Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe 10 iunie 2019 de monica frimu

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia. În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg. A fost construită în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo. La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit. A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat. Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

La revedere Madrid

Publicat pe 10 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

Din Piața Cibeles ne-am îndreptat spre Piața Lealtad (Plaza de la Lealtad) în mijlocul căreia se înălța Monumentul celor căzuți în Spania în timpul revoltei din 1808, foarte mulți uciși pe acel loc (Monumento a los Caidos por Espana). Construcția sa a început în 1821, a stagnat datorită instaurării absolutismului, a fost reluată în 1836 și monumentul, înalt de 5,6 metri, a fost inaugurat în 1840. În 1985 Regele Juan Carlos I l-a dedicat tuturor eroilor spanioli.

Pe una din lateralele pieței se afla o clădire construită între anii 1878-1893. în stil neo-clasic, pe a cărei fațadă erau postate 6 coloane corintice, Palatul Bursei de Valori (Palacio de la Bolsa de Madrid) în care, până în 1903 a funcționat Teatrul El Dorado.

În apropiere se afla Muzeul Prado pe care doream să-l vizităm. Acesta se găsea lângă Piața Canovas de Castillo (Plaza de Canovas del Castillo) sau Plaza de Neptuno. A fost amenajată în secolul XVIII pe locul în care se aflau o luncă și livezi, înconjurată de clădiri neoclasice care au fost restaurate, unele modificate în secolul XX, în care funcționau hoteluri de lux, magazine, etc. În mijlocul giratoriului se afla Fântâna lui Neptun (Fuente de Neptuno). A fost construită între anii 1782-1786, postată în altă locație și mutată în cea actuală în 1898. Neptun, zeul mării, era postat pe un stâlp circular, stand în picioare într-o cochilie trasă de doi cai de mare cu coadă de pește. În mâna dreaptă ținea un șarpe răsucit, în cea stângă un trident. Împrejur au fost postați delfini care aruncă apă la înălțime.

Clădirea Muzeului Prado (Muzeo Nacional del Prado) a fost proiectată în timpul lui Carol III pentru a adăposti Cabinetul de Istorie Naturală (1785). În timpul războiului peninsular (1807-1814) spațiile au fost folosite ca sediu pentru cavaleria trupelor lui Napoleon și ca depozit de praf de pușcă. Sub domnia lui Ferdinand VII a fost transformat în Muzeu Regal de Picturi și Sculpturi. Ulterior, devenind neîncăpător, a fost extins și deschis publicului în 1819. În 1868, după abdicarea Reginei Isabel II, muzeul a fost naționalizat și numit Muzeul Prado.

Poarta Goya la fața nordică

În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939), pentru a fi salvate, o parte din tablouri și desene au fost trimise la Valencia, apoi la Girona și în final la Geneva. Au fost returnate la începutul Primului Război Mondial. De asemenea, în același scop, sub dictatura lui Francisco Franco (1936-1975) multe au fost trimise la ambasadele Spaniei. În perioada 1971-1997, în cadrul muzeului au fost preluate două clădiri situate în apropiere – Salon de Reinos, fostul Muzeu al Armatei și El Cason del Buen Retiro.

În 1946, în dreptul fațadei nordice a fost postată Statuia lui Goya (Estatua de Goya) construită în 1902. Pe un postament înalt, pe care erau inscripționate datele de naștere (1746), respectiv moarte (1828), era postată statuia pictorului, în haine de epocă.

Între anii 2002-2007, pe o suprafață de 22.000 de metri pătrați a fost construită o nouă clădire subterană, paralelă cu Biserica Jeronimos, care leagă clădirea veche de fostul Muzeu al Armatei. Pentru a se ascunde legătura cu clădirile vechi a fost amenajată o platformă împodobită cu plante, asemănătoare grădinilor din secolul XVIII.

Mânăstirea San Jeronimo el Real a fost construită în timpul domniei lui Enrique IV de Castilia (1425-1474) și mutată lângă Palatul Regal în timpul domniei Isabel I când a fost construită în stil gotic târziu Castilian. În 1808 călugării au fost izgoniți, trupele lui Napoleon au ocupat mânăstirea și au distrus-o. Între 1848-1859, sub domnia Reginei Isabel II, a fost reconstruită și i s-au adăugat turnurile apoi, între 1879-1883 a fost remodelată în stil neo-gotic.

Cu ocazia nunții Regelui Alfonso XIII, care s-a celebrat în Biserica San Jeronimo el Real, aceasta fiind situată pe un deal, a fost construită o scară de acces (1906). Din 2007 terenul fostei mânăstiri a intrat în posesia Muzeului Prado.

Am înconjurat biserica și ne-am îndreptat spre El Cason del Buen Retiro. Clădirea a fost construită ca sală de bal în cadrul Palatului Buen Retiro (1637). În secolul XIX, când palatul a fost distrus, clădirea a fost mărită cu două fațade în stil neoclasic și în ea a funcționat Cabinetul Regal de Mașini (1802), apoi Biroul Regal de Studii Topografice (1831), ulterior a fost folosită în multiple scopuri. Din 1971 a fost preluată de Muzeul Prado și a găzduit colecția de picturi din secolul XIX. După o reformă completă și extindere (1996-2007) a fost redeschisă în 2009 ca Centru de Muzeologie (Escuela del Prado) care găzduiește arhiva, biblioteca, sculpturi, artă decorativă, pictură, etc. din Evul mediu până în secolul XIX și secția de documentare. În fața ei, în mijlocul unui mic giratoriu, era postată Estatua Maria Cristina de Borbon.

Am coborât spre Poarta Goya a Muzeului Prado pe lângă sediul central al Academiei Regale Spaniolă (Real Academia Espanola). Academia a fost înființată în 1713 și preluată de Regele Filip V un an mai târziu. Regulile stabilite de Academie privind limba spaniolă vorbită și scrisă au devenit oficiale prin decret regal în 1844. Sediul central a fost deschis în 1894. Din 1993 a fost creată Fundația Academiei Regale Spaniole care are rolul de a asigura stabilitatea limbii spaniole atât în Spania cât și în cele 22 de națiuni ce folosesc aceeași limbă.

Am coborât pe lângă Muzeul Prado, am înconjurat Piața Canovas de Castillo și ne-am îndreptat spre Piața de las Cortes (Plaza de las Cortes), fost punct de intrare în capitală. Între anii 2005-2011 piața a fost remodelată și extinsă. Pe o latură a pieței se afla clădirea Plus Ultra. A fost construită pe o parte din fostul palat al ducelui de Medinacelli (1911-1913) cu fațada în stil francez. Din 1941 a fost folosită de Compania de asigurări Plus Ultra până în 2015 când a intrat în posesia Grupului Catalana Occidente.

Pe o altă latură a pieței, ocupată de fostul palat, în aceeași perioadă a fost construit Hotelul Palace.

O altă latură a pieței era ocupată de clădirea Congresului Deputaților (Congresos de los Diputados). A fost ridicată pe locul unei mânăstiri din secolul XVI care a ars în 1823. În 1834, în clădirile rămase neafectate au avut loc sesiunile parlamentare ale Procuraturii apoi, între 1843-1850 a fost construit Palacio de las Cortes, în stil neoclasic, în care funcționează Congresul Deputaților din Spania.

În centrul pieței, în 1834 a fost plasată statuia lui Cervantes (Estatua Miguel Cervantes).

De acolo, îndreptându-ne încet, încet spre cazare, ne-am îndreptat spre calle Alcala. În fața noastră a apărut clădirea roșie a Bisericii Calatravas (Iglesia de las Calatravas), singura parte rămasă din fosta Mânăstire a Ordinului Militar de Calatrava (1623), un ordin creat în secolul XII pentru a apăra posesiunile creștine din peninsula de sud de atacurile musulmane. În 1836, o dată cu confiscarea Mendizabal, clădirile mânăstirii au rămas neocupate și o mare parte au fost demolate (1868-1874). În perioada Regelui consort Francisco de Asis de Borbon exteriorul bisericii care a supraviețuit a fost decorat în stil romantic și fațada în stil neo-renascentist. Pe ea, într-o nișă era postată statuia Fecioarei, deasupra Crucea Calatrava. În secolul XXI biserica a fost complet renovată.

Lipit de ea se afla Petit Palace Alcala în care funcționa un hotel.

Pe cealaltă parte a străzii se afla Teatrul Alcazar-Cofidis (Teatro Alcazar-Cofidis). Începând cu anul 1925 Teatrul Alcazar a funcționat cu spectacole de operetă, apoi teatru de revistă și din anii 1930 ca cinematograf. În 1983 a suferit un incendiu, a fost închis pentru reparații și doar după 22 de ani a fost redeschis. Numelui Alcazar i s-a adăugat cel de Cofidis când teatrul a intrat sub conducerea Companiei Cofidis (2012).

Pe colț, lipită de teatru, se afla o clădire maiestuoasă în care funcționa un birou al administrație locale (Consejieria de Medio Ambiente Licencias de Caza y Pesca).

