Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA Sibiu este situat la cca. 9 kilometri sud-vest de municipiu.
Muzeul în aer liber, ocupând osuprafață de 96 hectare din rezervația naturală „Dumbrava Sibiului”, poate fi vizitat, plătind un preț rezonabil..
Ideea înființării unui muzeu i-a venit Asociaţiunii pentru Literatura Română şi Cultura Poporului Român, de la care s-a preluat numele de azi ASTRA. Adunând o colecție care prezenta obiceiurile, activitățile de bază, portul tradițional, a creat Muzeul Etnografic-Istoric al Românilor din Transilvania, deschis cu prima expoziție în 1905.
A funcționat până în 1950 când, închis, patrimoniul lui a fost transferat la Muzeul Brukenthal din Sibiu.
În anul 1963 s-a fondat Muzeul Tehnicii Populare. Primul monument care a fost adus în Dumbrava Sibiului a fost o moară hidraulică, azi prezentă în sigla muzeului, urmată de alte mori, din diverse zone ale țării.
Modul lor de funcționare este prezentat în Pavilionul machetelor hidraulice de la Etno Tehno Parc.
Există două categorii de mori- acționate de curenții de aer și acționate de apă.
Moară de vânt cu cupolă mobilă- Beștepe, jud. Tulcea
Moară plutitoare- Munteni, jud. Vâlcea
Morile au fost așezate pe marginea unui lac, întins pe 6 hectare.
Muzeul a fost deschis publicului în 1967.
Prin pădurea rezervației s-au creat peste 10 kilometri de alei pe marginea cărora au fost așezate case țărănești, ateliere meșteșugărești, modele de stâne, aduse din țară (1971), acestea ocupând o suprafață de 42 hectare.
Interiorul caselor a fost decorat cu mobilier de lemn, ustensile gospodărești, ceramică, țesături, broderii, lucrări de artă populară, obiecte religioase, etc., specifice zonei.
Azi muzeul are în patrimoniu 346 de construcții și cca. 35.0000 de obiete, dintre care multe sunt etalate în casele tradiționale.
gospodărie de pomicultori- Bălănești, jud. Gorj
teasc de ulei cu berbeci- Racovița, jud. Vâlcea
teasc cu șurub vertical („crăcană”) și masă de piatră- Vințu de Jos, jud. Alba
S-a amenajat și un spațiu în care se pot vedea mijloacele de transport folosite pe vremuri de țărani.
În 1990 a primit numele de Muzeul Civilizației Populare Tradiționale, an în care a fost adus patrimoniul vechi de la Muzeul Bruckenthal. Pe una din casele vechi a fost postată o placă pentru a aminti de Cornel Irimie (1919-1983), cercetătorul român în etnografie și folclor, născut în jud. Sibiu, creatorul și organizatorul muzeului.
Tot atunci s-a creat un nou sector, cel al monumentelor de utilitate publică, care include 3 Biserici de lemn (sec. XVII-XVIII), de la Bezded, jud. Sălaj, Dretea, jud. Cluj și Comănești, jud. Gorj, azi folosite și pentru oficierea de nunți și botezuri.
În același sector s-au adus și 3 hanuri tradiționale- Cârciuma din Bătrâni, Hanul din Veștem și Hanul din Tulgheș, în care se pot servi bucate tradiționale, gătite după rețete vechi, Vechea popicărie de la Păltiniș și două remize de pompieri.
Pentru cei care doresc să înnopteze acolo, s-a amenajat Hostelul „Diana”. De asemenea pe lac, vara, se pot face plimbări cu lotcile și bărcile, iarna, cu trăsurile trase de cai, pe aleile muzeului.
Într-o porțiune apropiată de lac se pot vedea sculpturi realizate de artiști contemporani.
Anual se desfășoară Festivalul Național al Tradițiilor Populare, Festivalul Internațional „Cântecele Munților”, etc, pentru care a fost creat un mic amfiteatru.
De asemenea au loc diverse târguri, Târgul Creatorilor Populari fiind în curs de desfășurare în momentul vizitei mele (luna august).
Comuna Prejmer este situată în partea de est a județului Brașov. De ea aparțin administrativ satele Lunca Câlnicului și Stupinii Prejmerului. În centrul comunei se află Cetatea Țărănească cu Biserica Evanghelică Fortificată, din 1999 înscrise în patrimoniul UNESCO.
Primăria Prejmer
Prima specificație a râului Tartlau (Târlung), unde s-a format ulterior așezarea, apare într-un document (1211), adresat teutonilor, prin care Regele Ungariei Andrei II le acorda dreptul de proprietate asupra zonei.
Școala Gimnazială Prejmer
Pe locul unei vechi bazilici romanice (secolul XII), teutonii au ridicat Biserica „Sf. Cruce” (1218), de rit romano-catolic, în formă de cruce greacă, cu abside încheiate poligonal.
După ce Regele Andrei II a alungat Ordinul Cavalerilor Teutoni, construirea bisericii a continuat, în stil gotic timpuriu burgund, stil arhitectural introdus în Transilvania de Ordinul Cistercian.
Păstrându-se forma inițială, lateral de cor s-au creat câte două perechi de capele rectangulare.
În biserică s-a păstrat până azi cel mai vechi triptic din Transilvania (1450-1460), trei panouri pictate cu scene religioase, care se completează reciproc, prinse între ele prin balamale, astfel încât să se poată plia peste cel din mijloc.
În secolul XVI, când comunitatea săsească a trecut la ritul evanghelic lutheran (1530), planul bisericii a fost modificat, primind forma actuală.
În 1240 Regele Ungariei și Croației Béla IV a cedat-o capitulului Mânăstirii Citeaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian, care a trecut-o sub patronajul Abației Cisterciene din Cârța, an în care este atestată prima dată documentar localitatea, numită Tartilleri, locuită de țărani și meseriași sași.
Fiind situată în calea năvălitorilor turci, care treceau prin pasul Buzău, în 1387 Regele Ungariei și Croației Sigismund de Luxemburg a hotărât ca bisericile din Țara Bârsei să fie fortificate. În jurul bisericii din Prejmer s-a ridicat un zid de apărare oval, la bază cu grosimea de 3-4 metri, înalt de 10-12 metri.
La sfârșitul secolului XV- începutul secolului XVI s-au adăugat 4 turnuri, trei circulare și unul poligonal, legate de Turnul Porții printr-un zid mai scund, azi dispărut.
De la poartă spre incinta fortificației se străbătea un coridor, lung de 32 metri, deasupra căruia în 1793 s-au creat magazia fiscală, azi un mic muzeu și casa sfatului, actual folosită pentru slujbe în timpul iernii.
Tot în secolul XVI s-a construit un castel care, unit cu turnul din sud-est, delimitau „Curtea brutarilor”, unde funcționau o brutărie și o moară antrenată de cai.
Zidul de apărare a fost prevăzut cu creneluri, guri de foc și s-a creat un drum de strajă lat, în caz de atac accesat rapid din camerele superioare.
La exterior zidul a fost înconjurat de un șanț cu apă, lat de cca. 7,5 metri și adânc de cca. 5,6 metri, azi astupat, peste care se trecea pe un pod mobil.
În interiorul zidului, a castelului și „Curții brutarilor, s-au creat peste 270 de camere, situate pe mai multe niveluri, accesate prin scări și galerii de lemn, folosite pentru provizii (grâne, slănină) chiar și în prima parte a secolului XX.
În cazul în care erau atacați, locuitorii se refugiau și locuiau acolo. Existau de asemenea și două camere folosite ca școală, în carestudiile nu se întrerupeau nici în caz de război.
În perioada 1960-1970 și din 1993 ansamblul a fost reparat și restaurat. Câteva încăperi au transformate în muzeu, cu exponate istorice și etnografice.
Lateral de Cetatea Țărănească se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, în stil neobizantin, sfințită în anul 2017.
Cetatea Făgărașului este situată în centrul municipiului Făgăraș din județul Brașov. În secolul XII acolo a existat o fortificație de pământ și lemn. Pe acel loc, pentru a se apăra împotriva atacurilor tătarilor și otomanilor, Voievodul Transilvaniei Ladislau Apor a hotărât să construiască o cetate (1310).
În Evul Mediu cetatea, împreună cu feuda Amnașului (azi zonă din jud. Sibiu), au fost acordate de regii Ungariei domnilor munteni care se refugiau peste munții Carpați, între care Vladislav Vlaicu (1364-1377) și Voievodul Țării Românești Mircea cel Bătrân. Până în secolul XVI a fost deținută pe rând de mai mulți boieri și voievozi români.
În 1526 a intrat în posesia lui Ștefan Mailat, fiul uni boier localnic, ulterior Voievodul Transilvaniei (1534-1541), care a fortificat-o. Zidurile de apărare au fost dublate și interiorul amenajat cu încăperi de locuit și pivnițe boltite.
