Arhive etichetă: primării

Orașul Sântana, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sântana din județul Arad, situat în Câmpia de Vest, a fost prima dată atestat documentar din  anul 1334 cu numele Comlăuș dar arheologii au scos la iveală, în locul numit „Holumb”, existența unei așezări din neolitic (5500-2500 î. Hr.), într-un vechi cimitir fragmente ceramice și schelete umane din epoca târzie a bronzului (1800-800 î. Hr.) și lângă locul numit „Săliștioara” urmele unei cetăți de pământ datând din epoca fierului (800 î. Hr.-sec. I d. Hr.) numită de localnici „Varbă”.

La marginea orașului de azi a existat localitatea Alabian sau Helebénkomlós (1216-1560), deținută succesiv de trei proprietari, care în decursul timpului a dispărut, posibil în timpul invaziei tătarilor care au distrus tot ce au întâlnit în cale (1285). În decursul timpului unele localități au fost refăcute. Invazia otomană a ars localitatea și a pustiit zona (1552-1556). După alungarea turcilor Comlăușul a făcut parte din comitatul Zărand, era anexat Imperiului Habsburgic și a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari. Dintre aceștia, Contele Harruchern a fost primul care a populat zona din nordul actualului oraș cu emigranți germani și maghiari (1730).

Până în 1748 aceștia s-au mutat în zona de sud-est a localității și au înființat satul Sfânta Ana (Sântana) care, printr-un decret al Reginei Maria Thereza, a primit statutul de târg. În același an au construit o Biserică Parohială Romano-Catolică care un secol mai târziu a ars într-un incendiu (1854) și în apropierea ei Gimnaziul care împreună cu cel din Arad erau singurele școli superioare din zonă. În locul bisericii distruse a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1864-1868), în stil neoromanic, cu un turn înalt de aproximativ 53 metri.

Biserica a fost dotată cu o orgă cu 1228 tuburi, fabricată la Oradea (1885) și în 1912 cu un altar din marmură de Carrara.

În 1755 în Comlăuș exista o Biserică Ortodoxă ruinată care a fost părăsită. Pe locul ei abia în 1905 a fost ridicată  Biserica Ortodoxă  „Înălțarea Domnului” Comlăuș.

Lângă biserică, postbelic a fost așezat Monumentul Eroilor.

Între 1936-1938, pe locul fostei școli, dărâmată (1930), a fost costruită, în stil neoromanic, Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” Comlăuș.

În Sântana populația română a crescut astfel s-a reînființat parohia ortodoxă (1926) care până în 1948 a oficiat  slujbele în capela gimnaziului apoi în diferite case. Numărul enoriașilor crescând a fost ridicată Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”  (1972-1980).

Deși neterminată, începând cu anul 1974 în ea s-au oficiat slujbele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii Romano-Catolice „Sf. Ana”, a fost ridicată o biserică ortodoxă nouă, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1998).

Din 1950 Sântana s-a unit cu Comlăușul și au făcut parte din raionul Chișineu-Criș, regiunea Arad apo,i prin reorganizările teritoriale care au urmat, de regiunea Crișana, ulterior de județul Arad. Din 2003 Sântana a primit statutul de oraș și Comlăuș a devenit cartier al acestuia..

Primăria (2008)

Sântana este un important centru viticol al regiunii. Din 2009 Juergen Hammerer, proprietarul companiei Humerer Aluminium Industries GmbH, a deschis Fabrica de reciclare a aluminiului. Orașul se mândrește cu Ștefan W. Hell, premiat în chimie cu premiul Nobel, care s-a născut acolo.

De orașul Sântana aparține administrativ satul Caporal Alexa, fost Cherechi, situat la 7 kilometri est. Acolo arheologii au descoperit un tezaur de dinari imperiali și piese anterioare cuceririi Daciei de către Traian. Documentar satul a fost atestat din 1326, cu numele de Kerek, ca aparținând familiei Salánky. A trecut din proprietar în proprietar, în 1426 schimbându-și numele în Symonkereky apoi revenind la cel anterior (1519). În sat exista o biserică ortodoxă (secolul XV) care, deteriorată în timp, a fost înlocuită cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1791), în timpul Primului Război Mondial poreclită de austro-ungari „greco- orientală română”.

Numele actual l-a primit în memoria caporalului Alexa Ion, împușcat de maghiari în timp ce escorta spre casă intelectualii comunei (1926). În sat s-a născut Ștefan Popa, senator, academician și poet sub pseudonimul Ștefan Augustin Doinaș.

Citește și Domeniul Lupaș, județul Arad

Valencia, Spania- prin Ciutat Vella

Publicat pe de
1

Lângă Placa de Bous din Valencia, Spania, se află Gara de Nord situată în districtul Extramurs, format din patru cartiere- Botànic, La Roqueta, La Petxina și Arrancapin.

Pe acel loc, prima gară a fost construită pe o suprafață de 5.000 metri pătrați, stație pentru linia de cale ferată Valencia-Port El Grao, lungă de 6 kilometri (1851-1852). Ulterior au fost create și alte linii care au permis conexiunea Barcelona-Madrid, care treceau prin Valencia (1854, 1865).

La începutul secolului XX, după ce a cumpărat terenurile înconjurătoare, Compania de Norte a extins stația pe 15.000 metri pătrați și a construit Gara de Nord  (Estació del Nord). Clădirea a fost formată din trei corpuri cu turnuri, decorate cu motive vegetale și fructe.

Central, pe fațada principală, de o parte și de cealaltă a ușii de intrare a fost pusă stema Valenciei- patru bare roșii pe fundal auriu deasupra cărora se află scutul heraldic al orașului. În partea superioară, deasupra unui ceas,  a fost postat un vultur.

Din 1941 căile ferate iberice au fost naționalizate, ulterior statul a reabilitat clădirea gării (1980-1982).

De la gară am traversat carrer de Xativa și m-am grăbit spre Piața Primăriei unde deja începea să se adune lumea pentru artificiile (mascleta) care au loc zilnic în perioada festivalului Fallas.

Piața Primăriei (Plaza de Ayuntamiento), situată în Ciutat Vella, cartierul Sant Francesco, a fost amenajată pe locul fostei piețe „Bajada de San Francisco”, sub forma unei platforme triunghiulare cu un spațiu subteran unde, deși cu multe dispute, au fost mutați florarii care până atunci își vindeau marfa în piață. Aceștia au părăsit subteranul în 1944.

În cele trei colțuri ale pieței au fost create fântâni care reprezentau cele trei provincii (1931).

În anii 1950-1960 platforma a fost demontată treptat, fântânile îndepărtate, s-a creat un spațiu plat în mijlocul căruia a fost creată o fântână și postată statuia Generalului Francisco Franco, mutată ulterior la o bază militară (1962).

În toată acea perioadă piața s-a numit Plaza del Caudillo, după numele dictatorului, fost general de armată (1939-1975).

Clădirea Primăriei Valencia (Ayuntamiento de Valencia) este formată din două corpuri conectate între ele. Inițial a fost construită Casa de la Enseñanza în care a funcționat  Școala Mayoral (1860).

În secolul XX a fost extinsă cu al doilea corp, în stil eclectic.

Din 1934 a devenit sediul Consiliului Municipal.

Pe lângă Primărie clădirea găzduiește diverse birouri, sala de ședințe a consiliului, arhivele municipale, o sală de bal și un muzeu.

După ce am participat la artificii și s-a mai degajat perimetrul, m-am îndreptat spre Biserica Sf. Augustin (Iglesia de San Agustin). Prima biserică catolică Santa Catalina Mártir y San Agustín a făcut parte din mânăstirea construită de augustinieni (1307), distrusă în timpul Războiului de Independență. Biserica a supraviețuit și a fost redeschisă în 1836 cu numele actual.

În apropierea ei se afla Grădinile vechiului Spital General al Valenciei (Jardines del Antiguo Hospital), prima Casă de Nebuni (spital cu profil psihiatric),  Spital dels Innocents e Folls  (1409) care ulterior a fost extins pentru alte specialități devenind Spital General (1512). În secolul XIX a devenit un mare complex spitalicesc cu două infirmerii, farmacie, grădină de legume, terase, grădini, cimitir și săli de predare care au fost la originea Facultății de Medicină.

