Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Publicat pe 3 noiembrie 2024 de monica frimu

Delhi, oraș străbătut de râul Yamuna, mare parte situat pe malul drept, este impropriu numit capitala Indiei. Cuprinde orașul istoric Old Delhi, orașul colonial New Delhi, construit de englezi și Gurgaon, sau Super-New-Delhi, oraș construit în secolul XX, cu zgârie-nori, zonă modernă cu numeroase firme, mall-uri, etc. Delhi este o parte a Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, întins pe 1.484 kilometri pătrați, care împreună cu cele 6 orașe satelit, din zona numită Regiunea Capitalei Naționale (NCR), formează cea mai mare zonă metropolitană din India și a 2-a din lume, după Tokyo, Japonia.

Istoricii consideră că Vechiul Delhi (Old Delhi) are la origine Indraprastha, capitala Pandavas (400-300 î.e.n.), descrisă în epopeea sanscrită Mahabharata ca fiind un oraș fortificat, situat pe un deal pe malul râului Yamuna, locul unde azi se află ruinele Purana Qila. În mod tradițional 7 orașe au fost asociate cu regiunea Delhi. Săpăturile arheologice au descoperit fragmente de ceramică gri pictată, datate din sec IX î.e.n. și lângă Srinivaspuri o inscripție a lui Ashoka, împăratul Imperiului Maurya, datată din 300 î.e.n. În secolele VIII-VII î.e.n. zona aparținea clanului Tomar. Legenda spune că în 50 î.e.n. pe această locație Regele Dhillu sau Dilu a construit un oraș, pe care l-a numit după el, nume transformat în timp în Delhi.

Sub domnia lui Chandragupta II, la Udayagiri s-a ridicat Stâlpul de fier (402), azi situat în Complexul Qutub. În 1052, urcând pe tron, Regele Anangpal din clanul Tomara Rajput l-a adus în Delhi, la Mathura, în jurul lui a construit numeroase palate și temple hinduse, le-a înconjurat cu ziduri, formând Lal Kot, primul oraș medieval Delhi, din care s-au descoperit mai multe inscripții și monede. Un secol mai târziu orașul a fost cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival. El a extins orașul și l-a numit Qila Rai Pithora, ale cărui ruine se mai pot vedea în zonă. În Bătălia de la Tarain (1192), trădat de unul dintre comandanții săi, a fost predat lui Muhammad Ghori. Prithviraj a fost ultimul conducător hindus, ulterior timp de sute de ani India fiind condusă de musulmani. Inițial orașul a fost guvernat de Qutbuddin Aibek care, după moartea lui Mohammed Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a transformat populația în sclavi, distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam, lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt din India, terminate de ginerele său lltutmish.

Pentru o scurtă perioadă de timp fata lui lltutmish, Raziya, a preluat conducerea, devenind prima femeie Sultan de Delhi, fiind înlocuită de turcul afgan Jalaluddin, fondatorul Dinastiei Khilji. Fiind ucis de nepotul său Alauddin, ajungând pe tron acesta a construit Siri (1303), al doilea oraș medieval Delhi, situat la nord de Qila Rai Pithora, înconjurat cu ziduri, în care a creat un rezervor de apă mare, Hauzi Alai. Al treilea oraș Delhi, numit Tughlaqabad, a fost construit în 1321 de Ghiyasuddin Tughlaq. A fost înconjurat de ziduri, cu bastioane și porți, o fortăreață în care a ridicat un palat. Urmându-i la tron, fiul său Mohammed BinTughlaq a construit al patrulea oraș Delhi (1325), Jahanpanah. Sub conducerea lui Feroz Shah Tughlaq s-a creat Ferozabar, al cincilea oraș Delhi, situat pe malul râului Yamuna, fort cu numeroase palate, moschei, grădini și s-au refăcut monumente vechi, între care și Qutub Minar.

În 1398 mongolii au invadat orașul, distrugând clădirile și masacrând populația. Până în 1450 la conducere au rămas musulmanii, an în care Shikander Lodi s-a retras la Agra. Un secol mai târziu, în Prima Bătălie de la Panipat (1526), Sultanul Ibrahim Lodi a fost învins de Babur, descendent al lui Timur și Genghis Khan, care a fondat Imperiul Mughal, devenind primul Împărat al Dinastiei Mughal în India. Fiul său Humayun, dorind să mute capitala la Delhi, în jurul vechiului fort Purana Qila a construit un nou oraș, Dinapanah, în care a domnit doar un deceniu, fiind invins de generalul lui Ibrahim Lodi, Sher Shah Suri, care a extins orașul, devenind al șaselea oraș Delhi. În el a construit numeroase palate, clădiri administrative, grădini, marele bazar, etc.

După 15 ani de exil, Humayun și-a recâștigat tronul. După un an decedând, soția sa Bega Begum a construit Mormântul lui Humayun, complex în care azi se află și mormântul ei. La conducere a urmat fiul său Akbar (1556), care după 8 ani a mutat capitala la Agra, Delhi devenind un oraș provincial.

Un secol mai târziu, vis a vis de Fortul Roșu, în cel mai înalt punct al orașului, orientată spre vest, direcția Mecca, Shah Jahan I a ridicat Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, „moscheea care reflectă întreaga lume” (1648-1656), o moschee congregațională, folosită de moguli până la dispariția imperiului (1857), apoi de islamici, fiind funcțională și azi. Lângă ea a creat un colegiu imperial, o școală islamică (madrasa), un dispensar, distruse în revolta din 1857.

La moschee au lucrat cca. 5.000 de muncitori indieni, arabi, perși, turci și europeni, construcțiile fiind realizate din gresie roșie. Perimetrul pătrat a fost înconjurat de galerii acoperite, cu marginile din arcade susținute de stâlpi. Deasupra lor, în cele 4 colțuri, s-au creat pavilioane semi-deschise cu cupole placate cu marmură albă (chhatri).

Curtea interioară (sahn), cu latura de aproximativ 100 metri, pavată cu gresie roșie, poate găzdui 25.000 de credincioși. În mijlocul ei se află un rezervor de apă, din marmură, folosit de credincioși pentru curățarea și purificarea rituală (abluțiune).

Accesul se face prin 3 porți. Cele din nord și sud, cu 2 etaje, erau folosite de populație și cea din est, cu 3 etaje, doar de împărat și suita lui.

Pe fațada principală a moscheii central a fost creat un portal mare (pisthaq), cu o arcadă superioară, tapetat cu plăci de marmură albă, mărginit de 2 stâlpi din gresie roșie, cu dungi longitudinale din marmură albă, superior terminați cu câte un chhatri din marmură albă.

Lateral de portal se află două galerii cu arcade, cele de la exterior susținute de stâlpi din marmură și decorate. Deasupra lor, pe marmură albă, încadrate cu gresie roșie, sunt postate înscrieri religioase, în alfabet arab.

Moscheea prezintă 3 cupole din marmură albă, cu dungi longitudinale din gresie roșie. Fațada principală e flancată de 2 minarete, de 40 metri înălțime, acoperite cu chhatri din marmură albă, în interior având 130 de trepte. În colțurile posterioare ale clădirii sunt postate câte un chhatri mic din marmură albă.

În sala de rugăciune, de 61 metri lungime și 27 metri lățime, împărțită de 7 travee, cu tavanul de marmură albă și neagră, pe peretele vestic, îndreptat spre Mecca (qibla), prezintă 7 nișe de rugăciune (mihrab), cea centrală tapetată cu marmură decorată, având în dreapta un amvon de marmură (minbar).

Moscheea a fost inaugurată de Syed Abdul Ghafoor Shah Bukhari, din Bukhara, Uzbekistan, invitat de Shah Jahan ca imam. În 1803 administrația orașului a fost preluată de britanici, care au reparat-o și renovat-o, dar moscheea a rămas sub patronajul spiritual împăratul mogul.

În jurul ei Shah Jahan I a creat Chandni Chowk (Piața Luminii Lunii), în formă de semilună, cu o piscină centrală, alimentată din râul Yamuna printr-un canal, ce trecea prin mijlocul actualului bazar, în care se reflecta luna, dând strălucire apei și de-a lungul drumului 3 bazare, cu 1.560 magazine.

Bazarul Urdu (piața taberei) se întindea între Poarta Lahori a Fortului Roșu până la Gurudwara Sis Ganj Sahib, o clădire construită de Baghel Singh în 1783, pe locul fostei secții de poliție și închisoare mogule (Kotwali), ca un mic altar, pentru a comemora locul în care al nouălea guru sikh, Tegh Bahadur; a fost decapitat la ordinul împăratului mogul Aurangzeb 1675. După revolta indiană 1857 britanicii au demolat clădirea și au cedat terenul sikhilor, drept recompensă pentru ajutorul primit în timpul bătăliei cu mogulii, teren pe care s-a ridicat actuala clădire.

Se continua cu Johri Bazar, până la actuala Primărie Delhi, construită de britanici, urmat de Fatehpuri Bazar, până la actuala Moschee Fatehpuri, construită în 1650 de una dintre soțiile lui Shan Jahan. În strada principală se deschideau străzi secundare (kuchas), cu case tradiționale (haveli), în care își aveau sediile mai multe bresle (katra), cea mai renumită fiind a argintarilor, de la care piața a primit numele Chadni, derivat de la cuvântul hindus chandi (argint).

Azi de-a lungul Chandi Chow, cea mai aglomerată piață din Delhi, funcționează magazine cu diverse mărfuri, restaurante, vânzători ambulanți, unii cu mâncare stradală, mirodenii, etc.

Până la începutul secolului XIX Delhi a făcut parte din Imperiul Mughal. Treptat britanicii au preluat controlul asupra administrației statului. După revolta din 1857 împeriul s-a destrămat și din 1858 India a intrat sub stăpânirea Imperiului Britanic Indian. Percepând revolta ca fiind instigată de musulmani, au distrus multe moschei și au interzis congregația musulmanilor în cele rămase. Moscheea Jama Masjid a fost confiscată și transformată în cazarmă pentru soldații sikh și europeni. În 1862 a fost returnată populației musulmane, cu condiția să fie folosită doar pentru ritualurile religioase, când era păzită de poliție.

Apoi britanicii au creat New Delhi și au mutat capitala în el (1911). O dată cu Independența Indiei (1947) Imperiul Britanic Indian s-a dizolvat, s-au creat 2 dominioane independente, India, cu capitala la Delhi și Pakistan și în 1950 s-a format Republica India, a cărei capitală a rămas Delhi.

Președintele și guvernul își au sediul în New Delhi, într-un complex de clădiri și grădini de pe dealul Raisina, întins pe 1.600 de hectare, în care se află și locuințe ale gărzilor de corp, personalului, clădiri administrative, grajduri, utilități. Construcția a început sub coloniștii britanici (1799-1803), la cererea Lordului Wellesley, care a mutat sediul guvernului din Calcutta în ea. Din 1912 a fost ocupată de guvernatorul Bengalului. După ce au creat New Delhi palatul a fost extins. Pe rând a fost folosit de mai mulți viceregi, astfel până în 1947 a fost numită Casa Viceregelui, nume schimbat după Independența Indiei în Casa Guvernului (1947–1950), apoi în Palatul Prezidențial (Rashtrapati Bhavan). Clădirea principală, întinsă pe 130 hectare, e compusă din 340 de camere, ocupate de reședința oficială a președintelui, săli de recepție, camere de oaspeți, birouri, etc.