Ne-am îndreptat spre Gran Via unde am trecut pe lângă Clădirea Telefonica (Edificio Telefónica), un zgârie-nori înalt de 89 de metri, cu 14 etaje, care a fost cel mai înalt din Europa până în 1940. Clădirea a fost construită între 1926-1929 și din 1930 a funcționat ca Oficiul presei Externe. În timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) a fost folosită ca observator de către trupele republicane. În ea funcționa serviciu de telecomunicații.

Am părăsit bulevardul și ne-am îndreptat spre ultimul obiectiv istoric pe care îl vizitam în Madrid, Biserica San Antonio a germanilor (Iglesia San Antonio de los Alemanes). Inițial a fost construită Biserica San Antonio a portughezilor (1624-1633) pe lângă un spital cu același nume (1606). Când Portugalia a ieșit din Imperiul Spaniol, biserica și spitalul au fost cedate germanilor (1668) care au păstrat sfântul portughez San Antonio de Padua. În principal s-au ocupat cu ajutorarea oamenilor săraci și cerșetorilor din Madrid.

Am străbătut străduțele înguste până la locul de cazare.

Cu bagajele pregătite deja ne-am îndreptat spre stația de metrou de pe Gran Via de unde urma să ajungem la aeroport pentru a decola spre casă.

Parcul Retiro din Madrid, Spania

Publicat pe 2 mai 2019 de monica frimu

De la Muzeul Național de Antropologie ne-am îndreptat spre Poarta Îngerului Căzut (Puerta del Angel Caido) unde urma să intrăm în parcul Retiro.

Am urcat prin Jardin de Winthuysen până la clădirea în care se găsea Centrul de Documentare a Teatrului și Centrul de Documentare pentru Muzică și Dans (Centro de Documentacion Teatral, Centro de Documentacion de Musica y Danza) creat în 1971 ca Bibliotecă cu arhivele de stat legate de artele spectacolului.

Am ocolit clădirea până la Observatorul Regal din Madrid (Real Observatorio de Madrid). În 1753, în timpul Regelui Carlos III, a fost fondat Observatorul Astronomic al Marinei pentru a ajuta navigația prin rezolvarea problemelor de longitudine pe mare și de apreciere a orei, ajutând astfel comerțul naval care se făcea pe rute mari în tot imperiul spaniol. În 1808 a fost distrus de invadatorii francezi și activitatea lui a fost transferată la Observatorul Regal construit în 1790 pe dealul San Blas dar, datorită războiului și acesta a fost avariat, activitatea a fost întreruptă și reluată în 1845. Din 1904 a ieșit de sub tutela regală, a fost preluat de Institutul Național Geografic când, pe lângă studiile astronomice s-a ocupat și de cele meteorologice. Din 1970 a fost extins și cercetarea s-a lărgit cu studii de Radio Astronomie.

Parcul Retiro se întinde pe o suprafață de 120 de hectare. Inițial a fost teren de vânătoare pentru Regele Felipe IV unde se afla și Palatul Buen Retiro. În timpul Războiului Peninsular (1807–1814) trupele lui Napoleon l-au demolat aproape în întregime. A fost refăcut și deschis publicului în 1868. În parc au loc evenimente culturale, spectacole, concerte pe tot parcursul anului și în perioada de vară, în fiecare duminică, concerte gratuite oferite de Orchestra Simfonică din Madrid.

Am ajuns la Fântâna Îngerului Căzut (Fuente del Angel Caido), singura din Madrid dedicată diavolului. Statuia a fost construită în 1877 și premiată la Expoziția Națională de Arte Frumoase apoi a intrat în patrimoniul Muzeului Național de Pictură și Sculptură care a postat-o în parc, în locul unde invazia franceză a distrus fosta Fabrică de Porțelan Retiro. Statuia se afla în mijlocul unei fântâni de 10 metri diametru, pe un piedestal cu figuri de diavoli care prind șopârle, pești, șerpi. A fost inaugurată în 1885 fiind criticată vehement datorită simbolului-diavol. În plus era situată la 666 de metri deasupra nivelului mării, numărul fiind un alt simbol.

Urmând aleile parcului am ajuns la Palatul de Cristal (Palacio de Cristal) care a fost construit cu ocazia Expoziției Insulelor Filipine (1887) ca o seră cu plante din zona respectivă.

Pe o ridicătură de teren a fost postată clădirea în formă de trifoi realizată din ferestre de sticlă mari susținute de un schelet metalic, așezată pe o bază de cărămidă, cu un dom central înalt de aproape 23 de metri.

Baza ferestrelor era decorată cu frize ceramice colorate care simbolizau plante și rațe sălbatice.

Fațada clădirii, în stil grecesc, era prevăzută cu coloane.

Lângă palat a fost creat un lac artificial (Cascada Parque El Retiro), înconjurat de chiparoși și castani indieni, pe care pluteau în voie și se răsfățau rațe sălbatice.

În Palatul de Cristal, în 1936 a fost ales ca Președinte al Spaniei Manuel Azana. După reparațiile capitale din 1975 și până în prezent palatul a fost folosit pentru expoziții de artă.

În apropierea lui se afla Palatul Expozițiilor (Palacio Velazquez) care a fost construit în stil neoclasic, din cărămidă roșie, cu ocazia Expoziției Naționale Minieră (1881-1883), pentru a etala realizările din industriile mineritului, ceramicii, metalurgiei, sticlei și apei minerale și a purtat numele de Palacio de la Mineria.

Ulterior a preluat numele arhitectului principal, Velasquez și a funcționat pentru Expoziția Insulelor Filipine, apoi ca Muzeu al teritoriilor îndepărtate ale Spaniei și din 1908 a găzduit expoziții de arte plastice spaniole.

Între anii 2005-2010 a fost restaurat și funcționează ca Muzeu de Artă Modernă ce aparține Ministerului Culturii.

Am ieșit pe unul dintre cele patru drumuri principale ce ajungeau la malul lacului mare din Parcul Retiro (Estanque Grande del Buen Retiro), un lac artificial amenajat o dată cu mai multe grădini și palate pentru Regele Felipe IV (1632-1638) pe locul unui iaz existent în secolul XVI care a fost mărit. Avea rolul de rezervor de apă pentru palat, fântâni și irigația grădinilor și era utilizat pentru pescuit, în jurului lui existând mai multe pescării. De asemenea în centrul lacului a fost ridicată o insulă ovală cu colibe destinate spectacolelor ce se desfășurau acolo.

Pe lac se făceau simulări de bătălii navale cu nave militare adunate într-o flotă regală proprie și era loc de relaxare fiind folosite bărci cu pânze și gondole. Lacul a fost înconjurat cu o pădure mare plantată între anii 1638-1642. A fost folosit exclusiv de Casa Regală până sub domnia Regelui Carlos III care a permis accesul publicului pe malul lacului doar într-o anumită zonă (1767).

În timpul Războiului de Independență parcul a fost folosit ca sediu al trupelor lui Napoleon care au provocat pagube mari (1808-1814). După război a fost reamenajat astfel în 1817 pe malul de est a fost construit Debarcaderul Regal cu elemente egiptene și decorații chinezești, în central lacului a fost postată statuia lui Hercules, au fost reparate sursele de apă pentru irigații și acoperite cu mici pavilioane cu turle.

Din 1867 Regina Isabell II a deschis lacul pentru navigație publică care se făcea cu asistența unor navigator profesioniști. În acea perioadă pe malul lacului au fost construite hoteluri. După detronarea ei Parcul a intrat sub conducerea Consiliului Local Madrid (1868). În locul Debarcaderului Regal demolat, între anii 1902-1922 a fost ridicat Monumentul lui Alfonso XII (Monumento a Alfonso XII), un hemiciclu din coloane ionice în mijlocul căruia a fost postată o colonadă unde, pe un soclu trona statuia Regelui Alfonso XII. La construcția monumentului înalt de 30 de metri, lung de 86 de metri și lat de 58 de metri, ornat cu o mulțime de statui, au participat peste 20 de sculptori.

Pe hemiciclu, spre interior au fost postate statui ce reprezintă Științele, Agricultura, Artele și Industria, la exterior Armata și Marina.

La baza soclului au fost postate statui ce reprezintă Pacea, Libertatea și Progresul.

Terasa aflată în fața coloanei era flancată de 4 lei din bronz. Se cobora la malul apei pe trepte care se terminau la un gard de fier forjat. De o parte și de alta erau postate statuile din bronz ale unor sirene.

În 1926 pe malul nordic al lacului a fost construit un nou debarcader care funcționează și azi. În decursul anilor pe lac s-au desfășurat numeroase campionate de canotaj, în 1964 a fost secat pentru filmarea „Lumea Circului”, din nou secat în 1982 și 2001 pentru curățare și reparații, umplut și populat cu numeroase specii de pești. Pe malul sudic al lacului funcționau chioșcuri și restaurante, pe cel nordic un depozit de ambarcațiuni..