Capella del Capitulet (Capela Frăției Regale a Maicii Domnului Inocenților, Martirilor și Inocentului)

Terenul pe care a fost construit spitalul a fost donat de Frăția Santa Lucia, Fecioară și Mucenică (1410). Lângă el Frăția a construit un schit (1511) care a fost extins în stil neoclasic (secol XVIII), un secol mai târziu i s-a ridicat clopotnița cu două clopote (1865), devenind Biserica Sf. Lucia (Ermita de Santa Lucía). Sub clopote, într-o nișă a fost postată statuia sfintei.

Remodelarea urbană din 1958 a demolat o parte din clădiri dar a fost oprită la insistențele publicului (1963) și clădirile rămase, ruinele descoperite prin săpături- capiteluri, puțuri, baze, coloane, declarate monument istoric național. Fostele grădini au fost reamenajate începând cu anul 1979.

Pe locul uneia dintre infirmerii a fost ridicată clădirea Muzeului de Ilustrație Valencia, cealaltă infirmerie, parțial păstrată, a fost restaurată (1979) și găzduiește Biblioteca Publica de Valencia Pilar Faus.

În apropiere, pe carrer Guillem de Castro se află Parroquia Nuestra Señora del Pilar, biserică dominicană (1667-1730) în care erau confesați bolnavii din spital. De asemenea acolo sec confesau cei care urmau a fi executați.

Am intrat pe străduțele înguste, unele doar alei, pe care m-am rătăcit.

Într-un final am ieșit într-o mică piață delimitată de clădiri mai noi, Plaza de Joan Vila-rasa .

În piață am văzut Fântâna celor Patru Continente (Fuente de los Cuatro Continentes).

După ce am fost îndrumată, dorind să ajung la Grădina Botanică m-am deplasat spre strada principală din care pornisem. În drum am trecut pe lângă o biserică piaristă din secolul XVIII, Eglesia de San Jose de Calasanz.

Începeam să mă bucur că mă rătăcisem. Mă aflam în afara zonei turistice și vedeam o altă față a orașului.

După 10 minute am ajuns în apropierea Torres de Quart unde se afla o altă biserică, La Iglesia Parroquial de San Miguel y San Sebastián sau Convent din San Francisco de Paula (1726-1739) care inițial a făcut parte din Mânăstirea San Sebastian (1533-1547), demolată după ce călugării au părăsit-o ca urmare a Legii confiscării Mendizabal.

În sfârșit am ajuns la intrarea în Grădina Botanică (El Jardín Botánico de la Universidad de Valencia).

Spre supărarea mea, era închisă, așa că m-am întors să cutreier străduțele întortocheate.

Citește și Valencia, Spania- de-a lungul Grădinilor Turia

Șofronea și Curtici, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Pentru a vizita localitățile Șofronea și Curtici am ieșit din Arad pe drumul spre Nădlac apoi m-am îndreptat spre nord și după 10 kilometri am ajuns în satul Sânpaul, comuna Șofronea.

Pe lângă Biserica Romano-Catolică (1956) m-am îndreptat spre pescăria situată în afara localității.

La ieșirea din sat am văzut Capela Ortodoxă  „Duminica Tuturor Sfinților”.

Pe un drum neasfaltat am ajuns la cele două bălți pescărie, situate de o parte și de alta a drumului.

Balta1.

Balta 2.

Activitatea era în toi. Pescarii, aliniați de-a lungul bălților, își așteptau cu răbdare „trofeele”.

M-am întors în sat și am rulat 5 kilometri până în comuna Șofronea. Săpăturile arheologice au descoperit că în acea zonă a existat o așezare încă din epoca bronzului și au descoperit monezi din perioada cucerii dacilor de către romani. Cu numele Ketsopron a făcut parte din Domeniul Herczegh (1436-1446) apoi a aparținut lui Iancu de Hunedoara (1454), a fost cucerit în invazia otomană (secol XVI) și a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când zona a fost împărțită în 24 sesii și 8 domenii nobiliare.

În perioada 1743 în localitate s-au așezat grăniceri care și-au preluat și lucrat unele terenuri fără aprobarea comitatului Arad. Satul, un amestec de agricultori și militari, a intrat în posesia familiei Kaszony (1745) apoi a Ducelui de Modena (1752).

Biserica Romano-Catolică (1967)

În 1854 a fost construită calea ferată Lokoshaza-Curtici-Arad, care avea stație și în Șofronea, ceea ce a dus la o dezvoltare mai bună a comunei.

Gara Șofronea

Teritoriul a intrat în proprietatea Baronului Purgly care și-a construit Castelul Purgly (1889) și anexele aferente, înconjurate de un parc întins pe aproximativ 3 hectare.

Lângă castel azi, îngrădit, se află Ștrandul Șofronea, foarte frecventat vara.

La încheierea Primului Război Mondial (1918) moșierul a împroprietărit țăranii cu locuri de case, situație care a atras și plugari din localități învecinate, care s-au mutat acolo, apoi populația a crescut iar prin stabilirea mai multor familii de români din Nădlac (1925), Curtici, Macea și Grăniceri (1932), perioadă în care a fost creată Parohia Ortodoxă Șofronea (1929). Fiind mulți enoriași, cu ajutorul Prefectului Aradului, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1939-1942).

Până în 1972 numărul locuitorilor s-a dublat. Aparținând mai multor religii, pe lângă Bisericile Ortodoxă și Romano-catolică au apărut o Biserică Baptistă și o Casă de Rugăciuni Adventistă de Ziua a 7-a, ultima amenajată în 1989.

Primăria

Părăsind comuna Șofronea, am rulat 9 kilometri spre nord, intrând în Zona Liberă Curtici- Arad, zonă care se întinde pe 90 de hectare, singura zonă liberă amplasată pe un coridor rutier european, în apropierea a patru puncte vamale.

În zona liberă, pe 75 de hectare funcționează peste 100 de firme cu investiții mari. Mai mult ca sigur, aparținând uneia dintre ele, la intrarea în orașul Curtici am văzut suprafețe mari de teren ocupate cu autoturisme.

Orașul Curtici, oraș de tranzit spre Ungaria, în perioada interbelică a purtat numele „Decebal”. Pe locul orașului, prima dată atestate documentar se aflau localitățile Kurtegyhaz (1332) și Kuthos (1399), dar prin săpăturile arheologice s-a datat o așezare din perioada neolitică, a bronzului și fierului, obiectele descoperite aflându-se azi în Muzeul Județean Arad. Pe teritoriul orașului au fost descoperite monede romane republicane (1862) și morminte din secolul IV.

În secolul XV au trecut din proprietar în proprietar. După înfrângerea lui Gheorghe Doja (1514), prin decretele vremii iobagii au fost  legați de glie, dijmele au crescut, și în localitatea Kurtekhaz s-au stabilit țărani refugiați sau mutați forțat din zonele de baștină (1519). În secolul XVI, în funcție de învingătorii bătăliilor purtate, au intrat când în proprietatea turcilor, când a habsburgilor, în final sub dominație habsburgică.

În anii 1751 localitatea era deținută de trei proprietari. În ea s-au mutat și grăniceri care ulterior au emigrat în Ucraina. Pe lângă munca grea din agricultură, iobagilor li s-a îngreunat viața prin construirea Castelului Keszonyi (1769) și a unei biserici.

În castel actual funcționează sediul administrativ al unui Combinat Agro-Industrial lângă care a fost amenajată o mică Grădină Zoologică.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1777)

Pentru ortodocși a existat o biserică veche care a fost lovită de trăsnet (1775), refăcută, în timp extinsă, remodelată, interiorul pictat (1950), a devenit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

Lângă biserica distrusă de trăsnet a fost construită o alta mai mică (1778), actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Satul Cutos a fost depopulat treptat, figurând pe hărțile vremii ca pustă (1808-1913), în timp ce dezvoltarea Curticiului a luat avânt și între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX de comuna Curtici aparțineau satele Garankurtos, Kiskurtos, NagyKurtos si Kutosul, locuite de români (80%), germani și maghiari și alte etnii. O dată cu darea în funcțiune a căii ferate, în 1921 a fost construită Gara ca Vama Curtici, existentă și azi, lângă care au fost ridicate Atelierele de reparații. În actele vremii (1907-1948) se consemnează exportul de cereale și animale efectuat prin punctul de frontieră Curtici.

Casa de Cultură

Din 1995 Curtici a primit statutul de oraș. Din punct de vedere religios populația este împărțită în mai multe culte.