Din fața complexului, străbătând o parte din oraș, a fost creat un bulevard larg, cu ocazia vizitei Împăratului Indiei George V (1911) numit King’s Way. În timp bulevardul a fost lungit. Azi, numit Kartavya Path, trece prin Vijay Chowk și Poarta Indiei, până la Stadionul Național. Anual, de Ziua Republicii, pe el se desfășoară o paradă militară.

Poarta Indiei (India Gate), situată în mijlocul unei intersecții, a fost construită ca memorial pentru cei 74.187 de soldați indieni care și-au pierdut viața luptând pentru armata britanică în timpul Primului Război Mondial. Piatra de temelie a fost pusă în 1921 de Alteța Sa Regală, Ducele de Connaught. A fost creată sub forma unui „Arc de Triumf”, înalt de 42 metri, pe o bază din piatră roșie, cu o arcadă, acoperită de o cornișă care, pe ambele părți inscripționată cu INDIA, MCMXIV (1914 stânga) și MCMXIX (1919 dreapta). Superior a fost postat un bol în care la aniversări se turna ulei și se aprindea, azi folosit foarte rar.

În 1972, după războiul indo-pakistanez (1971), în care 13.300 de militari, majoritatea indieni, restul britanici, au decedat, lângă poartă a fost inaugurat memorialul național de război Amar Jawan Jyoti, unde au fost înscrise numele eroilor.

În zona porții bulevardul e mărginit de peluze uriașe, mărginite de rânduri de copaci, piscine, fântâni, folosite frecvent de populație ca loc de relaxare.

Delhi, India- Mormântul lui Humayun

Publicat pe 1 noiembrie 2024 de monica frimu

Mormântul lui Humayun, Împăratul Mughal Mirza Nasir al-Din Muhammad, este situat în zona Nizamuddin East din sud-estul Delhi, India, în apropierea vechiului fort Purana Qila și a Mausoleului lui Nizamuddin Auliya, un celebru sfânt sufi din Delhi.

După moartea sa (1556), trupul lui Humayun a fost îngropat în palatul său din Purana Quila, Delhi. Apoi a fost dus la Sirhind, în Punjab și readus în Delhi după ce, la comanda soției principale, Împărăteasa Bega Begum, arhitecți persani au construit noul mormânt (1560-1572), situat pe malul râului Yamuna, în timp deviat.

A fost primul mormânt din India situat într-o grădină. De formă patrulateră, întinsă pe 13 hectare, amenajată în stil indo-persan (charbagh), era formată din 4 pătrate, separate prin 4 alei cu bazine de apă, împreună reprezentând grădinile și râurile Paradisului menționate în Coran. Aleile se intersectau la o piscină centrală, patrulateră. În decursul timpului monumentul și grădina s-au degradat. În secolul XVIII în incintă s-au stabilit familii, care au folosit grădina pentru cultivarea legumelor, sub britanici a fost amenajată în stil englezesc (1860), cu rondouri circulare de flori și copaci. Abia sub Viceregele Indiei, Lordul George Curzon, grădinile originale au fost restaurate, când canalele de apă au fost săpate și umplute.

Concomitent cu mormântul lui Humayun, soția sa a construit și Arab Serai, un han în care unii istorici spun că s-au adăpostit 300 de persoane din clerul arab (mullahi), care o însoțeau în pelerinajele sale la Mecca. Alți istorici susțin că a fost ridicat pentru meșterii, muncitorii și artiștii persani care au construit mormântul. Din păcate până azi a supraviețuit doar Poarta de est, prin care se accesa acea zonă.

Mormântul și grădina au fost înconjurate de ziduri înalte din moloz, pe o latură având râul Yamuna, care până azi și-a deviat cursul. Accesul în grădină se făcea prin 2 porți, situate în vest și sud, azi fiind folosită doar cea din vest. Pentru a ajunge la ea, azi se parcurge un traseu mai lung, trecând prin mai multe porți.

Poarta de vest, ușor concavă, cu 2 etaje, înaltă de 16 metri, a fost creată din cărămizi de moloz și gresie roșie. Pe lateralele pasajului, orientate puțin oblic, s-au realizat 2 corpuri cu nișe la parter și încăperi la etaj, per ansamblu poarta primind un aspect concav.

Clădirea mormântului, ocupând o suprafață de 12.000 metră pătrați, a fost situată pe o terasă, de 8 metri înălțime. În piedestalul, din moloz, mărginit de arcade din gresie roșie, decorate cu marmură albă, s-au amenajat 56 de încăperi, în care azi se află peste 100 de pietre funerare.

Urcând șiruri de trepte abrupte, se ajunge pe terasa din fața clădirii mormântului, de unde se poate vedea panorama întregii grădini.

Clădirea e formată dintr-o porțiune centrală, cu un portal imens, superior prevăzut cu 2 mici chhatri, acoperită de o mare cupolă din marmură albă și 2 corpuri laterale, superior prevăzute cu cornișe decorate, la îmbinarea lor găsindu-se stâlpi de marmură albă, terminați prin mici cupole, deasupra cărora sunt postate pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri).

Intrând prin portal se ajunge în camera centrală, cu 2 etaje, fiecare cu câte 4 camere octogonale, conectate prin holuri arcuite. Din fiecare cameră se intră în 8 camere mai mici, în total existând 124 de camere, cu mormintele (cenotafuri) membrilor familiei regale și a unor nobili din Imperiul Mughal.

La parter, sub cupola centrală, este postat mormântul lui Humayun, realizat din marmură albă. A fost orientat, conform tradiției islamice, cu capul spre nord și fața lateral, spre Mecca. Inițial mormântul a fost acoperit de un cort cu pânză albă (shamiana), în fața lui erau postate copii ale Coranului, sabia, turbanul și pantofii lui Humayun, în jurul lui se afla mobilier, pardoseala încăperii era acoperită de covoare, descriere făcută de un negustor englez, după vizitarea lui în 1611. De fapt mormântul este gol, adevărata cameră funerară fiind situată în subteran, putând fi accesată printr-un pasaj exterior, dar inaccesibilă vizitatorilor.

În încăperi alăturate se află mormintele soției sale Bega Begum și ale unor descendenți direcți.

Până la începutul secolului XX în complex s-a creat cimitirul localității, din care s-au descoperit cca. 100 de morminte, majoritatea mici și neinscripționate. Între ele se remarcă Mormântul și Moscheea lui Isa Khan Niazi, situat într-o zonă cu peluze verzi și înconjurat de ziduri din gresie roșie.

Au fost construite în 1547, încă din timpul vieții, de nobilul afgan din Dinastia Suri, care a luptat împotriva mogulilor. Mormântul, acoperit cu o cupolă înaltă centrală, înconjurată de cupole mai mici albastre, a fost înconjurat de arcade susținute de stâlpi, surmontate de cornișă, bogat decorată cu sculpturi în piatră și plăci colorate smălțuite.

Pe latura de vest s-a creat moscheea, cu 3 golfuri late, cel central din gresie roșie, prevăzute cu nișe mari, îndreptate spre Mecca (mihraburi).

În apropierea colțului de sud-est al grădinii se află Mormântul Bărbierului Nai-ka-Gumbad ( fostul bărbier regal). Clădirea patrulateră, din gresie roșie, ornamentată cu plăci de marmură albă, e situată pe o platformă înălțată, la care se ajunge urcând 7 trepte. Prezintă o cupolă centrală mare și în colțuri 4 pavilioane semi-deschise cu cupole (chhatri). În interior, cele 2 morminte sunt inscripționate cu versete din Coran. pe unul apare înscris anul 999 din calendarul lunar islamic, care ar putea reprezenta perioada 1590-1591.

În timpul împărțirii Indiei (1947) Fortul Purana Qila și Complexul Mormântului lui Humayun au fost transformate în tabere pentru refugiații musulmani, care migrau în Pakistanul nou fondat, care au funcționat aproximativ 5 ani. Fiind atacate frecvent de corpurile sikh înarmate (jatha), complexul a suferit pagube mari, dar ulterior a fost restaurat și din 1993 încadrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Citește și Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Publicat pe 29 octombrie 2024 de monica frimu

Complexul Qutub Minar este situat în Mehrauli, unul din cele 7 orașe medievale care formează Teritoriului Capitalei Naționale (NCT) din Delhi, India. Anual, în perioada noiembrie-decembrie, în el se desfășoară Festivalul Qutub, când timp de 3 zile, diverși artiști, muzicieni, dansatori, susțin spectacole.

Istoria lui începe din secolului XI, când Regele Anangpal, din clanul Tomara Rajput, a adus Stâlpul de fier (1052), l-a reparat, postat central, în jurul lui a construit numeroase palate și temple, le-a înconjurat cu ziduri, formând Lal Kot.

Stâlpul de fier a fost construit în jurul anului 402, de Chandragupta II Vikramaditya, în fața unuia din templele dedicate lui Vishnu din Udayagiri. Înalt de 7,21 metri, cu diametrul de 41 cm și cca. 5.860 kilograme, a fost decorat cu un clopt din fier, cântărind cca. 650 kilograme. Pe stâlp există o inscripție în sanscrită, alfabetul brahmi (sec. IV), în care apare regele Chandra, presupus a fi Chandragupta II.

Un secol mai târziu, cucerit de Prithviraj Chauhan, conducătorul unui clan Rajput rival, orașul a fost extins și numit Qila Rai Pithora. În Bătălia de la Tarain (1192) armatele musulmane ale lui Muhammad Ghori au cucerit orașul. Inițial a fost guvernat de Generalul Qutbuddin Aibak care, după asasinarea lui Muhammad Ghori, a format Sultanatul Delhi și s-a proclamat Sultan de Delhi (1206). El a creat Dinastia Sclavilor, a distrus templele și pe locul fostului templu mare hindus a construit Moscheea Quwwat-ul-Islam (Măreția Islamului), lângă ea minaretul Qutub Minar, cel mai înalt turn din India, din care muezzinul să cheme la rugăciune, terminate de ginerele și succesorul său Iltutmish. Moscheea a fost creată lângă Stâlpul de fier, din materialele de la 27 de temple hinduse și jainiste distruse, pe o platformă înălțată și pavată.

Avea o curte interioară de 43×33 metri. Interiorul, cu colonade din piatră, ce susțineau 3 travee la est, creau 2 golfuri adânci în nord și sud, avea central un arc șerpuitor lat (ogee) și arcuri laterale mai mici. Nișa din perete, care indică direcția spre Mecca, spre care toți musulmanii se roagă (mihrab), decorată cu modele florale și texte religioase, sub Iltutmish a fost extinsă cu 3 arcade în stil islamic.

A fost înconjurată de o galerie deschisă patrulateră, cu numeroși stâlpi, sculptați cu motive și inscripții arabe, acoperită în 1196 și extinsă de Iltutmish, când s-au adăugat stâlpi (1210-1220).

Se spune că lângă poarta estică a moscheii se aflau statuile a 2 idoli foarte mari, din cupru, conectați între ei prin pietre, pe care călcau cei care părăseau moscheea.