De la lac, în plimbare pe aleile parcului am ajuns în Plaza de Guatemala unde era postat Monumentul Arsenie Martinez Campos (Monumento a Arsenie Martinez Campos) ridicat în cinstea generalului care a luptat împotriva Primei Republici Spaniole (1874), ulterior în războaiele din Africa, Mexic și Cuba , în ultima devenind căpitan general.

Statuia din bronz a generalului călare pe cal, postată pe un piedestal decorat cu arme și drapele, a fost construită (1904) prin subscripție publică și dezvelită în 1907.

Apropiindu-ne de ieșirea din parc am trecut pe lângă Casita del Pescador, o casă mică decorată cu fresce renascentiste înconjurată de un iaz, din păcate bazinul era gol, în care pescuia frecvent Regele Fernando VII în scurtele perioade de domnie (1808 și 1814-1833). Ultima restaurare a avut loc în anii 1960.

În acea zi am avut noroc cu timpul schimbător dar fără ploaie iar plimbarea prin parc ne-a relaxat și ne-a dat forțe pentru a continua vizitarea orașului.

Citește și Piața Cibeles din Madrid, Spania

O dimineață prin Madrid, Spania

Publicat pe 2 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

A doua zi în Madrid, dimineața devreme am traversat Gran Via până la stația de metrou. În urma furtului ce a avut loc cu o zi în urmă prietena mea trebuia să rezolve problema actelor temporare altfel nu puteam pleca acasă.

Schimbând mijloacele de transport în comun, după aproximativ 50 de minute am ajuns în cartierul Santa Eugenia, unul dintre cele 21 districte ale Madridului, unde se afla Consulatul Ambasadei României.

În Consulat era mare aglomerație astfel cu drumul de la metrou, statul la coadă și întoarcerea la metrou am pierdut 2 ore.

Cum nu doream să părăsim Madridul fără a vedea Poarta către Europa, tot cu metroul am mers aproape o oră până în Piața Castilla (Plaza de Castilla), în districtul Chamartin, unde se găsea aceasta. Am ieșit din stația de metrou lângă Monumentul Jose Calvo Sotelo ridicat în memoria marelui om politic spaniol care a fost ucis înainte de începerea Războiului Civil Spaniol, căruia îi purta numele (1960).

În față, în mijlocul unui giratoriu, se înălțau două turnuri de 114 metri înălțime, construite aplecate unul spre celălalt, simetrice (Torres Kio), care formau Poarta către Europa (Puerta de Europa). Aceasta delimita districtele Chamartin și Tetuan.

Între turnuri, central se înălța o coloană aurie de 92 metri înălțime, Obeliscul din Calatrava (Obelisco de la Caja sau Calatrava). Era formată din 12 inele învârtite în jurul unui tub de oțel care dădeau impresia de unde mișcătoare. A fost construită între anii 2008-2009.

În jurul giratoriului se aflau o mulțime de clădiri în care funcționau bănci, hoteluri, firme. În partea de vest se înălța cu 24 de etaje Turnul Castilla (Torre Castilla).

Lateral de Piața Castilla se afla al doilea rezervor de apă, Deposito de Plaza de Castilla, ridicat în 1952 pe locul celui anterior (1939), înalt de 40 de metri și cu capacitatea de 3800 metri cubi. Pe el era postat un afiș enorm care anunța expoziția ce se desfășura în Centrul Expozițional de Arte Canal (Centro de Exposiciones Arte Canal) creat în 2000. Era o expoziție temporară produsă de Muzeul de Stat Auschwitz-Birkenau care prezenta pentru prima dată în istorie peste 700 de obiecte originale din lagărele de concentrare și care urma să se desfășoare în multe alte centre din lume.

Au urmat 35 de minute cu metroul până la Gara Atocha (Estacion de Atocha), cea mai aglomerată stație de pasageri din țară. Prima gară a fost deschisă aproape de orașul Atocha, situat în afara zidurilor Madridului, în 1851 și a urmat să fie extinsă dar în 1864 a avut loc un incendiu. Ulterior a început construcția unei gări noi cu trei clădiri separate prin curți și legate prin pasarele, un hol în stil eclectic prin care puteau circula 2.000 de oameni, cu servicii pentru bagaje, poștale, de telegraf, medicale, poliție și Sala regală decorată în stil Louis XVI. A fost deschisă în 1892 sub numele Stația de Sud (Estación del Mediodía). Din 1899 a funcționat prima linie electrificată.

Începând cu anul 1902 s-a construit în plus o stație de marfă, apoi o stație de sortare plasată în afara gării (1917). În timpul Primului Război Mondial, datorită afluxului mare de oameni, în apropierea gării s-au ridicat Hotelul Ritz și Hotelul Palace, apoi a fost inaugurată linia de metrou ce unea gara cu centrul Madridului (1921). Fiind un obiectiv militar important, în Bătălia de la Madrid (1936) a fost puternic bombardată.

Din 1941 a fost naționalizată (RENFE), electrificată (1957), s-au construit alte tuneluri de metrou (1967, 1988), au fost făcute legături cu alte mijloace de transport în comun (autobuze, tramvaie). Între 1985-1992 a avut loc o renovare majoră în care s-a separat traficul trenurilor în două stații: stația Puerta de Atocha pentru trenurile de viteză și pe distanțe lungi și stația Atocha-Cercanias cu Tunelurile de Râsete orientate spre nord-sud. În plus s-a deschis stația de metrou din Madrid, Atocha Renfe.

În locul unde au fost platformele și fosta clădire pentru pasageri a fost amenajată pe o suprafață de 4.000 de metri pătrați o Grădină Tropicală (Invernadero de Atocha) încadrată într-o structură metalică, cu acoperiș din geamuri pe lângă care s-a adăugat iluminat artificial alb și galben care încearcă să simuleze radiațiile solare.

Sera cuprinde peste 7.000 de plante tropicale și subtropicale din 400 de specii originare din Asia, America, Australia pentru care s-au realizat o temperatură constantă de 22-24 grade Celsius și umiditate de 60-70%.

Central se afla un iaz cu numeroase specii de pești, plante acvatice și o familie de broaște țestoase care parcă ieșeau la rampă pe numeroasele pietre amenajate pentru ele.

Grădina a fost inaugurată în 1992 când gara, redeschisă cu denumirea Gara Centrală din Madrid, a găzduit și trenul de mare viteză (AVE). În 2004 a fost unul dintre locurile atacurilor teroriste islamice cu bombe în care și-au pierdut viața 191 de persoane. În amintirea lor, în apropierea gării a fost ridicat Monumentul pentru victimele 11-M.

Am ieșit din gară în Piața Împăratului Carlos V (Plaza del Emperador Carlos V) situată pe locul fostei Porți Atocha demolată în 1850 .

În mijlocul unui giratoriu, în 1986 a fost postată o copie a Fântânii de anghinare (Fuente de la Alcachofa) numită Glorieta de Atocha. Fântâna originală, sculptată între anii 1781-1782, a fost situată în fața Porții Atocha, restaurată (1847) și mutată în Parcul El Retiro.

Lateral se afla Palatul Fomento (Palacio de Fomento) construit între anii 1893-1897 pentru a găzdui Ministerul Lucrărilor Publice, actual Ministerul Agriculturii, Pescuitului și Alimentației (Ministerio de Agricultura, Pesca y Alimentacion- MAPA). Fațada era prevăzută cu coloane, statui, deasupra cărora se afla titulatura „Ministerio de Agricultura”. În partea de sus a clădirii se afla copia din bronz a unui grup statuar La Gloria y los Pegasos care a fost construit din marmură în 1905, deteriorat în timp și înlocuit cu replici în 1976. Era format din trei statui. Central era Gloria, o statuie de femeie cu aripi flancată de două statui alegorice- Știința și Arta, de o parte și de alta câte un Pegas pe care se aflau figuri umane. Într-o parte reprezentau Agricultura și Industria, în cealaltă parte Filosofia și Literele. Clădirea găzduiește lucrări din Patrimoniul Național și din Muzeul Prado astfel a fost deschisă vizitării în 2014.

Am înaintat pe paseo de la Infanta Isabell, vis a vis cu gara, până la Muzeul Național de Antropologie (Museo Nacional de Antropologia). Se afla într-o clădire cu trei etaje construită drept reședință particulară (1873-1875), apoi a funcționat ca Muzeu Anatomic sau Muzeul Antropolog (1875).

Din 1883 a făcut parte din Muzeul Național de Științe Naturale, a redevenit independent (1952) ca Muzeu Național de Arheologie până în 1993 când a preluat numele inițial de Muzeu Național de Antropologie. La parter se afla secțiunea de antropologie fizică, Asia-Filipine și religiile orientale, la primul etaj Africa și la cel de al doilea America.

De lângă muzeu începea Parcul Retiro spre care ne-am îndreptat și noi.