Casa de rugăciune Adventistă (după 1989)

Biserica Creștină Baptistă „Golgota”

Citește și Comunele Macea și Grăniceri, județul Arad

 

Nădlac, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Nădlac, județul Arad, este cel mai important punct de frontieră cu Ungaria și cel mai mare al județului, prin el desfășurându-se traficul dinspre România, spre capitala statului vecin, Budapesta. Din 2015, o dată cu construirea autostrăzii (2015), are două puncte vamale, cel vechi aflat la ieșirea din oraș spre nord și al doilea pe autostradă.

În Nădlac trăiește cea mai mare comunitate de slovaci din România care reprezintă jumătate din populația orașului, cealaltă fiind formată majoritar din români, urmați de maghiari, germani și alte naționalități.

Săpăturile arheologice au scos la iveală urmele unei așezări încă din neolitic și din perioada daco-romană. În secolul X așezarea era sub stăpânirea Voievodului Glad, un secol mai târziu a fost construită o cetate (1192) care a fost distrusă de tătari (1241). Prima atestare documentară datează din anul 1310 când purta numele de Noglog. Localitatea se întindea până pe teritoriul actualului sat Nagylak (Nădlacul Unguresc) din Ungaria.

O scurtă perioadă de timp zona a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara (1446-1451). Acesta a donat moșia familiei sârbă Jaksici care au construit cu castel fortificat (1474). Castelul a fost incendiat de trupele lui Gheorghe Doja (1514) apoi distrus de armatele otomane (1529). După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană și includerea lui în Imperiul Habsburgic (1691-1716) populația scăzută ca număr nu mai făcea față muncii agricole.

În același timp în Ungaria numărul populației slovace crescând, iobagii și jelerii nemaiavând de lucru (1778) s-au mutat la Nădlac (1801-1803) unde și-au construit case și au lucrat pământurile disponibile. Au fost numiți popular „tăuți. O dată cu slovacii, localitatea a fost colonizată cu șvabi, numărul populației a crescut, s-au înființat mai multe bresle de meseriași și Nădlac a primit statutul de comună urbană (1820).

În 1775 în localitate a o existat o Biserică Ortodoxă care era ruinată. A fost înlocuită temporar cu o Biserică de lemn (1822-1829). În locul ei a fost construită o clădire nouă în stil rococo cu elemente baroce, prevăzută cu un turn de peste 40 m înălțime, Biserica Ortodoxă Română „Sf. Ierarh Nicolae” (1833).

Interiorul a fost decorat cu picturi murale și fresce (1868-1914).

Celelalte etnii, aparținând diferitelor culte religioase, au construit propriile biserici astfel reformații au ridicat Biserica Reformată Calvină, sârbii, Biserica Ortodoxă Sârbă.

Slovacii, de confesiune augustină, au ridicat o biserică (1804) pe care după câțiva ani au înlocuit-o cu cea actuală, Biserica Evanghelică Luterană Slovacă (1812-1822).

Biserica a fost prevăzută cu un turn de 54 m înălțime (1895) din care, după un obicei vechi slovac, la fiecare 15 minute un paznic suna dintr-o trompetă de aramă, cu excepția perioadei când se trăgea clopotul. Dacă semnala un incendiu, în direcția lui arbora ziua un steag negru sau noaptea un felinar aprins.

Biserica Romano-Catolică (1878)

Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci”

Pe teritoriul mărginaș din nordul localității șvabii au fondat o fabrică de prelucrare a cânepii (1903). După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Trianon teritoriul a fost reîmpărțit. Prin mijlocul curții fabricii a fost trasată granița dintre cele două țări (1920) apoi în 1922 teritoriul întregii fabricii, o parte a terenurilor agricole, linia de cale ferată și gara au intrat în posesia Ungariei, România fiind răsplătită prin alipirea unei zone similare aflată lângă Mezőhegyes. În zona cedată de români, în jurul gării s-a înființat satul Nagylak, azi cel mai mic sat din Ungaria, format din 90% maghiari, restul români, slovaci, romi.

Înainte de Al Doilea Război Mondial în Transilvania trăiau aproximativ 30.000 de slovaci care aveau doar școli elementare cu învățători din Cehoslovacia. La Nădlac, Uniunea Cehoslovacă împreună cu Parohia Bisericii Evanghelică au înființat Gimnaziul Cehoslovac de Stat (1945), într-o clădire construită la începutul secolului XX, fost Hotel Hungária”, ulterior Hotel „Slovak”, donată de parohie în acest scop. Gimnaziul, cu profil pedagogic, primul din România cu predare în limbile slovacă și română, a format până în 1956 peste 100 de cadre didactice. Ulterior numele i-a fost schimbat în cel actual, Liceul „Jozef Gregor Tajovsky”.

Din 1959 în Nădlac a început să funcționeze învățământul mediu fără frecvență apoi învățământul la zi (1960). Școala slovacă și cea română au format o singură unitate școlară cu două secții, una cu predare în limba română, cealaltă în limba slovacă (1961).

Școala Primară nr. 3

Din 1968 Nădlacul a fost declarat oraș. Ocupația de bază a rămas agricultura pe lângă care au supraviețuit micii meseriași și s-a dezvoltat industria ușoară în sectorul textil, alimentar și de prelucrare a lemnului.

Primăria

Muzeul Etnografic Slovac a fost înființat reproducând o gospodărie tradițională din secolul XIX (1995).

A fost ridicată o casă din pământ bătut, acoperită cu trestie adunată din mlaștinile din apropiere.

În cele două încăperi și tindă au fost etalate mobilier, obiecte de uz casnic și de port popular, cărți dintr-o veche școală slovacă, fotografii, etc. Pe prispă au fost expuse vase din ceramică de Modra, Slovacia, unele sparte și reparate cu sârmă după metodele vremii.

La ieșirea din localitate spre punctul vamal, lateral se află o Baltă de pescuit folosită și ca loc de agrement.

Citește și Un drum Nădlac-Curtici prin localități de graniță cu Ungaria

Comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șandra este situată în partea de nord-vest a județului Timiș. De ea aparține administrativ satul Uihei. Localitatea a fost înființată în 1833 pe terenul Episcopului Alexandru de Zagreb,  pentru coloniștii germani veniți din localitățile vecine. A fost numită după proprietarul terenului Sàndorhàsza (Alexandria).

Pentru germanii, catolici, a fost construită în stil baroc  Biserica Romano-Catolică „Sf. Alexandru” (1836).

În decursul timpului, ca întreaga zonă a Banatului de vest, localitatea a pierdut vieți în Primul Război Mondial, pentru care a fost ridicat în centru satului Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1933).

În sat s-au așezat și familii de români pentru care a fost ridicată  Biserica Ortodoxă (1944).

În cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost ocupat de trupele Wehrmacht. După înfrângerea germanilor de către armata sovietică multe persoane au fost deportate la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1945).

Sub regimul comunist o parte din ei au fost deportați în Bărăgan.  O dată cu naționalizarea toți locuitorii au fost expropriați (1950) și după colectivizare a fost înființat CAP-ul (1952). În urma reorganizării administrative a aparținut comunei Biled până în 2004 când s-a desprins și a devenit comună. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, a doua este extracția de țiței, descoperit în 1968.

La 3 kilometri de Șandra se află satul aparținător Uihei. În momentul înființării localității (1844) cu localnici veniți din zonele învecinate și coloniști germani nou veniți în Banat a fost numit Neuesiedel (așezarea nouă), nume păstrat, dar maghiarizat, Ujhely, după cucerirea Banatului și anexarea sa la Ungaria și românizat, Uihei, în 1918. După cele Două Războaie Mondiale a început migrarea germanilor spre țările de baștină, care a atins punctul culminant după 1989.  Satul a devenit un sat de români în care, după recensământul din 1994, a rămas un singur german.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1929)

La 4 kilometri spre vest de Uihei  se află Bulgăruș, sat aparținător comunei Lenauheim. Localitatea apare pentru prima dată în documentele ungare sub numele de Bogaros (1452) care, după ocupația otomană, a fost distrus (1717). A fost reînființat până în 1769 prin colonizarea cu șvabi pentru care a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1773-1774)

La sfârșitul secolului XVIII zona a trecut printr-o mare foamete apoi în 1831 printr-o epidemie de ciumă, care au decimat o mare parte din populație.

cimitirul catolic

Nici nu au apucat să-și revină și s-a declanșat Revoluția din 1848 când satul a fost asediat de armatele imperiale. S-au purtat lupte crâncene în care mulți dintre locuitorii zonei au murit.

cimitirul catolic

În acel context,  șvabii din 38 de sate s-au adunat și au făcut „Petiția șvabilor de la Bulgăruș” prin care își cereau libertatea (1849), rămânând loiali Ungariei.

cimitirul catolic

În Primul Război Mondial Bulgăruș a avut multe pierderi omenești. Pentru aceștia în sat a fost ridicat un monument.

cimitirul catolic

O dată cu migrarea populației din perioada războiului în localitate s-au așezat mai multe familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă (1940-1945).

cimitirul catolic

La aproximativ 7 kilometri sud de Bulgăruș se află comuna Lenauheim.