Turnu Qutub Minar, un minaret independent din cărămidă, numit după figura religioasă Sfântul Sufi Khwaja Quṭb al-Dīn Bakhtiyār Kākī (1173- 1235), un mistic musulman sunnit, șef al Ordinului Chisht din Delhi, rămas intact, cu 5 etaje, având înălțimea de 72,5 metri, este cel mai înalt minaret din cărămidă din lume. A fost numit și „Turnul Victoriei”, pentru a sărbători victoria asupra regelui Rajput (1192).

Aibak a construit doar primul etaj, pe care a inscripționat elogii aduse lui Muhammad Ghori, următoarele fiind adăugate de Iltutmish.

Sub domnia Sultanului Firuz Shah Tughlaq utimul etaj, distrus de un fulger (1368), a fost înlocuit cu 2 noi etaje, cu cupolă, acoperite cu gresie și marmură albă, lucrări finalizate în 1388. În 1503 un alt fulger a produs daune, reparate de Sultanul Sikander Lodi (1503). Trei secole mai târziu (1802) un cutremur a deteriorat turnul și a dărâmat cupola. Au fost restaurate de Corpul Inginerilor Regali (1823), când cupola a fost înlocuită cu pavilioane semi-deschise, cu cupole (chhatri), la rândul lor îndepărtate în 1848 de Guvernatorul Henry Hardinge, acesta considerând că nu se potriveau restului structurii.

Pornind de la bază (14,3 m diametru), etajele se îngustează, ajungând ca diametrul din partea superioară să fie de doar 2,7 metri, dându-i forma unui trunchi de con. Exteriorul a fost tapetat cu un strat de cărămidă aparentă, din gresie roșie și galbenă, suprafața având forme longitudinale arcuite și triunghiulare. La distanțe regulate a fost decorat cu motive florale și înscrieri din Coran, de tip kufic sau thuluth.

Între etaje s-au creat 3 centuri de balcoane, cu cornișe tridimensionale, formate din mai multe rânduri de elemente suprapuse, asemănătoare stalactitelor (muqarnas).

Sub Alauddin Khalji curtea moscheii a fost extinsă spre est și, în sudul turnului Qutub Minar, s-a construit una dintre cele 4 porți ale complexului, poarta principală Ala-l Darwaza, din gresie roșie și marmură albă, încrustate cu inscripții în caligrafie islamică (Naskh), prevăzută cu cupolă, paravane de piatră cu zăbrele și arcuri sub formă de săgeți franjurate, semănând cu mugurii de lotus (1300-1311).

Celelalte intrări în curte erau prevăzute cu pavilioane cu stâlpi, acoperite cu cupole mandaq), sanctuare pentru ritualuri, din care până azi au supraviețuit doar câteva arcade, din sanctuarul vestic, care pe vremuri susțineau tavanele culoarelor prin care treceau credincioșii.

Terminând extinderea curții, sultanul a început construcția unui nou minaret, Alai Minar, pe care îl dorea mult mai înalt decât Qutub Minar, din care a reușit să realizeze doar primul etaj, de 25 metri înălțime, păstrat până azi. Decedând, construcția a fost abandonată.

În complex se află și câteva morminte, cel din vestul moscheii, Mormântul lui Shams al-Din Iltutmish, construit în 1235, fiind descoperit în timpul săpăturilor arheologice din 1914. Fațada principală și pereții interiori au fost bogat ornamentați. În vestul camerei centrale, de 9 metri pătrați, se află nișa orientată spre Mecca, direcție în care se fac rugăciunile (mihrab), decorată cu marmură albă, motive hinduse și islamice. Pornind din nordul mormântului și urcând un șir de 20 de trepte, se ajunge la cavoul funerar propriu-zis, despre care se presupune că era acoperit cu o cupolă, până azi păstrându-se doar structurile ei de susținere (squinches).

La sud-vest de moschee se află Madrasa și Mormântul lui Alauddin Khalji, al 2-lea Sultan de Delhi, într-o clădire de forma literei „L”, datată din 1316. Mormântul a fost situat în camera centrală, acoperită de o cupolă, azi dispărută, restul clădirii fiind ocupat de o școală islamică (madrasa), cu o mică moschee, conectat cu camera centrală prin pasaje. După forma ruinelor se presupune că intrarea la mormânt se făcea printr-o cameră din nord.

Lângă Complexul Qutub Minar se întinde Parcul Arheologic Mehrauli, în care s-au restaurat aproximativ 40 de monumente, între care Mormântul Imamului Zami, clericul islamic Mohammad Ali, descendent direct a lui Mohammed, care a migrat din Turkestan în India în timpul domniei lui Sikandar Lodi. În timpul domniei lui Humayun Zamin, la est de Poarta Ala-l Darwaza și-a construit singur mausoleul (1537-1538). După 1 an de la terminare, decedând, a fost înmormântat în el.

Citește și Delhi, India- Mormântul lui Humayun

Aqaba, Iordania

Publicat pe 20 decembrie 2023 de monica frimu

Răspunde

În excursia prin Iordania, după ce am vizitat Deșertul Wadi Rum, ne-am îndreptat spre Aqaba, centrul administrativ al Guvernoratului Aqaba, o zonă liberă înființată în 1973, una dintre cele 5 zone susținute de stat și 36 private.

În anul 2001 a fost înființată Zona Economică Specială Aqaba (ASEZ), întinsă pe 375 kilometri pătrați, 27 kilometri fiind pe coasta Mării Roșie, cu numeroase sectoare de activitate, porturi maritime, în care comerțul se desfășoară fără taxe și un aeroport internațional.

Social Security Corporation Aqaba

Aqaba este singura stațiune din țară la Marea Roșie, cu hoteluri, restaurante, magazine, ocupând cca. 12 kilometri din țărmul de nord-est. Pe celelalte maluri ale mării se pot vedea teritorii din Israel, Egipt și Arabia Saudită. Ne-am cazat aproape de țărmul mării, în City Tower Hotel, unde urma să dormim 2 nopți.

Fiind 45 grade Celsius afară, majoritatea colegilor de grup au preferat să folosească piscina interioară a hotelului și, pentru a doua zi, s-au înscris într-o excursie opțională la una dintre plajele amenajate pentru turiști, în Iordania plaja și baia în mare fiind permise doar pentru persoanele îmbrăcate, deci aproape inexistente.

Având câteva ore până se însera și nederanjându-mă căldura de afară, am pornit să cutreier periferia, vizitarea propriu-zisă a orașului lăsând-o pe a doua zi.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din perioada calcolitică (4.000 î.e.n.), vasele de lut, de dimensiuni diferite, folosite la topirea și remodelarea cuprului, sugerând că producția de cupru era una din ocupațiile de bază. S-au găsit și un sistem de irigație, folosit pentru culturile de măsline, grâu, struguri și o mică clădire, ai cărei pereți interiori erau decorați cu desene de animale și umane, sugerând că era folosită în scop religios. Așezarea a fost distrusă de cutremur.

Pe locul orașului Aqaba a existat orașul antic Elath, numit probabil după un copac din genul Pistacia, menționat în Vechiul Testament (Biblia ebraică) în partea nordică a Golfului Eilat (Aqaba). În Cartea Exodului sunt descrise 6 stații în Egipt, stațiile 7 și 8 la traversarea Mării Roșii și stațiile 9-13 în zona din jurul orașului Elath, una chiar în oraș.

În Epoca de Fier Târzie zona ce cuprindea sudul Mării Moarte și al actualului Israel, depresiunea văii Arava, sud-vestul actualei Iordania, până la Marea Roșie, a fost ocupată de edomiți, o uniune de triburi semite care au format Regatul antic Edom.

Fiind situată la intersecția rutelor comerciale dintre Asia și Africa și având o producție mare de cupru, în jurul anului 1.500 î.e.n., ajutați de fenicieni, edomiții au creat Portul Aqaba. Când Regele David al Israelului și Regatului lui Iuda a cucerit Edomul (cca. 1.000 î.e.n.), a ocupat și Elath, un port comercial important. Succesorul său Solomon a construit un nou port maritim în partea de nord a Golfului Aqaba, în Ezion-Geber, astfel importanța economică a zonei a crescut.

Sub Regele Ahaz, al 12-lea rege al Regatului lui Iuda, edomiții au recucerit Elath și i-au izgonit pe iudei. Din acea perioadă arheologii au descoperit o așezare, situată la vest de Aqaba, locuită între secolele VIII-IV î.e.n.

În timp, pentru obținerea controlului asupra Orientului Mijlociu, s-au purtat multe războaie. În timpul luptelor între Imperiul Neo-Asirian și Regatele Babilon, Egipt, Elam, rutele comerciale au fost deviate spre Elath (în jurul anului 735 î.e.n.) și orașul a prosperat. Apoi a fost cucerit de babilonieni (600 î.e.n.), de Imperiul Persan Ahemenid (539 î.e.n.), primul imperiu persan care în timp a ajuns să domine zonele de sud și sud-vest ale Asiei și unele zone din Europa (550-330 î.e.n.) și de nabateeni (sec. V î.e.n.), care și-au construit capitala Petra, la nord de Elath.

Perșii au fost învinși de grecii-macedoneni (332 î.e.n.) și Dinastia Ptolomeică a Egiptului (305-30 î.e.n.), înființată de unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, a preluat conducerea Regatului Nabatean, urmată de Dinastia Seleucidă și de romani (65. î.e.n.). Sub Împăratul Traian a fost încorporat în Provincia romană Arabia Petrae (106). Pentru a elibera zona, beduinii au atacat de multe, însă fără succes. În perioada elenistă (323-31 î.e.n.) orașul a fost numit Berenice, sub Imperiul Roman Aela, când arabii îi spuneau Ayla.

Parcul Al Hafayer

Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul orașului (1998) au scos la iveală ruinele unui Complex nabateean-roman (sec. III-IV), cu o Biserică romană considerată cea mai veche biserică creștină descoperită până acuma (293-303). Orientată est-vest, era formată din pronaos, naos, zona altarului, cu o absidă dreptunghiulară în spatele lui și nave, probabil boltite, cu uși arcuite, ale căror fundații și porțiuni de ziduri, înalte până la 4,5 metri găsite, au fost conservate. Rămășițele unei scări sugerează că era etajată. Avea o capacitate de 60 de locuri.

În fundația de piatră (26×16 metri) au fost găsite fragmentele din ceramică, de lămpi din sticlă, care foloseau ca și combustibil uleiul, monede, în cimitirului adiacent 24 de schelete și o cruce de bronz.

Deși situată la periferia Imperiului Roman, nu a scăpat de Persecuția lui Dioclețian, cea mai severă dintre cele suferite de creștini sub romani, pornită după ce acesta a consultat Oracolul de la Milet. Astfel în cursul anului 303 a emis trei edicte, prin primul a interzis adunările creștinilor, a dărâmat bisericile și le-a cerut să renunțe la religia lor (apostazie), prin al doilea a arestat episcopii, preoții, diaconii, lectorii și pe cei care nu au renunțat la religia lor i-a ucis, al treilea aviza tot clerul, urmând ca și aceștia să fie uciși. Al patrulea și ultimul edict, emis în anul 304, a fost de fapt un război declarat creștinismului, în dorința de a se respecta practicile religioase din Roma antică, constând în închinarea la statuile zeilor romani din temple și aducerea de jertfe acestora.