La sfârșitul secolului XVI cetatea a fost ocupată de Mihai Viteazul (1599) care, devenind Principe al Transilvaniei, a mutat familia și tezaurul domnesc acolo.
În 1617 turnul de sud-vest, cunoscut cu numele de Turnul Roșu, a fost înălțat pe cinci nivele.
Șanțul de apărare exterior a fost lărgit și legat de râul Olt printr-un canal subteran (1630). În fața porții de acces, peste șanț a fost creat un pod rabatabil.
În secolul XVII a devenit reședința principilor Transilvaniei, Gabriel Béthlen (1613 – 1629) şi Gheorghe Ráckozy I (1630 – 1648), astfel dieta s-a reunit frecvent acolo.
Cetatea a fost extinsă și modificată, formă pe care o are și în prezent. În 1657 a fost înființată prima școală cu predare în limba română, patronată de soția lui Ráckozy I.
La sfârșitul secolului XVII, Transilvania trecând sub stăpânirea habsburgică, cetatea a fost preluată de austrieci (1696), transformată în cazarmă și o parte din pivnițe în închisoare militară (1699).
În timp în celulele ei au fost închiși și torturați și iobagii rebeli.
Din 1721 a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), când la etajul întâi al aripii de sud a cetății a fost amenajată reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi, care nu a folosit-o, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos.
Trecând secolele și schimbându-se situația politică, în timp cetatea a fost părăsită și s-a ruinat, stare în care a găsit-o Nicolae Iorga, când a vizitat Făgărașul (1903). În perioada 1948-1960 a servit ca închisoare pentru deținuții politici.
Apoi a fost reparată, restaurată (1965-1977) și o parte transformată în muzeu (1968), afiliat Muzeului Brukenthal din Sibiu.
În localitate exista și un muzeu, înființat sub egida ASTRA, pe baza colecției profesorului Valer Literat (1923), ulterior transformat în muzeu de stat, Muzeul Orășenesc Făgăraș (1951).
În 1973 a fuzionat cu muzeul din cetate și până în 1981 a fost numit Muzeul Cetatea Făgăraş.
Din 2004 i s-a alăturat numele colecționarului. Azi, numit Muzeul Țării Făgărașului „Valer Literat”, are în patrimoniu peste 17.000 de piese. Ele prezintă istoria și etnografia zonei.
Sunt grupate în 20 de colecții: arheologie, numismatică, cahle, carte veche, artă decorativă şi plastică, port popular, ceramică decorativă, port popular, icoane pe sticlă etc., cea mai veche piesă fiind o mască romană de paradă (secolele II-III d.Hr.).
Pe lângă muzeu, în cetate funcționează și Biblioteca Municipală, cu aproximativ 10.000 de cărți și publicații.
Vizitând centrul istoric al orașului Brașov, de la Poarta Șchei m-am îndreptat spre Piața Apollonia Hirscher. Pe laterala străzii, în apropiere de poartă, se află Sinagoga Neologă Beit Israel, pe care am avut norocul să o găsesc deschisă.
Primii evrei au sosit în Brașov în anul 1807. Cu aprobarea autorităților locale, în 1826 au înființat comunitatea evreilor, membrii ei fiind mai ales negustori., restul meseriilor (zugravi, bijutieri, croitori, etc.) putând să le practice doar ocupând locurile de muncă eliberate de sași. Religios, în 1877 evreii s-au divizat în două rituri: ortodox și neolog, fiecare construindu-și propria sinagogă, cea ortodoxă în 1924 și cea neologă în perioada 1899-1901.
Clădirea în stil neogotic, cu elemente maure și romanice, de tip bazilică cu trei nave, ocupă o suprafață de 657 metri pătrați.
În timp numărul evreilor a crescut, interbelic comunitatea ajungând să aibă un rol important în viața economică și socială a orașului.
În 1940 cuprindea 6.000 de persoane, număr care a scăzut în Al Doilea Război Mondial, prin deportarea masivă în lagărele de exterminare. În acea perioadă sinagoga a fost devastată de legionari.
Postbelic o mare parte din evreii Brașovului a emigrat în Israel, în 1956 în oraș locuind doar 1.759 de persoane.
Sinagoga a fost renovată cu ocazia împlinirii a 100 de ani de existență (2001) și a continuat să funcționeze până azi.
În curtea ei s-a creat Memorialul Holocaustului (2014). Cuprinde un monument și lista cu numele celor 240 de evrei decimați în lagărele de la Auschwitz și Birkenau.
În apropiere, Strada Sforii a fost creată ca scurtătură, lungă de 80 metri, între Poarta Șchei și strada Cerbului, pentru intervenția de urgență a pompierilor (sec. XVII). Cu lățimea de 1,11-1,35 metri, este pe locul trei între străzile cele mai înguste din Europa.
În anul 2003 a fost restaurată, pavajul modificat, pereții clădirilor renovați și s-a creat iluminarea cu felinare. În timp pereții au fost acoperiți cu picturi murale și în 2018 strada a fost declarată galerie de artă stradală.
O legendă spune că în perioada medievală strada era locul de întâlnire a îndrăgostiților, cei care se sărutau fiind sortiți să rămână împreună toată viața.
Trecând de Strada Sforii, am cotit la dreapta și am intrat în Piața Apollonia Hirscher, numită după cea mai bogată femeie din cetate în secolul XVI, o sibiancă căsătorită cu negustorul și judele Brașovului, castelan al cetății Bran, care conducea afacerile familiei.
A continuat activitatea și după moartea soțului, întinzându-și afacerile până în Turcia și Austria. Din imensa avere adunată, a întemeiat mai multe fundații, a participat la dezvoltarea cetății și a donat o parte din bani localnicilor.
Din piață plecau mai multe străzi care făceau legătura cu Poarta Șchei, Târgul Straielor și piața de zarzavat, cu Târgul Florilor din Piața Sfatului, ultima stradă comercială pe care au existat magazine, ateliere, o tipografie, etc., din care s-au păstrat câteva clădiri, pe care am urmat-o și eu.
În Casa Ciurcu cel căruia îi poartă numele a înființat Librăria și Editura Ciurcu (1880). Împreună cu fratele său au editat 6 colecții de literatură românească (1890), numite „biblioteci”. Apoi au achiziționat de la Viena o tiparniță modernă (1896) cu care au tipărit peste 150 de manuale școlare și nenumărate cărți de cultură, între anii 1880-1910 difuzate în teritoriile românești, aflate sub stăpânirea austro-ungară și în România, cca. 7 milioane de cărți.
O perioadă de timp strada s-a numit Tărgul Peștelui, deoarece acolo se adunau comercianții cu peștele prins în râul Olt, numită strada Teatrului , după construirea Teatrului (sec. XVIII). Clădirea a fost folosită și pentru desfășurarea balurilor și concertelor. Demolată și reconstruită în stil baroc, cu elemente rococo (1892-1894), cu fațada în stilul renașterii italiene, pe care s-au postat busturile lui Wagner, Schumann, Mozart, Beethoven, Goethe, Schiller și Shakespeare, a fost numit Teatrul Reduta, după o renumită sală de spectacole din Viena. În decursul timpului a funcționat ca teatru, cinematograf, între 1948-1959 ca Teatru de Stat, apoi Casa de Cultură Brașov și azi Centrul Cultural „Reduta”, cu o sală de spectacole (370 locuri), sala de balet „I.C. Vasiliu”, sala de muzică „Franz Liszt” (70 locuri), Sala de Consiliu (30 locuri)și la subsol sala Arcadia.
O altă donație, făcută de Apollonia orașului, a fost Casa Negustorilor (1545), atunci cea mai mare casă din oraș, actualul Restaurant Cerbul Carpatin, situat la capătul străzii, cu o parte în Piața Sfatului. În trecut la etaj se vindeau cizme, numite „bătăuși”, după care a fost numită și Casa Bătăușilor. Construită sub forma unei hale cu arcade, numeroase încăperi și pivnițe boltite, având o curte interioară, era folosită pentru comercializarea produselor de cele 50 de bresle. În 1911 a găzduit Căpitănia Orășenească și Pivnița Eszterházy. În decursul timpului a fost distrusă de mai multe incendii, de fiecare reparată și în 1960 restaurată.
În casa de vis a vis, situată pe colțul cu Piața Sfatului, a funcționat o farmacie (1512), etajele fiind ocupate de proprietarul ei. Clădirea a fost refăcută în 1566, an în care a fost atestată documentar. În jurul anului 1800 clădirea a fost extinsă cu 2 metri spre Piața Sfatului, când fațada a fost modificată și în perioada 1993-2008 a fost restaurată. În ea azi funcționează Muzeul Civilizației Urbane a Brașovului, secție a Muzeului de Etnografie Brașov, în care au fost create, după modelul timpului, un lapidariu, o pivniţă cu mărfuri (sec. XVII-XVIII), un han braşovean (sec. XVIII), o cameră copil (sec. XIX), o cameră de patrician, diverse ateliere, etc.