Localitatea a fost atestată în anul 1332 sub numele de Csatád primit după cel al familiei Ciata, proprietarii zonei.

În documentele vremii în 1494 apare nelocuită apoi pe harta Contelui Mercy ca satul valah Cetăție (1761) care a fost colonizat cu șvabi (1767) și a purtat numele Csatad. Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza”(1778).

Ca toate localitățile din acea zonă și Lenauheim a pierdut multe vieți în timpul epidemiei de ciumă (1831).

Abia trecută epidemia, a izbucnit Revoluția 1848 când, în zona care cuprinde Lenauheim, Bulgăruș, Grabăț s-au purtat lupte care s-au soldat cu multe victime la fel și în timpul celor Două Războaie Mondiale când, dintre cei înrolați, mulți au pierit.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Instaurându-se regimul comunist, o mare parte dintre germani au fost deportați la muncă silnică în Uniunea Sovietică (1950), alții deportați în Bărăgan.

Primăria

An după an, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși. Pentru ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1948).

Numele actual, Lenauheim, a fost primit în perioada comunistă după cel al pedagogului, istoricului, poetului Nikolaus Lenau, născut în localitate (1802). Azi în casa sa natală este deschis Muzeul Memorial „Nikolaus Lenau” și într-o parte a clădirii funcționează o Expoziție Etnografică Șvăbească.

La 5 kilometri spre vest se află al doilea sat aparținător comunei Lenauheim, satul Grabăț. Inițial terenul pe care se află satul a fost locuit sporadic de crescători de vite sârbi, numit Grabatz pe harta Contelui Mercy (1723) când aparținea districtului Cenad.

Remiza de Pompieri

Satul a fost înființat o dată cu al doilea val de coloniști șvabi (1764-1769) care și-au construit o Biserică de lemn pe care au înlocuit-o cu una de cărămidă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1764-1780).

După Primul Război Mondial și aici s-au stabilit familii de români pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1927). După 1989 germanii au emigrat masiv dar nu au uitat zona din care se trăgeau. În 2018, printr-o donație a  „Asociației Șvabilor Bănățeni” a fost ridicat Monument Eroilor Primului Război Mondial.

Citește și comuna Satchinez cu satele Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

 

 

 

 

Comuna Orțișoara cu satele- Seceani, Cornești, Calacea, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

O zi frumoasă la început de luna mai, așa că am plecat pe drumul Arad-Timișoara pentru a vizita una dintre comunele județului Timiș, Orțișoara, situată în Câmpia Vingăi, cu satele aparținătoare- Seceani, Cornești și Calacea. Localitatea a fost menționată pentru prima dată în Registrele Papale sub denumirea Kokoth (1333) până în secolul XVII când localitatea nu mai era populată (1685).

Un secol mai târziu a fost colonizată cu sași care au ridicat o școală și o biserică. Localitatea era inclusă în domeniile baronului Orczy după care a fost numită Orczydorf (1785).

Ocupația de bază era agricultura și creșterea animalelor, în special găini  pentru care era renumită și a fost numită „Cocota”, în limba sârbă kokot însemnând cocoș.

Anul 1794 a fost secetos, agricultura a stagnat și a apărut foametea când se spune că localnicii au ajuns să-și hrănească animalele cu paiele și trestia din acoperișul caselor.

Biserica romano-catolică, construită în stil baroc (1809), a fost dotată cu trei clopote dintre care unul vechi, turnat în 1787. Altarul a fost împodobit cu un tablou care îl reprezintă pe Sf. Hubert, patronul vânătorilor și protectorul animalelor și biserica a fost dotată cu o orgă cu 10 registre.

În fața ei a fost postată statuia Sfântului Hubert (1884).

Dezvoltarea localității a luat avânt o dată cu construirea căii ferate Timișoara-Arad (1866-1868) dar a stagnat o dată cu declanșarea Primului Război Mondial. După război, o dată cu reorganizarea administrativă comuna a fost  inclusă în plasa Vinga, județul Timiș-Torontal. În parcul comunei a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (1927).

Comuna a început treptat să fie locuită de familii de români care la început au  muncit ca slugi la familiile de nemți bogați. Numele comunei „Cocota” a fost schimbat în cel inițial, românizat- Orțișoara (1929).

Primăria (1910)

Numărul românilor crescând, în 1938 a fost înființată școală primară română, apoi Cooperativa de consum „Unirea” (1947), SMT-ul (1948), o bază de recepție a produselor agricole (1949) și un siloz cu o capacitate de aproximativ 23.000 de tone (1962-1967).

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1971)

La 10 km de la Orțișoara am ajuns în satul Seceani, atestat din dijmele papale ca Secsany (1333-1337) când era format din mai multe cătune înființate pe un loc defrișat, populate cu români.

Pe o perioadă scurtă de timp în localitate s-a menționat prezența unor familii de sârbi (1582) care în decursul timpului au plecat sau s-au românizat.

Nu se cunoaște unde se țineau slujbele religioase, probabil într-o casă construită în acel scop, dar între anii 1840-1848 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

După Primul Război Mondial, ca și Orțișoara, a făcut parte din plasa Vinga, județul Timiș-Torontal.

Căminul Cultural „Luminătorul”

Actual o parte din populația satului este baptistă și slujbele au loc în  Biserica Creștină Baptistă „Emanuel”.

Citisem despre existența Vulcanului noroios de tip griffon, numit de localnici Forocici, situat undeva pe teritoriul care aparținea de Seceani. Am întrebat localnicii care m-au îndrumat să parcurg un drum agricol până în dreptul unui podeț și de acolo, pe lângă o carieră de piatră, la vulcan.

Nu am găsit podețul, nu am văzut cariera, așa că nu am ajuns să văd minunăția naturală, doar câmpul care, fiind primăvară, revenise la viață. Cu părere de rău m-am întors la Orțișoara dar eram hotărâtă să revin și să cer ajutorul unui localnic care să mă însoțească.

De la Orțișoara până în satul Cornești am parcurs 6 km. Localitatea a fost atestată documentar din anul 1230 ca aparținând de Cetatea Timișoara dar ultimele săpături arheologice au descoperit 4 inele concentrice, fostele ziduri ale unei cetăți cu șanțuri de apărare, cea mai mare fortificație din Europa scoasă la iveală până azi, pe care micul sat era așezat.

După cucerirea Banatului de către austrieci în actele vremii localitatea apare ca fiind formată din 10 case (1717), o perioadă nelocuită (1761-1783) apoi ocupată de români și colonizată cu maghiari și germani când numele i-a fost schimbat în Jadani.

Pentru populația majoritar română în 1832 a fost construită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Ca activități de bază a locuitorilor au rămas agricultura și creșterea animalelor dar există și firme mici private cu activitate industrială.

La marginea satului a fost amenajată o baltă pescărie, loc de relaxare atât pentru localnici cât și pentru timișoreni.

Balta pescărie Cornești

M-am întors la Orțișoara și m-am îndreptat spre satul Calacea, situat la 4 km de comună. În prima atestare documentară așezarea era cunoscută ca villa Colosa (1214) apoi Kalandava (1311). Până în 1723 nu se cunosc date despre ea dar sub ocupația habsburgică, lângă pusta Kallacs, pe harta vremii apare localitatea Kalacs care era locuită de români, ortodocși. Pentru aceștia exista o Biserică de lemn înlocuită  un secol mai târziu cu una din cărămidă care a păstrat hramul celei vechi, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812-1829).

În 1765 Împărăteasa Maria Theresa a emis un ordin prin care populația română din sate trebuia mutată în zonele predominant românești. Calacea a avut norocul să nu fie depopulată. O perioadă a intrat în posesia bancherului vienez George Sina, cel mai mare proprietar din Banat, care a sprijinit românii prin acte de binefacere.