Orașul Madrid în ploaie-3

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

După ce ploaia s-a domolit am părăsit catedrala și am depășit Palatul Regal. În partea de nord a palatului se întindeau Grădinile Sabatini ( Jardines de Sabatini) pe locul fostelor grajduri regale din 1553 care au fost demolate în secolul XX. În 1933 au fost amenajate după modelul francez, cu un iaz mare înconjurat de patru fântâni situate simetric și statui ale regilor spanioli, grădini private care au fost deschise publicului de Regele Juan Carlos I în 1978. Nu am putut intra din cauza bălților formate.

Vis a vis de grădini, în Piața Marinei Spaniole se afla Palacio del Senado, sediul Senatului, într-o clădire din secolul XVI în care a funcționat o școală a Ordinului Sfântului Augustin , apoi Cadiz Cortes, primul Parlament bicameral oficial din Spania (1835-1923). După ce a fost dizolvat în timpul dictaturii de la Primo de Rivera (1923-1930), sub dictatura lui Franco a devenit sediul Consiliului Național al Mișcării și din 1977, când aceasta a încetat, s-a instalat Senatul Spaniei. În depărtare se vedea Turnul din Madrid (Torre de Madrid), înalt de 142 de metri, care a fost construit într-unul din colțurile Pieței Spania între anii 1954-1957 pentru a găzdui aproximativ 500 de magazine, galerii, cinematograf, etc.

Am trecut pe sub un viaduct rutier și am ajuns în dreptul unei Mânăstiri a Ordinului Carmelitelor Desculțe cu aspect de cetate medievală în care se combinau stilul eclectic și cel modernist. Biserica parohială Santa Teresa și San Jose (Iglesia parroquial de Santa Teresa y San José) avea fațada crenelată și deasupra porții de intrare statuia Sfintei Tereza de Avilla. Din față se vedea doar vârful cupolei cu lanterna pe care era postată o cruce.

Biserica era mare fiind structurată cu trei nave. Am avut norocul să vedem măcar terminarea oficierii unei cununii religioase. Am fost entuziasmată de îmbrăcămintea tradițională a mamei mirelui. Văzută pe viu era mult mai frumoasă decât în muzee.

Ordinului Carmelitelor Desculțe s-a înființat în Madrid într-o mânăstire (1605). Expulzate prin „Confiscarea Godoy” (1798), s-au întors în Madrid (1876) și au funcționat într-o capelă până când a fost construită mânăstirea din Piața Spaniei (1916-1928).

În 1931, în timpul actelor de violență împotriva clericilor, în mod special al catolicilor, mânăstirea a fost incendiată și biserica distrusă parțial. La sfârșitul Războiului Civil Spaniol a fost reconstruită. Între anii 1965- 2016 a fost biserică parohială. Actual în mânăstire pe lângă biserică funcționează o casă de îngrijire medicală.

În spatele mânăstirii am urcat pe niște alei în Parcul de pe munte (Parque de la Montana). Acesta a fost amenajat pe locul gropii principale de gunoi a orașului inițial pe o suprafață de 87 de hectare (1893-1905). Ulterior a fost extins în mai multe faze cuprinzând și locul de depozitare a zgurei din oraș. În timpul Războiului Civil Spaniol în parc s-au săpat tranșee, s-au construit buncăre dintre care unele au rămas vizibile până azi. După încetarea războiului parcul a fost reconstruit, extins de două ori (1956, 1973) și ornat cu statui.

În parc se afla Templul lui Debod (Templo de Debod), o clădire din Egiptul antic, din regiunea Nubia, veche de aproximativ 2.000 de ani, făcută cadou Spaniei în 1968 ca mulțumire pentru ajutorul dat pentru salvarea templelor Nubiei. Locul unde a fost situat templul, în micul oraș Debod, azi se află sub apele Nilului. În secolul II a fost ridicată o capelă dedicată zeilor Amon și Isis. În jurul ei diferiți regi au ridicat camere noi. Construcția a fost terminată după anexarea Egiptului de către Imperiul Roman. Din secolul VI a fost abandonat, clădirile au fost utilizate în scopuri diferite de diferiții cotropitori ai zonei care l-au deteriorat. În 1907 a fost ridicat un baraj, templul a rămas sub apă aproximativ 9 luni. Prin ridicarea unui nou baraj (1961) rămășițele templului au fost transferate prin Portul Alexandria în Spania. Templul a fost restaurat, părțile dispărute reconstruite și în 1972 a fost postat central pe Muntele prințului Pio, pe locul unei foste clădiri militare din secolul XIX care a fost demolată.

În apropierea templului se afla o terasă panoramică, Mirador de la Montana de Principe Pio, de unde am văzut o parte din oraș cu Catedrala Almudena în depărtare.

Ne-am întors pe lângă Biserica parohială Santa Teresa și San Jose și am intrat în Piața Spaniei (Plaza de Espana) denumită anterior construirii Gran Via „Placa de San Marcial”. Am traversat spre Casa Gallardo, o clădire modernistă construită între anii 1891-1899 care se afla vis a vis de clădirea Real Compania Asturiana de Minas.

În 1561, când capitala Spaniei a fost mutată de la Toledo la Madrid, în zona pieței se aflau livezi fructifere. În secolul XVIII Regele Carlos III a construit o mânăstire pentru călugări care însă nu a fost folosită de aceștia apoi, în timpul lui Napoleon Bonaparte a devenit sediul Gărzilor Corpului căruia i s-au anexat barăci de cavalerie și artilerie. Cazarma a fost demolată (1908-1909) și din 1911 a început amenajarea Pieței Spaniei.

Între 1915-1916, pentru a celebra publicarea cărții Don Quijote și 100 de ani de moartea scriitorului, în centru pieței s-a ridicat Monumentul Cervantes (Monumento a Cervantes) format din statuia sa situată la bază. La picioarele sale au fost postate statuile lui Don Quijote și Sancho Panza în fața cărora se afla o fântână. Au fost adăugate două personaje principale ale romanului, Dulcinea și Aldonza Lorenzo. Scriitorul fiind celebru, pe o față au fost reprezentate cele 5 continente cu cititorii lucrărilor sale și pe fața deasupra fântânii literatura spaniolă reprezentată de personaj în haine de epocă cu o carte în mână.

Piața a fost amenajată cu bănci pentru relaxare, plantată cu măslini pentru a evoca câmpurile din La Mancha ce sunt descrise în roman. În spatele statuii era o clădire cu 25 de etaje (117 m înălțime), Clădirea Spania (Edificio Espana). A fost construită în 1953 și a găzduit apartamente de lux și un centru comercial. Cumpărată de firma Metrovacesa a Banco de Santander (2005), a fost reabilitată și a fost folosită până în 2012.

Înconjurând monumentul am ajuns în dreptul unei fântâni arteziene flancată de 2 statui de unde ni s-a schimbat tot planul.

Nenorocire! Prietenei mele i s-au furat toate actele și banii. Am depășit piața și am continuat drumul pe Gran Via spre o Secție de Poliție unde am zăbovit aproximativ 2 ore. Relatând pățania am aflat de la polițiști că furturile erau atât de frecvente în Madrid, mai ales asupra turiștilor, încât doar de la o sumă mai mare de 200 EUR se căutau făptașii.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-1

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Am vizitat orașul Madrid, capitala Spaniei, în decursul a două zile. Ne-am cazat pe o stradă laterală de Gran Via, una dintre străzile principale care începe la strada Alacala și se termină în Plaza de Espana. Am avut ghinion. Așa o ploaie, care ne-a udat până la piele, nu am mai văzut de ani de zile, dar pe turistul împătimit ca mine nu l-a oprit.

Bulevardul Gran Via a fost creat în trei etape, prin demolarea multor clădiri, închiderea și transformarea multor străzi, pentru a crea o legătură între centrul orașului și axa nord-vest. Între străzile Alcala și Montera (1910-1917) s-au construit clădiri ce adăposteau hoteluri, casinouri, magazine de lux, cafenele, baruri, cluburi de noapte, teatre și cel mai înalt zgârie-nori din Europa acelor vremuri, clădirea Telefonica. Între Plaza de Callao și nordul Pieței Spania, bulevardul a fost finalizat după Războiul Civil spaniol (1925-1932), zonă destinată petrecerii timpului liber cu teatre, cinematografe, cluburi de noapte, librării și în unele clădiri birouri.

Am traversat Gran Via și ne-am îndreptat spre Poarta Soarelui (Puerta del Sol), piața centrală a Madridului unde se afla o placă pe sol care indica Kilometrul Zero (Cero Kilometro), centrul rețelei de drumuri. A fost una dintre porțile ce înconjurau orașul, construită în secolul XV. Orientată spre est, prin ea răsare soarele de unde și proveniența numelui. Între secolele XVII-XIX piața a devenit punctual focal, locul de întâlnire a curierilor străini, de unde se aflau prima dată știrile din alte zone. În 2011, în piață au avut loc demonstrațiile mișcării anti-austeritate din Spania.

În fața noastră se ridica o clădire decorată cu un păianjen imens. Teatrul Calderon (Teatro Calderón), care a fost numit după Pedro Calderón de la Barca, poet, unul dintre cei mai buni dramaturgi ai literaturii mondiale, în anumite perioade soldat și preot romano-catolic, teatru care a fost construit între anii 1915-1917.