În zona Pieței Sfatului în 1383 a început constrcția unei biserici, azi renumita Biserică Neagră, în care se desfășoară numeroase concerte de orgă. În centrul pieței în secolul XV exista un turn de supraveghere. În 1420 Bresla Blănarilor, primind dreptul de acordare a dreptății”, a alipit o cameră în care se țineau și ședințele magistraților. Distrusă de invazia turcilor (1421), clădirea a fost reconstruită (1503) și, numită „Praetorium”, a devenit sediul administrației orașului. La subsol s-a amenajat o închisoare, cu o cameră de execuție (1521), apoi turnul a fost înălțat (peste 50 metri) și în partea superioară s-a creat o galerie și s-au construit 4 turnulețe, semnificând dreptul orașului de a pronunța sentințe capitale (1528). În piața s-a construit „Stâlpul infamiei”, unde erau judecate vrăjitoarele și se aplicau public pedepse corporale acelora găsiți vinovați.
În secolul XVII, făcând rondul pe galerie, paznicii anunțau orele zilei, sunând din trompete. De asemenea anunțau eventualele incendii sau invazii. În 1646 clădirea a fost renovată. Consiliul orașului fiind format din 100 de membri, s-a construit o nouă sală. În anii 1770-1778 Casa Sfatului a fost refăcută în stil baroc, cu acoperișul în formă sferică, în turn s-a instalat un clopot și închisoarea a fost desființată. Un secol mai târziu mansarda a fost amenajată cu încăperi, folosite de administrație (1835-1837), turnul cu 7 etaje, înalt de 58 metri, a fost prevăzut cu ceas (1865), casa primind actuala formă, în stil gotic, cu etajul în stil renascentist și baroc.
În 1876 administrația s-a mutat într-o nouă locație și în clădire au rămas doar arhivele, la rândul lor mutate în 1923. În 1892 ceasul a fost schimbat și a rămas funcțional până azi. Sub comuniști clădirea a fost transformată în Muzeul de Stat Brașov (1950), azi Muzeul Județean de Istorie. Pe balconul turnului, amintind de vremurile apuse, în week-end, de două ori pe zi, trei trâmbițași interpretează de melodii românești, săsești și maghiare.
Piața a fost folosită încă de pe vremea dacilor ca loc de depozitare a alimentelor. Din 1520, numită Markplatz, a obținut dreptul de a organiza târguri de două ori pe săptămână, lunea și vinerea dimineața.
Clădirile care o delimitau au fost avariate, unele distruse, de cutremurul din 1738, ulterior reconstruite. Până azi au rezistat 30 de clădiri, înscrise pe lista monumentelor istorice.
Pentru a intra în cetate, negustorii treceau cu carele, încărcate cu marfă, prin Poarta Vămii (sec XVI), unde plăteau o taxă. Ajungând în piață, își așezau marfa în locuri stabilite după sortimente. Pe latura de sud-est, cu Casa Negustorilor, era Șirul Florilor, care se continua până la Biserica Neagră cu Șirul Fructelor, pe partea de sud-vest era Șirul Botelor.
Pe latura de nord-vest (unde se află acum Banca Națională și interbelic Casina Română, instituție culturală care a adunat cei mai străluciți cărturari ai Brașovului) se afla Șirul Inului, pe cea de nord-est Șirul Grâului, loc devenit în timp promenadă („corso”). După punerea în funcțiune a primului tramvai mecanizat din România (sec. XIX), acesta oprea în piață la stația Promenada.
Clădirea de lângă Banca Națională, deținută de familia Mureșanu, a fost sediul Gazetei Transilvania, apărută în 1838, condusă de Andrei Mureșanu. Urmașii familiei au donat-o statului, împreună cu piese de mobilier, o colecție de picturi și sculpturi, o arhivă cu peste 25.000 de documente și manuscrise și din 1968 în ea azi funcționează Muzeul „Casa Mureșenilor”.
Pe aceeași latură a pieței, în Târgul Cailor, a existat o capelă (sec. XVII). După ce Împăratul Iosif II a emis Decretul de Toleranță (1781), autoritățile au permis ridicarea unei biserici ortodoxe, cu condiția să nu fie situată la stradă. Din donațiile, cele mai multe făcute de negustori veniți din peninsula Balcanică, ascunsă între case, s-a construit Biserica Ortodoxă Grecească „Sf. Treime” (1784-1787).
Clădirea, din piatră și cărămidă, a folosit ca și clopotniță fostul Turn al Pulberăriei, din vechile fortificații. În secolul XIX biserica a fost modificată. S-au construit 8 cripte, lipite de zidul din sud (1812) . Pe fațadă au fost postate 3 icoane pictate în ulei, prezentându-i pe Sf. Ap. Petru, Sf. Ap. Pavel și central Sf. Treime, încadrate de elemente din stuc, în stil baroc.
Interiorul a fost decorat cu basoreliefuri vegetale, în 1855 s-a instalat un iconostas nou, îmbrăcat în foiță de aur și până în 1859 s-a executat pictura interioară, prezentând personaje și scene religioase, care a fost restaurată în timp de 3 ori, ultima dată în 1987. A fost decorată cu icoane pe lemn și pânză ( sec. XVII-XVIII) care s-au păstrat până azi.
Biserica a fost folosită atât de ortodocșii greci cât și de cei români. Între ei s-au iscat dispute, grecii revendicând-o, au urmat numeroase procese (1789-1887) în urma cărora românii au cedat-o.
Biserica a rămas în custodia grecilor, în 1924 a reintrat în custodia canonică a Sibiului și din 1942 slujbele s-au ținut iar în limba română. În 1958 i s-a adăugat pridvorul de la intrarea principală.
Ortodocșii români renunțând, și-au construit o capelă, pe latura pieței unde funcționa Târgul Grâului, pe locul caselor negustorului Constantin Boghici, având aceeași condiție impusă de autorități, să nu fie la stradă (1833). Apoi au adunat fonduri și în perioada 1895-1896 au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. Adormire a Maicii Domnului”, tot atunci construind și casa parohială, aceasta fiind situată la stradă.
Pentru a se ajunge la biserică, s-a construit un coridor, cu tavanul boltit, prevăzut cu arcade, care străbătea mijlocul parterului casei parohiale.
Clădirea, în stil neobizantin, a fost prevăzută cu o cupolă centrală și un turn clopotniță.
În interior a fost postat un iconostas sculptat și aurit, pictat în 1898.
Pictura interioară a fost executată abia în 1937, ulterior restaurată de trei ori, ultima dată în 2005.
Interbelic numele Pieței Sfatului a fost schimbat în Piața Libertății. În anii 1970-1980 a fost transformată în parcare, desființată o dată cu resistematizarea centrului istoric și, în centrul ei, construită o fântână arteziană (1984). Începând cu anul 1968 piața a devenit foarte cunoscută, acolo începând să se desfășoare Festivalul Internațional Cerbul de Aur, azi în ea fiind organizate frecvent diverse evenimente culturale, concerte în aer liber, etc.
Într-una din excursiile prin județul Brașov m-am oprit două zile în municipiul Brașov, așezare existentă încă din neolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice care au scos la iveală și urme de locuire din epoca bronzului și dacică. Intrând în oraș dinspre vest, m-am oprit la cea mai veche clădire păstrată până azi, Biserica „Sf. Bartolomeu”, atestată documentar din 1223, de rit romano-catolic. Istoricii presupun că a fost construită de Ordinul Cavalerilor Teutoni. În decursul timpului a fost deteriorată de atacurile mongolilor (1241), tătarilor și turcilor (1421), armatele conduse de Vlad Țepeș (1460) și Gabriel Báthory (1611), de fiecare dată fiind reparată, interiorul de azi fiind creat în reconstrucția din perioada 1634-1663, când s-a ridicat și turnul, dotat în 1741 cu un ceas, înlocuit în 1806 cu actualul, încă funcțional.
În jurul bisericii s-a construit un zid de apărare din piatră care, exceptând părțile de est și nord, în timp demolate și reconstruite, s-a păstrat până azi. În timpului unui mare cutremur (1822) turnul s-a prăbușit. Până în 1842 a fost reconstruit în forma actuală, altarul transformat în stil clasicist și biserica dotată cu o orgă, înlocuită în 1923 cu cea existentă și azi. În secolul XVI a avut loc Reforma Protestantă și biserica a trecut la ritul evanghelic lutheran. Aparținea de Biserica Neagră din Brașov, de care s-a despărțit abia în 1863.
