Orăștie, județul Hunedoara

Publicat pe 5 aprilie 2019 de monica frimu

Municipiul Orăștie din județul Hunedoara este străbătut de râul Orăștie, numit de localnici Râul Apa Orașului, cu afluentul său Sibiștel. Este atestat documentar din 1224 ca cea mai vestică zonă de colonizare a sașilor din Transilvania, când purta denumirea de Oroșteiu- „Orașul Sașilor”. Zona a fost înconjurată de ziduri de apărare, distrusă de tătari (1241) s-a refăcut rapid. În secolul XV a suferit atacurile năvălitorilor turci.

După înfrângerea de la Mohacs din1526 orașul a fost ocupat de trupele imperiale, din nou în 1602 de trupele generalului Basta care au jefuit și au ucis numeroase persoane. În secolul XVIII pe lângă obligațiile ce constau în încartiruiri, aprovizionare cu alimente și atelaje, etc., s-a declanșat ciuma (1717-1718 și 1738), toate acestea ducând la ruinarea orașului care s-a refăcut cu greu.

În timpul Revoluției de la 1848 a fost pe rând ocupată de cele două forțe ostile, austriecii și maghiarii, după încetarea ei, orașul a devenit sediul Prefecturii Militare Orăștie. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prin reprezentanții ei politici, orașul a jucat un rol important în mișcarea națională românească. S-a înființat Banca „Ardeleana”, numeroase ziare românești, asociații culturale și economice. Din 1995 Orăștie a devenit municipiu.

De la Șebeș Alba, în drumul nostru spre cetățile dacice, la intrarea în municipiul Orăștie am văzut primul element ce evoca acele vremuri. Pe un suport situat în mijlocul unui scuar se afla un balaur cu cap de lup cu gura deschisă și trup de șarpe. El reprezenta Steagul dacic al cărui corp, în acele vremuri, era confecționat dintr-un material care se umfla în bătaia vântului și imita urletul lupilor îngrozind dușmanii.

Am făcut o scurtă oprire în centrul orașului lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, o biserică considerată unicat datorită combinației de stiluri arhitectonice romanic, gotic, bizantin și faptului că e prevăzută cu un singur turn, în stil gotic, cu 5 clopote din bronz.

A fost construită între anii 1936-1943 pe terenul Pieței Maria cedat de autorități cultului ortodox. Interiorul a fost pictat în manieră neo-bizantină. Un rol important l-a avut preotul Ioan Moța, tatăl legionarului cu același nume care a fost „mâna dreaptă” a lui Zelea Codreanu. În perioada comunismului, când instituțiile bisericești erau oprimate, multe clădiri de cult dărâmate, această biserică a fost recondiționată cu ajutorul unor legionari anonimi.

Vis a vis de Catedrală, în mijlocul unui spațiu verde se afla Monumentul Palia, un grup statuar dezvelit în 1974 ridicat pentru a aduce aminte de prima traducere în limba română a Vechiului Testament (1582), Palia de la Orăștie, care a fost tipărită cu finanțarea unor nobili reformați. În acea perioadă a început să funcționeze și o școală reformată iar de la începutul secolului XVIII școli primare românești ortodoxă și greco-catolică. Monumentul a fost creat pentru a ilustra etapele tipăririi cărții astfel pe o parte sunt traducătorii, pe a doua parte meșterii tipografi și pe a treia parte folosirea cărții de către români.

Pe lângă Biblioteca Municipală am intrat pe o stradă pietonală încadrată de clădiri vechi, vara plină de terasele cafenelelor și restaurantelor și ne-am îndreptat spre fosta cetate în incinta căreia se aflau două biserici.

În secolele XIII-XIV a fost ridicată o biserică în jurul căreia s-a dezvoltat fortificația. În secolul XIX a fost grav avariată în urma unui cutremur. Sașii rămași fără loc de rugăciune în urma alungării de către maghiari au construit o nouă biserică, în stil neogotic (1830), actuala Biserică Reformată (calvină). Lângă ea, între anii 1820-1823 a fost ridicată, aproape identică, Biserica Evanghelică Luterană. Cele două biserici au conviețuit până la desființarea Bisericii Române Unite (1948).

Am trecut pe lângă Muzeul de Etnografie și Artă Populară fondat în 1952 pe care l-am remarcat datorită unei plăci inscripționată situată la intrare și ne-am îndreptat spre Primăria Municipiului Orăștie situată în Piața Aurel Vlaicu. Deși în majoritatea orașelot României sediile Primăriilor sunt locate în clădiri impunătoare, vechi sau noi, în Orăștie Primăria se afla într-o clădire obișnuită, zugrăvită cu gust și bine întreținută.

Ne-am întors la parcare și ne-am continuat drumul spre cetatea dacică de la Costești.

Citește și Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Lipova, județul Arad

Publicat pe 22 martie 2019 de monica frimu

Răspunde

Lipova este un oraș din județul Arad străbătut de râul Mureș, situat la poalele munților Zărandului. Cuprinde și localitățile Radna și Șoimoș. Prima așezare este datată în jurul anului 1000 și făcea parte din Ducatul de Athum. În 1315 purta numele de Lipva care în 1440 a fost declarat oraș liber. Istoria orașului este strâns legată de cetatea de la Șoimoș. Cucerită de turci, a devenit sangeak (1550-1599 și 1616-1669) orașul a devenit un puternic centru comercial și economic. Avea chiar propria monedă „Marca de argint de Lipova” și prima canalizare care funcționează și azi.

În perioada dintre cele două ocupații otomane cetatea a fost cucerită de trupele lui Mihai Viteazul. Dacă până în 1669 Lipova a fost cetate, preluată fiind de Imperiul Habsburgic dar rămânând sub ocupație otomană până în 1718, cetatea a fost dărâmată prin acordul semnat de austrieci și turci în Pacea de la Karlovitz (1700) și Lipova a devenit un oraș fără conotație de apărare. Spre sfârșitul secolului (1784) răsculații lui Horea au ocupat orașul pentru o scurtă perioadă de timp.

Populația a participat la Revoluția Română din 1848 sub conducerea lui Eftimie Murgu apoi Lipova a fost anexată Ungariei împreună cu tot Banatul (1860). În secolul XIX a început dezvoltarea Băilor Lipova (1818) și s-au construit două linii de cale ferată: Arad-Radna-Teiuș (1863-1873), Lipova-Timișoara (1875). În 1918 Banatul s-a unit cu România fapt ce a declanșat lupte între armatele ungare și româno-franceze (1919), ultimele câștigând.

Între anii 1928-1930 s-a introdus curentul electric și străzile au fost pavate. În perioada interbelică a făcut parte din județul Timiș, între 1950-1960 din regiunea Arad, până în 1968 din regiunea Banat apoi până azi din județul Arad.

Am plecat din Arad și după 33 de kilometri am ajuns în Lipova unde am parcat pentru a vizita orașul.

clădirea pompierilor voluntari (1867)

Îndreptându-ne spre centrul orașului am trecut pe lângă Biserica romano-catolică „Sfântul Ioan Nepomuk”.

A fost construită în anul 1727, în stil neogotic. Ultima renovare s-a efectuat între anii 2006-2007.

Am urmat strada Nicolae Bălcescu, strada principală, unde se afla Primăria orașului Lipova care funcționa într-o clădire construită între anii 1928-1930.

În apropiere, pe cealaltă parte a străzii se afla Muzeul Orășenesc Lipova deschis în 1952 în fostul Castel Misici (secolul XIX) în care a locuit Sever Bocu, fostul ministru al Banatului.

Deasupra intrării era postat un fragment din Columna lui Traian.

În 5 săli a fost amenajată secția de istorie cu exponate istorice arheologice din comuna primitivă și perioada sclavagistă a zonei, perioada evului mediu cu activitatea economică a orașului, perioadele răscoalelor din 1514 și 1784, a luptelor de eliberare conduse de Mihai Viteazul, evenimentele Revoluției de la 1848 și în 3 săli secția de etnografie și artă populară de pe Valea Mureșului la care s-a adăugat colecția privată de cărți românești vechi, de artă plastică, decorativă și pictură donată muzeului (1980-1986).

În timpul ocupației otomane a fost ridicat Bazarul turcesc „Sub Dughene” (1638) care este unul dintre puținele vestigii care s-au păstrat din acea perioadă.

Fațada prezenta 8 pilaștrii legați prin arcade care delimitau un pasaj în care erau expuse mărfurile de către negustori din Imperiul otoman, Țările Românești, Europa Centrală și se efectua negoțul. În partea centrală era postat un frontispiciu triunghiular pe care se aflau discuri ceramice figurale.

Sub clădire a fost amenajată o pivniță pentru depozitarea mărfurilor care este folosită și azi de spațiile comerciale private deschise în bazar.

Am traversat un mic parc în mijlocul căruia era postat Monumentul ostașilor români și francezi căzuți în 1919.

Am ajuns la Biserica ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”. Prima biserică ortodoxă pomenită în Lipova datează de pe vremea lui Ludovic cel Mare (1342-1348).

Biserica a fost construită în trei etape, îmbunătățită cu pronaosul și nava în stil bizantin (1338) prin contribuția cnejilor români din Valea Mureșului. Interiorul a fost decorat cu fresce (secolul XV) care au fost refăcute (1732), perioadă în care iconostasul a fost înlocuit cu cel actual (1785).

În 1797 biserica a fost extinsă, apoi în interior s-au deschis noi galerii și exteriorul refăcut în stil baroc și rococo (1928). Ultima reparație capitală a fost efectuată în 1996.

În 1960 a fost înființată o colecție parohială cu cărți, obiecte de cult și veșminte, majoritatea din secolele XVII-XVIII.