În partea estică a pieței, în 1967 a fost înălțată statuia Ursul și Arborele de căpșuni (el Oso y el Madroño), simbolul heraldic al Madridului încă din secolul XIII. Reprezenta un urs din bronz, înalt de aproape 4 metri, situat pe un piedestal din granit, cățărat pe pe un arbore care în partea superioară avea căpșuni.

În partea sudică a pieței se afla statuia regelui Carlos al III-lea (1759-1788). În perioada în care a domnit, a promovat cercetarea științifică și universitară, a facilitat comerțul și agricultura, a încercat să evite războaiele și influența bisericii și a ordonat numeroase lucrări publice, motiv pentru care a fost poreclit „regele primar”.

Cea mai veche clădire din piață este Casa Regală Poștală (Real Casa de Correos). A fost construită începând cu anii 1760 pe locul a 30 de case care au fost demolate (1750) pentru realizarea pieței Puerta del Sol. În două laturi interioare funcționau serviciul de expediere al scrisorilor, grajdurile și dependințele. În 1835, a găzduit guvernul militar, Căpitănia generală și o gardă care lupta pentru apărarea statutului regal. În 1847 a fost reamenajată pentru Ministerul de Interne care a funcționat la etaj, Casa Poștală rămânând la parter. După Războiul Civil spaniol, în perioada dictaturii lui Franco, în clădire a funcționat și Securitatea de Stat. După repetate renovări și adaptări (1985-1986, 1996-1998) a devenit sediul Președinției Comunității Autonome Madrid. În turn a fost instalat un ceas, inaugurat în 1866, care a devenit celebru până azi. Clopotele sale marchează începutul noului an, dar și, conform tradiție spaniole, mâncatul celor doisprezece struguri, câte unul pentru fiecare bătaie de clopot, aceștia aducând prosperitate.

În apropiere se afla o clădire în stil baroc, Palatul Santa Cruz (Palacio de Santa Cruz) care a fost construit în perioada regelui Filip al IV-lea (1629-1636) și a funcționat ca închisoare cu tot aparatul său legislative până în 1767 când a fost transformat în palat și a preluat numele unei biserici din apropiere. În 1791 a ars într-un incendiu, rămânând doar fațada. Refăcut ulterior, din anii 1930 în clădire funcționează Ministerului Afacerilor Externe al Spaniei (Ministerio de Asuntos Exteriores de España).

Biserica Sfintei Cruci (Iglesia de Santa Cruz), o biserică parohială catolică, a fost ridicată pe locul Mânăstirii Sfântul Toma de Aquino, a Ordinului Dominican, fondată în 1583. A fost preluată de un conte, care în 1635 a construit o biserică nouă. Atât mânăstirea cât și biserica au ars complet în incendiul din 1652. Deși au fost reconstruite, au fost distruse de un alt incendiu (1876) și rămășițele au fost demolate.

În 1889 s-a început construcția actualei biserici care a stagnat un an, din lipsa fondurilor. A fost reluată în 1899, finanțată fiind printr-un abonament popular și astfel a fost terminată în 1902. Construcția în stil neo-gotic a fost prevăzută cu un turn înalt de aproximativ 80 de metri.

Interiorul prezintă un naos central și opt capele laterale.

Încă de la începuturi în ea a funcționat Frăția Înmormântării Sacre din Madrid, creată în 1412. De la începutul anilor 1950 i s-a alăturat Frăția Fecioarei de la Araceli din Madrid.

Am intrat în cartierul cu aspect medieval Los Austrias, unde urma să vedem mai multe biserici. Lângă Palatul Arhiepiscopal se afla Bazilica Pontificală Sfântul Miguel (Basilica pontificia de San Miguel), o biserică mică în stil baroc spaniol, construită (1739-1745) pe locul vechii Biserici a Sfinților Justo y Pastor din secolul XIII care a ars într-un incendiu (1690).

Prezenta o fațadă convexă, un fronton curbat și două turnuri cu influență orientală. Fațada era decorată cu grupuri sculpturale ce semnificau Credința, Caritatea, Forța și Speranța. Deasupra ușii de intrare se afla un basorelief cu Sfinții Justo și Pastor, pentru a aduce aminte despre biserica anterioară.

În 1892 a devenit Bazilică Pontificală. Din secolul XX a fost preluată de Opus Dei, o instituție a bisericii catolice care a remodelat interiorul și așa biserica a devenit Bazilica Pontificală San Miguel.

Următoarea biserică catolică, Biserica Colegială San Isidro el Real (Iglesia Collegiata San Isidro el Real), numită popular La Paloma, a fost construită între anii 1622-1633 și terminată în 1664 ca biserică a fostului Colegiu Imperial al Societății lui Isus, actual situat lângă clădirea bisericii, pe locul fostei Biserici Sfinții Petru și Pavel (secolul XVI) care a fost demolată.

Iezuiții au construit-o în stil baroc. Deasupra corpului central au fost înălțate două turnuri și o cupolă falsă.

Pe fațada principală au fost postate patru coloane corintice, iar deasupra lor statuile lui San Isidro și a soției sale.

În 1767, când iezuiții au fost expulzați, a devenit Biserică Colegială și după doi ani a primit hramul Sfântului Isidro. Interiorul, cu o navă centrală și capele laterale, a fost bogat decorat. Altarul principal a fost construit în stil neoclasic. În partea centrală au fost amplasate două sarcofage cu moaștele sfântului Isidro și ale soției sale.

În 1885 s-a înființat Dieceza Madrid și biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală, dar asta doar până în 1993, când a fost construită Catedrala Almudena și biserica a redevenit Colegială. În timpul Războiului Civil Spaniol, domul s-a prăbușit și altarul principal a ars. După război a fost restaurată treptat pe parcursul a două decenii.

Din 1978 a devenit sediul Frăției Tatălui nostru Isus cu Mare Putere și a Fecioarei Speranței Macarena.

Biserica Sfântul Petru Bătrânul (Iglesia de San Pedro el Viejo), o biserică catolică, se afla pe locul unei foste moschei din jurul anului 1202. Clădirea din cărămidă, construită la mijlocul secolului XVI, prezenta un turn în stil maur Mudejar, înalt de 30 de metri, cu clopotnița în stil Herrerian. În decursul timpului au fost adăugate diferite clădiri, fără a se ține cont de imaginea de ansamblu. A fost denumită San Pedro el Real până în 1891 când funcția de biserică parohială a fost preluată de Iglesia Collegiata San Isidro el Real.

Am trecut un pasaj pietonal mărginit pe o parte de Palatul Anglona, în care a trăit prințul de Anglona II. A fost construit între anii 1675-1690, dotat cu niște tuneluri secrete ce comunicau cu Palatul Regal. În următoarele secole a fost de mai multe ori renovat, în 1776, între 1802-1803, când a fost transformat neoclasic, ultimele în 1983 și 1986. La ora actuală, la parter funcționează Institutul de Formare din Madrid, iar la etaj sunt locuințe particulare.

Pe lângă Grădinile Prințului de Anglona am ajuns în Piața Paja (Placa de la Paja), unde pe o latură se afla Capela Episcopului (Capilla del Obispo- capilla de Nuestra Señora y san Juan de Letrán). Pe acel loc inițial a fost îngropat Sfântul Isidro Labrador, patronul orașului Madrid. Regele Alfonso XI a construit o mică capelă în memoria sa (secolul XIII). Pe locul ei, între anii 1520-1535 a fost ridicată o altă capelă, foarte decorată în interior, de către fiul familiei de Vargas, Episcop de Plasencia. A primit numele de Capela Fecioarei și a Sfântului Juan de Letran, dar popular a fost cunoscută ca și capela Episcopului. În 1544, corpul sfântului a fost mutat într-o altă biserică, iar capela a fost dedicată familiei de Vargas ale căror rămășițe se află depuse în lateralele altarului.

În spatele ei se afla Biserica Sfântul Andrei (Iglesia San Andres), de rit catolic. O primă biserică a fost construită în secolul XII, pe locul unei foste moschei. Începând să funcționeze în rit catolic, a fost modificată în stil baroc (secolul XVI). În 1656, biserica s-a prăbușit . Ulterior a fost reconstruită în secolul XVII.

Printre clădiri mai noi, unele pictate cu graffiti, ne-am refugiat de ploaia care s-a întețit în Mercado de la Cebada, urmând să continuăm vizitarea orașului după ce rafalele se mai domoleau.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-2

Hunedoara, județul Hunedoara

Publicat pe 13 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Pentru a vizita renumitul Castel al Huniazilor ne-am îndreptat spre orașul Hunedoara din județul cu același nume unde ne-am oprit pentru un scurt timp. Orașul este situat în apropierea munților Poiana Ruscă, străbătut de râul Cerna. Sub numele de Humbol, este atestat din 1265 ca un centru în care se prelucrau pieile și lâna. În secolul XV a fost construit Castelul Huniazilor în jurul căruia, în regiunea montană s-a dezvoltat extracția și prelucrarea fierului care în secolul XIX a avut perioada de vârf. Orașul s-a industrializat astfel țăranii din împrejurimi s-au mutat în oraș și numărul populației a crescut. 50% erau români, restul maghiari și germani.