De acolo m-am îndreptat spre cartierul Șchei, unde îmi rezervasem cazarea la Happy Mood Apartments, locație pe care o recomand tuturor, fiind situată în apropierea centrului vechi al orașului și având un preț rezonabil. Vis a vis de ea am văzut Colegiul Național „Andrei Șaguna”, în 1922 gimnaziu, numit după fondatorul școlii ortodoxe românești, a treia din Transilvania (1850-1851) și din 1996 colegiu.
După Reforma Protestantă a fost preluat de congregația evanghelică. Din 1948 preluat de stat, a fost transformat în Liceu Sportiv, care a continuat să funcționeze și după retrocedarea clădirii către biserica evanghelică (2009). Din 2018, printr-o convenție, rămânând în proprietatea bisericii, clădirea a fost dată spre utilizare gratuită Liceului Teoretic „Honterus”.
Cartierul, numit „Cutun” sau „Cotun”, o așezare românească, de formă circulară, a existat înainte de înființarea cetății Brașovului. Înălțându-se zidurile și bastioanele cetății (1455), cătunul a rămas în afara incintei. Era locuit de paznici ai cetății, numiți șchei, foști iobagi cu îndatoriri militare, de la care a primit în timp numele de Șcheii Brașovului. Locuitorii puteau intra în incintă doar la ore fixe și, pentru a-și vinde produsele, trebuiau să plătească o taxă. Numele Șchei l-a primit sub austro-ungari, cancelaria maghiară folosind termenul șchei sau scheau pentru a denumi cartierele de credincioși de rit slavon (1595).
Pentru a-l vizita, de la cazare am urmat strada Prundului, spre Piața Unirii. Am trecut pe lângă Casa Ștefan O. Iosif (1875-1913) în care s-a născut și copilărit cunoscutul poet și traducător român, fiul directorului Gimnaziului român din Șchei.
Pe aceeași parte a străzii, într-o clădire de epocă, bine păzită, pe care după multe insistențe am reușit să o fotografiez, funcționează Direcția Județeană de Informații.
Nu departe, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Andrei Mureșanu”, din 1992 numit după poetul și publicistul român, autorul poeziei „Un răsunet”, devenită imnul revoluționarilor români de la 1848-1849 „Deșteaptă-te române”, azi imn național. În fața liceului a fost postat bustul scriitorului (2005).
Cam după 5 minute am intrat în Piața Unirii, fosta Piața Prundului, numită după acumularea de prundiș, adus de apele ce coborau de la Pietrele lui Solomon.
Pe una din laturi am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, cea mai veche biserică ortodoxă din orașul Brașov, se află pe locul unde în 1292 s-a construit o Biserică de lemn, în jurul căreia se întindea satul Cutun, menționat în bula emisă de Papa Bonifaciu IX (1399) prin care se cerea convertirea la catolicism. Pe locul ei în 1495 fostul Domn al Țării Românești Vlad Călugărul, retras în zona Brașovului, a început construirea unei biserici din piatră, terminată abia în 1519 de Domnitorul Țării Românești Neagoe Basarab.
În decursul timpului mulți domnitori au contribuit la îmbunătățirea construcției astfel cu sprijinul Domnitorului Țării Românești Petru Cercel s-a zidit pridvorul și altarul a fost împodobit cu multe icoane prețioase (1584), Domnitorul Moldovei Aron Vodă a înălțat turnul clopotniței și a zugrăvit interiorul (1596-1597). În timp mulți voievozi și chiar Împărăteasa Elisabeta a Rusiei au înzestrat-o cu obiecte de cult și alte daruri prețioase.
În 1651 s-a terminat construirea Paraclisului „Sf. Ioan Botezătorul”, un secol mai târziu a Paraclisului „Buna Vestire”, din partea de nord (1733-1734), pictat câțiva ani mai târziu, între anii 1750-1752 Paraclisul „Înălțarea Domnului”, pictat la exterior și interior, cu un iconostas în stil brâncovenesc. În aceeași perioadă, din donația Împărătesei Elisabeta a Rusiei, în partea de vest s-a ridicat turnul cu ceas.
Clădirii, din piatră și cărămidă, inițial în stil gotic, în timp i s-au adăugat elemente în stil baroc, ajungând ca azi să aibă aspectul unei piramide cu un turn central mare, flancat de două turnulețe și unul mai mic deasupra intrării.
În perioada 1939-1946 frescele au fost înlocuite cu altele prezentând scene biblice și personalități. La exterior pe perete nordic s-a creat intrarea lui Mihai Viteazul în Brașov, pe peretele frontal cei patru voievozi, ctitorii bisericii, pe peretele sudic încoronarea Regelui Ferdinand la Alba Iulia și pe peretele estic Mitropolitul Andrei Șaguna, însoțit de juni, cu Liceul fondat de el în fundal.
În interior au fost pictați Mitropolitul Andrei Șaguna, Mitropolitul Bălan, Regele Mihai și mama sa Elena, Regele Ferdinand și Regina Maria. Reprezentanții regalității au fost acoperiți în timpul comunismului, ulterior picturile restaurate (1999).
Biserica a sprijinit Societatea Junilor Brașoveni, înființarea Primei Școli Românești, s-a implicat în viața politică ca Unirea lui Mihai Viteazul, Războiul de Independență, Revoluția de la 1848, Unirea Principatelor Române, Marea Unire de la 1918.
În cimitirul bisericii au fost îngropate mari personalități ca Nicolae Titulescu, Ioan Meșotă, Aurel Popovici, etc.
Încă din 1480 lângă biserică, într-o clădire din lemn, a funcționat o școală pentru clerici și grămătici, atestată documentar din 1497, cărora li s-au alăturat și dascăli, inițialcu aceleași aceleași atribuții de educatori, traducători, copiști, delegați oficiali în misiuni diplomatice. În secolul XVI Diaconul Coresi s-a stabilit la Brașov unde, ajutat de ucenicii de la școala din Șchei, a tipărit 17 cărți în limbile slavonă și română (1558-1581), între care și un catehism în limba română, acceptat de autorități ca primul manual românesc, folosit la Școala din Șchei (1578).
După ce biserica a fost terminată, pe locul vechii clădiri de lemn s-a construit una din piatră, în 1760 înălțată cu un etaj, apoi transformată în stil baroc, primind actuala formă. În secolul XVIII, când învățământul a devenit obligatoriu pentru copiii între 6-12 ani, a devenit școală elementară, frecventată și de viitorii elevi de gimnaziu.
Din 1946 o parte a clădirii a fost folosită pentru arhivele bisericii și în 1957 profesorul Ion Corlan a înființat Muzeul „Prima școală româneascăˮ, aparținând Bisericii „Sf. Nicolae”, azi cu 5 săli: Sala de clasă Anton Pann, în care sunt expuse călimări, tocuri, tăblițe, etc., folosite pe vremuri de elevi, Sala Diaconu Coresi cu o replică a tiparniței folosită de Coresi, la care se mai poate lucra și astăzi, Sala Cartea și cărturarii brașoveni- care expune cărți religioase vechi și tablourile în ulei pe pânză ale mitropolitului Andrei Șaguna., Sala Cartea, factor de unitate națională cu peste 80 de hrisoave domnești, cărți de limbă româna medievală, printre care se numără: „Biblia de la București” (1688), „Cazania lui Varlaam” (1643), „Îndreptarea legii” de la Târgoviște (1652), Coresi: „Cazania a II-a” („Cartea românească cu învățătură”),etc. și Sala cu vatră- etnografică, cu icoane pe sticlă și obiecte casnice din perioada medievală.
Pe o altă latură a pieței se află Troița lui Ilie Birt, ridicată în 1738 de căpitanul din armata husarilor și negustor de vază din Șchei, cel care fiind delegat permanent al românilor din Șchei la Viena, Budapesta și Cluj, a apărat drepturile negustorilor. Pe troiță a postat vulturul bicefal pe care în 1780 a înlocuit-o cu stema României. Troița a fost restaurată în 1886 și în 1920 a fost înconjurată cu grilaj de fier.
În piață, în memoria eroilor din Primul Război Mondial, „Reuniunea Femeilor Române” a postat Statuia Soldatului Necunoscut (1939), un soldat cu arma în mână, în poziție de atac.
Din piață m-am îndreptat spre cimitirul Șchei, pentru a vedea Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”. Inițial o capelă ortodoxă (1876), a fost folosită de populația din Șchei ca biserică. În 1899, când s-a terminat construcția Bisericii „Adormirea Maicii Domnului” din Cetate, a redevenit capelă. A redevenit biserică în perioada 1919-1946, când a fost folosită de Garnizoana Militară, până ce aceasta s-a desființat. Ca și capelă a funcționat până în 1954, când a fost declarată biserică parohială, al cărei interior a fost pictat în frescă (1969-1973).