Am părăsit centrul orașului și ne-am îndreptat spre râul Mureș.

Pe malul râului, pe o porțiune a fost amenajat Parcul orașului Lipova pe care l-am străbătut.

În parc a fost postat în 1945 Monument eroilor sovietici ca omagiu adus celor căzuți în luptele din perimetrul Păuliș-Lipova-Cladova în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944).

Ieșind din parc am văzut fosta Casă a Armatei care după o perioadă lungă de degradare a fost recondiționată (2012-2013). În ea se afla Centrul recreativ orășenesc cu cluburi ale pensionarilor, în care se desfășurau diferite evenimente culturale, etc.

Peste râul Mureș se întindea un pod metalic închis circulației.

Podul vechi, lung de 144 metri, a fost construit de autoritățile austro-ungare pentru a face legătura între Lipova și Radna (1896) și a funcționat până la construirea noului pod peste Mureș.

Am lăsat în urmă râul Mureș. Îndreptându-ne spre mașină am trecut pe lângă Biserica română unită greco-catolică. Parohia Greco-Catolică nu a existat în Lipova până în 2007 când a fost înființată datorită numărului mare de enoriași de acest rit care, în lipsa unei biserici, o frecventau pe cea romano-catolică. Ulterior s-a cumpărat o casă în care s-a amenajat biserica.

La 3 kilometri de Lipova, pe cursul pârâului Șiștarovăț era situată stațiunea balneo-climaterică Băile Lipova spre care ne-am îndreptat și noi. Dezvoltarea băilor a început în 1818 în apropierea izvoarelor de apă minerală cu proprietăți curative descoperite de ciobani în mijlocul unei păduri.

În 1892 s-a înființat stațiunea de tratament, din 1902 a început construcția pavilioanelor pentru cazare și în 1905 a celor 4 vane și băile calde.

fostul Sanatoriu pentru tratarea afecțiunilor cardio-vasculare

Izvoarele de apă minerală au intrat în proprietatea Băncii Gloria (1900) care au îmbuteliat-o și comercializat-o. În 1928 a fost medaliată cu aur la o expoziție din București. În perioada interbelică Casa regală a României a ales să consume această apă carbogazoasă, feruginoasă, bicarbonatată, bogată în sodiu, magneziu, cu proprietăți curative privind afecțiunile tubului digestiv, hepato-biliare, respiratorii, cardio-vasculare, renale, ginecologice, nevroze.

Tot în acea perioadă a fost construit și bazinul de înot înconjurat de spațiu verde, prevăzut cu garderobe. Stațiunea s-a extins și era foarte căutată, rezervările pentru tratamente fiind făcute din timp.

După Revoluția din 1989 Băile Lipova au ajuns în paragină iar foștii proprietari ai parcului de lângă ștrand au vândut clădirile. Pădurea a început să înainteze printre clădirile lăsate în paragină. Între anii 2000-2005 Parohia misionară Lipova Băi a ridicat Biserica „Sfinții Împărați Constantin și Elena” iar din 2015 s-au ridicat câteva clădiri noi.

Toată zona era închisă ca proprietate privată, fiind accesibile doar Ștrandul Băile Lipova, campingul de lângă el și câteva izvoare de apă termală. Pentru mine speranța nu moare în veci așa că mă gândeam la o revenire a vremurilor de glorie ale stațiunii, vremuri când purta denumirea de „Perla Văii Mureșului”.

Citește și Mânăstirea „Maria Radna”, județul Arad

Cartierul Barri Gotic Barcelona, Spania

Publicat pe 20 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Din Placa de Catalunya am intrat în orașul vechi, Ciutat Vella, pe La Rambla, strada cea mai circulată din oraș. De fapt un bulevard cu artere de circulație laterale, centrul pietonal, lung de 1,2 kilometri, care împarte Ciutat Vella în două cartiere-Barri Gotic la est și El Raval la vest și se întinde până în apropierea mării.

Am trecut pe lângă Academia Regală de Științe și Arte (Reial Academia de Ciencies i Arte Barcelona-RACAB) inaugurată în 1764. În 1893 au fost finalizate turnurile clădirii și ceasul care a arătat ora oficială a Barcelonei. Interiorul era împărțit în mai multe săli- Sala ceasurilor (Sala dels Rellotges) cu o colecție numeroasă de mecanisme, Sala instrumentelor cu expoziție de aparate din secolele XVIII-XX, Sala de ședințe, Arhiva și Biblioteca cu peste 100.000 de volume. La parter se afla Teatrul Poliorama care avea la bază o societate literară fondată în 1764. Academia a fost inaugurată în 1894. La parter funcționa o sală de spectacole și în 1899 a fost deschis primul cinematograf din Barcelona, cinematograful Marti. Au fost reunite în 1906 sub denumirea de cinema Poliorama dar funcționa alternativ ca teatru. În decursul timpului a fost închis, restructurat, redeschis, actual funcționând ca cinematograf și teatru, în special de comedie.

După hoteluri, restaurante, magazine, am trecut pe lângă Biserica de Belen (Iglesia de Belen), Parroquia de la Verge de Betlem. Prima biserică a fost construită de iezuiți în 1553. Aceasta a ars complet într-un incendiu (1681) și, în 1729, a fost construită o nouă biserică. Iezuiții fiind expulzați (1767) biserica a rămas nefuncțională până în 1835 când s-a înființat actual parohie. Interiorul a fost terminat în 1855. În timpul războiului civil spaniol (1936-1939) biserica a fost grav avariată. Ulterior a fost reconstruită și simplificată.

Într-o clădire în stil baroc și rococo, fostul Palat Virreina (Palau de la Virreina), se afla Centrul de Artă Santa Monica. Clădirea a fost construită între anii 1772-1778 pentru fostul vicerege din Peru care s-a repatriat și a primit numele de Virreina- viceregina. În 1941 a fost declarat monument național.

Am părăsit La Rambla și am intrat pe străduțele întortocheate din cartierul Barri Gotic, centrul orașului vechi. Din loc în loc străduțele delimitau piețe mici. A fost o adevărată aventură să urmăm itinerarul pe care ni l-am propus. Am ajuns în Placa del Pi, o piațetă deschisă în fața Bisericii Sfânta Maria de Pi (Basilica de Santa Maria del Pi).

Deși era luna februarie portocalii erau plini de roade.

Biserica a fost construită între anii 1319-1391 dar a fost deschisă doar în 1453. În secolul XV s-au adăugat turnul clopotniță înalt de 54 metri, dotat cu 6 clopote (1460-1497) și Capela Sang (1486).

În timpul războiului de succesiune spaniol (1701-1714) a fost bombardată. Reparațiile au eliminat elementele baroce și s-au terminat în 1884.

În 1936, în timpul războiului civil spaniol, a fost incendiată de un grup de anarhiști. Ulterior războiului a fost restaurată. De-a lungul anilor zidurile vechi ale bisericii au fost ascunse prin construcția de clădiri noi învecinate.

În următoarea piațetă, Placa de Sant Felip Neri, se afla Biserica Sfântul Felip Neri (Esglesia de San Felip Neri). A fost construită între anii 1721-1752 ca o parte din mânăstirea înființată în 1673 de Congregația oratoriei San Felipe Neri. În timpul războiului civil spaniol, în 1938 a fost bombardată de aviație, ulterior refăcută.

Pe o străduță din apropiere am trecut pe lângă fațada unei biserici. Iglesia de San Sever, o biserică catolică, în stil baroc, a fost construită între anii 1699-1703, deschisă, dar terminată în 1705. Din 2002 aparține de Catedrala Barcelona și, din 2007, lângă ea s-a extins Muzeul Catedralei cu o sală de expoziții.

Am ajuns în Piața Nouă (Placa Nova) unde se afla zidul roman-Murrala romana cu porțile romane- Torres Romanes. În acea zonă, în secolul I î.e.n. se situa colonia Julia Augusta Paterna Faventia Barcino. Zidurile au fost ridicate pentru a fortifica colonia (secolul III-secolul IV). În colțurile zidurilor au fost ridicate 76 de turnuri, înalte de 18 metri, plasate la distanța de 6-8 metri între ele, ceea ce i-a conferit Barcelonei numele de „orașul încoronat”. În spatele lor se vedeau turnurile catedralei.

Lateral se afla Palatul Episcopal (Palau del Bisbe), o clădire construită în secolul XIII, restaurată de mai multe ori pe parcursul timpului (1681, 1769, 1909, 1928), reședința oficială a arhiepiscopului Barcelonei și sediul arhierei diecezane.

Ne-am îndreptat spre Catedrala Barcelona cu hramul „ Sfânta Cruce și Sfânta Eulalia” (Catedral de Santa Creu I Santa Eulalia), sediul eparhiei, care se afla în Piața la Seu (Placa de la Seu).

Între anii 1046-1058 s-a construit o catedrală romanică pe locul unei cripte vizigotă distrusă în atacul Al-Mansur asupra Barcelonei. În 1298, sub domnia regelui Iacob II de Aragon, pe locul ei a început construcția unei mânăstiri care a durat 150 de ani (1448). Fațada neo-gotică și turnul central au fost completate în perioada sfârșitului de secol XIX-1913.

Am intrat în mânăstire prin Poarta Sant Eulalie.

Galeriile mânăstirii, străjuite de coloane masive, închideau un patrulater plin de vegetație.

În pereții coridoarelor se aflau numeroase mici capele dedicate unor sfinți.