În cel de Al Doilea Război Mondial oțelăriile au funcționat la maxim pentru producerea de armament. Ulterior, sub regimul comunist fabricile s-au extins ocupând o suprafață egală cu a orașului și Hunedoara a avut cea mai mare fabrică de oțel din Balcani. După căderea comunismului (1989) piața de desfacere pentru oțel a căzut astfel multe dintre întreprinderi au fost închise sau abandonate. O mică parte din instalații au trecut în proprietate privată.

Am intrat în Hunedoara și am parcat lângă Parcul Tineretului unde se afla Catedrala Eroilor cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, de rit ortodox.

După Revoluția din 1989, cu aprobarea Episcopiei Aradului s-a început construcția catedralei (1999).

Fundația a fost terminată în 2004 și în subsolul amenajat s-a ținut prima liturghie în 2005. Construcția completă a fost finalizată în 2010.

În parc, în fața catedralei a fost postat Monumentul Eroilor.

De acolo ne-am deplasat în apropierea ariei naturale protejate „Pădurea Chizid” unde, pe 29.000 metri pătrați, era amenajată Grădina Zoologică Hunedoara.

La intrare ne-a întâmpinat primul exemplar, o cățelușă oarbă de 25 de ani care părea a fi șefă peste toată grădina și care ne-a însoțit o parte din drum făcând parcă pe ghida.

Prețul modic pe care l-am plătit la intrare ne-a lămurit de întreținerea spațiului care lăsa de dorit. În plus personalul era prea puțin pentru a putea îngriji corespunzător animalele, ne-a relatat medicul veterinar pe care l-am întâlnit.

urs brun

Cuștile și volierele în care erau adăpostite animalele ocupau 600 metri pătrați.

În total ZOO deținea 88 de exemplare dintre care ursul brun, lei, tigri, vulpi, căprioare, diferite soiuri de păsări, etc.

Chiar ne-a părut rău de bietele animale, multe dintre el, ținute separat, câte un singur exemplar din acea specie. Dacă erau ținute captive măcar să aibă un spațiu natural, curat și companie.

Ne-am îndreptat spre centrul vechi unde am trecut pe lângă Primăria Municipiului Hunedoara, partea de clădire nouă. Clădirea vechiului Palat Administrativ a fost construită între anii 1930-1936, în stil brâncovenesc, în forma literei H, de la Hunedoara, cu un etaj în care se aflau 48 de camere. A fost inaugurată în 1937. La subsol a funcționat arestul Comisariatului de Poliţie Hunedoara, la parter, în 24 de camere Comisariatul, Judecătoria Hunedoara şi Pretura Plăşii și la etaj Primăria Hunedoara.

În apropiere, în Piața Libertății se afla Catedrala Hunedoara, de rit ortodox, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și „Cuvioasa Parascheva”. Înălțarea ei a început în anul 1939, a fost întreruptă de cel de Al Doilea Război Mondial și a fost terminată în 1947 an din care a fost înscrisă pe lista monumentelor de artă din România. La clădirea în stil bizantin s-au folosit panouri interioare și exterioare din marmură. Turlele au fost prevăzute cu nouă clopote din care cinci acționate electric și crucile postate deasupra lor au fost aurite cu aur de 14 carate. Chivotul a fost confecționat din argint.

Cam atât am văzut în oraș. Ne grăbeam să vizităm castelul urmând să părăsim zona în acea zi.

Citește și Castelul Huniazilor

Orăștie, județul Hunedoara

Publicat pe 5 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Municipiul Orăștie din județul Hunedoara este străbătut de râul Orăștie, numit de localnici Râul Apa Orașului, cu afluentul său Sibiștel. Este atestat documentar din 1224 ca cea mai vestică zonă de colonizare a sașilor din Transilvania, când purta denumirea de Oroșteiu- „Orașul Sașilor”. Zona a fost înconjurată de ziduri de apărare, distrusă de tătari (1241) s-a refăcut rapid. În secolul XV a suferit atacurile năvălitorilor turci.

După înfrângerea de la Mohacs din1526 orașul a fost ocupat de trupele imperiale, din nou în 1602 de trupele generalului Basta care au jefuit și au ucis numeroase persoane. În secolul XVIII pe lângă obligațiile ce constau în încartiruiri, aprovizionare cu alimente și atelaje, etc., s-a declanșat ciuma (1717-1718 și 1738), toate acestea ducând la ruinarea orașului care s-a refăcut cu greu.

În timpul Revoluției de la 1848 a fost pe rând ocupată de cele două forțe ostile, austriecii și maghiarii, după încetarea ei, orașul a devenit sediul Prefecturii Militare Orăștie. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prin reprezentanții ei politici, orașul a jucat un rol important în mișcarea națională românească. S-a înființat Banca „Ardeleana”, numeroase ziare românești, asociații culturale și economice. Din 1995 Orăștie a devenit municipiu.

De la Șebeș Alba, în drumul nostru spre cetățile dacice, la intrarea în municipiul Orăștie am văzut primul element ce evoca acele vremuri. Pe un suport situat în mijlocul unui scuar se afla un balaur cu cap de lup cu gura deschisă și trup de șarpe. El reprezenta Steagul dacic al cărui corp, în acele vremuri, era confecționat dintr-un material care se umfla în bătaia vântului și imita urletul lupilor îngrozind dușmanii.

Am făcut o scurtă oprire în centrul orașului lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, o biserică considerată unicat datorită combinației de stiluri arhitectonice romanic, gotic, bizantin și faptului că e prevăzută cu un singur turn, în stil gotic, cu 5 clopote din bronz.

A fost construită între anii 1936-1943 pe terenul Pieței Maria cedat de autorități cultului ortodox. Interiorul a fost pictat în manieră neo-bizantină. Un rol important l-a avut preotul Ioan Moța, tatăl legionarului cu același nume care a fost „mâna dreaptă” a lui Zelea Codreanu. În perioada comunismului, când instituțiile bisericești erau oprimate, multe clădiri de cult dărâmate, această biserică a fost recondiționată cu ajutorul unor legionari anonimi.

Vis a vis de Catedrală, în mijlocul unui spațiu verde se afla Monumentul Palia, un grup statuar dezvelit în 1974 ridicat pentru a aduce aminte de prima traducere în limba română a Vechiului Testament (1582), Palia de la Orăștie, care a fost tipărită cu finanțarea unor nobili reformați. În acea perioadă a început să funcționeze și o școală reformată iar de la începutul secolului XVIII școli primare românești ortodoxă și greco-catolică. Monumentul a fost creat pentru a ilustra etapele tipăririi cărții astfel pe o parte sunt traducătorii, pe a doua parte meșterii tipografi și pe a treia parte folosirea cărții de către români.

Pe lângă Biblioteca Municipală am intrat pe o stradă pietonală încadrată de clădiri vechi, vara plină de terasele cafenelelor și restaurantelor și ne-am îndreptat spre fosta cetate în incinta căreia se aflau două biserici.

În secolele XIII-XIV a fost ridicată o biserică în jurul căreia s-a dezvoltat fortificația. În secolul XIX a fost grav avariată în urma unui cutremur. Sașii rămași fără loc de rugăciune în urma alungării de către maghiari au construit o nouă biserică, în stil neogotic (1830), actuala Biserică Reformată (calvină). Lângă ea, între anii 1820-1823 a fost ridicată, aproape identică, Biserica Evanghelică Luterană. Cele două biserici au conviețuit până la desființarea Bisericii Române Unite (1948).

Am trecut pe lângă Muzeul de Etnografie și Artă Populară fondat în 1952 pe care l-am remarcat datorită unei plăci inscripționată situată la intrare și ne-am îndreptat spre Primăria Municipiului Orăștie situată în Piața Aurel Vlaicu. Deși în majoritatea orașelot României sediile Primăriilor sunt locate în clădiri impunătoare, vechi sau noi, în Orăștie Primăria se afla într-o clădire obișnuită, zugrăvită cu gust și bine întreținută.

Ne-am întors la parcare și ne-am continuat drumul spre cetatea dacică de la Costești.

Citește și Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Lipova, județul Arad

Publicat pe 22 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Lipova este un oraș din județul Arad străbătut de râul Mureș, situat la poalele munților Zărandului. Cuprinde și localitățile Radna și Șoimoș. Prima așezare este datată în jurul anului 1000 și făcea parte din Ducatul de Athum. În 1315 purta numele de Lipva care în 1440 a fost declarat oraș liber. Istoria orașului este strâns legată de cetatea de la Șoimoș. Cucerită de turci, a devenit sangeak (1550-1599 și 1616-1669) orașul a devenit un puternic centru comercial și economic. Avea chiar propria monedă „Marca de argint de Lipova” și prima canalizare care funcționează și azi.