În cimitir se află mormântul lui Andrei Mureșanu, poet, lingvist, revoluționar român, unul dintre conducătorii Revoluției 1848, decedat la Brașov în 1863, ale cărui rămășițe au fost aduse acolo în 1925.
Am cotit după cimitir și m-am îndreptat spre o altă biserică din cartier. Pe străduța îngustă am remarcat două case înscrise în patrimoniul istoric, numite după cei care le-au deținut. Casa Dr. Voicu Nițescu (1883-?1954)a fost locuită de omul politic, consilier la Conferința de Pace de la Paris (1919), directorul ziarului brașovean Gazeta Transilvaniei”, francmason din „Loja Dreptatea”, înființată la Brașov 1923, deputat național-țărănist, care a îndeplinit funcția de ministru în diverse guverne din anii ’30.
Casa Muzeu Ștefan Baciu (1918-1993) a aparținut criticului de artă, diplomat, eseist, memorialist, poet, care a răspândit ideile mișcării suprarealiste, profesor universitar, traducător și ziarist român din diaspora din Brazilia (din 1949), apoi SUA (din 1964), cu peste 100 volume de poezie, memorialistică, eseistică, traduceri și peste 5000 de articole și studii la activ, apărute în presa română, germană, franceză, latino-americană, nord-americană și elvețiană.
La capătul străzii am ajuns din nou pe strada Prundului, la Biserica Evanghelică din Șchei, construită în perioada 1790-1793.
Cu permisiunea celor care repetau piese muzicale, am putut vedea și interiorul ei.
O casă din zona bisericii găzduiește Uniunea Junilor din Șchei și Brașov, fondată în 2011 și Muzeul Junilor, cu obiecte vechi, costume, aparținând celor 7 cete de Juni din Brașov, icoane pictate pe lemn și sticlă, etc., din colecțiile private ale locuitorilor din Șchei. Pe acel loc, cu ocazia împlinirii a 25 de ani de la înființarea Coralei Bărbătești din Brașov, s-a construit o hală din lemn (1884), care a fost folosită pentru diferite festivități muzicale.
Hala a fost distrusă de un incendiu (1910) și pe locul ei s-a construit o clădire, în stil neoromânesc, pentru Dispensarul Ambulatoriu al Societății pentru Profilaxia Tuberculozei (1920). În timp în clădire a funcționat societatea filantropică ,,Leagănul Principele Mircea”, sub patronajul Casei Regale a României și în anii 1980-1990 cabinete medicale.
În apropierea clădirii se află Poarta Șchei, un arc de triumf din cărămidă și piatră, în stil clasic, cu o intrare principală și două secundare, construită în anii 1827-1828, după vizita Împăratului Francisc I la Brașov (1817), în timpul sistematizării orașului, când o parte din fortificațiile din nord-est și sud-vest ale cetății au fost demolate, pentru a se crea mai multe căi de acces, comerțul fiind în acea perioadă înfloritor. Poarta a fost avariată de cutremurul din 1977, ulterior restaurată și în 2004 consolidată.
Poarta Ecaterinei, situată lateral de Poarta Șchei, în partea de vest a cetății medievale, atestată documentar din 1559, a fost construită pe locul unei vechi porți din lemn, Poarta Sfântului Duh (1522), distrusă de inundația din 1526. Timp de 3 secole a fost singura poartă de acces în cetate. Turnul porții, o clădire pătrată, cu trei niveluri, în partea superioară avea patru turnulețe care simbolizau dreptul conducătorilor cetății de a aplica pedeapsa cu moartea.
Era prevăzută cu galerii de lemn pentru apărători, opt guri de tragere și un pod mobil, cu lanțuri, care se rabata peste șanțul cu apă înconjurător. O dată ce negoțul a luat avânt (secol XIX), au fost necesare mai multe intrări în cetate și s-au construit Poarta Șchei, Poarta Târgul Cailor și Poarta Vămii, Poarta Ecaterinei fiind demolată, păstrându-se doar turnul porții, care a supraviețuit până azi.
Până în 1954 turnul a fost folosit ca depozit, apoi restaurat (1971-1973). Azi găzduiește expoziții de artă și istorie.
Vis a vis de poartă se întinde Parcul Gh. Dima, pe care l-am traversat.
statuia Ciprian Porumbescu
Grupul statuar Gemenii Lepădatu (dezvelit 2019)
Se însera, așa că pe lângă Biserica Reformată, o clădire mai nouă, despre care nu am obținut informații, m-am îndreptat spre cazare, restul obiectivelor istorice din cartier urmând să le vizitez a doua zi.
Comuna Feldioara, din județul Brașov, este situată la 20 kilometri nord de municipiul Brașov, pe malul stâng al râului Olt. Arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din neolitic, epoca bronzului și romană. Bazele localității au fost puse de coloniști germani în jurul anului 1150, fapt atestat de ruinele găsite în partea estică a bisericii parohiale, datate din acea perioadă.
Un secol mai târziu în Țara Bârsei s-au stabilit Cavalerii Teutoni care, pe un deal din apropierea localității, au construit o cetate, numită Marienburg, după patroana lor spirituală, Sf. Fecioară Maria (1221-1225) și în localitate o Bazilică romanică, ulterior distrusă de atacul tătarilor (1241), ale cărei urme au fost descoperite în timpul construirii unei case (sec. XX).
După retragerea cavalerilor localitatea a fost populată cu un nou val de coloniști germani. În jurul anului 1280 aceștia au construit Biserica Sfintei Cruci. În timp hramul ei a fost schimbat, devenind Biserica „Sf. Maria”, menționată prima dată documentar în 1447 într-un act de donație făcut de Iancu de Hunedoara bisericii. În decursul timpului biserica a fost avariată de cutremure, atacuri ale năvălitorilor, dar de fiecare dată a fost refăcută și modificată. Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Maria”, în stil gotic târziu, azi situată în estul localității, este încă funcțională.
Împreună cu 3 localități din Țara Bârsei, Feldioara a intrat în posesia Ordinului Cistercian. Pe locul cetății, în jumătatea de est a platoului, a fost creată o mânăstire, cu o biserică și corpuri de clădiri, din care trei au fost descoperite de săpăturile arheologice, datate din 1240, situate deasupra ruinelor din perioada cavalerilor și sub Turnul de Est, construit ulterior. Din turn s-au păstrat încăperea inferioară, fragmente din al doilea nivel și lângă el un zid de incintă de 1,80-2 metri grosime.
Se presupune că mânăstirea a fost distrusă de un incendiu și pe platou, începând din jurul anului 1300, a început construcția la actuala Cetate Feldioara.
Azi refăcută și restaurată (2013-2017) după fortificația din secolul XVII, se poate vizita, plătind intrarea.
În atacurile turcilor (1430) și în campania lui Vlad Țepeș (1457) cetatea a fost grav avariată, de fiecare dată refăcută.
Din acea perioadă datează Turnul de Vest, dreptunghiular, inițial cu 4 niveluri, accesibile din curte sau de pe drumul de strajă, a cărei parte superioară a fost refăcută din lemn în timpul restaurării.
Din Turnul de Nord, cu zidurile groase de 1 metru, s-au păstrat doar câteva fragmente, pe care s-a găsit inscripționat anul 1657.
În sudul cetății a fost creat al doilea zid de incintă, gros de 1 metru, la 1,5-4,5 metri distanță de primul zid. Fiind situat pe o pantă foarte abruptă, pentru a nu se prăbuși, partea de sud-vest a fost sprijinită de 3 contraforturi. Acestea au cedat în secolul XIX, producând o alunecare de teren, care a distrus mare parte a acelei părți din cetate.
Aproximativ la mijlocul distanței dintre turnurile de est și vest a fost construită o barbacană, prevăzută cu două turnuri. În parterul lor au fost create ganguri de acces în curtea interioară.
Turnul exterior, azi dispărut, la parter forma un coridor, acoperit cu o boltă semicirculară din cărămidă. Din el se accesa și coridorul situat între cele două ziduri de incintă.
Coridorul de acces se continua în parterul turnului interior, la capătul lui fiind poarta, care culisa și putea fi blocată cu o grindă.
În partea de vest a curții interioare, la mijlocul distanței dintre laturile de nord și sud, la 1,75 metri adâncime, s-a descoperit o fântână circulară, creată din piatră de râu. Săpăturile au continuat până la 2,5 metri adâncime, fără să ajungă la fundul ei. Acolo au fost găsite fragmente ceramice (sec. XVI-XVII) amestecate cu pământ și moloz. Azi fântâna reconstruită are o adâncime de cca. 70 metri.