Sfânta Eulalia, al cărei hram îl poartă biserica, a fost o fecioară care, în timpul romanilor, a fost expusă goală în piața publică, primăvara. A început să ningă masiv. Romanii, supărați, au închis-o într-un butoi în care au înfipt cuțite și l-au rostogolit pe stradă. Datorită acelui martiriu, a fost sfințită de către catolici ca patron al Barcelonei.

În mânăstire se afla o porțiune cu fântâni și un mic lac amenajat pentru 13 gâște albe, numărul anilor Eulaliei când a fost martirizată.

În interiorul bisericii fotografiatul cu blitz era interzis astfel amintirile au rămas mai mult vizuale decât din pozele făcute, nereușite.

La locul Corului se păstrau arme ale cavalerilor Ordinului lânii de aur. În Capela Sfântului Sacrament și a Sfântului Hristos din Lepanto (1407), situată lateral, se afla o cruce din timpul bătăliei de la Lepanto (1571).

Sub nivelul pardoselii se afla Cripta Sfintei Eulalia.

Între anii 1968-1972 catedrala a fost restaurată.

Lângă catedrală se afla Muzeul Frederic Mares (Museo Frederic Mares), un muzeu de artă cu o colecție de câteva mii de articole ale sculptorului căruia îi purta numele, cum ar fi artă creștină medievală, articole de artizanat, sculpturi din perioada preromană.

Clădire lângă clădire, toate aveau importanța lor. În Palacio de los Virreyes se afla Arhiva generală a Coroanei de Aragon (Arxiu general de la Corona d’Arago) care a fost înființată de regele Iacob II al Aragonului (1318), singura arhivă centrală a coroanei până în 1348 când s-a creat Arhiva Regatului Aragonului. Actuala arhivă a fost creată între anii 1814-1849 și a avut sediul în Palatul Locotenentului din cadrul Palatului Regal Barcelona. În 1993 a fost împărțită în două locații, una istorică cu expoziții, cursuri, evenimente și alta pentru cercetare.

Eram sigură cu nu voi uita cartierul Barri Gotic. Străduțe, piațete, dintre care ieșeau în fața ochilor clădiri maiestuoase, apoi alte străduțe, clădiri cu numeroase muzee, biserici…

Am intrat în Piața Regelui (Placa del Rei) înconjurată de Palatul Regal (Palau Reial Major), un complex de clădiri care din reședință regală a Aragonului, după secolul XVI a fost împărțit de Inchiziție și Administrația Regală.

Una dintre clădiri, Palatul Locotenentului (Palau de Lloctinent), a fost construită sub domnia lui Carol V al Spaniei (1555) cu un turn din cinci etaje în care, în secolul XIX, s-a aflat Arhiva Regatului Aragon. Capela regală a Sfintei Agata (Capella reial de Santa Àgata) a fost construită în timpul regelui Iacob al II-lea (1302).

Salò del Tinell a fost construită în timpul domniei regelui Peter IV (1359-1362). Împreună cu capela sunt parte din Muzeul de Istorie al Barcelonei și pot fi vizitate.

În partea de sud a pieței se afla Casa Padellàs, un palat gotic (1497-1515) care în 1931 a fost mutat în Placa del Rei și din 1943 a funcționat ca Muzeu de Istorie al Barcelonei (MUHBA).

Pe o străduță am trecut pe sub un pod ce lega două clădiri, Palatul Generalitat și una din Casele canonicilor (Cases dels Canonges). Acestea au fost un grup de case independente în care au locuit canonicii după ce comunitatea canonică a catedralei a fost dizolvată (sec. XIV). La începutul secolului XX în unele clădiri s-au mutat civili și meseriași. În 1921 Comunitatea Cataloniei, o instituție administrativă, a achiziționat o parte dintre ele și le-a modificat arhitectonic adăugând elemente neogotice. Podul pe care l-am văzut a fost construit între anii 1923-1928 și a fost decorat cu elemente de gotic francez. Primul președinte al Generalității a transformat clădirea în reședință oficială, folosită de toți președinții până în 1978 când noul președinte a schimbat locația.

Am ieșit de pe carrer del Brisbe în Piața San Jaume (Placa de San Jaume), denumită în anumite perioade și Piața Constituției. Față în față, se aflau două clădiri importante. Palatul Generalității (Palau de la Generalitat de Catalunya) este sediul Guvernului Cataloniei și Președinția Generalității. În 1359 s-a format Adunarea Generală din Catalonia care a funcționat într-o clădire din cartierul evreiesc Call. A fost înlocuită de Generalitat (Diputacio del General) care a construit cea mai veche parte a clădirii actuale (1403) apoi, în 1596, s-a construit fațada renascentistă orientată spre piață. În timpul războiului de succesiune clădirea a devenit Curtea Regelui (1714) iar în perioada formării regiunilor autonome (1931-1933) a redevenit sediul Generalității și guvernului. A fost restaurat în 1977.

Primăria Barcelona (Casa de la Ciutat) se afla într-o clădire neoclasică în care a funcționat Consiliul celor o sută până la dizolvarea sa în 1714. Acesta se întâlnea în Sala Mare, Salo de Cent.

Zona a început să se aglomereze. Începea să se desfășoare Festivalul Fiestas de Santa Eulalia sau „Laia” care avea loc anual în luna februarie.

Amuzate de figurile ce se perindau prin Piața San Jaume, am părăsit zona și ne-am îndreptat spre Sinagoga veche din Barcelona (Sinagoga Major), una dintre cele mai vechi din Europa, construită probabil în secolul III sau IV.

A fost extinsă în secolul XIII. În 1391 evreii din Barcelona au masacrați în masă și clădirea a fost folosită în alte scopuri decât cel religios.

În 2002 în sinagogă a fost deschis un muzeu și au loc anumite festivități ale comunității evreiești.

Se înserase. Am ieșit din cartierul Gotic pe La Rambla unde activitatea era în toi. Tonetele, terasele așteptau clienții.

Din depărtare se auzeau sunetele unor tobe. Se desfășura un alt eveniment în care trupe de copii băteau ritmul tobelor.

Iubeam Barcelona, un oraș viu indiferent de anotimp.

Citește și Prin orașul vechi-Ciutat Vella din Barcelona, Spania

Belfast, Irlanda de Nord

Publicat pe 1 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Deși timpul era limitat, în acea zi aveam să părăsim Irlanda, din Dublin am plecat să vedem orașul Belfast (Béal Feirste), capitala Irlandei de Nord. Am parcurs cei 170 km în două ore până pe coasta de est a Irlandei unde, la gura râului Lagan, se afla orașul. Până în anii 1800 era un mare port unde, din 1861 a funcționat șantierul naval Harland and Wolff. În 1888, când a primit statutul de oraș, devenise cel mai mare producător de lenjerie din lume, fapt ce i-a adus porecla de „Linenopolis”, de asemenea producător de tutun și funii. După Partiția Irlandei (1922) Belfast a devenit capitala Irlandei de Nord.

Am traversat orașul spre nord și după 8 km am ajuns la Castelul Belfast ( Belfast Castle), un castel scoțian din secolul XIX, situat pe dealul Cave Hill, la 120 metri deasupra nivelului mării.

În secolul XII a fost construit, de către normanzi, un castel situat în actuala zonă centrală a Belfastului, care a devenit proprietatea primului baron Chichester. Castelul a ars într-un incendiu (1708) și baronul a construit o nouă reședință, la marginea orașului. Clădirea pe care am vizitat-o noi a fost ridicată între anii 1811-1870 de al treilea descendent al baronului. După moartea sa a intrat în posesia celui de al VIII-lea conte de Shaftesbury care a definitivat construcția. În 1934 fiul contelui a cedat castelul orașului Belfast. Castelul, impropriu denumit, a fost un conac în stil baronial scoțian și nu o redută.

Între anii 1978-1988 a fost renovat și reamenajat, de asemenea și grădinile înconjurătoare.

Panorama era încântătoare. Se vedea o parte din Belfast Lough, o întindere de apă care la țărm forma mici golfuri și, în depărtare, o parte a orașului Belfast.

În interior se aflau un centru pentru vizitatori, un magazin de antichități, un restaurant și era amenajat un loc în care se organizau conferințe și mese de nuntă.

Ne-am întors în capitală și ne-am îndreptat spre un cartier, un „memorial” al luptelor purtate în decursul anilor. Între anii 1970-1980 Belfast era unul dintre cele mai periculoase orașe din lume prin conflictele majore între populația catolică și protestantă, grupurile republicane și loialiste. Cel mai mare conflict civil, Troubles (Na Triobloidí), a izbucnit în 1969, când pe străzile orașului grupurile paramilitare de ambele părți au bombardat, asasinat și violența era fenomenul ce marca viața de zi cu zi.

A excelat cu „Vinerea sângeroasă” (1972) când IRA (Armata republicană irlandeză provizorie) a detonat 22 de bombe la limitele centrului orașului și au fost uciși majoritar catolici. Tot în acea perioadă s-a înființat un grup monarhist, Shankill Butcher (Măcelarii din Shankill), mulți dintre ei fiind membri ai UVF (Forța Voluntară Ulster). Ei răpeau și ucideau persoane catolice prin tăierea gâtului cu un cuțit de măcelărie. Au funcționat până în 1979 când au fost anihilați și trimiși în detenție cu pedepse grele.

Între anii 1969-2001 au fost ucise peste 1600 de persoane. Deși conflictele s-au estompat și actual există zone de divergență politică, etnică și religioasă care sunt marcate prin afișarea de steaguri, graffiti și picturi murale.

În apropiere se afla Biserica Metropolitană Carlisle Memorial (Belfast Carlisle Memorial Church). A fost construită în 1875 pentru congregația metodistă. În 1966 a fost renovată și a mai funcționat până în 1982 când și-a întrerupt activitatea, metodiștii împuținându-se și localizarea ei fiind între zonele de influență catolică și protestantă.