În perioada dintre cele două ocupații otomane cetatea a fost cucerită de trupele lui Mihai Viteazul. Dacă până în 1669 Lipova a fost cetate, preluată fiind de Imperiul Habsburgic dar rămânând sub ocupație otomană până în 1718, cetatea a fost dărâmată prin acordul semnat de austrieci și turci în Pacea de la Karlovitz (1700) și Lipova a devenit un oraș fără conotație de apărare. Spre sfârșitul secolului (1784) răsculații lui Horea au ocupat orașul pentru o scurtă perioadă de timp.

Populația a participat la Revoluția Română din 1848 sub conducerea lui Eftimie Murgu apoi Lipova a fost anexată Ungariei împreună cu tot Banatul (1860). În secolul XIX a început dezvoltarea Băilor Lipova (1818) și s-au construit două linii de cale ferată: Arad-Radna-Teiuș (1863-1873), Lipova-Timișoara (1875). În 1918 Banatul s-a unit cu România fapt ce a declanșat lupte între armatele ungare și româno-franceze (1919), ultimele câștigând.

Între anii 1928-1930 s-a introdus curentul electric și străzile au fost pavate. În perioada interbelică a făcut parte din județul Timiș, între 1950-1960 din regiunea Arad, până în 1968 din regiunea Banat apoi până azi din județul Arad.

Am plecat din Arad și după 33 de kilometri am ajuns în Lipova unde am parcat pentru a vizita orașul.

clădirea pompierilor voluntari (1867)

Îndreptându-ne spre centrul orașului am trecut pe lângă Biserica romano-catolică „Sfântul Ioan Nepomuk”.

A fost construită în anul 1727, în stil neogotic. Ultima renovare s-a efectuat între anii 2006-2007.

Am urmat strada Nicolae Bălcescu, strada principală, unde se afla Primăria orașului Lipova care funcționa într-o clădire construită între anii 1928-1930.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii se afla Muzeul Orășenesc Lipova deschis în 1952 în fostul Castel Misici (secolul XIX) în care a locuit Sever Bocu, fostul ministru al Banatului.

Deasupra intrării era postat un fragment din Columna lui Traian.

În 5 săli a fost amenajată secția de istorie cu exponate istorice arheologice din comuna primitivă și perioada sclavagistă a zonei, perioada evului mediu cu activitatea economică a orașului, perioadele răscoalelor din 1514 și 1784, a luptelor de eliberare conduse de Mihai Viteazul, evenimentele Revoluției de la 1848 și în 3 săli secția de etnografie și artă populară de pe Valea Mureșului la care s-a adăugat colecția privată de cărți românești vechi, de artă plastică, decorativă și pictură donată muzeului (1980-1986).

În timpul ocupației otomane a fost ridicat Bazarul turcesc „Sub Dughene” (1638) care este unul dintre puținele vestigii care s-au păstrat din acea perioadă.

Fațada prezenta 8 pilaștrii legați prin arcade care delimitau un pasaj în care erau expuse mărfurile de către negustori din Imperiul otoman, Țările Românești, Europa Centrală și se efectua negoțul. În partea centrală era postat un frontispiciu triunghiular pe care se aflau discuri ceramice figurale.

Sub clădire a fost amenajată o pivniță pentru depozitarea mărfurilor care este folosită și azi de spațiile comerciale private deschise în bazar.

Am traversat un mic parc în mijlocul căruia era postat Monumentul ostașilor români și francezi căzuți în 1919.

Am ajuns la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică ortodoxă pomenită în Lipova datează de pe vremea lui Ludovic cel Mare (1342-1348).

Biserica a fost construită în trei etape, îmbunătățită cu pronaosul și nava în stil bizantin (1338) prin contribuția cnejilor români din Valea Mureșului. Interiorul a fost decorat cu fresce (secolul XV) care au fost refăcute (1732), perioadă în care iconostasul a fost înlocuit cu cel actual (1785).

În 1797 biserica a fost extinsă, apoi în interior s-au deschis noi galerii și exteriorul refăcut în stil baroc și rococo (1928). Ultima reparație capitală a fost efectuată în 1996.

În 1960 a fost înființată o colecție parohială cu cărți, obiecte de cult și veșminte, majoritatea din secolele XVII-XVIII.

Am părăsit centrul orașului și ne-am îndreptat spre râul Mureș.

Pe malul râului, pe o porțiune a fost amenajat Parcul orașului Lipova pe care l-am străbătut.

În parc a fost postat în 1945 Monument eroilor sovietici ca omagiu adus celor căzuți în luptele din perimetrul Păuliș-Lipova-Cladova în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944).

Ieșind din parc am văzut fosta Casă a Armatei care după o perioadă lungă de degradare a fost recondiționată (2012-2013). În ea se afla Centrul recreativ orășenesc cu cluburi ale pensionarilor, în care se desfășurau diferite evenimente culturale, etc.

Peste râul Mureș se întindea un pod metalic închis circulației.

Podul vechi, lung de 144 metri, a fost construit de autoritățile austro-ungare pentru a face legătura între Lipova și Radna (1896) și a funcționat până la construirea noului pod peste Mureș.

Am lăsat în urmă râul Mureș. Îndreptându-ne spre mașină am trecut pe lângă Biserica română unită greco-catolică. Parohia Greco-Catolică nu a existat în Lipova până în 2007 când a fost înființată datorită numărului mare de enoriași de acest rit care, în lipsa unei biserici, o frecventau pe cea romano-catolică. Ulterior s-a cumpărat o casă în care s-a amenajat biserica.

La 3 kilometri de Lipova, pe cursul pârâului Șiștarovăț era situată stațiunea balneo-climaterică Băile Lipova spre care ne-am îndreptat și noi. Dezvoltarea băilor a început în 1818 în apropierea izvoarelor de apă minerală cu proprietăți curative descoperite de ciobani în mijlocul unei păduri.

În 1892 s-a înființat stațiunea de tratament, din 1902 a început construcția pavilioanelor pentru cazare și în 1905 a celor 4 vane și băile calde.

fostul Sanatoriu pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare

Izvoarele de apă minerală au intrat în proprietatea Băncii Gloria (1900) care au îmbuteliat-o și comercializat-o. În 1928 a fost medaliată cu aur la o expoziție din București. În perioada interbelică Casa regală a României a ales să consume această apă carbogazoasă, feruginoasă, bicarbonatată, bogată în sodiu, magneziu, cu proprietăți curative privind afecțiunile tubului digestiv, hepato-biliare, respiratorii, cardio-vasculare, renale, ginecologice, nevroze.

Tot în acea perioadă a fost construit și bazinul de înot înconjurat de spațiu verde, prevăzut cu garderobe. Stațiunea s-a extins și era foarte căutată, rezervările pentru tratamente fiind făcute din timp.

După Revoluția din 1989 Băile Lipova au ajuns în paragină iar foștii proprietari ai parcului de lângă ștrand au vândut clădirile. Pădurea a început să înainteze printre clădirile lăsate în paragină. Între anii 2000-2005 Parohia misionară Lipova Băi a ridicat Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” iar din 2015 s-au ridicat câteva clădiri noi.

Toată zona era închisă ca proprietate privată, fiind accesibile doar Ștrandul Băile Lipova, campingul de lângă el și câteva izvoare de apă termală. Pentru mine speranța nu moare în veci așa că mă gândeam la o revenire a vremurilor de glorie ale stațiunii, vremuri când purta denumirea de „Perla Văii Mureșului”.

Citește și Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Alba Iulia, județul Alba

Publicat pe 3 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Teiuș ne-am îndreptat spre Alba-Iulia, municipiul județului Alba, un oraș situat pe albia râului Mureș înconjurat de dealuri și munții Metaliferi în partea de vest. Am intrat în localitatea Bărăbanț, componentă a orașului Alba-Iulia, pentru a vedea Biserica catolică veche din 1302.

Alba Iulia este datată din timpul ocupației romane ca Apulum, capitala provinciei Dacia Apulensis și sediul Legiunii a III-a Gemina (106). În jurul anului 830 a făcut parte dintr-un ducat bulgar și a purtat numele de Bălgrad însemnând Castelul alb. În a doua jumătate a secolului X a fost capitala ducatului maghiar din Transilvania condus de Gyula sau Ștefan I după ce s-a botezat catolic. După ce a fost distrusă de invazia tătară (1241-1242), sub Ioan Hunyadi, voievodul Translivaniei, cetatea a fost fortificată pentru apărare împotriva otomanilor (1442) iar după împărțirea Regatului Ungariei (154o) a fost sediul principilor Transilvaniei.

După victoria de la Șelimbăr, voievodul Țării Românești Mihai Viteazul a intrat în Alba Iulia și a devenit voievod al Transilvaniei, a unit cele trei principate, Țara Românească, Moldova, Ardealul și orașul a devenit capitală. În 1601 Mihai Viteazul a fost ucis, uniunea principatelor s-a destrămat, iar Alba Iulia a devenit parte a Imperiului Habsburgic (1690), s-a numit Gyula Fehérvár, ulterior Karlsburg (1715) și din secolul XVIII numele actual. În 1687 prin Tratatul de la Blaj a fost cedată pentru încartiruirea armatelor austriece care luptau împotriva otomanilor. În 1785 Horia, Cloșca și Crișan, conducătorii rebeliunii țărănești din Transilvania, au fost executați la Alba Iulia.