Ruina unui cuptor de pâine a fost restaurată. Avea o vatră circulară, cu diametrul de 3,5 metri, din cărămidă legată cu lut, situată pe un strat de nisip, înconjurată de un cadru din piatră, deasupra căruia se ridica cuptorul, cu boltă din cărămidă.
În momentul vizitei mele în curtea cetății erau etalate câteva mozaicuri, cu autori nespecificați, probabil dintr-o fostă expoziție.
În cetate azi este amenajat un Muzeu Etnografic cu obiecte și poze vechi care evocă istoria cetății, traiul de zi cu zi a localnicilor, munca la câmp, creșterea animalelor, țesăturile făcute în casă, din in și cânepă, cultivate în zonă, activități ca fierărie, dulgherie, cizmărie, fragmente descoperite de arheologi, unele din vremea dacilor, etc.
Comuna Bran este situată în partea de sud a județului Brașov, între munții Bucegi și munții Piatra Craiului, la capătul nordic al Pasului Rucăr-Bran, pe drumul care azi leagă Brașovul de Pitești.
Se presupune că pe teritoriul ei Cavalerii Teutoni au construit un fort din lemn (1211-1225), distrus în invazia tătarilor (mongoli) în 1242.
Pe locul lui în secolul XIV a fost construit Castelul Bran și în jurul lui s-a format localitatea Bran, atestată din 1377, printr-un document emis de Ludovic I, Regele Ungariei.
În 1498 Bran a intrat sub jurisdicția Brașovului, în secolul XVI făcea parte din Principatul Transilvaniei, din cadrul Ungariei de Est și un secol mai târziu a fost inclus în Imperiul Habsburgic.
Creându-se dualitatea Austro-Ungară, în secolul XIX a aparținut Ungariei și după Primul Război Mondial a revenit Regatului România Mare, sub domnia primului rege, Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, căsătorit în 1892 cu Maria, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, încoronat la Alba Iulia în 1922 .
Regina Maria a participat activ la Primul Război Mondial, ajutând soldații din spitalele de pe front, astfel populația a numit-o „Mama răniților” sau „Regina soldat”. După moartea regelui, moștenitorul tronului, Carol al II-lea, a îndepărtat-o din viața politică. Cum după război, drept recunoștință, i s-a donat moșia cu Castelul Bran (1920), fiind al doilea loc preferat de ea, primul fiind reședința regală din Balcic, Bulgaria, s-a mutat acolo.
Îmbolnăvindu-se, prin testament a cerut ca trupul său să fie îngropat la Mânăstirea Curtea de Argeș și inima să-i fie depusă la reședința din Balcic, în Capela Stella Maris, ridicată pe malul mării. După decesul ei (1938), castelul a fost moștenit de fata ei, Principesa Ileana, sora Regelui Carol II. După semnarea Tratatului de la Craiova, când partea sudică a Dobrogei (Cvadrilaterul) a fost redată Bulgariei, a adus inima Reginei Maria și a depus-o într-o nișă, la poalele muntelui Măgura. Apoi a construit Capela „Inima Reginei Maria”, după modelul celei din Balcic (1941-1942) și a mutat-o acolo.
În 1945 a fost construit Spitalul Bran, în care a lucrat ca voluntar principesa, facilitând și aducerea de medicamente din Germania și Elveția. După abdicarea forțată a Regelui Mihai (1948), principesa a fost alungată din țară. Sub comuniști capela și spitalul au fost părăsite și în timp s-au ruinat. În 1968 directorul Muzeului Bran a preluat caseta cu inima, a ascuns-o în cadrul muzeului și în 1971 a fost dusă la Muzeul Național de Istorie al României din București, unde se află și azi. În perioada 1995-2005 capela a fost restaurată. În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă Bran-Predeal „Adormirea Maicii Domnului”.
Fostul spital a fost retrocedat (1991). În anul 2017 a fost cumpărat și renovat de Primăria Bran.
Clădirea se află în apropierea intrării la castel, pe o alee amenajată cu numeroase tonete, în care se vând variate produse și suveniruri.
În aceeași zonă, în parcul din vecinătatea castelului, se poate vizita Muzeul Satului Brănean, muzeu în aer liber, deschis în 1962.
Din satele zonei au fost aduse 18 tipuri de gospodării, pentru a arăta modul în care locuitorii lor își petreceau viața, meșteșugurile, ocupațiile de bază și tradițiile zonei.
Castelul Bran fiind unul din principalele obiective turistice din țară, comuna s-a dezvoltat și extins prin construirea numeroaselor pensiuni și vile, pentru cazarea vizitatorilor.
Vă recomand Pensiunea Iulia, în care m-am cazat eu, dotată cu toate facilitățile și situată la câteva minute de castel.
Castelul Bran este situat în comuna Bran, la capătul nordic al Pasului Rucăr-Bran, din județul Brașov. A fost construit în perioada 1377-1388, de sașii din zonă, fapt atestat de un document emis de Ludovic I Regele Ungariei (1377), prin care le acorda permisiunea, cu condiția să folosească meșterii din zonă și costurile să fie plătite de ei.
Castelul a fost ridicat pe o stâncă abruptă, deasupra drumului ce străbătea munții, făcând legătura între Transilvania și Țara Românească, pe locul unde a existat un fort de lemn, construit de Cavalerii Teutoni (1211-1225), distrus de invazia tătarilor în 1242.
În 1395 a devenit baza militară a Împăratului Sigismund de Luxemburg. Pentru a-l ajuta pe vasalul său, Mircea cel Bătrân, oștile sale au trecut munții în Țara Românească și l-au îndepărtat pe Voievodul Vlad I, numit și Vlad „Uzurpatorul”, apoi i-a donat acestuia Castelului Bran și Cetatea Bologa (jud. Cluj), cele două intrând astfel sub autoritatea Țării Românești (1407).
Castelul a fost recuperat de Scaunul Brașovului (1419). Intrând în proprietatea regalității maghiare (1427), a fost extins, sub forma unui patrulater neregulat, fortificat și închiriat Scaunul Brașovului.
În timp castelul a suferit numeroase modificări. În 1622 i s-au adăugat turnurile din sud și est și în secolul XIX acoperișul a fost schimbat cu unul din țiglă.
În semn de recunoștință pentru serviciile aduse răniților din Primul Război Mondial și constribuției la înfăptuirea Marii Uniri, în 1920 castelul i-a fost donat Reginei Maria, care l-a restaurat (1920-1929) și s-a mutat acolo. După moartea ei (1938), a fost moștenit de fata ei, Principesa Ileana, care l-a deținut până la naționalizare (1948).
Intrând în proprietatea statului, acesta l-a amenjata și în 1956 s-a inaugurat Muzeul de Istorie și Artă Feudală. Clădirea a fost restaurată în perioada 1987-1993 și muzeul a fost redeschis. A funcționat până la retrocedarea castelului moștenitorilor familiei de Habsurg (2006), când colecțiile statutului au fost mutate la Vama Medievală Bran. Pentru a putea funcționa în continuare ca muzeu, proprietarii l-au amenajat cu obiecte din colecțiile personale și a fost redeschis în anul 2009.
Castelul Bran este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din țară, fiind cunoscut în lume mai ales datorită legendei contelui Dracula, personajul fictiv, descris de scriitorul irlandez Abraham Stocker (1897), în romanul „Dracula”, care era stăpânul unui castel din Transilvania, ridicat pe o stâncă înaltă, poziționare ca cea a Castelului Bran.
Folosind porecla dată Domnitorului Țării Românești, Vlad Țepeș (secolul XV), un despot care pedepsea fără milă, scriitorul l-a plasat în castelul bântuit de vampiri și stafii, personaje preluate din legendele și miturile transilvănene. Deși în realitate domnitorul și castelul nu au avut vreo legătură, în scop turistic, o secțiune din muzeu a fost amenajată cu „povestea” lui Dracula.
Castelul este înconjurat de un parc mare, în care se află două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana. Pentru a-l vizita, există mai multe variante de prețuri, incluzând întreg ansamblul, sau doar porțiuni din el. După plata biletului se parcurge o alee, care urcă prin parcul înconjurător, până la intrarea în castel.
Sălile cu exponate sunt amenajate sub forma unui circuit, care urcă până la etajul patru, străbate terasa, apoi coboară spre ieșire. Cine dorește poate urca și în unul din turnuri.
În fostele odăi se pot vedea piese de mobilier vechi și sobele decorate, unele cu motive tradiționale.
Sala Armelor expune scuturi și steaguri decorate cu steme din Transilvania și Țara Românească, armuri, coifuri, arme albe: halebarde, spade, securi, un buzdugan și o arbaletă, create după modelele originale.
Protejate în vitrine de sticlă, se află modele de îmbrăcăminte purtate pe vremuri de oșteni.