Biserica catolică „Sf. Tereza” (1927)

În perioada comunistă localitatea era bine cunoscută pentru apele termale curative de la Băile Calacea. Pe vremuri în proprietatea familiei Keller, erau frecventate mai ales de locuitorii zonei când o trăsură pentru opt persoane era folosită pentru transportul de la gară la băi. În 1906 a fost construit un pavilion, apoi o capelă mică, sub comuniști mai multe clădiri ca bază de tratament și o cantină-restaurant. Încetul cu încetul complexul s-a deteriorat și abia în anii 2000 a fost reamenajat, înconjurat de un parc mare în care se află un lac cu nuferi. Nu l-am putut vizita. Fiind primăvară, era închis și nu mi s-a permis intrarea.

Citește și Comuna Sânandrei cu satele Covaci și Cărani, județul Timiș

Dresda, Germania- piețele istorice Neumarkt și Altmarkt

Publicat pe de
Răspunde

De la Palatul Regal din Dresda, Germania, m-am îndreptat spre Piața Neumarkt.

Inițial zona în care azi se găsește  Piața Nouă (Neumarkt) s-a aflat în afara zidurilor orașului până când acesta a fost extins (1530). În cimitirul din acea zonă în secolul XI exista Biserica „Maicii Domnului”, catolică, care a devenit sediul protopopului eparhiei Meissen până la Reforma Religioasă când a devenit protestantă- luterană.

Biserica a fost dărâmată. Frederik I, prinț elector al Saxoniei, deși era catolic, pentru populația majoritar protestantă a aprobat ridicarea unei biserici mai mari, ca Biserică Parohială Luterană (1726-1743). În jurul ei s-au construit clădiri în stil baroc și s-a format Piața Nouă (Neumarkt). Unele din clădiri au fost distruse în Războiul de șapte ani, apoi refăcute în stil baroc târziu și stil rococo.

Biserica Maicii Domnului (Frauenkirche), o clădire impunătoare în stil baroc, a fost prevăzută cu o  cupolă înaltă de 96 metri, susținută de 8 suporturi subțiri care au rezistat ghiulelelor armatei prusace (1760).

A fost dotată cu  o orgă ( 1736) dedicată lui Johann Sebastian Bach care a susținut un recital acolo.

În timpul bombardamentelor din 1945 a rezistat două zile și nopți apoi s-a prăbușit. Biserica a căzut sub greutatea a mii de tone de piatră care, după război, la presiunea populației nu au fost îndepărtate. Din 1966 ruina a fost declarată Memorial împotriva războiului unde aveau loc comemorările distrugerii orașului Dresda în cel de Al Doilea Război Mondial iar din 1982 locul unor manifestări pentru pace și proteste pașnice împotriva regimului comunist est-german.

Din 1994 a început reconstrucția bisericii cu fonduri imense adunate prin diverse societăți, fundații, donații din întreaga lume, folosindu-se materiale și planuri originale, fotografii vechi, etc. Până în anul 2000 a fost terminată cupola prevăzută cu șapte clopote.

În anul 2005 a fost dotată cu o orgă nouă și biserica a fost finalizată.

În fața bisericii a fost postată statuia din bronz a lui Martin Luther King,  reformator și teolog (1885), care care a supraviețuit bombardamentelor și a fost restaurată ulterior.

Inițial pe locul clădirii Johanneum de azi a fost construit un hambar, în stil renascentist, atașat de partea laterală a curții grajdurilor, la rândul ei legată de Palatul Regal, curte în care aveau loc turnee de călărie și se desfășurau procese de judecată (1586-1590). La parter erau adăpostite trăsurile și caii, la etaj de afla Camera Armelor. Sub domnia lui August cel Puternic clădirii i s-a adăugat un etaj când frontonul a fost îndepărtat pentru a se construi o scară lungă engleză care să facă legătura cu etajul (1730-1731). Grajdurile au fost păstrate iar  etajul a fost amenajat cu camere de oaspeți și sală de festivități. Între anii 1747-1855 etajul a găzduit Galeria de imagini (Gemäldegalerie) care a suferit daune în timpul răscoalei de la Dresda când clădirea a fost grav avariată (1849). După renovare a fost transformată în Muzeu de Istorie al Saxoniei (1872-1876). Clădirea a fost grav avariată în bombardamentele din 1945, ulterior refăcută (1950-1960) și în ea s-a deschis Muzeul Trasporturilor care funcționează și azi.

În Neumarkt se afla și statuia lui Friedrich August II (1866). Pe un piedestal a fost postată statuia din bronz a regelui care în mâna dreaptă ținea Constituția din 1831 și la picioarele lui patru statui alegorice reprezentând credința (cruce și biblie), înțelepciunea (carte), forța (armură și bâtă în mână) și dreptatea (sabie).

La câteva minute de mers pe jos se afla Altmarkt, cea mai veche piață amenajată o dată cu înființarea orașului, în centrul său, menționată pentru prima dată ca circulus în 1370. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe clădiri au fost distruse, ulterior laturile de vest și est au fost reconstruite cu clădiri în stil baroc (1950) apoi după 1990 partea de sud a fost închisă cu două clădiri adaptate stilistic celor existente.

În anii 1960 a fost ridicat Palatul Culturii (Kulturpalast), centru cultural al orașului și districtului Dresda. În fața lui au fost postate două bazine cu fântâni arteziene și subteran a fost amenajată o parcare. Cele cinci uși de intrare, turnate în bronz (1969) reprezentau dezvoltarea Dresdei din sat de pescari în oraș mare. Partea de vest a clădirii a fost decorată cu plăci de beton acoperite cu sticlă colorată care în ansamblu creau o „pictură murală” , Calea steagului roșu” (Der Weg der roten Fahne) și la ultimul etaj o friză „Viața noastră socialistă” (Unser sozialistisches Leben).

Clădirea a fost ocupată de un auditoriu folosit și ca sală de banchete,  un studio, o parte a Bibliotecii orașului, săli de clasă, săli de repetiții și spectacole, birouri și un restaurant. A fost renovată în 2007, 2012 și extinsă cu o nouă sală de concerte pentru Filarmonică (2013-2017).

În Altmarkt, pe colțul de nord-vest, prima clădire  construită a fost demolată (1707), ridicată una nouă în care a funcționat Primăria Veche (Altstädter Rathaus)(1741-1745) până când s-a mutat în clădirea nouă construită pentru ea. În 1906 în Dresda s-a înființat tramvaiul și din 1910 birourile lui s-au mutat în clădire până în 1945 când a fost distrusă. Pe colțul de nord-est al pieței a fost construită Haus Altmarkt (1953-1056) în stil clasicism socialist cu elemente neo-baroce.

Fațada a fost decorată cu coloane corintice. În clădire a funcționat Restaurantul Haus Altmarkt, din 1990 o societate comercială și o discotecă. Renovată în 1994 și refăcută (2013-2015) clădirea a fost transformată în Hotel Altmarkt care funcționează și azi.

Piața veche a fost creată în jurul unei biserici, azi Biserica Sfintei Cruci (Kreuzkirche), sediul Episcopiei evanghelică-luterană din Saxonia.

Inițial în acel loc a existat  Bazilica romanică „Sf. Nicolae” (1168) cu o capelă laterală a crucii menționată documentar în 1319, care împreună au creat Biserica „Sfânta Cruce” (1388).

Reconstruită în stil german (1401- 1447), distrusă într-un incendiu (1491), a fost refăcută în stil gotic.

Un secol mai târziu partea de vest a fost restaurată în stil renascentist (1579-1584).

În timpul Războiului de șapte ani a fost grav deteriorată, partea vestică s-a prăbușit, ulterior a fost reconstruită în stil neoclasic.

Un nou incendiu a deteriorat interiorul (1897) care a fost refăcut stil art nouveau.

Distrusă în bombardamentele din 1945,  până în 1955 a fost refăcută în forma actuală și interiorul a fost restaurat (2000-2004).

M-am îndreptat spre partea de sud-est a pieței Altmarkt.

Clădire SPD Fraction Dresden

Acolo a fost ridicată Primăria Nouă (Neue Rathaus) pe locul unde s-au aflat Casa Prusiană și Palatul Loss care au fost demolate (1905-1910).

Grav avariată (1945), a fost refăcută treptat, simplificat (1948-1965).