În acea perioadă Biserica din Aqaba a fost abandonată și a avut noroc să nu fie demolată. Spre sfârșitul persecuției lui Dioclețian, până în anul 330 clădirea a fost renovată, extinsă pentru 100 de locuri și repusă în funcție, fapt atestat de documentele vremii în care se precizează participarea Episcopului de Aela la Primul Sinod de la Niccea (325), convocat de Împăratul roman Constantin.

Împreună cu numeroasele clădiri din oraș, biserica a fost distrusă de cutremurul din 363. Abandonată, treptat a fost acoperită de nisipul suflat de vânt, care a ajutat la conservarea ruinelor.

În 314 în timpul lui Eusebiu, Episcop al Caesarea Maritimă, capitala provinciei romane Siria Palestina (Palestina romană sec II-IV), orașul a fost ocupat de garnizoana Legiunii X Fretensis, mutată acolo din Ierusalim. Pentru a apăra partea sudică a imperiului, romanii au construit și o cetate. După împărțirea imperiului (395), Ayla a revenit Imperiului Bizantin, care a deținut zona aproape 3 secole.

Spitalul Aqaba

În secolul VI în oraș și zonele înconjurătoare e menționată o populație evreiască care s-a bucurat de autonomie până în timpul Împăratului roman Iustinian (527-565).

Un secol mai târziu Profetul Mohamed a migrat de la Mecca la Yathrib, oraș pe care la numit Medina (Orașul Profetului), unde a adunat adepți și a format o armată de musulmani și a început islamizarea zonei (622). După moartea lui la conducere au urmat 4 califi care treptat i-au alungat pe bizantini, începând cu Bătălia de la Yarmouk (636), când bizantinii au fost înfrânți și armatele au ocupat Siria, ulterior și Ierusalimul.

Moscheea Al Bitar

Aela a fost cucerit de Califul Rashidun, primul succesor al lui Mohamed. Treptat s-a degradat și sub Califul Uthman ibn Affan, la periferie, s-a creat un nou oraș (634), ale cărui ruine au fost excavate de o echipă de la Universitatea din Chicago (1986).

Orașul Ayla ocupa o suprafață de 170×145 metri. Era fortificat cu ziduri de 4,5 metri înălțime și 2,6 metri grosime și 24 de turnuri de apărare în forma literei „U”.

La interior zidurile au fost create mai subțiri, lăsând spațiu pentru construirea caselor de pământ și piatră. Era accesat prin 4 porți, apoi pe 4 străzi care se intersectau central la un tetrapylon.

În perioada Fatimidă a fost refăcut, folosindu-se materiale de la casele vechi și unele coloane (970-1116). S-au construit case, piețe, magazine, mai multe porți de intrare, pentru localnicii care locuiau la exteriorul zidurilor și pentru comercianții veniți din Irak, Siria, chiar din estul îndepărtat. Tetrapylonul a fost transformat într-o clădire rezidențială, pentru calif, decorată cu fresce, datate din secolul X.

Lângă ea s-a construit Moscheea Congregațională, descoperită de arheologi în 1993. Avea o curte largă, delimitată pe trei laturi de coloane, cea din sud-vest cu 2 rânduri, mărginind zidul clădirii unde se afla nișa (mihrab) care indica direcția spre Mecca (qibla), spre care se rugau musulmanii.

Chiar după moartea lui Mohamed (632), având divergențe de interpretare ale legilor date de acesta, musulmanii s-au împărțit în două fracțiuni, suniți și șiiți, care s-au luptat între ei pentru conducerea islamului, un exemplu fiind uciderea Califului Uthman, sunit, de răzvrătiții din Egipt și Irak, punând primul șiit la conducere, Califul Ali ibn Abi Talib (656). În decursul a două secole, sub diferiți califi, musulmanii au cucerit zone întinse până în Europa și Africa de Nord, formând Imperiul Abbasid (arabo-islamic).

Moscheea Darwood

Pentru a-și menține poziția la conducerea imperiului, fiind amenințat, al 8-lea calif, al Mu’tasim (833-842), a mutat capitala imperiului la Samarra (Irak), unde a construit un complex de palate și a încartiruit armata, formată în special din turci proveniți din Asia Centrală (836).

Judecătoria Aqaba

În vremea Abbasidă Aqaba a decăzut. În acea perioadă cruciații creștini, ajutați de Ierusalim, au înaintat pe malul de est al râului Iordan (1107), ajungând până pe teritoriul actualei Iordania. Pentru controlul zonei și a rutelor caravanelor, cruciații au construit Castelul Qal’at ash-Shawbak. Apoi Regele Balduin I al Ierusalimului a preluat, fără rezistență, orașul-port (1115), numit de cruciați Elyn și de localnici Aqaba, unde a construit o fortăreață, în care a creat și sediul arhiepiscopului catolic.

Încă din anul 909 Iordania se afla sub Califatul Fatimid (909- 1171), care a renovat templele, clădirile, drumurile, etc. Simțind amenințarea creștinilor și neavând o armată, Califul Fatimid a cerut ajutorul Emirului de Alep și Damasc, care a trimis o oaste condusă de Saladin. Acesta l-a înlăturat pe calif, s-a proclamat sultan, apoi a cucerit Damascul, Alepul și a asediat orașul Hama (1177).

Cruciații au ripostat prin mai multe cruciade, dar nu l-au putut învinge pe Saladin, care a reușit să adune sub conducerea sa majoritatea actualelor țări arabe. Zona de deșert a rămas locuită de beduini care au fost obligați să plătească tribut senioriei condusă de Saladin (Transiordania).

Apoi a fost cucerită de mameluci, o oligarhie militară din Egipt, cu diferite rase și etnii, formată după răsturnarea dinastiei Ayyubide, al cărei prim sultan a fost Aybak (1250-1257) și cel mai renumit Baibars (1260-1277), care au încadrat teritoriul actualei Iordania în provincia Siria.

În 1517 Egiptul a fost cucerit de Imperiul Otoman, care s-a extins și a deținut întreaga zonă până după Primul Război Mondial. Sub Sultanul mameluc Qanswah el-Ghawri (1501-1517) vechiul fort, situat pe linia de coastă, a fost refăcut, fapt atestat de o inscripție găsită pe unul dintre ziduri, datată din anii 1514-1515.

Datorită poziționării la Marea Roșie, în decursul timpului Fortul Aqaba a devenit stație a pelerinilor care se îndreptau spre Mecca. Inițial dreptunghiular (56,6×58 metri), prevăzut cu turnuri de colț și două porți, găzduia armata. În timp a fost modificat, devenind caravanserai. Sub otomani a devenit stație pentru pelerini. Fiind mulți, fortul a fost înălțat cu al doilea etaj și s-au amenajat camere pentru cazarea lor.

În partea de sud a fortului exista o moschee din care s-a găsit doar zidul cu nișa (mihrab) care arată direcția spre Mecca (qibla), spre care se orientează musulmanii în timpul rugăciunilor. Azi Moscheea Al Aqabawi își înalță minaretul lângă fort.

O dată cu deschiderea Canalului Suez (1869), portul Aqaba și-a pierdut importanța economică, devenind doar un mic sat pescăresc, până la Primul Război Mondial, când a avut loc Marea Revoltă Arabă, inițiată de hașemiți (1916) și condusă de Hussein bin Ali, Sharif și Emir de Mecca (1908-1917), împotriva Imperiului Otoman. Aceasta urmărea stabilirea unui stat arab independent, întins de la Alep (Siria) la Aden, între Marea Roșie și Marea Arabiei, monopolizând rutele comerciale dintre Asia, Africa și Orientul Mijlociu. În acest scop s-a aliat cu englezii, care au promis că vor recunoaște viitorul stat.

În Bătălia de la Aqaba (1917) prințul Faisal al Arabiei Saudite, aliat cu britanicii, au ocupat Aqaba, transformându-l în cartier general al armatei, când o parte a fostului fort a devenit cazarmă militară. De acolo aprovizionau trupele hașemite, ajutate de beduinii, cerchezii și creștinii din zonă, care au eliberat treptat teritorii. Pe mare trupele engleze și franceze i-au hărțuit pe otomanii care se retrăgeau. În final teritoriile arabe au fost eliberate.

Moscheea Al Sahaba

În amintirea acelor timpuri azi, în apropierea mării, pe locul unde a început revolta, este amenajată Piața Marii Revolte Arabe.

În mijlocul ei, pe un catarg, este arborat steagul revoltei, cu patru culori, simbolizând domniile precedente și lupta pentru eliberare, roșu pentru dinastia Mecca și sângele martirilor, verde pentru Fatimizi și pace, negru pentru Abbasizi și opresiune, alb pentru Umayyazi și viitorul luminos. Catargul fiind de 130 metri înălțime, al 6-lea nesusținut din lume, drapelul poate fi văzut și din țările înconjurătoare.

Pe marginea pieței se află fosta casă a lui Hussein bin Ali, azi Muzeu de Istorie și Etnografic, etalând piese din perioada Marii Revolte. În zonă de află și Muzeul Arheologic Aqaba care etalează artefacte din siturile excavate din districtul Aqaba; ele datează de la mijlocul mileniului 7 î.e.n. până la începutul secolului al 12-lea e.n.

În centrul orașului se află o moschee, numită după după inițiatorul revoltei de independență, Moscheea Al-Sharif Al Hussein Bin Ali. Pereții zidurilor exterioare au fost decorați cu panouri de beton alb, armat cu cu fibre sintetice.

Moscheea prezintă o cupolă tridimensională, altele mai mici și un minaret, înalt de 40 metri, situat lateral, desupra unuia dintre colțurile clădirii. Este accesată printr-un șir de trepte, care urcă din curtea pavată cu marmură.

Exteriorul a fost decorat cu influențe din arhitectura mamelucă, cu arcade încadrând ferestrele cu vitralii, rânduri de coloane, rame și cornișe sculptate în piatră, etc., în unele locuri inscripționat cu versete din Coran.

În cadrul moscheii există săli de clasă, separate pe sexe, în care se predă Coranul.

În anul 1918 regiunile Aqaba și Ma’an au fost încorporate oficial în Regatul Hașemit al Hejazului. După război Califatul Otoman a fost desființat și s-au restabilit granițele Orientului Mijlociu, când s-au emis mandatul francez pentru Siria și mandatul britanic pentru Palestina, care includea și Transiordania (1923). În 1925 Ibn Saud, fondatorul Arabiei Saudite, a anexat Hejazul, dar a cedat Ma’an și Aqaba protectoratului britanic Transiordania. Trei ani mai târziu Regatul Transiordania și-a câștigat independența și în 1949 a inclus și Cisiordania.

În 1965 Regele Hussein a încheiat un acord cu Arabia Saudită prin care s-a făcut un schimb de terenuri, Iordania cedând o suprafață de 6.000 de kilometri pătrați din deșert și primind în schimb alte teritorii, între care și 12 kilometri de-a lungul Mării Roșii, la sud de Aqaba, care include și reciful de corali Yamanieh.