Sala Gotică, numită după forma tavanului, ocupă fosta capelă a cetății. Preluând castelul, Regina Maria a transformat-o în Salonul Galben, pe care-l folosea pentru a servi micul dejun și pentru lectură.
În aceeași perioadă, la etajul II, a fost amenajat apartamentul Regelui Ferdinand I. Ușile antreului au fost pictate cu motive florale săsești.
În fostul dormitor azi sunt expuse coroana și sceptrul regelui.
Soba, îmbrăcată în ceramică, a fost pictată cu motivul arborelui vieții.
În camera de zi se află o masă, susținută în colțuri de lei sculptați în lemn.
În cadrul muzeului se află și o expoziție cu obiecte de tortură. Pentru a o vedea, am plătit un preț suplimentar. Exponatul principal este „Fecioara din Nürnberg”, creată și prima dată folosită în Germania (1515), obiect de tortură dotat cu lame interioare ascuțite, în care condamnatul era închis. Lamele erau poziționate pentru a răni părți ale corpului în care nu se aflau organe vitale, astfel tortura era de lungă durată.
În Scaunul Inchizitorial, folosit în Germania până în 1846, prevăzut cu țepi, deținutul era așezat dezbrăcat, imobilizat cu încuietori și lăsat să stea ore întregi, perioadă în care i se aplicau și alte torturi, cum ar fi strivirea degetelor, biciuirea, etc.
Pe Banca de alungire , tortură folosită în majoritatea țărilor Europei, deținutul era culcat, imobilizat, apoi alungit, provocându-i rupturi musculare. În paralel, pe corp i se aplica fierul înroșit, i se fracturau, sau smulgeau cu cleștele, unele părți din corp.
Pentru celelalte obiecte de tortură, pe care le-am văzut acolo, o să las imaginația Dvs. să lucreze.
După ce vizitasem câteva obiective din județul Sibiu, ultimul fiind Castelul Brukenthal din Avrig, până să se însereze mai având timp, din drumul principal Sibiu- Brașov, am deviat spre sud, pentru a vedea „minunea de basm” construită în 2014 lângă satul Porumbacu de Sus și inaugurată doi ani mai târziu.
Castelul de Lut Valea Zânelor a fost construit manual dintr-un amestec de lut, nisip, paie și apă, cu două turnuri din piatră și acoperișul imitând castelele zânelor din povești. Se preconiza ca cele 10 camere să fie amenajate pentru cazare.
O legendă spune că acel loc a fost locuit de zâne, care-l protejează și azi.
Atrăgând mulți vizitatori, s-a ridicat o clădire din piatră, pentru un restaurant, unde se pot servi produse tradiționale zonei. Lateral de castel s-a creat un parc cu case tradiționale, asemănător unui muzeu etnografic. Ora la care ajunsesem acolo fiind înaintată, nu le-am putut vizita, fiind închise.
Până în comuna Cârțișoara am mai avut de parcurs doar 21 kilometri. Îmi rezervasem acolo cazarea, dorind să vizitez Muzeul „Badea Cârțan”
Casa Andra, Cârțișoara
Localitatea a fost prima dată atestată din 1252 într-un document emis de de Regele Andrei II al Ungariei, în care apărea cu numele Kyrch, făcând parte din teritoriul donat în 1205-1206 Mânăstirii Cisterciene Cârța, centrul administrativ și politico-religios al Țării Făgărașului. După mutarea administrației în Cetatea Făgăraș, în documentele maghiare (1322) satul apare cu numele de Cârța Română. În secolul XVII, format din două componente, Oprea și Streza, satul a fost donat familiei nobiliare maghiare Teleki.
Căminul Cultural „Badea Cârțan”
Locuite de români, ortodocși, la începutul secolului XIX în cele două sate s-a construit câte o biserică, în Oprea Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1806) și în Streza Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1818).
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”
Abia în 1964 Oprea și Streza au fost unite, formând Cârțișoara, localitate numită după țăranul român, născut acolo (1849), care a luptat pentru independența românilor din Transilvania, în memoria căruia s-a amenajat Muzeul „Badea Cârțan” din Cârțișoara. Trecând cu oile în Țara Românească, l-a cunoscut pe Ion Cotigă, intelectual brașovean devenit cioban, care l-a educat. Oierul a învățat să scrie, să citească și a primit informații despre istoria românilor. Trecând cu oile pe teritoriul celor două țări, a adus cărți românești, pe care le-a distribuit în satele din Transilvania.
Pasionându-l istoria neamului și dorind să-și extindă cunoștințele, Badea Cârțan a călătorit prin țările Europei, Egipt, Ierusalim, etc., din care se întorcea întotdeauna acasă, la oile sale. Pentru a vedea Columna lui Traian, mărturie a originii daco-romane, a parcurs drumul până la Roma pe jos. În 1877 s-a înrolat voluntar în Războiul de Independență al României. Decedând, a fost înmormântat în cimitirul din Sinaia (1911).
În micul parc de lângă muzeu se află statuia Badea Cârțan și statuia Andrei Budac (1873-1912), Andrei fiind considerat ultimul haiduc al Transilvaniei. Născut în Cârțișoara și lovindu-se de nedreptățile imperiale, la 18 ani a fugit în Țara Românească, undea intrat în ceata de haiduci a lui Tican, care acționa în zona Rucărului de Argeș. Tican fiind ucis, Andrei a preluat conducerea cetei și împreună cu cei 12 haiduci au furat bogățiile ciocoilor, ajutând oamenii săraci, trecând munții când în Țara Românească, când în Transilvania. În 1907 s-au alăturat Răscoalei Țărănești. Aceasta fiind înăbușită, Andrei, împreună cu un alt haiduc, au fost arestați și întemnițați la Câmpulung Muscel. Au reușit să evadeze și au trecut munții în Ardeal. Urmăriți, nu au putut fi capturați. Dându-se un premiu mare pentru prinderea lor, au fost trădați și în 1912, la 38 de ani, haiducul a fost ucis, loc pe care azi este amenajat parcul.
Localnicii au participat la cele Două Războaie Mondiale, în care mulți au murit. În memoria lor în 2004 a fost inaugurat Monumentul Eroilor, inscripționat cu eroii războaielor și cei doi decedați în Revoluția din 1989.
La 8 kilometri nord, pe malul stâng al râului Olt, se află comuna Cârța, în care s-au păstrat ruinele Mânăstirii Cisterciene, fondată în 1202.
La mânăstire au fost aduși coloniști germani (1252-1322), care și-au construit casele în jurul ei și au format localitatea Cârța Germană.
În actuala comună funcționează două biserici, Biserica Evanghelică, din cadrul fostei mânăstiri și Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.
Pe strada principală se află fosta casă a bunicilor renumitei cântărețe de muzică populară Maria Tănase (1913-1963), mama ei fiind născută în localitate, în care a locuit și Maria, în unele perioade din viață, când a cules cântece din zonă. Pe casa, azi privată, la 100 de ani de la nașterea cântăreței a fost postată o placă comemorativă (2013).
În fosta casă a învățătorului din sat, la intrarea în mânăstire, azi este amenajat un mic Muzeu Etnografic în care sunt expuse portul tradițional, piese de mobilier, unelte, podoabe, instrumente muzicale, folosite de comunitate de-a lungul timpului.
În colțul uneia dintre încăperi am văzut o jumătate de gargui, ornament din gresie al unui fost burlan, o jumătate prezentând un tânăr și cealaltă un bătrân.
De asemenea este amintit Viktor Kästner (1826-1857), fiul fostului pastor din Cârța. Născut acolo, și-a petrecut copilăria printre ruinele abației cisterciene. Apoi a studiat dreptul la Sibiu și a devenit funcționar civil, ulterior jurnalist și lingvist. Din 1841 a scris poezii în dialectul săsesc. Izbucnind Revoluția Maghiară 1848, s-a înrolat de partea sașilor care luptau contra revoluționarilor maghiari. După ce revoluția a fost înfrântă, a atacat în scrierile sale habsburgii, care doreau reîntregirea imperiului.
La aproximativ 2 kilometri est de comună se află una dintre hidrocentralele construite pe râul Olt, Hidrocentrala Arpașu, cu baraj și lac de acumulare.
Sfârșit de iulie. Week-end liber. Mi-am propus să văd câteva foste cetăți din Serbia. Dis de dimineață din Arad am rulat cei 141 de kilometri până la vama Stamora-Moravița, din județul Timiș. Știam că va fi coadă, Serbia nefiind în U.E., dar nici chiar așa. Trei ore în plină arșiță, fără toalete la nici una dintre vămi…
Încă 15 kilometri prin provincia Voivodina, Serbia și am ajuns în orașul Vršac (Vârșeț), centru administrativ al districtului Banatul de Sud, unde doream să schimb valuta în dinari sârbești, la băncile din Arad nefiind disponibili. Pierzând aproape toată dimineața cu drumul și statul la vamă, am văzut doar o mică parte din oraș, țelul meu fiind cetățile.