Primăria Alba Iulia

În 1918, după Primul Război Mondial, Adunarea Națională a Românilor din Transilvania și Ungaria a proclamat la Alba Iulia Uniunea Transilvaniei cu Regatul României, la care au aderat după un an și sașii din Transilvania apoi Ferdinand I al României a fost încoronat simbolic ca rege al României (1922). De la începutul secolului XIX orașul a devenit important și prin deschiderea gării de cale ferată.

Cetatea Alba Carolina a fost construită în timpul împăratului Habsburg Carol al VI-lea (1716-1738) de doi arhitecți elvețieni care au dărâmat vechiul oraș medieval și l-au mutat în estul cetății (actualul oraș de jos), păstrând cele două bastioane din secolul XVII. Au transformat cetatea într-o fortăreață în stil Vauban folosindu-se de munca a 20.000 de iobagi.

Cetatea, sub formă de stea, prezenta 3 linii de fortificații, raveline, 7 bastioane- Sfântul Carol VI (1715), Sfântul Ștefan, Eugeniu de Savoia, Sfântul Mihail, Sfântul Capistrano, Sfânta Elisabeta, a Trinitarienilor (cel mai mare) contragărzi prevăzute cu baterii de artilerie în cazemate, tunele cu metereze pentru trageri, încăperi pentru trupe, depozit, grajduri, terase pentru artilerie.

Bastionul Trinitarienilor

Era prevăzută cu 6 porți, 3 spre est și 3 spre vest, ultimele făcând legătura cu terenurile de instrucție. Unele porțiuni au fost terminate treptat (1747, 1812, 1849).

Am intrat în cetate prin Piața Tricolorului, situată în partea de vest, spre Catedrala Episcopală Ortodoxă „Sfânta Treime”, Catedrala Încoronării.

Clădirea în stil bizantin cu elemente populare românești a fost construită între anii 1921-1922 cu sprijinul Casei Regale a României. Azi ea include colecția muzeală a Arhiepiscopiei Ortodoxe și o Biserică de lemn ridicată pe ruinele Catedralei din 1597.

În curtea ei au fost încoronați Regele Ferdinand I și Regina Maria (1922).

În 1948 s-a organizat o ceremonie în care preoții greco-catolici au depus jurământul de credință Patriarhului ortodox, Biserica Română Unită cu Roma fiind interzisă. Tot atunci biserica a primit denumirea de „Catedrala Reîntregirii Bisericii ortodoxe Române”.

Din 1975 este Catedrala Episcopiei Ortodoxe de Alba Iulia.

Perimetrul catedralei era bine delimitat prin ziduri în afara cărora am ieșit.

Vis a vis de zidurile Catedralei ortodoxe se afla Catedrala romano-catolică „Sfântul Mihail” și Arhiepiscopia romano-catolică care a fost înființată după ce Ștefan I a trecut la catolicism.

Construcția catedralei a început în secolul XI dar a fost distrusă de invazia tătară din 1242. Actuala catedrală a fost ridicată între anii 1247-1291 în stil romanic cu elemente baroce, gotice și renascentiste.

A servit Episcopiei Transilvaniei apoi Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Alba Iulia.

În 1442, în timpul domniei voievodului Transilvaniei Iancu de Hunedoara (Ioan Hunyadi), a fost extinsă.

În interior se aflau sarcofagele lui Iancu de Hunedoara, fiul său Ladislau de Hunedoara, Ioan Sigismund (Zápolya) și soția sa Isabella Jagiellon.

Am urmat artera principală (strada Mihai Viteazul) care era organizată în scop turistic având în vedere că în cetate se desfășoară numeroase spectacole, evenimente, festivaluri, reuniuni, etc.

În spatele Catedralei romano-catolice se deschidea o piață în mijlocul căreia se afla statuia lui Mihai Viteazul călare pe un cal, cu sceptrul în mână, dezvelită în 1968.

Clădirea galbenă din spatele ei era fostul Palat Voievodal sau Palatul Principilor Ardealului. Clădirea a fost construită în secolul XV, în stil gotic, renascentist și baroc, ca sediu pentru clericii catolici care se ocupau de actele bisericii. Din secolul XVI a devenit reședința principilor Transilvaniei și a domnitorului Mihai Viteazul între 1599-1600. A fost grav avariată în invaziile turcilor și tătarilor (1658, 1662), sub Imperiul Habsburgic transformată în cazarmă de artilerie și arsenal (secolul XVIII) și din 1918 sediul Comenduirii Regimentului 21 infanterie.

La capătul străzii se afla Poarta III. Era împodobită cu statui și scene de bătălie din războaiele austro-turce, ca de altfel toate porțile cetății.

Pe partea de intrare, la mijloc se afla sculptat un vultur bicefal, stema Imperiului Habsburgic.

Am ieșit, traversând un pod de lemn, pe o terasă în mijlocul căreia se afla Obeliscul Horia, Cloșca și Crișan care a fost dezvelit în 1937.

De pe platou am admirat panorama orașului.

Spre stânga cobora un drum care trecea printre 4 stâlpi din piatră pe care se aflau statui de atlanți și lei, Poarta II.

La Poarta I se termina cetatea și începeau construcțiile orașului.

Ne-am întors pe strada Mihai Viteazul unde pe dreapta se deschidea Piața Cetății.

În fundal se afla Universitatea „1 Decembrie 1918”, în fostul Palat Apor, lângă care era Muzeum Pricipia inaugurat în 2015. Palatul, în stil renascentist, a fost ridicat împreună cu clădirea Bibliotecii Bathyaneum, acesta pe locul unei Mânăstiri a Trinitarienilor pentru contele Ștefan Apor (1670-1690) În secolul XIII palatul a fost decorat în stil baroc și a fost reședința prințului Steinville, conducătorul armatei austriece iar în 1780 a fost amenajată biblioteca. Sub regimul comunist clădirea a fost abandonată până în 1991 când a fost amenajată Universitatea ce poartă numele Marii Uniri și în 2007 clădirea renovată. De fapt în Alba Iulia existase o academie între anii 1613-1629 înființată de prințul Gábor Bethlen. În Universitate funcționează cinci facultăți cu departamentele lor- Istorie și filologie, Științe Economice, Științe și inginerie, Drept și Științe Sociale, Teologie ortodoxă.

În Piața Cetății se afla Monumentul Custozza ridicat în memoria celor căzuți în timpul războiului austro-italian (1866).

Am ocolit clădirile și am ieșit din piață pe strada Muzeului unde se aflau două clădiri istorice importante din cadrul Muzeului Național al Unirii inaugurat în 1929. Muzeul de istorie, arheologie și etnografie a fost inaugurat în 1888 cu sediul într-o locație. După Marea Unire (1918) a funcționat în cadrul Catedralei ortodoxe și din 1967 până azi în clădirea Babilon. Muzeul deține mari colecții de piese preistorice, medievale, romane, numismatică, peste 130.000 de lucrări de ară, obiecte de științe naturale și cărți.

În fața lui era o mulțime de oameni care urmăreau spectacolul de teatru în aer liber care era în curs de desfășurare.

A doua clădire, Sala Unirii, se afla vis a vis. Ea a fost amenajată după Marea Unire (1918) între anii 1921-1922 într-o clădire în care a funcționat un Cazinou Militar (1895). Intrarea, sub forma unui arc de triumf, avea central o inscripție cu datele importante ale unirii iar pe cele două laterale picturi ale Regelui Ferdinand I și Reginei Maria.

În Sala Unirii a avut loc mitingul celor 1228 de delegați români din Transilvania și s-a elaborat Declarația de Unire a Transilvaniei cu România. În muzeu se păstrează scrisorile lui Avram Iancu ce conțin documentele Unirii din 1918, eșarfele tricolore purtate de delegați, manuscrisul cuvântării lui Vasile Goldiș în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și piese despre Revoluția din 1848. Clădirea a fost restaurată în 1994.

Încărcate de istoria neamului ne-am întors spre zona amenajată cu vânzare de produse. O cafea era bine-venită înainte de a pleca la drum.

Am ieșit pe lângă Catedrala romano-catolică, prin Poarta IV.

De pe podul de lemn am aruncat o ultimă privire spre semețele clădiri ale cetății.

Au urmat poarta V, poarta VI și vizita cetății s-a încheiat.

Îmbarcarea și la drum !

Citește și Orașul Sebeș, județul Alba

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: monumente

Sibiu- trei piețe istorice

La revedere Madrid

Parcul Retiro din Madrid, Spania

O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-3

Orașul Madrid în ploaie-1

Hunedoara, județul Hunedoara

Orăștie, județul Hunedoara

Lipova, județul Arad

Alba Iulia, județul Alba