Zece ani mai târziu s-a construit Moscheea Al Sheikh Zayed (1975), în amintirea inițiatorului revoltei, Hussein bin Ali, care a murit în Amman (1931) și, pentru loialitatea sa, Ierusalimul a cerut să fie înmormântat în Moscheea Al-Aqsa, restaurată de el în 1924. Clădirea albă impunătoare, înconjurată de ziduri cu arcade, cu 2 minarete, 28 de cupole, din care un dom, cel mai mare din moscheile Iordaniei, decorată cu modele geometrice specifice islamului și înscrieri în limba arabă pe fațadă, a fost situată la baza munților roșietici, înconjurată de grădini decorate cu fântâni, fiind astfel văzută de departe. Sub Regele Abdullah II bin Al- Hussein a fost renovată și modificată într-o combinație de stiluri arab și islamic (2010-2011).

Fiind singurul port maritim la Marea Roșie din Iordania, deservind și alte țări, până la Războiul din Golf (1980) și pe irakieni, Aqaba s-a dezvoltat rapid.

Districtul a fost industrializat și pe malul mării s-au creat resorturi de lux, peste 30 de locații pentru scufundări, devenind un obiectiv turistic important.

Camera de Comerț Aqaba

Azi în Iordania trăiește una dintre cele mai vechi comunități creștine din lume, încă de la Răstignirea lui Isus (sec. I), majoritatea adepți ai ortodoxiei, ținâd de Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului și Țării Sfinte. Ei reprezintă cca. 3% din populația țării, deși sunt probabil mai mulți, prin legea Shari’a cei convertiți la creștinism fiind declarați în continuare musulmani. În Iordania ceremoniile religioase creștine au dreptul să se desfășoare public. Creștinilor li s-a acordat dreptul să-și părăsească locurile de muncă pentru a participa la slujbele de duminică. Pentru problemele personale au propriile instanțe ecleziastice. Le este însă interzis să convertească sau să se căsătorească cu musulmani, fiind pedepsite prin lege.

Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”

Din punct de vedere administrativ le sunt alocate cel puțin 7% din locurile din Parlament, dețin portofolii ministeriale importante, cea mai înaltă poziție atinsă de un creștin iordanian, Rajai Muasher, fiind de viceprim-ministru (2018-2020), poziții de rang militar înalt, posturi de ambasadori, etc.

De-a lungul istoriei ei s-au alăturat luptelor musulmanilor împotriva bizntinilor, a cruciaților, au participat la Marea Revoltă Arabă împotriva otomanilor, au rezistat sub mandatul colonial protestant și în războaiele arabo-israeliene (1948, 1967- 1968) au luptat alături de arabii musulmani împotriva Israelului, apărându-și țara. În anul 1994 s-a încheiat tratatul de pace Israel-Iordania, care sper să rămână valabil, azi în zonă existând un alt război (2023).

Biserica Catolică Stella Maris

Legea iordaniană recunoaște 4 grupuri mari de confesiuni: protestanți, ortodocși răsăriteni, ortodocși orientali și catolici, restul sunt considerate societăți religioase. Deși nerecunoscute de guvern ca biserici, le e permis să se întâlnească public.

Biserica Evanghelică Liberă

Mi-am terminat explorarea orașului cu o plimbare de-a lungul plajei. Eram mulțumită că am ales să vizitez Aqaba.

Plajă și baie urma să fac a doua zi, ultima din acea excursie, programată ca zi de relaxare, într-un resort la Marea Moartă.

Paola și Tarxien, Malta

Publicat pe 11 ianuarie 2023 de monica frimu

Vizitând Malta, în acea zi îmi propusesem să mă transfer în preistorie. În zona de sud-est existau câteva localități în care s-au descoperit și restaurat câteva situri arheologice. Din Hamrun, unde eram cazată, m-am îndreptat spre Paola, unde se aflau un templu și un hipogeu. După cca. 20 minute cu autobuzul, am coborât în apropierea Centrului Islamic (Islamic Centre), un complex format din Moscheea Mariam Al-Batool, o școală, Centrul Cultural, un cimitir islamic, Grădina Mediteraneană, construit începând din 1978 și inaugurat în 1982.

În apropierea lui, zonă numită Ghajn Dwieli, în 1953 călugării capucini au construit o capelă. În timp devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu Biserica Sf. Anton de Padova (St. Antony of Padua Church), inaugurată în 1965.

În spatele ei se află ruinele unuia dintre cele trei temple megalitice păstrat până azi, Templul Kordin III, celelalte fiind distruse în Al Doilea Război Mondial. Deziluzie. Ruinele erau înconjurate cu gard de piatră și, chiar întrebând, nu am găsit cum aș fi putut intra.

De acolo m-am îndreptat spre centrul orașului, numit după fondatorul lui. Localitatea a fost înființată în 1626 de Marele Maestru Antoine de Paule, la acea vreme numită Casal Nuovo (Orașul Nou). Pentru a-l popula, cei care se mutau acolo au fost scutiți de plata datoriilor.

Fiind situat în apropierea mlaștinilor de la Marsa, multă populație s-a îmbolnăvit de malarie. Treptat Paola a fost părăsită, la începutul stăpânirii britanice ajungând aproape să fie depopulată.

Pentru a-l repopula, britanicii au acceptat inițiativa unui localnic, care a desecat mlaștinile, cu condiția ca terenurile respective să intre în proprietatea sa.

Imediat după formarea orașului, cu acordul Papei Urban VIII, Ordinul Sf. Ioan a construit prima biserică din Paola (1630), Biserica Sf. Ubaldesca. După ce Ordinul a părăsit Malta biserica a intrat în proprietatea statului. Sub britanici a devenit Biserică Parohială (1901-1929). Numărul populației crescând, în central orașului s-a construit o nouă biserică (1924-1967), care a preluat funcția de parohială, actuala Bazilică Cristos Rege (Basilica Christ the King Church).

La fațadă a fost creat un portic, mărginit de două șiruri a câte 6 coloane ionice, care susțin cornișa. A fost flancată de două turnuri-clopotniță înalte, terminate prin câte o cupolă, susținută de arcade, postate pe coloane ionice.

Același tip de coloane au fost folosite și în interior, pentru a susține tavanul și cupolele.

În spatele altarului principal a fost postată statuia lui Cristos, în mărime naturală.

Pe laterale biserica a fost ornată cu tablouri și statui reprezentând personaje biblice și personalități religioase.

Au fost create altare secundare, în fiecare fiind postat un tablou reprezentând sfântul căruia îi este dedicat.

Deasupra ușii centrale s-a postat orga.

În anul 2020 biserica a fost ridicată la rangul de bazilică minoră.

Pe o străduță din apropiere se afla intrarea la Hypogeul Hal-Saflieni, azi în patrimoniul UNESCO, un fost templu creat în neolitic (3.800-2.500 î.e.n.), deasupra căruia, ulterior, s-au creat locuri de înmormântare. În sit au fost descoperite statuete, amulete, diverse obiecte, din acele perioade. Alt ghinion. Intrarea se făcea prin programare pe NET, cu multe luni în urmă. Degeaba am explicat că sunt doar o persoană, nu am putut intra.

M-am întors și am intrat în orașul Tarxien. Paola și Tarxien sunt situate unul în continuarea celuilalt, delimitate doar administrativ. Speram ca măcar templele neolitice, restaurate în Tarxien, să le pot vizita.

La o întretăiere de străzi am văzut Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Monument to Heroes of the Second World War), inaugurat în 1992.

De acolo, nici 5 minute de mers și am ajuns la Templele Tarxien (Tarxien temples). Altă dandana. Puteam să intru dacă plăteam biletul cu cardul, pe care nu-l aveam la mine. Totuși am avut noroc cu o persoană amabilă care m-a ajutat, de asemenea că nu erau mulți vizitatori și am putut să savurez imaginea de ansamblu.

Fostele temple au fost descoperite în 1913 când, arând terenul, fermierii au dat peste niște blocuri mari de piatră. Proprietarul terenului l-a contactat pe directorul Muzeului Național și în curând au început săpăturile arheologice. Până în 1920 au fost descoperite patru temple, numeroasele artefacte și plăci decorate, azi etalate în Muzeul de Arheologie din Valletta. Săpăturile au fost oprite în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Postbelic reluate, în timp ruinele au fost restaurate și completate cu porțiuni noi, cum ar fi intrarea principală reconstruită în 1956. Lucrările au fost terminate în anul 2015. Pentru protecție, situl a fost îngrădit, acoperit cu un cort, apoi amenajat și deschis publicului spre vizitare.

Au fost datate din neoliticul târziu (3.600-2.500 î.e.n.). Deasupra lor s-au găsit urmele unui cimitir de incinerare din Epoca Bronzului. 2000 de ani mai târziu, în Epoca Romană, au fost acoperite și zona transformată în terenuri agricole, dotate cu canale de apă, cisterne și o parte ocupată cu clădiri de locuit.

Din Templul de Sud (aprox. 3.100 î.e.n.) s-au păstrat două încăperi semicirculare (abside), din fiecare pornind câte un pasaj central, înconjurate de pereții vechi, porțiuni situate puțin deasupra nivelului solului. În perioada construirii ultimului templu, Templul Central, pentru a se crea acces la el, una dintre abside a fost modificată. Pe lângă cele două abside, între pereții interiori ai templului se află și alte încăperi mici.

Templul de Est a fost construit în aceeași perioadă cu Templul de Sud, cu patru abside, în care s-au păstrat pereții și pavajul inițial. Se presupune că unul dintre pereți a fost spart în perioada construirii Templului Central. Arheologii l-au reconstruit în 1920.

În afara zidurilor se aflau câteva încăperi mici. Se presupune că erau legate de templu prin unele spații sau găuri din zid.

Templul Central (aprox. 3.000 î.e.n.) a fost construit cu 3 perechi de abside mari, cu un tâlp central care a păstrat nuanța roz, indicând că acolo se efectuau incinerări. Între ele s-a creat un pasaj central, flancat cu paravane, decorate cu 4 spirale. Pe ele, în interiorul încăperilor, se află câte un raft mic. Din construcțiile vechi, în absida centrală s-au păstrat o parte din ziduri și pavajul megalitice și în absida din est o parte dintr-un zid roman.

Între încăperi, o piatră trapeziodală indică locul fostei porți de intrare. Și în acest templu absidele au fost înconjurate cu încăperi mici.

În partea de est, la distanță de cele trei temple, s-a descoperit și un templu mai mic, datat din 3.250 î.e.n.

Multe vestigii preistorice au fost găsite și în cimitirul de lângă sit.

În cimitir se află o biserică dedicată Învierii lui Cristos, din cauza locației, numită de localnici Biserica Sufletelor (Church of Our Souls).

În sfârșit am reușit să văd ceva din ce-mi propusesem. Urma să mă deplasez în regiunea de sud a Maltei, unde se aflau un sit arheologic și o peșteră. Până la autobuz am ales un drum care trecea pe lângă câteva biserici.

Biserica Sf. Bartolomeu (San Bert Apostol Church) a fost construită începând cu anul 1764.

Existând niște neînțelegeri cu inchizitorul, construcția a stagnat și a fost terminată abia în 1776.