Am trecut pe lângă Red Hall, o clădire ridicată între anii 1883-1885. În ea a funcționat Ordinul Orange, o frăție protestantă înființată în 1795. Aceasta funcționa actual ca organizație sindicală britanică conservatoare care a luptat împotriva independenței Scoției (2014) și urmărește apărarea drepturilor civile și religioase protestante. Deasupra fațadei era postată statuia Regelui William al III-lea.

Am traversat râul, pe podul Lagan Bridge, în cartierul Titanic (Titanic Quarter), denumit anterior Insula Reginei, situat pe o porțiune din Belfast Lough, asanată la mijlocul secolului XIX și folosită de Harland and Wolff care au amenajat numeroase șantiere navale și docuri.

Scăzând construcția de nave, terenul a intrat în declin și multe clădiri nefuncționale au fost demolate. În 2001 terenul a fost redenumit Titanic și a urmat o perioadă de regenerare în care s-au construit apartamente, instituții de învățământ, studiouri de film, etc. Din vechile structuri am văzut două macarale uriașe (The Samson and Goliath cranes), lungi de 140 metri, care ridică încărcături până la 840 tone. Au fost construite pe rând de firma germană Krupp, Samson în 1974 și Goliat în 1969.

Ne-am îndreptat spre Titanic Belfast, o construcție interesantă (2008-2012), de forma unui aisberg, cu aceeași înălțime ca a navei scufundată,Titanic (38 m). În interior funcționa un muzeu cu o serie de galerii ce aveau tematica- scufundarea navei Titanic, un spațiu de conferințe și recepții, o sală de banchete cu capacitatea de 750 de persoane, un centru de resurse comunitare și un bar.

În spatele clădirii se aflau Studiourile Titanic (Titanic Studios).

Într-un mic canal al râului Lagan, în apropierea Complexului Titanic, era ancorat un vas atracție turistică, SSNomadic.

Pe malul apei, în 1992 a început construirea unui complex format dintr-o arenă multifuncțională, un centru comercial cu restaurante, cinematograf și un centru științific, care au fost deschise pe rând în 1998, 2000, 2001. Complexul Odyssey, cunoscut ca SSE Arena Belfast are o capacitate de 10.000 de locuri și găzduiește evenimente sportive și concerte.

Am trecut râul înapoi spre centrul orașului. Pe partea dreaptă se vedea Obel Tower, cea mai înaltă clădire din Belfast (85 m), construită între anii 2006-2011, cu 233 de apartamente, birourile firmei de avocatură din Londra, Allen and Overy și, la parter, o cafenea a firmei locale de catering, Mount Charles. Clădirea a fost renovată în 2016.

Am depășit Ceasul Albert (Albert Memorial Clock), situat în Piața Queen. Între anii 1865-1869 a fost construit un turn cu ceas, înalt de 35 metri, în stil gotic francez și italian, în cinstea Prințului Albert, prințul consort al Reginei Victoria. A fost distrus într-o explozie produsă de armata republicană iraniană (1992) și restaurat în 2002.

Ne-am deplasat spre Catedrala Sfânta Anna (Saint Anne’s Cathedral), o catedrală ce deservește două dioceze separate, deci doi episcopi. Pe acel loc, în 1776 a fost construită o biserică parohială a Sfintei Anna care a funcționat până în 1903. În 1899, în jurul acelei biserici a început construirea catedralei, care a fost sfințită în 1904. În timp, treptat, i s-au adăugat corul (1922-1924), în partea de vest un memorial pentru Ulstermen și femeile ce au murit în Primul Război Mondial (1925-1927), baptisteriul (1928), Capela Sfântului Duh (1932).

În 1941 a fost grav avariată. S-a început renovarea ei în 1955 dar, din cauza inflației și a lipsei de finanțare, a fost amânată. Capela unității a fost terminată în 1974 și Capela puilor regali irlandezi (Royal Irish Ryfles) în 1981.

În anul 2007, pe acoperișul catedralei a fost construit un turn de oțel, înalt de 40 metri (Spire of Hope), iluminat noaptea. A fost așezat deasupra naosului, unde, printr-o porțiune din sticlă, putea văzut din interior.

Orga, a doua ca mărime din Irlanda de Nord, a fost construită în 1907 și refăcută între anii 1969-1975. În catedrală se desfășoară concerte clasice și anual un festival.

Am traversat Writer’s Square și ne-am plimbat pe strada comercială Donegall unde, în clădiri noi sau mai vechi, funcționau numeroase magazine, supermarketuri, baruri, restaurante.

În unele alei laterale pereții erau plini cu graffiti. După părerea mea era cel mai decorat oraș pe care îl văzusem până atunci.

În capătul străzii, în Piața Donegall, se afla Primăria Belfast (Belfast City Hall- Halla na Cathrach Bhéal Feirste). Belfastul devenise o localitate cu industrie foarte dezvoltată în domeniul lenjeriei, fabricării funiilor, construcției navale, tutunului astfel, în 1898, Regina Victoria i-a acordat titlul de oraș.

Construcția, în stil neo-baroc, a fost ridicată între anii 1898-1906, pe locul unde existase Sala de lenjerie albă. Clădirea împreună cu curtea interioară închisă ocupa o suprafață de un hectar și jumătate. La cele patru colțuri au fost ridicate turnuri, central o cupolă din cupru și a fost înconjurată de grădini amenajate pentru relaxare. În ea funcționa Consiliul Municipal din Belfast.

Am înconjurat clădirea Primăriei și ne-am îndreptat spre Opera din Belfast (Grand Opera House). Clădirea a fost ridicată și, în 1895, s-a deschis un teatru. O scurtă perioadă de timp a purtat denumirea de Palatul soiurilor (1904-1909). Perioada sa maximă a fost între anii 1920-1930 când se interpretau programe diverse. În 1937 s-a înființat Organizația Rank, o companie de film din Marea Britanie. Aceasta a achiziționat Grand Opera House și a utilizat-o ca cinematograf (1961-1972). Ulterior a fost cumpărată de Consiliul Artelor din Irlanda de Nord, renovată și deschisă ca teatru în 1980, cu o capacitate de aproximativ 1000 de locuri. În exploziile cu bombă din anii 1991, 1993 a fost grav avariată. Renovată în 2006, funcționează și azi cu spectacole dramatice, de comedie, muzicale și evenimente educaționale.

Timpul ne presa astfel am mai văzut doar clădirea principală a Universității Queen (Queen’s University), clădirea Lanyon, care era plasată în Cartierul Reginei, în drumul nostru de ieșire din Belfast. În 1810, în Belfast a fost fondată o instituție academică (Royal Belfast Academical Institution) care cuprindea o școală și universitatea. În 1845 a devenit „Colegiul Reginei Belfast” și a funcționat ca învățământ superior pentru catolici și presbiterieni, apoi anglicană. În 1849 a fost deschis Colegiul Queen, cu clădirea principală Lanyon, pe care am văzut-o și noi. În 1879 a devenit Universitatea Regală din Irlanda care, în 1908 a fost desființată și au fost create două universități: Universitatea Națională a Irlandei și Universitatea Queen din Belfast, ultima formată din trei facultăți-de Arte, Științe Umaniste, Științe Sociale și 15 școli, cu locații în diverse zone ale orașului.

În acea zi urma să părăsim Irlanda. Ne-am întors la Dublin, am împachetat și ne-am îmbarcat pe un feribot în Portul Dublin (Calafort Átha Cliath). Era mare aglomerație având în vedere că prin acel port se efectua cam două treimi din traficul portuar al Irlandei și anume transport de marfă, de persoane, andocarea de vase de croazieră, etc.

Adio, Irlanda !

Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Publicat pe 16 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Cartierul evreiesc Josefov din Praga este înconjurat complet de Stare Mesto (Orașul Vechi). Majoritatea clădirilor sunt construite la începutul secolului XX. În 1096 a avut loc primul progrom, evreii fiind concentrați într-o zonă încercuită, un ghetou. În 1262 au primit un oarecare grad de libertate în administrarea ghetoului dar, în 1389, în timpul unui nou progrom, au fost masacrați 1500 de evrei. În secolul XVI ghetoul a prosperat prin ajutorul financiar al unuia dintre ei, care a ajuns Ministru de Finanțe și era foarte bogat.

În 1781 Împăratul Iosif al II-lea a emis Brevetul de toleranță (Tolerantzpatent) prin care a extins libertatea religioasă asupra credincioșilor creștini necatolici. După numele lui, în 1850 cartierul a fost denumit „Josefstadt”. Evreii bogați au început să se mute în afara cartierului, au rămas doar cei săraci astfel, în timpul remodelării orașului Praga (1893-1913), o parte mare a fost demolată. În 1906 a fost înființat Muzeul evreiesc (Zidovske muzeum) pentru a conserva sinagogile vechi rămase și a explica istoria și obiceiurile evreilor cehi prin obiecte, cărți, opere de artă confiscate în cel de Al Doilea Război Mondial, o mică parte recuperate ulterior și aproximativ 4.500 de fotografii din lagărele de concentrare. Sub regimul comunist muzeul a devenit proprietatea statului și, după Revoluția de Catifea (1994), a intrat în posesia Federației Comunităților Evreiești.

Am ieșit din Piața veche pe lângă Biserica Sfântul Nicolae și am intrat în cartierul evreiesc Josefov urmând să vizităm puținele sinagogi vechi rămase.