Pe turnul de aproximativ 100 metri înălțime,  la 68 metri a fost creată o platformă de vizionare publică unde turnul a fost decorat cu 16 statui de gresie care reprezintă cele 16 virtuți: dragoste, speranță, milă, evlavie, credință, fidelitate, curaj, perseverență, tărie, sacrificiu, înțelepciune, bunătate, dreptate, adevăr, vigilență și prudență.

Între anii 2011-2016 clădirea a fost renovată.

Intrarea principală, poarta de aur, flancată de doi lei de bronz au fost restaurate în forma lor inițială.

În fața Primăriei am văzut prima clădire mai modernă. Probabil de acolo începea o parte din orașul nou.

Cum pe mine mă interesa partea istorică, am ocolit clădirea Primăriei și am continuat să vizitez orașul vechi.

Citește și Dresda, Germania- prin orașul vechi

 

 

Hamburg, Germania

Publicat pe de
Răspunde

Părăsind Danemarca, am traversat Marea Baltică cu feribotul și am debarcat pe insula Fehmar din Germania, la Puttgarden, apoi am rulat aproximativ 2 ore și m-am oprit în Hamburg, oraș-port situat la revărsarea râurilor Alster în fluviul Elba.

Îndreptându-mă spre centrul orașului am trecut pe lângă Gara Hamburg (Hamburger Hauptbahnhof), situată în apropierea Portului și a Primăriei, una dintre cele mai frecventate gări din Europa. Clădirea gării a fost construită de forma unei cupole cu două turnuri laterale de 45 metri înălțime (1902). Pistele subterane au urmat traiectoria vechilor fortificații. Clădirea a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, reparată (1948) și renovată complet (anii 1970).

Am parcat în zona Primăriei lângă un canal al râului Alster unde se afla Alsterarkaden. După ce fosta clădire a Primăriei a fost distrusă într-un mare incendiu (1842), s-a început construirea actualei clădiri. Pentru a se crea piața din fața ei a fost proiectat canalul care a fost mărginit de clădiri.  Pe malul său vestic clădirile au fost unite cu o arcadă în stil italian (1843), Alsterarkade.

Între ele a fost creat Pasajul Mellin, un mic pasaj comercial pictat în stil art nouveau, picturi care s-au păstrat până azi. Alsterarkade a fost achiziționată în 2017 de o societate comercială austriacă.

Pentru a savura mai mult imaginea clădirii, am lăsat pentru finalul popasului meu în oraș Primăria Hamburg.

M-am îndreptat spre cea mai veche biserică din centrul orașului, aflată pe punctul cel mai înalt al orașului unde s-a aflat cea mai veche așezare, Biserica „Sf. Peter” (Hauptkirche St. Petri), de rit protestant. În acel loc s-a aflat o biserică de lemn menționată prima dat ca biserică de piață în anul 1195.

Până în secolul XIV biserica a fost înlocuită cu una din zid în stil gotic care a fost extinsă (1310-1327), i s-a ridicat turnul de vest, în partea sa nordică s-a adăugat Capela Sf. Martin (1376-1383) apoi în partea de sud Capela Ansgar.

Pe un stâlp din nordul bisericii s-a păstrat până azi pictura „Martin Luther cu lebăda” (1603) care arată relația acestuia cu predecesorul săi Jan Hus.

La începutul secolului XVI turla a fost înlocuită cu una înaltă de 135 m, îmbrăcată în cupru și au fost adăugate două capele.

În secolul XIX, sub ocupația franceză biserica a fost folosită ca grajd de cai (1830), a ars într-un incendiu (1842) apoi a fost refăcută.

În holurile din sud au fost postate sculpturile din marmură ale evangheliștilor (1888).

Biserica a fost dotată cu o orgă centrală, una pentru cor și o orgă mică în Capela Sf. Martin.

Pe ușa din stânga a portalului central, folosit pentru deschiderea ei, am văzut cea mai veche piesă păstrată în biserică (1342), un cap de leu din bronz care a fost copiat și postat pe ușa din dreapta (1849).

Am continuat vizitarea orașului pe una dintre fostele străzi principale ale Hamburgului.

Majoritatea clădirilor vechi intercalate cu unele noi erau ocupate cu birouri de firme.

Am ajuns la Biserica Sf. Jacob cel Mare (Hauptkirche St. Jacobi), biserică evanghelică luterană situată pe locul unde, în afara orașului, inițial a existat o capelă

Capela a fost înlocuită cu o biserică (1255) și după ce s-au construit zidurile de fortificație a fost inclusă în oraș (1260). Un secol mai târziu în locul ei a fost ridicată o biserică în stil gotic care a fost extinsă, i s-a adăugat un turn pe care spre sfârșitul secolului a fost așezată o turlă în stil gotic târziu (1587-1589).

În interior au fost create patru altare medieval care purtau numele de Sf. Treime, Sf. Petri, Sf. Luca și unul cu nume necunoscut, adus acolo din altă biserică.

În 1693 în biserică a fost instalată o orgă cu  4.000 tuburi, cea mai mare orgă din Europa de Nord a acelor timpuri. Din relatările orale se crede că Johann Sebastian Bach a solicitat bisericii postul de prim organist. Refuzat fiind, din motive financiare, a plecat la Leipzig.

Primul paratrăsnet din Germania a fost montat în acea biserică (1769). În secolul XIX biserica a fost extinsă în partea de sud cu un hol de intrare neogotic și interiorul a fost restaurat.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, ulterior reconstruită, cu un turn înalt de 125 metri și terminată în 1963. În acea perioadă a fost adăugată o orgă secundară.

De la biserică am trecut prin Burchardtplatz, piață mărginită de clădiri  în stil expresionist (secolul XIX). Pe o latură a pieței, întinzându-se pe trei străzi, cu trei curți interioare și o parcare subterană, se afla Sprinkenhof, o clădire monumentală construită în 1925 de două companii de construcții fuzionate care a fost ocupată cel mai mare complex de birouri din Hamburg, magazine și spații de locuit. A fost decorată cu decorată cu patru statui mari din gresie din care doar două au supraviețuit bombardamentului din 1943. A intrat în proprietatea orașului Hamburg și a primit numele actual. Din 1950 toate proprietățile închiriate comercial au fost transferate spre administrare firmei Sprinkenhof AG. Clădirea a fost renovată între anii 1999-2002.

Pe altă latură a pieței se afla Chilehaus, construită pe un teren de aproximativ 6.000 metri pătrați la comanda magnatului maritim Henry B. Sloman care s-a îmbogățit făcând comerț în Chile (1922-1924). Clădirea a fost formată din două părți laterale a căror fațade se întâlnesc într-un unghi ascuțit, semănând cu prova unei nave. Într-o porțiune a funcționat un magazin de arme.

Azi clădirea este sediul unor companii imobiliare și a Institutului Cervantes. Am trecut prin gangul clădirii până la bulevard.

Paralel cu apa m-am îndreptat spre Deichtorhallen, o clădire din oțel și sticlă care găzduiește unul dintre cele mai mari Centre de Artă Contemporană și Fotografică din Europa și în care se desfășoară expoziții internaționale. Clădirea a fost construită pe terenul fostei stații de cale ferată Berliner Bahnhof (1911-1914) și a funcționat inițial ca piață. După restaurarea plătită de Fundația Körber în ea s-a deschis centrul de expoziții condus de trei instituții sub brandul Deichtorhallen.

Din anul 2003 arta fotografică a primit un sediu separat, Casa Fotografiei.

În continuare am trecut un pod peste Zollkanal și am intrat în cartierul Speicherstadt unde doream să vizitez un alt spațiu expozițional fondat în anul 2000. Dialoghaus prezintă expoziții permanente create astfel încât să se poată percepe viața persoanelor cu handicap. În funcție de tematica expoziției, Dialog în întuneric, Dialog în tăcere, Dialog cu timpul, Cina în întuneric, vizitatorii sunt îndrumați de persoane oarbe, surde, vârstnice, care îi implică indirect în modul lor de viață.

Speicherstadt, cel mai mare district de depozite din lume, cu o lungime de 1,5 km, este situat în Portul Hamburg în cartierul Hafen. A fost construit ca zonă liberă unde se puteau transfera mărfuri fără vamă (1883-1927). Era format din clădiri cu fundații pe piloni de lemn și numeroase canale mici. Operațiunea Gomora din cel de Al Doilea Război Mondial  a distrus clădirile prin bombardament.