Pe teritoriul orașului arheologii au descoperit urme de locuire încă din paleolitic și neolitic. Regiunea a fost locuită pe rând de sciți, geți, daci, apoi cucerită de romani (102-271) și până în secolul VI de huni, gepizi și avari. În secolul al VI-lea s-a așezat obotriții, triburi slave din nordul Germaniei de azi, un secol mai târziu a aparținut Imperiului Bulgar. Bănățenii au fost creștinizați în timpul domniei ducelui Ahtum (sec XI). Când ducele Ahtum a fost învins de oștile maghiare, Vršac a intrat în componența Regatului Ungariei, când documentele maghiare menționează existența Castelului Vrscia, aparținând în secolul IX voievodului român Glad.
În 1425 în localitate s-au așezat familii de sârbi, formând satul care, în secolul XV, era în posesia despotului sârb Đurađ Branković . Unii cercetători afirmă că în 1411 a fost donat despotului de către Regele Ungariei Sigismund, alții că Cetatea Vršac a fost construită de Branković, după cucerirea Cetății Smederevo de otomani.
În 1590-1591 Cetatea Vršac a fost cucerită de aceștia și a devenit sediul autorităților otomane. În frunte cu Episcopul Teodor Nestorović, s-a declanșat o revoltă împotriva otomanilor (1594), care a fost înăbușită și episcopul ucis. Populația refugiindu-se în Transilvania, Banatul a fost pustiit, dar o parte s-au întors, după promisiunile de pace ale turcilor. Turcii fiind înfrânți, s-au retras, o dată cu ei și musulmanii din sat. Banatul a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (1716). În acea perioadă a fost construită Catedrala Ortodoxă Sârbă Sf. Nicolae, finalizată în 1728. Apoi au fost aduși coloniști germani, care s-au așezat lângă sat, formând localitatea Werschetz, ulterior cele două așezări fiind unite (1795). În timpul războiului ruso-turc, pentru o scurtă perioadă de timp Vršac a fost ocupat de otomani (1787-1788).
Ulterior revenind sub habsburgi, orașul a început să se dezvolte, activitatea de bază fiind agricultura și viticultura, vinul din regiune fiind și azi foarte căutat. S-a înființat prima cooperativă a artizanilor din Vršac, care a construit Hotelul Concordia (1847). În 1852 a fost cumpărat de municipalitate și până în 1884 în el a funcționat o Școală Generală. Clădirea a fost extinsă, transformată în stil clasicist modern și din 1896 transformată în actualul Muzeu Orășenesc (City Museum), cu săli de arheologie, istorie, etnologie, arte, etc., cu aproximativ 300.000 de exponate.
În timpul Revoluției Maghiare din 1848-1849 populația germană din oraș alăturându-se revoluționarilor și sârbii austriecilor, s-au iscat conflicte.S-a proclamat Voivodina sârbă autonomă, care a funcționat doar un an. În perioada 1849-1860 s-a format Voievodatul Serbiei și Banatului Temeschwar, care aparținea de Imperiul Austriac și din 1867, după abolirea voievodatului, a rămas inclus în Județul Temes, în cadrul Imperiului Austro-Ungar.
Judecătoria Vršac (Vršac Court)
În apropierea muzeului se află Biserica Catolică Sf. Mc. Gerhard (St. Martyr Gerhard Catholic Church), numită după fostul Episcop de Cenad (sec. X-XI), fiul Regelui Ștefan I al Ungariei, care a fost ucis în timpul revoltei păgâne de la Budapesta.
Clădirea a fost construită în stil neo-gotic (1860), pe locul unei vechi biserici, devenită prea mică și trei ani mai târziu interiorul ornat cu picturi.
În oraș numărul românilor crescând, în perioada 1912-1913 s-a construit Catedrala Ortodoxă Română Înălțarea Domnului (Romanian Orthodox Cathedral of Ascension).
Din 1918 orașul a făcut parte din nou-înființatul Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1941-1944) din Regiunea Autonomă Banat, în zona guvernată de Administrația Militară din Serbia. După ce germanii au fost învinși, în timpul retragerii armatei o parte din populația germană a părăsit orașul (1944). Cei care au rămas, au fost trimiși în lagărele de prizonieri comuniste locale sau au fost torturați și uciși de partizanii iugoslavi. Apoi s-a înființat Republică Socialistă Federativă Iugoslavia (1945-1992), când s-au desființat lagărele (1948) și germanii au primit cetățenie. Totuși rușii au obligat să emigreze mare parte din ei.
Azi Primăria Vršac (Vršac Town Hall), oraș începând cu anul 2016, funcționează într-o clădire în stil neo-gotic, construită în 1859.
Înainte de a urca la castel, situat la marginea localității, am oprit pe dealul Misa, pentru a vedea două biserici, una catolică, cea mai veche păstrată în Banat și una ortodoxă.
După o epidemie de ciumă, catolicii din oraș au ridicat Capela Sf. Rocco, dedicată ocrotitorului împotriva ciumei (1739), în 1782 transformată în Biserica Catolică Sf. Cruce (Holy Cross Catholic Church).
Biserica Ortodoxă Sf. Teodora (St. Teodora Orthodox Church) a fost construită în 2002, în cinstea Sf. Teodor Nestodorovic, episcopul ortodox sârb de Vršac, conducătorul Revoltei Banatului împotriva ocupației otomane (1594), canonizat în 1994.
Încă câteva serpentine și am ajuns la o parcare, amenajată lângă un restaurant, capăt de drum pentru mașini. A început să plouă torențial și, stând în mașină, mă gândeam că , dacă am ajuns acolo, ar fi păcat să nu pot vedea turnul. Noroc că a fost o aversă trecătoare.
După 15 minute de urcuș lejer, am ajuns pe platforma dealului Kula (399 metri altitudine), la fosta Cetate Vršac (Vršac Fortress), din care s-au păstrat câteva ziduri și Turnul de observație (donjonul), azi numită simplu Turnul Vršac (Vršac Tower).
Cetatea a fost construită în secolul XV, în două etape, prima fiind partea de est cu metereze și donjonul (turnul de observație), urmată de ridicarea unui turn semicircular, cu două niveluri, având diametrul de 10 metri și înălțimea 8 metri și a zidurilor de apărare.
Avea formă aproximativ dreptunghiulară, cu lungimea de 46 metri și lățimea 18 metri. Pe lângă clădirile militarilor, castel și donjon, în fortăreață a existat și o cisternă de apă, distrusă în momentul prăbușirii zidurilor.
Clădirea principală era situată lângă meterezele sudice. La parter existau două încăperi, una mai mare, folosită ca depozit de provizii și alimente și una mai mică, în care s-au descoperit rămășițele unui cuptor. Etajul era accesat pe o scară de pe peretele nordic.
Turnul cu trei niveluri, de 20 metri înălțime, a fost realizat din bolovani, zidiți cu mortar, cu o grosime între 2,5-3,9 metri, având baza patrulateră, de 13,8×11 metri și un acoperiș piramidal, acoperit cu scânduri sau șindrilă.
Partea superioară a fost prevăzută cu o pasarelă, de 2 metri lățime, pe care se accesau crenelurile. În partea vestică a fost prevăzut cu deschideri prin care, pentru apărare, se aruncau asupra inamicilor pietre sau ulei încins și în partea nordică, cu două găuri de tragere. Etajele erau accesate pe scări de lemn interioare.
Înaintând spre Timișoara, otomanii au cucerit-o și au deținut-o până în timpul Marii Revolte din Banat, când Vršac a fost eliberat. Revolta fiind înăbușită, otomanii au preluat fortăreața. Lângă intrarea principală, situată în partea vestică, pentru a o apăra, s-a construit o clădire, care găzduia militari. După Tratatul de la Karlowitz (Carloviț), când s-a semnat pacea între otomani și austrieci, fortăreața a fost părăsită de militari.
Turnul a fost consolidat în 1894, 1933, în perioada 1965-1966 restaurat, în 2009 refăcut și în 2021 renovat. Săpăturile arheologice efectuate în interiorul fortăreței (1997-2002) au descoperit vase ceramice, de sticlă, 2 vase din bronz, bijuterii, sulițe și vârfuri de săgeți. Din 1948 a fost declarat monument cultural al Serbiei.
După ce am savurat panorama, care cu prindea o mare parte din zonă, am coborât la mașină și am continuat drumul, îndreptându-mă spre Cetatea Smederevo, până unde aveam de rulat 85 kilometri.
Excursiile Monicăi 