Prima la care am ajuns a fost Sinagoga Maisel (Maiselova synagoga), construită în 1592, ca sinagogă privată, de către Mordechai Maisel, căruia îi poartă numele. Acesta a lăsat-o moștenire comunității evreiești dar, în viață fiind, în 1906 toate posesiunile sale au fost confiscate. Avariată într-un incendiu (1689), a fost reconstruită mult mai mică, modificată arhitectural (1862-1864) apoi, la începutul secolului XX reconstruită în stil neogotic.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în sinagogă s-au păstrat proprietățile evreiești confiscate, ulterior războiului a intrat în cadrul Muzeului Evreiesc Praga. A fost restaurată în anii 1965, apoi, deteriorată, în 1988 a fost închisă. După Revoluția de Catifea a fost reconstruită și deschisă vizitării în 1996. Ultima renovare a avut loc în 2015.

În apropiere se afla Sinagoga Pinkas (Pinkasova synagoga), construită în 1535, în stil gotic și renascentist, ca sinagogă familială, de către un membru al familiei Horowitz. A fost extinsă (1607-1625) și transformată împotriva inundațiilor, în stil baroc. Între anii 1950-1954 a fost restaurată după modelul original, iar, în decursul a cinci ani, pereții au fost acoperiți cu numele victimelor Holocaustului. A putut fi vizitată între anii 1960-1968, când a fost închisă de comuniștii aflați la putere, redeschisă după 1989 când, timp de trei ani a intrat în reparații capitale. O parte a sinagogii funcționa ca muzeu în rest servea serviciilor religioase.

Am trecut pe lângă Vechiul cimitir evreiesc (Stary zidovsky hrbitov), parte a Muzeului Evreiesc din Praga. Era o înghesuială de pietre funerare explicată prin legea Halacha și anume toate pietrele funerare trebuiau păstrate astfel, din lipsa spațiului, decedații erau îngropați deasupra celorlalte morminte, pietrele devenind foarte numeroase. Cimitirul a fost format prin unirea a două cimitire preexistente și a funcționat până în secolul XVII când a fost închis. S-a folosit cimitirul evreiesc din Zizkov (1680-1890), apoi cimitirele din Olsanske.

Ne-am îndreptat spre Primăria evreiască veche (Zidovska radnice) construită în stil renascentist în 1586. Clădirea a ars în incendiul din 1765, a fost reconstruită în 1765 cu fațada în stil rococo. Trecând pe lângă clădire, deasupra intrării am văzut steaua lui David.

În turnul clădirii, construit în vremea Împăratului Leopold al II-lea, pe fiecare dintre cele patru fețe se afla câte un ceas notat cu cifre romane. Sub turn, la nivelul acoperișului, se afla un ceas cu cifre ebraice care funcționau în sens invers acelor de ceasornic, similar cu scrierea ebraică.

Era închisă vizitării. În ea funcționau instituții evreiești, o editură, o bibliotecă și se organizau evenimente.

O dată cu Primăria, lipită de ea, s-a construit Sinagoga înaltă (Vysoka synagoga), în care funcționa Beit Dinu, un tribunal religios. În ea se intra de la primul etaj al Primăriei. În secolul XVII a fost avariată de două incendii, după fiecare refăcută. Ultima reconstrucție a avut loc în anul 1883. Din mijlocul secolului XX și până azi la parter funcționează trezoreria Muzeului Evreiesc și un magazin, iar la etaj, camera de rugăciuni. NU am prea putut să o fotografiez, strada era foarte îngustă.

Vis a vis de Sinagoga înaltă și Primărie se afla Sinagoga veche nouă (Staronova synagoga), una dintre cele mai vechi sinagogi din Europa, încă funcțională. Prima sinagogă, Sinagoga Nouă, a fost fondată în secolul XIII, în stil cistercian gotic. În 1389, în progrom au fost masacrați aproximativ 3.000 de evrei și sinagoga avariată. În secolul XVI, construindu-se mai multe sinagogi, a fost denumită Sinagoga Veche Nouă. A fost reparată și restaurată de mai multe ori în decursul anilor, în 1618, 1716, 1922-1924 și reconstruită după modelul original între anii 1966-1967. Ultima renovare a avut loc în perioada 2006-2007. Circula și o legendă în care se povestea că în timpul celui de Al Doilea Război Mondial un agent nazist se ocupa de locul de depozitare a cărților ebraice religioase vechi (genizah) adunate în sinagogă la mansardă. În perioada în care Gestapoul a distrus multe sinagogi, pe aceasta a cruțat-o datorită acelui agent pe care însă l-au ucis.

Lângă sinagogă se întindea o scurtă străduță în care, pe o parte, erau amenajate magazine evreiești după modelul vechi.

Pe cealaltă parte se afla Sinagoga Klausen (Klausova synagoga), de fapt un complex de clădiri, ridicat în 1570 de către Mordechai Maisel, care cuprindea și o școală talmudică privată. Sinagoga a ars într-un mare incendiu care a afectat tot ghetoul (1689) apoi a fost reconstruită în stil baroc timpuriu (1689-1694) și completată cu Chovotul Tora cu trei nivele (1697). În secolul XIX (1883-1884) sinagoga a fost restaurată. Ea a rămas intactă în perioada de urbanizare din secolul XX, când alte sinagogi au fost demolate.

Ca în toate sinagogile, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial în ea s-au stocat proprietățile evreiești confiscate. După război s-a deschis o expoziție a Muzeului Evreiesc Central al Războiului. A fost restaurată repetat în 1960, 1979-1981, 1983 și în 1984 s-a deschis o expoziție temporară cu manuscrise și poze evreiești.

Ne-am plimbat printre frumoasele clădiri cu iz Parizian.

Am ajuns la Biserica evanghelică Sfântul Salvator (Kostel svateho Salvatora) construită de germanii evanghelici între anii 1611-1614. După Bătălia de la Muntele Alb (1621) a fost confiscată de protestanți, predată Ordinului Sf. Paol (1624), care au ridicat o mânăstire și au ridicat turnurile bisericii în 1686. După câțiva ani un incendiu a deteriorat clădirea și a distrus turnurile. A fost reconstruită dar, în 1754, un alt incendiu a distrus un turn, care nu a mai fost refăcut în timpul reconstrucției (1777).

În 1796, prin reformele date de Împăratul Iosif al II-lea, mânăstirea a fost desființată și clădirea utilizată ca monetărie până în 1857, când aceasta a încetat să funcționeze. În 1863 a fost cumpărată de luterani (Biserica evanghelică din Mărturisirea de la Augsburg) care au renovat-o și a funcționat din nou ca biserică.

Am rămas plăcut impresionate de grija purtată aspectului cartierului. Unele dintre clădiri erau în curs de recondiționare, altele își așteptau rândul.

Și în Josefov „l-am reîntâlnit” pe Franz Kafka, de data aceasta o statuie, ridicată în 2003, în care era călare pe o figură fără cap, ce se referea la una dintre scrierile sale „Descrierea unei lupte” (Beschreibung eines Kampfes).

În spatele lui un mic parc și am ajuns la ultima sinagogă veche păstrată, parte a Muzeului Evreiesc, Sinagoga spaniolă (Spanelska Synagoga). Pe acel loc a existat cea mai veche sinagogă din Praga, Altschule, care până în secolul XIX a devenit neîncăpătoare. A fost demolată (1867) și ridicată actuala sinagogă, în stil maur, care a fost extinsă în 1935 și a funcționat ca spital până în cel de Al Doilea Război Mondial când a stocat proprietățile evreiești confiscate de naziști. După război a fost restaurată și, în 1960, a fost deschisă o expoziție de textile din sinagogi. După Revoluția de Catifea a fost restaurată complet și redeschisă în 1998 cu o expoziție despre istoria evreilor.

Încetul cu încetul ne-am îndreptat spre Vltava.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sfinților Simon și Judy (Kostel zvateho Simona a Judy). Pe acel loc a existat o biserică în stil baroc, componentă a mânăstirii Fraților Milostivi Franciscani, ce făcea parte dintr-un spital (1354) și a unei capele din timpul Regelui Carol IV. Între 1615-1620 a fost extinsă și modificată în stil gotic și renascentist de către husiți. După Bătălia de la Muntele Alb a intrat în posesia Ordinului ospitalier al Fraților Sfântului Ioan al lui Dumnezeu, un ordin romano-catolic, care au modificat fațada în stil baroc. Sub regimul comunist (1950) biserica a fost închisă și a funcționat ca depozit până în anii 1980 când a fost preluată de Orchestra Simfonică Praga și transformată în sală de concerte corale, de cameră și de orgă.

În curând am ajuns la râul cu podurile și debarcadere lui. Am coborât pe mal și ne-am rezervat bilete pentru o croazieră pe Vltava.

În apropierea Podului Cehov se afla Facultatea de Drept din cadrul Universității Carol (Pravnicka fakulta Univerzity Karlovy) fondată ca parte distinctă, juridică, în 1372. În 1882 Universitatea s-a divizat în mai multe facultăți dintre care și cea de drept. Funcționa într-o clădire neoclasicistă restaurată în 1624.

Cum timpul ne era favorabil am trecut Podul Cech (Cechuv most), pod ce unește Stare Mesto (orașul Vechi) cu dealul Letna din districtul Holesovice, unul dintre cele 11 poduri peste Vltava și cel mai scurt, cu o lungime de 169 metri, singurul pod în stil art-nouveau. A fost construit între anii 1905-1908 și denumit după scriitorul ceh Svalopluk Cech, nume schimbat în Podul Mendel (Mendeluv most) între anii 1940-1945 după numele omului de știință austriac Gregor Mendel.