Capela Sf. Maria (St Mary Chapel), numită de maltezi Tar Rokna (de la colț), azi este lipită lateral de alte clădiri. A fost construită în perioada 1729-1737, cu două turnuri-clopotniță, între care a fost postată statuia Maicii Domnului (1909).

Am ajuns la Biserica Parohială Buna Vestire a Domnului Nostru (The Parish Church of the Annunciation of Our Lord), în apropierea căreia se afla stația de autobuz. Biserica a fost construită după înființarea parohiei (1592), pe locul a trei capele, în timp îndelungat.

Inițial s-a ridicat clădirea cu decorurile arhitecturale (1610-1627). Până în 1636 i s-au ridicat turnurile-clopotniță, apoi au fost create câte trei capele laterale, terminate în 1740. Până în 1782 fațada a fost modificată.

Altarul principal a fost schimbat cu unul din marmură (1779). În spatele lui s-a postat un tablou înfățișând Buna Vestire (1874).

Interiorul a fost modificat în urma Consiliului Vaticanului II (1959). Azi, pe lângă altarul principal, în biserică există 11 capele laterale, cu altarele lor și picturile reprezentând sfinții cărora au fost dedicate.

Citește și Birżebbuġa și Marsaxlokk, Malta

Excursie în Tunisia-ziua 6: Monastir

Publicat pe 20 mai 2021 de monica frimu

În ultima zi a excursiei în Tunisia, ziua a 7-a urmând să zburăm spre București, după ce m-am întors de la Parcul Friguia am servit prânzul și împreună cu colega de cameră, devenit prietenă în acea excursie, ne-am retras pe balconul situat spre curtea complexului, goală la acea oră din cauza căldurii mari. La taclale, o cafea, am așteptat ora la care ea pleca pentru o croazieră cu Nava Pirat. Eu îmi făcusem alte planuri.

Am hotărât să vizitez Monastir, o altă stațiune la Marea Mediterană, de care aparținea și Hotelul Nerolia în care eram cazată. Până la ora când venea autobuzul m-am întreținut cu un tânăr responsabil de sectorul cu narghilele al hotelului.

Cu autobuzul, după aproximativ 30 de minute am coborât lângă Parcul Baladia din Monastir.

Prima localitate, Ruspina, a fost creată de către fenicieni. Câtva ruine și mai multe morminte din acea perioadă au fost scoase la iveală de către arheologi.

După războaiele punice (264-146 î.e.n.) a intrat sub stăpânirea romanilor. A fost singurul oraș din Africa care s-a aliat cu Cezar în timpul războiului său civil împotriva armatei republicane. Tabăra lui Cezar fiind lângă Ruspina, orașul a trecut prin multe bătălii.

Gouvernorate- Municipalite Monastir

În Monastir exista un Ribat spre care m-am îndreptat și eu.

Pe lângă clădiri mai noi în care, la parter, funcționau magazine, bănci, am ajuns la Muzeu de Arte și Tradiții Populare (Musée des Arts et Traditions Populaires).

Era situat lângă Moscheea Hanafi de Bourguiba (Hanafi de Bourguiba mosquée), o moschee mai nouă (1963) dedicată primului președinte tunisian după eliberarea de sub Protectoratul francez.

Intrarea în moschee este delimitată de mai multe arcade susținute de coloane duble. În partea superioară prezintă un brâu decorat cu ceramică colorată. Moscheea, imensă, poate găzdui în sala de rugăciune până la 1.000 de persoane.

În interior bolta este susținută de 86 de stâlpi din marmură roz. Mihrabul, o nișă în perete care indică direcția spre Kaaba din Mecca, a fost situat într-o semi-cupolă și acoperit cu o jumătate de arc decorat cu un mozaic de aur.

Vis a vis de moschee se întindea Piața Artelor, cu alei străjuite de palmieri , în care era postat bustul lui Bourgbuiba.

În fundal am întrezărit Ribatul, în dreapta lui Moscheea Mare, ambele situate pe malul mării.

Pe lângă Tribunalul Monastir (Premier Instance Monastir) m-am îndreptat spre un mausoleu în care, după deces (2000), a fost înmormântat fostul președinte.

Intrarea spre Mausoleul Habib Bourgbuiba era marcată de două cupole susținute de un sistem de arcade pe stâlpi, folosite și ca loc de relaxare la umbră.

La capătul unei alei pavată cu dale, lungă de aproximativ 200 metri, se înălța mausoleul, construit în timpul vieții lui Bourgbuiba (1963). A fost extins în 1978 și în diverse aripi a fost îngropată toată familia lui.

Era situat în partea de vest a cimitirului Sidi El Mézeri.

Clădirea în stil arab-musulman modern este flancată de două minarete înalte de 25 metri, central prezintă o cupolă aurită situată între două cupole mai mici, verzi. Pe lângă morminte, în interior există și un mic muzeu în care sunt expuse obiecte personale, piese de mobilier din palatul Prezidențial Cartagina, fotografii, etc., ale fostului președinte.

Am străbătut înapoi aleea și m-am îndreptat spre cetate.

După moartea lui Mahomed (647-709), islamicii arabi au cucerit pe rând Maghrebul, teritoriile din Africa de Nord controlate până atunci de Imperiul Bizantin. Pentru a apăra orașul de triburile nomade și de navele de război bizantine au construit un Ribat de formă patrulateră pe care l-au numit „Mănăstirea” , de unde și numele actualului oraș (796).

Sub domnia lui Abu al-Qasim ibn Tammam a fost extins cu trei clădiri noi care delimitau două curți interioare, formă păstrată până azi (966), în care s-au amenajat camere mici în care credincioșii jihadiști își făceau rugăciunile în timpul serviciului militar.

I s-a ridicat și un turn de veghe care putea fi accesat pe o scară de 100 de trepte. Din el, noaptea, erau schimbate mesaje vizuale cu turnurile cetăților vecine.

Au fost construite și două moschei. În una dintre ele, Moscheea Mare, azi se află o colecție unică de obiecte folosite la închinare și obiecte medievale tradiționale.

Pentru a găzdui artileria, în decursul timpului au fost ridicate mai multe turnuri de veghe (secolele XI, XIII, XVII, XIX).

În anii 1970 la Ribat au fost filmate unele scene din filmul Isus din Nazaret.

M-am așezat câteva minute pentru a savura imaginea mării pe care cine știe când urma să o revăd.

Într-un golf se afla portul de croazieră Marina Cap Monastir și pe strada paralelă cu țărmul clădiri noi, multe dintre ele construite în scop turistic.

În partea opusă faleza, plaja continuată de un dig în mare….

Paralel cu ea se întindea un bulevard cu clădiri noi.

Se înserase și trebuia să mă întorc la hotel așa că am revenit la cupolele de la intrarea Mausoleului.

De acolo, pe sub o arcadă, am urmat o străduță la capătul căreia ajungeam la stația de autobuz.

Cum în toate locurile pe care le vizitez în lume doresc să văd și modul de trai al populației, m-am bucurat că am intrat într-o zonă deloc turistică în care se desfășura viața de zi cu zi.

Clădiri mai noi se intercalau cu cele vechi, unele în stare deplorabilă.

În unele funcționaseră mai demult restaurante și un gen de pensiuni.

Poate eronat, dar m-am gândit că zona a regresat o dată cu construirea vilelor și hotelurilor noi de pe malul mării.

Unii se relaxau… alții munceau…alții se plimbau…

În micile încăperi amenajate sau chiar pe marginea străzii micii meseriași își desfășurau activitatea.

Existau mari discrepanțe. Am trecut pe lângă clădiri foarte bine întreținute și, hop, un maldăr de gunoi care nu deranja pe nimeni.

Strada se termina la altă arcadă care se deschidea într-un bulevard unde preț de o țigară am așteptat autobuzul. Era ultima cursă din acea zi și nu aveam voie să o ratez.

Excursia în Tunisia se terminase. A doua zi de dimineață ne-am îndreptat spre Aeroportul Enfidha-Hammamet de unde cu o cursă charter ne-am întors în România, la București.

Excursie în Tunisia- ziua 5: prin Medina Sousse

Publicat pe 18 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

Medina Sousse, Tunisia, a fost construită în urma cuceririi islamice timpurii (secol VII). Din 1988 a fost inclusă în patrimoniul UNESCO. După ce m-am învârtit prin labirintul de străduțe unde am văzut diferite clădiri istorice, depășind o piațetă, am ajuns în zona cea mai vizitată de turiști- Ribat cu Moscheea Mare.

Inițial, pentru protecția împotriva pirateriei și a atacurilor inamicilor, musulmanii au construit un fort, Ribat.

În epoca aghlabidă, sub domnia lui Ibrahim cel Mare (secol IX), folosindu-se și marmura bisericilor distruse după cucerirea Maltei, a fost refăcut și extins, devenind o fortăreață puternică.

În acea perioadă i s-au ridicat două etaje cu 30 de camere prevăzute cu băi alimentate cu apă dintr-un bazin care colecta apa de ploaie și i s-a adăugat un turn de veghe.

În unul din colțurile ei, nu ca de obicei în centrul medinei, a fost ridicată Marea Moschee (La Grande Mosquée), fără minaret, deoarece era folosit turnul Ribatului (850-851).

Dintr-o curte interioară, cu câte o cupolă în colțurile de nord-est și sud-est, printr-un portic se intra în camera de rugăciune.

Ribatul și moscheea au fost înconjurate de ziduri lungi de 2,5 km, înalte de 10 m și groase de 2 m.

Pe lângă moschee am intrat în Piața centrală din Sousse, Place des Martyrs.

Pe lângă numeroasele magazine am mers până la grupul statuar al martirilor, postat în partea dinspre mare.

Am depășit un giratoriu în jurul căruia se ridicau clădiri noi cu diverse firme și bănci.

Central Bank

Place Farhat Hached

În sfârșit am ajuns pe malul mării unde am văzut numeroasele clădiri, containere, mașinării, nave, aparținând Portului Sousse (Port de Sousse), port comercial și cu multiple puncte pentru transport de persoane.

În programul excursiei exista, opțional, o croazieră pe mare. Dorind să văd cât mai mult din zonă, nu m-am înscris dar, fiind în Sousse, m-am îndreptat spre a vedea vasele de croazieră, create asemănător fostelor vase de pirați, fiecare având o altă denumire.

Bateu Pirate AZIZA

M-am întors în medina unde am intrat în partea comercială cu străduțe înțesate de o diversitate mare de produse- alimentare, îmbrăcăminte, covoare, suveniruri, etc.

Doream să mă aprovizionez cu diverse condimente pe care, acasă, cu greu le găseam și cu câteva dulciuri specifice.

Apoi am intrat într-un complex comercial, Soula Center, unde urma să mă întâlnesc pentru ultima dată cu ghidul tunisian de la care, de-a lungul excursiei, am primit multiple informații.

Scăpase de noi și până la tura următoare de turiști se relaxa. În raionul de covoare, unde activa unui prieten de al său, servind un ceai, am stat la o șuetă.

Apoi m-a condus pe terasa superioară de unde m-am delectat cu panorama orașului.

Vizita mea în Sousse era aproape de final. Lângă Soula Centre se afla ultimul meu obiectiv, Mausoleul Sidi Yahia (Le mausolée de Sidi Yahia Ibn Omar).