Crossmedia GmbH-  una dintre ultimele agenții media gestionate de proprietari fondată în 1997

După război, până în 1967 districtul a fost reconstruit. Actual locul fostelor clădiri pe piloni este ocupat de Centrul de Comerț Hanseatic iar restul clădirilor sunt folosite ca spații de locuit și  depozite.

În fostul birou vamal Kornhausbrucke unde o perioadă a funcționat Muzeul Reichzoll, distrus în cel de Al Doilea Război Mondial, în anul 1992 a fost deschis Muzeul German al Vămilor (Deutsches Zollmuseum) cu exponate din Muzeul Vamal Hamburg, cele din fostul institut de urmărire penală vamală din Köln și din 2015 colecția fostului muzeu al taxelor din Brühl.

Muzeul deține un spațiu expozițional de aproximativ 800 metri pătrați în care sunt expuse în jur de 1.000 de obiecte și acte despre comerț, piraterie, arme, droguri, obiecte de contrabandă, tipuri de organizare ale vechilor instituții vamale, etc. și o Bibliotecă cu peste 6.000 de cărți despre istoria vamală din antichitate până în epoca modernă.

Lângă muzeu se afla clădirea în care a funcționat Biroul pentru Electricitate și Construcții Portuare (Amt fur Strom und Hafenbau).

A fost preluată de către Autoritatea Portuară (Hafenbehörde), instituție care funcționează și azi în clădire.

M-am întors spre muzeu și am ieșit din Speicherstadt trecând peste Canalul Vămii (Zollkanal) pe cel mai vechi pod din Hamburg,  Kornhausbrücke, care a supraviețuit din 1633.

Pe cealaltă parte a canalului se afla Biserica „Sf. Ecaterina” (Hauptkirche St. Katharinen), evanghelică luterană, considerată și Biserica marinarilor datorită situării sale aproape de port.

Prima menționare a existenței sale în centrul comunității insulelor de pe Elba este din anul 1256. O nouă biserică a fost construită în stil gotic (1450), turnul ei a fost distrus (1648) și refăcut în stil baroc (1657).

În secolul XV a fost dotată cu o orgă al cărei registru a fost mărit în secolul VII. La ea, în fața demnitarilor a cântat Johann Sebastian Bach (1720).

În bombardamentele din 1943 biserica a fost parțial distrusă. Ulterior războiului a fost refăcută, turnul a fost ridicat din oțel cu o înălțime de aproximativ 116 metri.

Orga a fost refăcută (1962) și biserica a fost dotată cu o orgă secundară.

Printre clădirile cu sedii de firme am ajuns la bulevard. L-am traversat spre ruinele unei biserici dedicate ca Memorial „Sf. Nicolae” (Mahnmal St. Nikolai) a victimelor războiului 1933-1945.

Inițial a fost construită o capelă denumită Sf. Nicolae după sfântul din Mira, Turcia, care avea grijă de naufragiați, devenit patronul navigatorilor și călătorilor (1197).

Un secol mai târziu în locul ei a fost ridicată o biserică (1240-1250) căreia i s-a ridicat un turn de 60 metri înălțime (1363) căruia i s-a adăugat o turlă ascuțită până la înălțimea de 135 metri (1513-1515). În decursul timpului a fost extinsă, turnul distrus repetat de fulgere sau furtuni (1589, 1644, 1657), de fiecare dată reconstruit.

În secolul XVII biserica a fost dotată cu un carillon cu 25 de clopote și o orgă cu peste 4.000 de tuburi. Marele incendiu din 1842 a distrus biserica. A fost demolată și reconstruită în stil neogotic (1844-1874), cu turnul înalt de 147,3 metri, cel mai înalt din lume la cea vreme. Regele Wilhelm I a participat prin donație la ridicarea clopotniței cu 28 de clopote care a fost numită „Clopotnița Împăratului”.

În Primul Război Mondial autoritățile au confiscat carillonul pe care l-au topit pentru fabricarea de armament apoi în cel de Al Doilea Război Mondial, în bombardamentele Operațiunii Gomora, biserica a fost distrusă. În 1951 resturile ruinate ale bisericii au fost demolate păstrându-se doar  zidurile rămase întregi și turnul care au supraviețuit până azi.

În criptă a fost creat un spațiu de evenimente și un muzeu în care se etalează istoria bisericii și distrugerea orașului în timpul Operațiunii Gomora (1987).

La primul nivel al turnului de est a fost postat un carillon cu 51 de clopote, în total 13 tone (1993), spre aducere aminte a vechii biserici distruse.

Cum timpul trecea repede, de la memorial m-am îndreptat spre Primărie.

Nu puteam să las nevăzut Podul Trostbrücke care avea o istorie interesantă. Primul pod a fost construit în oraș  în anul 1200. În timp a devenit locul de întâlnire al zilierilor cu angajatorii (1480). În 1686 a fost înlocuit cu un pod de piatră care s-a prăbușit (1731) și în locul lui a fost construit alt pod care în marele incendiu a fost grav avariat (1842), înlocuit cu unul temporar și între 1881-1882 a fost construit podul actual.

La nici 5 minute de mers am ajuns în dreptul unui complex de clădiri administrative din care făcea parte și Primăria orașului. În prima clădire funcționa Camera de Comerț (Handelskammer), fondată în 1665, împreună cu Bursa de Valori.

O clădire mai scundă găzduia Poliția Statală (Polizeiwache Rathaus).

Și, în sfârșit, lăsată de mine la urmă, Primăria (Rathaus), într-o clădire din secolul XIX în care funcționează și Senatul liber și hanseatic și Parlamentul Hamburg. Inițial au existat două Primării, una în orașul vechi episcopal și una în orașul nou al ducelui. Când cele două orașe s-au unit a fost construită o Primărie nouă, comună (1216) care a fost distrusă într-un incendiu (1284). A rămas doar pivnița care a fost folosită ca magazin de vinuri și cramă. A fost construită o nouă Primărie care a supraviețuit până la marele incendiu  din 1842 când a fost distrusă.

Pentru o perioadă de timp Primăria a funcționat într-un fost orfelinat, timp în care s-au demarat lucrările de amenajare ale canalului, pieței și clădirii actualei Primării. Lucrările au durat 43 de ani deoarece majoritatea fondurilor au fost folosite prioritar pentru reconstrucția orașului, apoi s-au derulat revolte politice, orașul a trecut printr-o criză economică, apoi printr-o epidemie de holeră.

Clădirea, în stil neo-renascentist, cu două aripi de granit în care se găsesc peste 600 de camere, prevăzută cu un turn central de cupru înalt de 112 metri, a fost terminată în anul 1892. În vârful turnului a fost postat un vultur imperial aurit, pe turn, între ceas și stema Hamburgului o pasăre Phoenix care comemorează dezastrul din marele incendiu și sub ea un medalion cu vechea Primărie.

La etaj, în nișele ferestrelor dinspre piață  au fost așezate sculpturile în bronz ale 20 de regi și împărați, fiecare cântărind 600 kg și în celelalte nișe busturi ale unor reprezentanți ale profesiilor civile.

Deasupra ferestrelor exterioare de la parter au fost postate stemele diferitelor familii hanseatice. Profesiile libere și stemele fiind mult mai numeroase, în plus pe turnul central, deasupra monarhului fiind reprezentate virtuțile civice- vitejia, evlavia, armonia, prudența, arătau că orașul era hanseatic și nu sub tutela coroanei imperiale.

Cu părere de rău a trebuit să mă întorc la parcare.

Era timpul să părăsesc orașul Hamburg și să mă îndrept spre ținta mea, orașul Berlin.

 

Copenhaga, Danemarca- prin centrul orașului

Publicat pe de
Răspunde

Din Christianshavn, Copenhaga, Danemarca, m-am îndreptat spre centrul orașului. Am trecut Podul Lung (Langebro), pod basculant care leagă două bulevarde. A fost construit în 1954 înlocuind un pod mai vechi, temporar (1930), care nu mai făcea față traficului auto, la rândul lui ridicat în locul unui pod oscilant folosit pentru tramvaie și cale ferată.

De pe pod am remarcat o clădire modernă, din sticlă, în care funcționa Centrul de Arhitectură Danez (Dansk Arkitektur Center) fondat 1985.

La capătul podului am urmat B-dul H.C. Andersen.

Bulevardul era mărginit de clădiri, majoritatea istorice.