La cele două capete erau câte două coloane înalte de 17 metri pe care se afla câte un felinar. Pe cele din amonte câte o statuie din bronz purtând o torță, pe cele din aval câte o hidră cu șase capete și blazonul orașului Praga.

Balustradele erau din fier forjat decorat și pe toată lungimea podului erau postați, de o parte și de alta, 12 stâlpi de iluminat. Podul a fost recondiționat între anii 1971-9175, statuile reparate între 1984-1987, ultima renovare a avut loc în perioada 200-2001.

Ajungând la celălalt capăt al podului , în stânga am văzut Capela Sfânta Maria Magdalena (Kaple svate Mari Magdaleny). A fost construită în stil baroc în 1635, în cadrul Mânăstirii Cyriac, pentru viticultorii din podgoriile Letna. În 1908 a fost preluată de Biserica catolică veche care a recondiționat-o. În timpul reamenajării malului râului a fost mutată în aval, lângă Podul Cech (1956).

Am traversat podul înapoi. Lipită de Facultatea de Drept, paralel cu apa, era clădirea în care funcționa Facultatea de Inginerie Nucleară și fizică din cadrul Universității de Vest din Praga (Fakulta jaderna a fylikalne inzenyrska CVUT v Praze), cea mai veche universitate tehnică non-militară din Europa. Institutul Politehnic Praga a apărut în 1806 pe bazele Institutului de Inginerie (liceal) creat în 1707 de Împăratul Iosif I. Din 1920 a primit denumirea de Universitate Tehnică.

Am ajuns în dreptul unei clădiri impozante, în stil neo-renascentist, Rudolfinum în care funcționa Filarmonica Cehă Praga (Ceska Filharmonie). În 1885 a fost deschisă Sala Dvorakov pentru susținerea de concerte clasice. Clădirea a fost denumită după prințul Austriei, Rudolf, care a fost prezent la deschidere. Între 1919-1939 clădirea a fost sediul Parlamentului și din 1945 a Orchestrei Filarmonice din Cehia.

Pe lângă sala de concerte în clădire se află și Galeria Rudolfinum, galerie de artă.

Am ocolit clădirea pentru a vedea Muzeul de Arte Decorative (Umeleckoprumyslove muzeum v Praze) care funcționa într-o clădire, în stil neo-renascentist, construită între anii 1897-1899. În ea se găseau expoziții despre istoria și dezvoltarea artelor decorative, ceramică, sticlă, metal, artă grafică, textile, jucării, etc.

Ne-am îndreptat spre debarcader. Se apropia ora la care aveam planificată croaziera.

Citește și Praga, Cehia-croazieră pe Vltava

Nove Mesto Praga, Cehia

Publicat pe 10 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

După Orașul Mic (Mala Strana) și Orașul Vechi (Stare Mesto) urma să vizităm Orașul Nou (Nove Mesto) Praga. Din apropiere de Podul Carol, unde am coborât din autobuz, am mers paralel cu râul Vltava. În stânga noastră, într-un mic spațiu verde, era Monumentul Francisc I sau Fântâna Kranner (Krannerova krasna). A fost construit între anii 145-1850, în stil neo-gotic. În jurul bazei octogonale, din care curgea apa, erau situate multe statui ce reprezentau toate regiunile Cehiei și Praga. La mijlocul unui „turn” se afla, sub un baldachin de bronz, statuia Împăratului Francisc I, în jurul lui statui ce prezentau diverse activități umane. În 2003 a fost recondiționată și a început iar să funcționeze.

Am depășit pe stânga Teatrul Național, de la nivelul căruia, pe Vltava, se forma o insuliță unde se afla Palatul Zofin cu Sala de concerte. La capătul ei am văzut un turn vechi, Turnul de apă din Sitkov (Sitkowska vodarenska vez), construit între anii 1588-1591, pe locul altuia din lemn care a ars, împreună cu morile înconjurătoare (Sitkovsky), într-un incendiu. În 1648, în timpul asediului suedez, a fost grav deteriorat, ulterior (1651), refăcut. Era înalt de 47 m, ușor înclinat datorită solului nisipos pe care a fost construit. A funcționat ca centru local de apă până în 1847.

În fața noastră, în stânga Podului Jiraskuv, era Casa care dansează (Tancici Dum) denumită și „Fred și Ginger”. În bombardamentul american din 1945 zona a fost grav avariată și, până în 1960, ruinele demolate. Ridicarea clădirii a fost sponsorizată de Compania olandeză de Asigurări (ING Bank) și construcția s-a efectuat între anii 1992-1996, în stil neo-baroc. Casa a fost construită cu două părți distincte, cu nouă etaje și două etaje subterane. Etajele erau amplasate asimetric, susținute de 99 de panouri de beton cu forme și dimensiuni diferite. Avea forma unui turn de sticlă îngustat la mijloc care îl reprezenta pe marele dansator Fred Astaire. Deasupra clădirii, pe o porțiune, se afla o terasă acoperită cu o structură din bare de metal răsucite, poreclită Mary.

Pe partea cu râul clădirea prezenta ondulații ce o reprezentau pe partenera sa, Ginger Rogers. La parter și etajul întâi funcționau spații comerciale, deasupra se aflau birouri, iar la etajul nouă funcționa un bar.

Din 2016 două etaje au fost amenajate ca hotel de lux, restaurantul a fost mutat la etajul șapte, barul la etajul opt și, în clădire, s-a deschis o galerie de artă.

Construcția clădirii a fost controversată, ea fiind plasată într-o zonă de case vechi din secolul XVIII.

Ne-am îndepărtat de râu și am trecut pe lângă o biserică situată pe o terasă de piatră deasupra străzii, Bis. Sf. Venceslas la Zderaz (Kostel zvatehoVaclava na Zderaz). Zderaz a fost un sat antic pe teritoriul căruia, pe locul vechii biserici, între 1180-1190, doi nobili cehi au donat banii pentru construirea unei mânăstiri cu Biserica Sfântul Venceslas, descoperită prin săpături arheologice.În 1324 lângă biserică s-a înființat un spital, apoi o școală și un cimitir. În timpul războaielor husite mânăstirea a fost distrusă și biserica a funcționat sub cult husit. Până în 1586 s-au făcut reparații minore, an în care Împăratul Rudolf al II-lea a recondiționat-o. Între 1626-1646 augustinienii au demolat partea de vest a bisericii, au construit o nouă mânăstire și o bibliotecă. De abia terminată a suferit grave avarii sub atacul suedezilor. În anul 1785 mânăstirea a fost desființată și, din 1809, pe locul ei s-a plasat o închisoare pe care biserica a servit-o până în 1884. Închisoarea s-a mutat și complexul a intrat în posesia orașului care, în 1904, pe acel teren a construit clădiri de locuit. Între anii 1926-1929 biserica a fost reconstruită. Următoarea clădire era Academia de Afaceri Dr. Edvard Benes (Cekoslovanska obchodni akademie Dr. Edvard Benes).

Vis a vis de Academie, tot ridicată deasupra străzii, la 3-4 m înălțime, se afla Catedrala ortodoxă cehă Sf. Chiril și Metodie (Chram svatych Cyrila a Metodeje). Între 1730-1736, în partea liberă a mânăstirii din Zderaz, a fost construită Biserica Sf. Karel Boromejsky, de cult romano-catolic, lângă o casă a preoților pensionari ridicată în 1705. A funcționat până în 1783 când a fost desființată prin reformele Împăratului Iosif al II-lea. Împreună cu clădirea preoților a fost transformată în cazarmă și depozite iar, din 1869, în ea a funcționat Centrul Tehnologic Ceh (UCT). În 192, când s-a format Biserica Ortodoxă Cehă, fosta biserică romano-catolică a fost închiriată acesteia. I s-au adus modificări, a fost renovată, dedicată Sfinților Chiril și Metodie și în 1935 sfințită.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1942) rezistența cehă și slovacă, în Operațiunea Antropoid, l-au asasinat pe Reinhard Heydrich, biserica a fost luată cu asalt de trupele naziste și, în luptele purtate, pentru a nu fi prinși, mulți dintre cei din rezistență s-au sinucis. Bisericile ortodoxe au fost închise și preoții lor duși la muncă forțată în Germania. După război, între 1945-1947, biserica a fost restaurată de credincioșii ortodocși rămași. Pe peretele exterior a fost pusă o placă din bronz ca memorial a celor căzuți și în cripta bisericii s-a deschis un muzeu dedicat lor.

Sub altar au fost îngropate rămășițele celor doi sfinți. Ultima restaurare a avut loc în 1989.

Tot înainte, prin Orașul Nou, am traversat un parc și am ajuns la Piața Carol unde era Biserica Sfântul Ignațiu de Loyola(Kostel svateho Ignace z Loyoly), monument cultural al Republicii Cehe. A fost construită între anii 1655-1677, în stil baroc timpuriu, în cadrul complexului iezuiților și a fost dedicată patronului și fondatorului ordinului. Avea trei nave, un turn pătrat cu cupolă construit în 1687 și fațada bogat ornamentată pe care, în partea superioară, era postată statuia sfântului.

În 1699 a fost creat porticul cu coloane deasupra căruia au fost postate opt statui ale sfinților iezuiți și Isus la mijloc.

Între anii 1773-1866, când Ordinul Iezuit a fost interzis, a funcționat ca biserică parohială. Aceștia au revenit, au recondiționat clădirea și au funcționat până în în perioada comunistă (1950).

Am avut noroc, era deschisă. Altarul principal era din marmură roșie deasupra căruia era o pictură ce reprezenta cum Sfântul Ignațiu de Loyola intră în slava cerului.

Interiorul abunda de decorații, statui, marmură, aurării.