A fost ridicat în perioada ocupației otomane pentru a-l comemora pe eruditul născut în Andaluzia (823) care a studiat în Egipt și fiind avid în cunoașterea Hidjaz-ului, într-o regiune în vestul peninsulei arabice (azi a Arabiei Saudite), s-a mutat la Kairouan.

La terminarea studiilor a devenit Muftiu (jurist islamic). Fiind un islamic moderat a părăsit funcția și s-a mutat la Sousse unde a predat în Moscheea Mare. A scris numeroase cărți printre care și prima carte din lumea islamică despre legile comerțului. După moartea sa (902) a fost îngropat în Sousse. Azi în mausoleu funcționează o Bibliotecă.

Masoleul se afla pe laterala unui giratoriu în care central era postată o statuie.

L-am ocolit până la terminalul de autobuze de unde, cu numărul potrivit, urma să mă întorc la hotel.

Am fost foarte mulțumită de incursiunea mea în Sousse. În sfârșit, de capul meu, fără gălăgia și îmbulzeala grupului, am reușit să văd ce îmi propusesem.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 6: Friguia Park

Excursie în Tunisia-ziua 5: Sousse

Publicat pe 17 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

În excursia prin Tunisia, după ce în primele zile am străbătut o parte din țară unde am vizitat câteva obiective istorice și am făcut cunoștință cu deșertul, ultimele două zile au fost planificate pentru relaxare pe malul mării.

Majoritatea colegilor de grup au răsuflat ușurați că drumul s-a terminat. În acea zonă, predominant turistică, fiind în sfârșit liberă, am luat un taxi spre Sousse, un oraș situat pe Golful Hammamet al Mării Mediterană, capitală a regiunii Sahel, supranumit „Perla Sahelului”, al treilea oraș ca mărime din Tunisia după capitala Tunis și Sfax.

În sfârșit, în acea excursie puteam să vizitez în stilul și ritmul meu. Am coborât în zona Medinei, lângă Guvernoratul Sousse (Gouvernorat de Sousse), unul dintre cele 24 Guvernorate ale provinciilor din Tunisia și am pornit în explorarea unei părți a orașului.

Prima localitate a fost construită în secolul XI î.e.n. de către fenicieni care au format colonia Hadrumetum ca punct comercial și punct de trecere de-a lungul rutelor lor comerciale către Italia și strâmtoarea Gibraltar. Încă din acele timpuri populația se ocupa cu fabricarea uleiului de măsline, în zonă existând, pe suprafețe foarte mari, plantații de măslini.

Pentru a putea prelua controlul asupra Siciliei și Mării Mediterane, în decursul timpului a fost atacat și cucerit de mai multe ori, începând cu regele Babilonului Nabucodonosor II (580-570 î.Hr.). Apoi au avut loc numeroase lupte, în cadrul celui de al treilea război sicilian, între Imperiul Cartaginez și orașele-state grecești conduse de Siracuza (580-265 î. Hr.).

Uniunea Tunisiană a Industriei, Comerțului și Artizanatului (Union Tunisienne de l’industrie, du Commerce et de l’Artisanat)

Au urmat al treilea război punic între Cartagina și Roma, purtat pe teritoriul Tunisiei, și războiul civil al lui Cezar, în urma cărora s-a format Africa Proconsularis care cuprindea teritoriile actualei Tunisia, nord-estul Algeriei și coasta de vest a Libiei. În urma reformelor dioclețiene localitatea a devenit capitala provinciei Byzacena. În acea perioadă au fost construite primele catacombe, zonă spre care mă îndreptam și eu.

În secolul V vandalii au ocupat zona și Hadrumetum a încetat să fie capitală. Supunând populația, au încercat să o treacă la arienism dar localnicii, în frunte cu un episcop și un proconsul, s-au opus. Cei doi au fost uciși și pentru curajul lor în decursul timpului au fost martirizați. În 534 Imperiul Bizantin a recucerit orașul, au ridicat noi fortificații și biserici. L-au pierdut în secolul VII când trupele califatului Umayyad au capturat și distrus total orașul, numit de ei Susa. De atunci cultura arabă a început să fie răspândită.

Sub aghlabizi (secol IX) lângă ruinele Hadrumetului a fost creat portul principal și în localitate s-a dezvoltat producția de vase și bărci. A devenit un punct strategic de unde au atacat Sardinia, Sicilia și în final au cucerit Malta (870).

Centrul de Cercetare și Studii pentru Dialogul Civilizațiilor și Religiilor Comparative (Centre de Recherche et d’ Etudes pour Dialoquedes Civilisations et des Religions Comparees)

Luptele au continuat în decursul timpului și între secolele XII-XVI localitatea a intrat în posesia Regatul Siciliei apoi a Imperiului Otoman care a fost atacat de flotele franceze și venețiene. În timp ce înaintam spre catacombe, gândindu-mă la soarta tragică a populației din zonă, am ajuns la Moscheea Al Ghazali (Al Ghazali mosquée).

Moscheea a fost numită după Imam Muhamad-i Ghazali, unul dintre cei mai proeminenți și influenți filozofi, teologi, juriști, logicieni și mistici din islam, considerat de majoritatea musulmanilor un reînnoitor al credinței care, conform profeției, apare o dată la fiecare secol pentru a restabili credința pură.

În perioada medievală s-a dezvoltat industria textilă producându-se țesături de mătase și in numite Sūsī. Din ele se fabricau hainele numite shuqqas, unele tipuri pe scară mare, care erau comecializate în toate teritoriile de la Marea Mediterană.

Școală Primară

Din 1881 Tunisia a intrat sub Protectorat francez. Orașul s-a dezvoltat, s-au stabilit mulți francezi și alți europeni-italieni, maltezi, etc., numărul populației a crescut ajungând înainte de Primul Război Mondial la aproximativ 25.000 de locuitori. Portul a devenit garnizoana Regimentului 4 Tunisian Rifle.

Grădiniță

Am ajuns la Catacombele Bunului Păstor (Les Catacombes du Bon Pasteur) care se întind pe 1,6 kilometri cu 6.000 de morminte. Ele reprezintă doar o parte din cele 240 de pasaje subterane construite de romani și bizantini, păstrându-se până azi și Catacombele Hermes (sec III- 2.500 morminte), Catacombele Severus (sec IV- 5000 morminte), în total ocupând o suprafață de peste 5 km.

Au fost create pentru practică religioasă și ca locuri de înmormântare sub forma unor nișe de perete săpate în rocă moale (sec II-IV), situate una deasupra celeilalte, închise cu plăci, unele de marmură, în care oamenii au fost înveliți și îngropați. Din păcate nu le-am putut vizita. Erau închise pentru restaurare.

Printr-o zonă cu construcții mai noi m-am întors la Guvernorat.

În apropiere se afla Kasbah, cetatea construită în secolul XI î.e.n. cu ziduri fortificate și turnul Khalaf, înalt de 30 metri, azi folosit ca far.

În anul 1951 în Kasbah a fost înființat Muzeul Arheologic (Musée archéologique) care a fost deschis publicului mult mai târziu (2012). Colecțiile sale etalează artefacte din antichitate până în secolul II î.e.n., unele din Hadrumetum, în camera punică unele stele votive și urne din sec XVII î.e.n.

Se pot vedea statui de marmură din epoca romană, cum ar fi bustul Împăratului Hadrian, ceramică din Grecia și colecția de mozaicuri situată pe locul doi în lume ca mărime.

Dorind să intru pe străduțele medinei am coborât pe lângă zidurile cetății căutând o intrare.

Prin Poarta Hammam Sidi Edhaher (Hammam Sidi Edhaher portail) am intrat pe străduțele înguste, orașul Sousse păstrându-și până azi aspectul specific arab.

Pe unele clădiri am văzut amprenta prezentului.

Continuând labirintul m-am îndreptat spre capătul sudic al medinei unde se afla o moschee veche.

Moscheea Bou-ftata (Mosquée Bou-ftata) a fost ridicată în timpul domniei emirului aghlabid Aboul Affan (838-841), fiind însărcinat cu construcția ei servitorul acestuia, Foutata, de unde și originea numelui ei. În colțul de vest a fost ridicat un minaret cu influențe andaluze care în partea superioară prezintă golfuri încadrate de plăci ceramice. Pe fațadele de vest și nord s-au păstrat câte o inscripție în kufic, una dintre cele mai vechi forme caligrafice în arabă.

Aveam un itinerar propriu făcut în amănunt folosind GOOGLE maps.

Stânga…dreapta… magazine…o multitudine de pisici…

Deși nu asta doream, am ajuns din nou la poarta prin care intrasem. Un sfat: nu vă bazați pe hartă în locuri cu multe alei și străduțe înfundate.

De acolo, pentru a vedea obiectivele pe care mi le stabilisem, am recurs la metoda veche și anume a întreba diverse persoane. Nu a fost ușor deoarece orașul era plin de turiști și cu greu găseam câte un localnic care să înțeleagă franceza mea clasică.

Am urcat iar pe lângă zidurile cetății, de data aceea prin interior, apoi am cotit pe lângă Kasbah.

Ieșind într-o arteră rutieră aglomerată am ajuns în dreptul unei Secții de Poliție (Police Sousse) de unde, întrebând, am fost îndrumată spre următorul obiectiv.

Am intrat într-o zonă neumblată de turiști unde orașul îmi arăta o altă față a sa- viața de zi cu zi a locuitorilor.

Am avut noroc. Întrebând, am întâlnit un fost elvețian, însurat în tinerețe cu o franțuzoaică care, împreună cu familia, s-a stabilit în Sousse. Mi-a devenit un fel de ghid personal.

M-a condus, pe străduțele întortocheate, la o moschee veche din 1535 pe care nu aș fi văzut-o fără el. Moscheea Sidi Righi (Sidi Righi mosquée), o clădire mică, cu un minaret pătrat, avea deasupra intrării o potcoavă arcuită sprijinită de două coloane deasupra căreia se afla o inscripție în limba arabă și anul construcției.

Povestind, am urmat ca un cățel „ghidul meu” care m-a condus la Moscheea Zaouia Zakkak (Mosquée Zaouia Zakkak) un complex format dintr-o moschee, o madrasa (școală) și un mausoleu, construit în secolul XVII în stil arhitectonic otoman, moscheea cu un minaret octogonal, decorată în stil andaluzian cu piatră albastră-verde și țiglă ecou.

Trecând pe sub o arcadă deasupra căreia, lateral, se afla un mecanism, mi s-a explicat că pe vremuri era o instalație la care era înhămat un cal. Prin deplasarea lui pe suprafața arcadei acesta trăgea de un lanț care deschidea un sistem prin care apa se scurgea până jos la băi.

În dreptul unei Grădinițe, după ce mi-a indicat ruta următoare, elvețianul m-a părăsit.

Am coborât pe lângă Muzeul de Arte și Tradiții Populare El Koba ( El Koba musée) care funcționează într-o clădire din secolul X prevăzută cu o cupolă pliată în zig-zag, unică în Tunisia, a cărei fațadă era decorată cu nișe deasupra cărora au fost create arcade polilobate.