Musikkonservatorium

În una dintre ele, Ny Carlsberg Glyptotek Museum, funcționa Muzeul de Artă cu colecții în special de sculptură antică și mai modernă, de exemplu colecția completă a sculpturilor în bronz ale lui Edgar Degas și o colecție Auguste Rodin.

Muzeul etalează și colecții ale unor pictori impresioniști și post-impresioniști francezi și danezi și într-o aripă este amenajat un Auditorium în care se desfășoară concerte clasice, alte evenimente culturale, prelegeri, dezbateri, etc.

Muzeul are la bază colecția personală a colecționarului de artă Carl Jacobsen care a adunat-o într-o „casă muzeu” pe care a extins-o în grădină (1882), perioadă când avea deja 19 galerii. Adunând în continuare opere de artă, în final le-a donat statului danez care au amenajat un muzeu în locul vechilor fortificații abandonate (1897) și l-au inaugurat în 1906. Patrimoniul muzeului crescând, acesta a fost extins (1996) și renovat în 2006.

Lângă muzeu era una dintre intrările în Parcul Tivoli, parc de distracții construit începând cu anul 1843, pe care, dacă îmi rămânea timp urma să-l vizitez la finalul zilei.

 

Pe cealaltă parte a bulevardului se afla clădirea în curs de renovare a Ambasadei Macedoniei (Makedonske Ambassade).

După ce am depășit zona Parcului Tivoli am ajuns în dreptul Castelului Hans Christian Anderson (H.C.Andersen Slottet) pe care, cu majuscule era inscripționat TIVOLI. Clădirea a fost construită pentru Muzeul de Artă Danez (1893) și în 1978 a fost cumpărată de Tivoli, i-a schimbat numele în cel actual și azi funcționează ca  sală de banchete.

Vis a vis de castel era postată statuia lui Hans Christian Andersen (1965).

Am intrat în Piața Primăriei pe lângă Fântâna Dragonului (Dragespringvandet). Prima parte a fântânii, fără grupul central, ridicată în apropierea locației actuale, a fost inaugurată în 1904 când a fost foarte criticată și poreclită „Scuipătoarea” (Spytbakken).

Fântâna, așa cum arată ea azi, cu grupul central, un taur luptându-se cu un dragon și pe marginile fântânii, decorate cu ornamente grecești antice, trei dragoni care stropesc cu apă, a fost inaugurată în 1923 și mutată în locația de azi când bulevardul a fost extins (1954).

Piața Primăriei (Rådhuspladsen) se afla pe locul fostei Piețe a fânului, lângă fosta Poartă de Vest a orașului și fortificațiile de lângă ea. Acestea au fost demolate (1850) și zona amenajată ca spațiu expozițional care a funcționat până în 1888.

Între anii 1894-1905 pe acel loc a fost ridicată Primăria Copenhaga (Københavns Rådhus), o clădire inspirată din arhitectura medievală daneză și norvegiană.

În stânga Primăriei mi-a atras atenția o clădire în stil art nouveau în fața căreia se afla  o coloană înaltă de 20 metri pe care erau plasate sculpturile în bronz a doi jucători de lur,  Lurblaeserne.

Hotelul Palace a fost construit de un consilier al breslei măcelarilor care a început să se ocupe cu afaceri hoteliere (1909) și a purtat numele de Hotel Palads până când a fost vândut (1927) și a primit actualul nume. Mi s-a părut foarte interesant turnul înalt de 65 metri, placat cu cupru și decorat cu mozaicuri simbolizând dimineața, ziua, seara și noaptea.

Am cotit pe lângă turnul Primăriei îndreptându-mă spre B-dul H.C.Andersen, poate reușeam să vizitez măcar puțin din Parcul Tivoli.

Privind o ultimă clădire interesantă, Sediul Central al Pompierilor (Hovedbrandstationen), am regretat că vizita mea în Copenhaga a luat sfârșit.

Citește și Copenhaga, Danemarca- zona Langelinie

 

Orașul Ineu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Ineu din județul Arad este situat pe cursul râului Crișul Alb, între munții Zărand și Codru-Moma și este principala cale de intrare în Țara Zărandului  care se întinde între județele Arad, Hunedoara, Alba. A fost atestat documentar din anul 1214 când purta numele de Villa Ieneu. De la Arad la Ineu am rulat timp de 1 oră. Imediat după intrarea în oraș, în spatele Poliției Ineu am văzut Biserica Greco-Catolică „Sfântul Dumitru” (2013).

Înaintând spre centru, după ce am trecut de o intersecție mai mare am oprit la Spitalul Orășenesc Ineu. Pe acel loc în 1855 unul dintre fiii baronului Atzel, patronul domeniului Ineului din 1803, a construit un spital care a funcționat peste un secol. Devenind necorespunzător și neîncăpător, în 1995 a început construcția actualului spital pentru a deservi orașul și împrejurimile sale. Din lipsa fondurilor construcția s-a oprit. A fost reluată în anul 2007 și spitalul inaugurat în 2012.

Lângă clădirea spitalului se afla o biserică ortodoxă mică, Biserica de lemn „Izvorul Tămăduirii”.

Biserica a fost construită în Maramureș, în stilul specific zonei (2015-2016).

A fost dezasamblată, transportată la Ineu și montată în curtea spitalului.

De la spital am continuat drumul spre centrul orașului. Pe partea stângă, în fața clădirii Primăriei Ineu se afla postat bustul lui „Vasile Goldiș”, fost deputat al Partidului Național Român care din 1922 a reprezentat orașul Ineu.

În centrul orașului, de la Monumentul Ostașului Român cele două sensuri ale arterei principale erau despărțite printr-un parc.

Am parcat și m-am deplasat de-a lungul Parcului Central.

De o parte și de alta, în casele vechi din secolul IX, intercalate de construcții mai noi, funcționau magazine, restaurante, bănci, un hotel, ca de altfel în centrul oricărui oraș mai mic.

Parcul era împodobit cu fântâni sculptate în piatră și busturile unor oameni istorici importanți pentru zonă. În perioada Revoluției de la 1848 orașul a fost un centru important al mișcării naționaliste iar în 1849 armata condusă de generalul Vécsey Károly a depus armele la Ineu.

La capătul parcului, aproape una de cealaltă se aflau două biserici de rituri diferite.

Parohia Catolică a fost înființată în 1702.

În 1858 unul dintre fiii baronului Atzel a construit biserica parohială, în stil baroc, Biserica Romano-Catolică „Sfântul Ștefan”.

Prima Episcopie Ortodoxă din zona Ineului a fost atestată documentar din 1205 și primul Episcop a fost numit în 1479. În secolul XVI ortodoxia a fost susținută de familia sârbească Brancovici, refugiată în Ineu și care timp de un secol a deținut funcția de Episcop.

În mijlocul localității a fost construită pe malul râului Crișul Alb Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) care în timp s-a ruinat.

Pe locul donat de comitele Petru Atzel, unul dintre fiii baronului proprietar al zonei Ineului, a fost construită actuala biserică, în stil baroc târziu, Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (1864-1868).

În 1881 a fost adus de la Viena iconostasul și între anii 1923-1925 a fost pictat interiorul care a fost recondiționat după 30 de ani (1956-1957).

În decursul timpului biserica a fost renovată și restaurată (1994-1995; 2006-2012).

În fața bisericii se afla un monument format dintr-o placă cu sculpturi ale unor personaje de epocă pe care era postat un călăreț cu crucea în mână. Nu am putut afla detalii despre ea.

M-am întors la auto apoi am traversat Podul vechi spre a vizita Cetatea Ineului.

Din Ineu urma să mă îndrept spre stațiunea Moneasa unde urma să-mi petrec sfârșitul de săptămână. An făcut un ocol pentru a vedea o altă biserică ortodoxă. Parohia Ineu-Traian a fost înființată în anul 1929. La început slujbele se oficiau într-o casă particulară sfințită. Pe un teren de pădure primit de la stat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1929-1933), o biserică mică în care pictarea interiorului s-a terminat în 1941. Lângă ea, în anul 2008 a început construcția unei noi biserici care nu era încă finalizată.

Pe drumul de ieșire din oraș, între casele care mărgineau șoseaua se afla o clădire mică, cu o cruce postată deasupra, după care mi-am dat seama că era Biserica Reformată. Nici despre ea nu am reușit să obțin detalii doar data în cifre romane notată pe frontispiciul ei, MCMXXIV, probabil data construcției.

Citește și Cetatea Ineului