, au venit din Ungaria călugări paulini și s-au strâns în jurul unei biserici din lemn construită pentru ei. Tot în acea perioadă a fost adusă aici Icoana Fecioarei Maria despre care se spune că ar fi fost pictată chiar de Sfântul Evanghelist Luca. Acesta ar fi luat o bucată de lemn de chiparos din casa unde a copilărit Iisus și, pe masa pe care Familia Sfântă lua prânzul, la rugămintea Fecioarei Maria, a pictat icoana. Văzând-o, aceasta ar fi spus: „harul meu să o însoțească oriunde va merge”. Se pare că a ajuns la Ierusalim, unde a stat 300 de ani, după răstignirea lui Iisus a fost dusă la Constantinopol, apoi a ajuns la Kiev, unde a rămas 600 de ani. În 1836 a fost adusă la Jasna Gora. Fiind vizitată de mii de pelerini, între anii 1425-1450 s-au construit Capela Sfintei Fecioare, biserica principală și capela Sfântului Paul. În 1640, mânăstirea fiind transformată în fortăreață, datorită conflictelor armate existente în zonă, a devenit Fortalitium Marianum. Tot în acea perioadă, 1645-1650, au fost construite altarul principal și altarele a două sfinte, Caterina și Barbara. În 1655, asediată de soldații suedezi, biserica principală a ars, dar, mânăstirea nu a putut fi cucerită. Ea a rezistat în timp și asediului turcilor.În 1717 a fost numită „Ocrotitoarea Poloniei”. În perioda interbelică s-a dezvoltat prin construcții noi. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial o parte din mânăstire a fost rechiziționată de nemți și au fost interzise pelerinajele. În 1956, în perioada comunismului, a avut loc un pelerinaj, care a adunat la un loc peste 1 milion de pelerini, astfel pelerinajele au fost interzise din nou. Totuși, populația a făcut o copie a icoanei, care a fost plimbată prin toate localitățile țării.

Am înaintat pe o alee între ziduri, flancată pe ambele de părți de drapele ale multor țări. În depărtare se vedea turnul înalt de 160 m, ornat cu statui și în vârf emblema paulinilor, un corb cu o bucată de pâine în cioc.

Mânăstirea este înconjurată de un zid de apărare gros, din cărămidă roșie, prevăzut cu patru bastioane și cinci porți de intrare. La exterior sunt 20 de Stații ale Misterelor Rozariului sau Golgota de la Jasna Gora și, din anii 2003-2004, 20 statui cu subiecte biblice ce privesc spre locurile unde se adună pelerinii.

Am intrat pe Poarta principală denumită și Poarta Ioan Paul al II-lea.

Am ajuns într-o curte mică delimitată de numeroase clădiri. Imediat lângă poartă era un post de radio și un punct de informare. În fața noastră se înălța Biserica „Nașterii Sfintei Maria și a Sfintei Cruci”. Am trecut pe sub o poartă, pe lângă statui vechi, dorind să vedem capelele ridicate în jurul bisericii, dedicate unor sfinți și am ajuns în spatele bisericii de unde am văzut panorama orașului.

Am vizitat biserica, construită în stil gotic, cu interiorul opulent.

39 basilica sfintei cruci si a nasterii Mariei

Am trecut în capela Madona Neagră, aceasta fiind atașată navei centrale a bisericii. Capela conține 6 altare cu sculpturi și picturi ce reprezintă scene din viața Fecioarei Maria. Altarul principal este separat de celelalte printr-un grilaj de fier forjat aurit. Pereții sunt tapetați cu daruri votive.

Deasupra ușii de intrare se află orga.

În centrul altarului am văzut renumita icoană. Aceasta înfățișează pe Maica Domnului cu Pruncul Iisus în brațe. Denumirea de Madona Neagră i s-a dat datorită fețelor celor doi, întunecate, maronii. Culoarea a rezultat în urma unui incendiu care a cuprins biserica. Există o legendă care povestește că cele două cicatrici de pe fața fecioarei s-au datorat desfigurării acesteia de către un soldat. Când a încercat să lovească a treia oară a amețit profund și a decedat.

În jurul bisericii se află clădiri administrative și un muzeu cu exponate religioase și istorice.

Am plecat într-o stare de liniște și pace.

Citește și Varșovia, Polonia

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: mânăstiri

Mala Strana Praga, Cehia

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Baia de Criș, Țebea-Panteonul Moților și Mânăstirea Crișan, județul Hunedoara

Mânăstirea Voivozi și Castelul Degenfeld, județul Bihor

Borșa, Mânăstirea Pietroasa și Cascada Cailor, județul Maramureș

Șiria, Căsoaia, Mânăstirea Feredeu în județul Arad

Krk, Croația

Muntenegru- canionul Tara, Cetinje, Kotor

Dragomirești județul Maramureș, Castelul Banffy și Muzeul Memorial „Octavian Goga” județul Cluj

Mânăstirea Jasna Gora, Polonia