Am mers de-a lungul parcului până la Primăria Orașului Nou (Novoměstská radnice), o clădire în stil gotic. A fost construită în mai multe etape începând cu 1377 până în 1418. Între anii 1452-1456 a fost adăugat turnul înalt de 70 metri, parterul căruia a servit ca închisoare. La etajul întâi s-a deschis Capela Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Venceslas.

Până în 1784 clădirea a fost folosită în scop administrativ cu birouri, instanță penală și temniță. Între anii 1806-1811 a fost reconstruită în stil empire. În anii care au urmat au avut loc reparații și renovări. În timpul unei furtuni turnul a fost fulgerat și clădirea a ars. A fost reconstruită între anii 1905-1906. În perioada comunistă parterul a fost folosit ca sală de nunți. În 1962 a fost declarată monument cultural național. Ultima reconstrucție a avut loc între anii 1978-1996.

Judecătoria

Am continuat drumul pe străzile flancate de clădiri vechi și ne-am îndreptat spre Statuia lui Kafka (Hlava Franze Kafky), o statuie cinetică realizată în 2014. Era situată într-o zonă dintre blocuri de apartamente și magazine. Reprezenta capul scriitorului, de 11 metri înălțime, format din 42 de panouri rotative independente. Acestea se roteau pe rând și formau figura lui Kafka.

Am ieșit din acea zonă și am trecut pe lângă Palatul Adria(Adria Palac), o clădire imensă, în stil rondo-cubist, construită între anii 1923-1924 pentru Compania de Asigurări Adriatica. Era situată pe colțul dintre două străzi pe care le lega printr-un pasaj intern. În ea se găseau apartamente de locuit, birouri, spații comerciale, restaurantul Kavarna Adria, etc. A fost recondiționată între anii 1996-1997.

Era o zonă comercială cu multe magazine și restaurante situate în clădirile de epocă sau în clădiri noi construite din sticlă.

Desigual – magazin de îmbrăcăminte

New Yorker- magazin universal

De acolo ne-am îndreptat spre Piața Venceslas (Vaclavske namesti), una dintre principalele piețe ale orașului, care a fost numită după patronul spiritual al Boemiei, Sfântul Venceslas. În ea s-au desfășurat multe evenimente, demonstrații, sărbători. În partea de nord-vest delimitează Orașul Nou de Orașul Vechi. Se afla pe locul unei vechi piețe, Piața de cai (Konsky trh), formată în 1348 o dată cu construirea Orașului Nou. În secolul XIX a primit denumirea actuală. A fost locul unor mari demonstrații de masă atât în perioada nazistă cât și în cea comunistă, apoi în 1989, în timpul Revoluției de Catifea.

În clădirile aflate de o parte și de alta se aflau mai multe casinouri, hoteluri, teatre, bănci, muzee, magazine. Am înțeles din nemulțumirile localnicilor că viața de noapte pulsează în multe cluburi de stirp situate acolo.

Hotel Ambasador

Assicurazioni Generali

Pe o porțiune, mijlocul străzii era pietonal, amenajat cu spațiu verde, bănci pentru relaxare, chiar și un tramvai vechi sub formă de bar.

Expobank

Grand Hotel Europa și Hotel Meran

La capătul pieței se afla statuia Sfântului Venceslas (Pomnik svateho Vaclava), construită în secolul XIX. La bază era înconjurată de statuile sfinților cehi Sf. Ludmila, Sf. Agnes de Boemia, Sf. Procop, Sf. Adalbert din Praga. În fața ei o formație de muzică se pregătea de spectacol. Piața se închidea cu o clădire maiestuoasă, din păcate în renovare. Muzeul Național din Praga a fost fondat în 1818, în Palatul Sternberg, cu exponate din științele naturii. Colecția mărindu-se, s-a mutat în Palatul Nostitz dar și acesta a devenit neîncăpător. Între anii 188501891 s-a construit clădirea actuală, în stil neo-renascentist și de atunci în ea funcționează muzeul cu 7 milioane de exponate din domenii diferite, istorice, naturale, de artă și muzică.Avariat de o bombă în 1945, după reparații a fost redeschis în 1947. În 1949 a fost preluat de stat și din 1964 a fost împărțit în cinci departamente distincte. În timpul pactului de la Varșovia (1968) fațada a fost afectată de armele sovieticilor. A fost renovată între 1970-1972 dar, până în 1978 a suferit daune în timpul construcției metroului. Era închis pentru renovare încă din 2011 și se preconiza deschiderea lui în 2018.

În apropiere se afla Noua clădire a Muzeului Național (Nova Budova Narodniho Musea). Inițial, în clădirea fostei Bănci de Schimb construită între anii 1936-1937, a funcționat sediul Adunării Naționale a Parlamentului, care în 1945 s-a mutat în altă locație. Clădirea a fost transformată (1968-1973) și a devenit sediul Adunării Federale Cehoslovace. După separarea celor două țări, Cehia și Slovacia, în ea a funcționat Radio Europa Liberă (1995-2009), ulterior a devenit clădirea a fost legată printr-un tunel subteran de Muzeul Național, din care a devenit parte.

Între două clădiri mai noi, a Muzeului Național și una în care funcționa o parcare subterană , se afla Opera de Stat (Statni opera). În construcția rococo a fost deschis Teatrul Nou German (1888) în care, premergător Primului Război Mondial, se refugiau artiștii de alte naționalități fugiți din Germania. În 1938 a fost închis și în clădire a funcționat Deutches Opernhaus, cu reprezentații și adunări politice naziste. Din 1945, după căderea naziștilor de la putere, a devenit Opera Cehă, ce a funcționat doar trei ani ulterior aparținând de Teatrul Național cu denumirea de Teatrul Smetana. Din 1990, după revoluția de Catifea, a fost înființată Opera de Stat Praga care, în 2003, a fuzionat cu baletul.

Din dreptul Operei am intrat într-un parc cu copaci seculari. L-am traversat și ne-am îndreptat spre Sinagoga din Ierusalim, (Jeruzalemska synagoga), denumită și Sinagoga Jubiliară pentru sărbătorirea a 50 de ani pe tronul Austriei a Împăratului Franz Joseph. În 1896 s-a înființat Asociația Israelită din Praga care a cumpărat locația de pe strada Ierusalim, pentru a construit o nouă sinagogă, în locul celor distruse în timpul reamenajării ghetoului evreiesc. Clădirea în stil maur și art nouveau a fost construită între anii 1905-1906.

În 1941 a fost închisă și, sub ocupația nazistă, a funcționat ca depozit al obiectelor evreiești confiscate. După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial sinagoga și-a reluat activitatea. A fost reconstruită, restaurată după forma originală și ornamentele vopsite colorat. Pe fațadă am văzut fereastra cu Steaua lui David, arcul islamic și o inscripție în ebraică care spunea ”Aceasta este poarta Domnului, prin care intră cei neprihăniți”. Inscripții se aflau și pe arcadele porticului de intrare.

Înaintând pe strada Ierusalim, pe partea stângă, într-un părculeț, se înălțau turnurile unei biserici. Trebuia neapărat să o vizităm. Am ocolit zona verde și am ajuns la intrarea în Biserica Sfântul Henry și Sfânta Kunhuta (Kostel svateho Jindricha a svate Kunhuta), biserică de rit catolic. A fost construită în stil gotic (1348-1351) de către Cavalerii Crucii cu Steaua Roșie, un ordin religios catolic ceh. Între anii 1472-1476 i s-a alăturat o nouă clopotniță și s-a deschis o școală parohială. În secolul XVII au fost adăugate mai multe capele-Capela Sfânta Barbara, Capela Sfintei Fecioare, Capela Sfântul Luca.

În 1879 biserica și turnul clopotniță au fost reconstruite în stil neo-gotic. Actual ea servește romano-catolicilor din parohiile cehă, slovacă și maghiară.

Lângă biserică era fosta clopotniță, pe care, în 1577, s-a ridicat Turnul Henry (Jidřišská vez), înalt de 45 metri, prevăzut cu un ceas și clopote. În timpul asediului suedez (1648) a funcționat ca turn de pază iar în asediul prusac (1757) a fost avariat. A fost reconstruit neogotic între anii 1876-1879 când a fost ridicat la înălțimea de 65 metri, apoi în 1970 și ultimele modificări au avut loc în 2001, când a fost dotat cu un lift și deasupra cu o terasă panoramică. În el funcționa un restaurant.

Încetul cu încetul ne apropiam de Orașul Vechi. Am ajuns la un giratoriu unde pe o latură se afla Banca Națională a Cehiei (Ceska narodni banka). Prima bancă, Zivnostenska, a fost înființată în 1869. Dezvoltându-și activitățile sediul a devenit neîncăpător astfel, hotelurile alăturate au fost cumpărate și, pe rând, între 1935-1942, s-a ridicat noua bancă, clădire pe care am văzut-o și noi.

Pe o altă latură se afla Teatrul Hybernia (Divadlo Hybernya). Pe acel loc, în secolul XVII s-a construit Mânăstirea franciscană irlandeză, în stil baroc, care a funcționat până în 1785 când a fost desființată de reformele Împăratului Joseph al II-lea. Din 1792 în clădire a funcționat Teatrul Bouda, un teatru imperial. În perioada comunistă a servit ca sală de expoziții și evenimente cultural. Între anii 2005-2006 a fost reconstruită păstrându-se aspectul original și a început să funcționeze Teatrul Hybernia. Denumirea a fost dată după Hibernia- Irlanda în limba latină.