În secolul XIX a funcționat ca și caravanserai. Deși în 1945 a fost inclusă în Patrimoniul Național ca monument istoric, până în 1960 a funcționat ca han. Ulterior a fost amenajată ca muzeu, inaugurat în 1994.

În continuare am traversat un pasaj acoperit și am ajuns în dreptul unei porți a unui fost caravanserai. Lateral, în partea de jos era prevăzută cu o mică ușă rabatabilă, despre care mi s-a relatat că era locul pe unde oamenii intrau. Nu avea logică…sau era o glumă din zonă pe care eu nu o înțelegeam ?

Pe cealaltă parte a străduței se aflau Băile Turcești (Bains turcs) care funcționau încă din anul 1420.

Cam atâta am putut vedea în labirintul orașului. De acolo m-am îndreptat spre zona predominant turistică.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 5: prin Medina Sousse

Marea Moschee din Kairouan, Tunisia

Publicat pe 14 mai 2021 de monica frimu

Răspunde

Marea Moschee din Kairouan, Tunisia, este azi situată în nord-estul medinei orașului. Moscheea Uqba a fost înființată de generalul arab Uqba ibn Nafi o dată cu înființarea orașului Kairouan (670). A fost distrusă de berberii conduși de regele Kusalia care, în timpul luptelor împotriva musulmanilor, au ocupat orașul și reconstruită în centrul orașului, lângă sediul guvernatorului, începând cu anul 703. În decursul timpului orașul s-a extins spre sud și moscheea a ajuns să fie situată la marginea zidurilor estice. Numărul credincioșilor crescând califul Ummayyad din Damasc, conducătorul dinastiei, a dărâmat moscheea, cu excepția mihrabului și a construit una nouă căreia i s-a ridicat în partea de nord un minaret.

Sub dinastia Aghlabid, când Kairouan era la apogeul său, moscheea a fost refăcută și extinsă, când mihrabul a fost înălțat, cupola situată deasupra intrării în sala de rugăciune a fost înălțată și pe trei laturi au fost construite galerii duble susținute de coloane, primind aspectul actual (836) devenit model pentru construirea moscheilor din Maghreb (partea de nord-vest a Africii ocupată de arabi). A devenit centrul de educație și religios care a dus la prosperitatea orașului până la mijlocul secolului XI când datorită declinului orașului, centrul intelectual s-a mutat la Universitatea Ez-Zitouna din Tunis.

Clădirea dreptunghiulară ocupă o suprafață de peste 9.000 de metri pătrați. Din exterior are aspectul unei fortărețe datorită zidurilor sale masive de 1,90 metri grosime și a turnurilor de colț, de 4,25 metri, construite pentru a o stabiliza deoarece terenul era moale. A suferit restaurări parțiale sub dinastia Zirid, sub hafsizi, beii muradizi, în secolele XIX-XX și între 1967-1972 o restaurare majoră.

A fost prevăzută inițial cu 10 porți. Din cele 9 rămase până azi 6 se deschid spre curte, 2 spre sala de rugăciune și una permite accesul la maqsurah, o incintă cu un ecran de lemn inițial conceput pentru a-l proteja de potențiali asasini în timpul rugăciunii lângă mihrab. Cea mai măreață poartă, Bab Lalla Rihana, situată pe peretele estic (1293), a fost flancată cu coloane care susțin arcade potcoavă acoperite de o cupolă și fațada, un arc potcoavă susținut de două coloane de marmură, a fost decorată cu o friză împodobită cu arcade de decor. La construcția ei islamicii au folosit pentru prima dată arcul maur.

Minaretul, situat în centrul fațadei nordice, nu are acces decât din interior. Înalt de 31,5 metri, este format din 3 niveluri conice, ultimul acoperit cu o mică cupolă. La primul nivel prezintă terase la care accesul se face pe cele 129 de trepte din interior. A servit ca turn de veghe și pentru a chema credincioșii la rugăciune. Este cel mai vechi din lume care a supraviețuit.

Curtea trapezoidală, de aproximativ 90 metru lungime și 72 metri lățime, este accesată prin 6 intrări laterale (secolele IX, XIII). Aproape central a fost postat un cadran solar care determină timpul rugăciunilor.

A fost creat și un colector de apă (impluvium) care captează și filtrează apa de ploaie. Aceasta se scurge de pe suprafața ușor înclinată a curții într-un bazin central apoi într-o cisternă subterană susținută de stâlpi înalți de 7 metri.

Curtea este înconjurată de porticuri cu rânduri duble de arcade susținute de coloane.

Unele din marmură, altele din granit sau porfir, au fost aduse și refolosite din fostele zone ocupate de romani, în special din Cartagina.

Porticul sudic, până la sala de rugăciune prezintă două șiruri paralele de coloane care susțin arcade, apoi un arc central, asemănător unui arc de triumf, flancat de câte 6 arcade, toate susținute de coloane de marmură albă cu capiteluri corintice unde formează un pridvor de 7 metri înălțime.

Sala de rugăciune, hipostilă, este accesată prin 17 uși de lemn sculptat cu motive geometrice și florale.

Intrarea în naos se face printr-o ușă de lemn monumentală realizată sub domnia dinastiei husainide.

Sala de rugăciune are acoperișul susținut de coloane din granit, marmură, porfir, unele sculptate pentru moschee, altele aduse din clădirile romane distruse (secolele II-IV). Fiind de dimensiuni diferite, pentru a le egaliza li s-au creat baze variabile și au fost unite cu traverse din lemn de cedru.

În sală se află cele mai multe coloane din moschee (414 din totalul de 500) care o împart în 17 culoare. Acoperișul, pictat pe lemn cu motive vegetale, prezintă două cupole, una deasupra naosului central, cealaltă în fața mihrabului.

Partea centrală, mai mare, prezintă o „alee”, iluminată de candelabre mari, care conduce la mihrab, o nișă de 4,5 metri înălțime și 1,6 metri adâncime, înconjurată superior de dale ceramice sub formă de tablă de șah, ai cărei pereți sunt acoperiți cu panouri de marmură albă sculptată și spre arcada care indică direcția spre Mecca (Qibla) în fața cărora stă imamul în timpul rugăciunii.

În dreapta mihrabului se află minbarul, un amvon care folosit de imam în zilele de vineri și la predicile de la sfârșitul Ramadanului (secol XIX).

Excursie în Tunisia-ziua 3: El Djem

Publicat pe 13 aprilie 2021 de monica frimu

El Djem, oraș în provincia Mahdia, Tunisia, a fost o așezare punică creată în secolul II î.e.n.. Cucerită de romani, numită Thysdrus, în zona înconjurătoare, la porunca Împăratului Hadrian, nepotul lui Traian, pe o suprafață de 15.000 de hectare au fost plantați măslini și localitatea a prosperat mai ales datorită producției și exportului uleiului de măsline.

În decursul unui secol, cu o populație de 30.000 de locuitori, mult mai mare decât azi, a ajuns să fie situat pe locul 2, după Cartagina, în topul orașelor din Africa de Nord romană. În jurul anului 230, în timpul proconsului Gordian, deși în zonă mai existau două amfiteatre, localnicii bogați au construit Amfiteatrul El Djem.

A fost mai bine structurat arhitectural decât Colosseumul din Roma, neavând porțiuni închise, astfel încât toți spectatorii puteau privi arena.

Creat din blocuri de piatră, fără fundații, măsura 149 metri lungime, 124 lățime, 36 înălțime și avea o capacitate de 30-35.000 de spectatori.

Fiind situat pe un teren plat, a fost susținut cu un sistem de arcade, cele de pe fațada cu 3 niveluri în stil corintic sau compozit.

În arenă se desfășurau lupte de gladiatori și aveau loc execuțiile publice. Cei considerați vinovați erau trimiși, neînarmați, să lupte cu animale feroce ca lei, leoparzi, tigri.

Animalele, specifice Africii de Nord, erau capturate și folosite în acel scop nu numai în El Djem. Erau exportate spre toate amfiteatrele din Imperiul Roman.

În anul 238, cu scopul de a-l îndepărta de la putere pe Massiminus, proconsulul Gordian, deși în vârstă de 80 de ani, a fost proclamat împărat. A reușit să rămână la putere doar câteva săptămâni deoarece Massiminus l-a atacat. În luptele purtate fiul său a fost ucis. Gordian s-a retras la Cartagina unde s-a sinucis.

Trupele lui Massiminus au decimat populația, au jefuit orașul și el a revenit la putere.

Se presupune că amfiteatrul a rămas neterminat. A continuat să fie folosit și după ce romanii s-au retras.

Clădirea a fost folosită și ca fortăreață de către insurgenții care i s-au opus Beyului Mohamed (1695). Pentru a-i face să părăsească incinta amfiteatrului acesta a dărâmat zidurile exterioare. Pietrele din ruine au fost ulterior folosite la construcția localității Mahdia.

În 1904 sub arenă au fost descoperite tuneluri. Din exterior se intra cu animalele pe niște porți, se traversau tuneluri și erau băgate în niște încăperi unde rămâneau până erau trimise în arenă.

De asemenea gladiatorii aveau separat încăperi în care așteptau până erau trimiși la luptele din arenă.

Conform unei legende acele tuneluri au fost săpate pentru Regina berberă El Kahena care, răzvrătindu-se împotriva arabilor, a fost nevoită să se ascundă. În invazia arabilor orașul a fost distrus, doar amfiteatrul a rezistat.

Din tuneluri am urcat la parter, am străbătut culoarul și am ieșit în arenă.

Îmi imaginam locul, azi pașnic, scăldat de soare, înconjurat de strigătele mulțimii și scenele dramatice care aveau loc în mijlocul lui.

Apoi am urcat la nivelul superior.

De acolo într-o parte am văzut întreg complexul amfiteatrului și de cealaltă parte o poțiune din oraș.

Din 1979 Amfiteatrul El Djem a fost inclus în patrimoniul UNESCO. În fiecare vară în el se desfășoară un Festival Internațional de Muzică, perioadă când seara, pe clădire, se aprind mii de lumânări.

Înainte de ieșire, în jurul unei mese, am văzut trei polițiști. Începusem deja să mă obișnuiesc cu uniformele pe care le întâlneam în jurul tuturor obiectivelor vizitate. Într-un fel îmi aduceau aminte de tinerețea mea când în România întâlneam foarte des patrule.

Și, din nou, după o filă de istorie, revenirea la realitate. Am ieșit din amfiteatru într-o zonă comercială stradală unde am întâlnit o parte din grup.

Pe lângă Moscheea Mare El Djem, construită sub ocupația otomană, ne-am îndreptat spre autocar.

Am aruncat o ultimă privire spre colosul de piatră.

Adio El Djem !

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 3: El Mahares; Matmata

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: moschei

Delhi, India- Moscheea Masjid-i-Jehān-Numā, Chandni Chowk, India Gate

Delhi, India- Mormântul lui Humayun

Delhi, India- Complexul Qutub Minar

Aqaba, Iordania

Paola și Tarxien, Malta

Excursie în Tunisia-ziua 6: Monastir

Excursie în Tunisia- ziua 5: prin Medina Sousse

Excursie în Tunisia-ziua 5: Sousse

Marea Moschee din Kairouan, Tunisia

Excursie în Tunisia-ziua 3: El Djem