Pe a treia latură se afla Casa Municipală (Obecni dum) fosta reședință a regelui Boemiei între anii 1383-1485, când acesta s-a mutat în palatul nou construit în Castelul Praga din Mala Strana. Deteriorându-se în timp, clădirea abandonată a fost demolată și, între anii 1905-1912, a fost construită actuala clădire, în stil art nouveau, cu o cupolă din sticlă. În 1918, când monarhia austro-ungară a fost abolită, Casa Municipală a fost locul declarației de independență. Actual găzduiește o sală de concerte, Sala Smetana.

În acea zonă se afla și Turnul pulberăriei (Prasna brana). Pe acel loc , în cadrul fortificațiilor Orașului Vechi, a existat Poarta Sfântul Ambrozie. A fost abandonată o dată cu construcția Orașului Nou, când fortificațiile au fost dărâmate. În locul ei, în 1475 a început construcția unei alte porți, Poarta Nouă, rămasă neterminată datorită mutării regelui în noul palat (1483). În secolul XVIII turnul a fost folosit ca magazie pentru praf de pușcă, după care a primit numele. În 1757, sub asediul prusac a fost avariat apoi, între anii 1878-1886, transformat în stil pseudo-gotic (purist). Fațada a fost împodobită cu sculpturile domnitorilor și regatele lor. Din anul 2013 turnul a fost preluat de Muzeul Praga și deschis vizitării. Înalt de 65 metri, la 44 metri a fost amenajată o terasă panoramică.

Trecând poarta am ajuns în Orașul Vechi. Ca și în Mala Strana, parcate pe marginea carosabilului, automobile de epocă așteptau clienții, în special turiști.

Am trecut pe lângă mai multe muzee- Muzeul Grevin, Muzeul torturii, Muzeul de ciocolată, Muzeul de ceară Madame Tussaud- până în Piața Veche (Stare Mesto).

Muzeul Grevin

Cam atât am reușit să vedem din Orașul Nou Praga.

Citește și Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Stare Mesto Praga, Cehia

Publicat pe 5 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Urma să vizităm Orașul Vechi (Stare Mesto) din Praga, Cehia. Am traversat Podul Carol de unde, pe partea dreaptă, în orașul vechi, se vedea o clădire în stil renascentist, foarte frumos decorată.

Muzeul Bedrich Smetana (Muzeum Bedricha Smetany) a fost deschis în 1936 și prezintă material de arhivă despre viața și operele compozitorului ceh al cărui nume îl poartă.

Podul se termina la Turnul Podului din Orașul vechi (Staromestska mostecka vez), construit în secolul XIV ca fortificație. De la Castelul Praga pornea drumul regal, pentru procesiunile de încoronare, prin Mala Strana, peste Podul Carol și intra în orașul vechi, Staro Mesta, prin poarta acestui turn. La fel ca podul și turnul din orașul mic, a fost avariat grav în războaiele ce au avut loc în decursul istoriei. O reconstrucție majoră a avut loc între anii 1874-1878. Pe înălțimea de 47 de metri au fost construite 3 etaje , care au servit ca fortăreață și, în anumite perioade, ca închisoare, deasupra unei porți sub formă de arcadă.

Am pătruns în orașul vechi și, în stânga, am văzut Muzeul Podului Carol (Muzeum Karlova mostu) deschis în 2007 în cea mai veche parte a Mânăstirii Crucii. În el era deschisă o expoziție permanentă despre construcția podului vechi Judith și a Podului Carol, cu gravuri și imagini de epocă. O secțiune era dedicată istoriei ordinului religios care a fondat mânăstirea în 1252.

În 1848, în fața clădirii a fost ridicată, din bronz, statuia Regelui Carol al IV-lea, ca fondator, cu ocazia celebrării a 500 de ani de la înființarea Universității Carolina (1348) și dezvelită în 1851. Piedestalul a fost decorat cu statui alegorice ale celor patru facultăți- teologia, medicina, filosofia, jurisprudența- din Universitate.

Lipit de el se afla Biserica catolică Sf. Francisc de Assisi (Frantiska z Assisi). În 1233 Sf. Agnes din Boemia a fondat Spitalul Sf. Francisc. În secolul XIII Frăția Franciscană a fost transformată în primul Ordin Cavaleresc Boem al Sfintei Cruci care a construit o biserică în stil gotic dedicată Sfântului Francisc. În secolele XVI și XVII numărul enoriașilor crescând, pe locul vechii biserici s-a ridicat o clădire nouă (1679-1688), cu o cupolă imensă. Fațada a fost decorată cu cinci statui reprezentând sfinții protectori cehi, Sf. Agnes, Sf. Vitus, Sf. Francisc de Assisi, Sf. Wenceslas, Sf. Ludmila (1723-1824), care și-a păstrat forma până azi. Vis a vis se afla Muzeul Torturii.

Pe o altă latură a pieței, vis a vis de Turnul Podului din orașul vechi, era Biserica Sfântul Salvator (Kostel svatého Salvátora), parte din Colegiul iezuit Clementinum fondat în 1556. A fost construită între anii 1578-1601, în stil baroc, cu trei portaluri în stil manerist. Până în 1653 a fost completată cu vestibulul, domul, ornată cu sculpturi din piatră, în partea de sus fiind cea a lui Cristos ca Mântuitor al lumii. După dizolvarea Ordinului iezuiților clădirile Colegiului Clementinum au intrat în proprietatea Universității Carolina. În 1863 clădirea bisericii a fost vândută congregației Bisericii evanghelice, de care aparține și azi. La anumite evenimente au loc concerte de orgă.

În spatele Bisericii Sf. Salvator, cu o formă ovală, se afla Capela Vlach a Adormirii Maicii Domnului (Vlasska Capel Nanebevzeti Panny Marie), parte și ea din Colegiul Clementinum. A fost construită între anii 1590-1600, în stil baroc, pentru comunitatea de italieni catolici, slujbele ținându-se în limba italiană. Aceștia au denumit-o capela nuc.

Prin portic, capela avea intrarea comună cu Catedrala Sf. Clement (Katedrala sv. Klimenta), o biserică catolică de rit luteran (rutean) construită de iezuiți (1711-1715) pe locul unei biserici vechi.

Vis a vis de capelă se afla Palatul Colloredo Mansfeld sky, construit în secolul XVII. În secolul XVIII a intrat în posesia prințului von Mansfeld-Fondi, mare proprietar de castele și moșii în Colloredo di Monte Albano, Italia. Acesta l-a reconstruit în stil baroc și de atunci i-a purtat numele. Deși palatul a trecut din proprietar în proprietar nu și-a schimbat forma din secolul XVIII. Actual, în unele săli funcționau expoziții de artă, altele găzduiau nunți și diverse evenimente.

Următoarea clădire, alipită de palat, era Muzeul Granatului Ceh din Praga (Muzeum Ceskeho Granatu Praha), în care se puteau vedea bijuterii și obiecte vechi din granat, imagini cu tehnologiile de extragere, exploatare și prelucrare. De asemenea se puteau cumpăra bijuterii de epocă autentice.

Am urmat străduța îngustă, aglomerată de turiști, cu restaurante, magazine, club de noapte, suveniruri, până la Hotel Aurus (secolul XVI), unde se bifurca.

Am cotit la stânga, pe lângă Clementinum, până în Piața Fecioarei Maria.

Am văzut Primăria Nouă Praga (Novomestska Radnice), o clădire art nouveau construită între anii 1908-1911 pe locul unei biserici vechi (1798). A fost dotată cu lifturi paternoster din care unul a rămas funcțional și azi. În colțul Nordic era statuia Cavalerului de fier, în cel sudic statuia rabinului Low. În ea funcționează Primarul, Consiliul Capitalei Praga și unele sindicate.

Pe o latură a pieței se afla Biblioteca Municipală Praga (Mestska knihovna v Praze). Prima bibliotecă publică din Praga a fost deschisă în 1891 și a funcționat într-o clădire închiriată. S-a mutat în clădirea actuală în 1903. Din 1922 s-a creat o rețea care cuprindea Biblioteca centrală și alte 40 de biblioteci din oraș. În timpul ocupației naziste multe cărți au fost distruse, după război biblioteca și-a reluat activitatea. După 1968 au fost deschise noi biblioteci, complexul a fost denumit Universitatea Populară de Știință, Tehnologie și Artă și în anii 1970 a funcționat doar pe linia ideologiei de partid. După 1989 activitatea a intrat în normal. Între anii 1996-1997 clădirea a fost refăcută și în ea funcționează, pe lângă biblioteca publică, servicii de cercetare, se organizează evenimente, spectacole, concerte, etc. Pe fațadă, deasupra intrării, am văzut cele șase sculpturi ce reprezentau literatura, sculptura, muzica, filosofia, drama și arhitectura.

Am depășit Primăria și am intrat în Piața Mică (Male namesti), o piață triunghiulară înconjurată de clădiri vechi, care în partea estică prezentau un șir de arcade. Central se afla o fântână. Piața a fost creată în perioada romană, în afara orașului vechi. Ulterior clădirile au fost locuite de comercianții francezi. În secolele XVIII-XIX au fost reconstruite în forma actuală și unele funcționează cu expoziții. În clădirea Richtr, în 1902 a început să funcționeze prima linie de telefon, în casa Rott un magazin feroviar, în casa U Angel o farmacie, în casa U Lilie o librărie. Casele sunt monumente culturale protejate în Republica Cehia.

Am trecut pe lângă o clădire gotică cu pereții pictați, Casa Minute (Dum u Minuty), construită în secolul XV pe locul unei alei. În 1430 de ea a fost lipită o altă clădire. A fost decorată cu picturi ce reprezintă scene biblice și imagini ale vieții în Grecia antică. O perioadă a funcționat ca farmacie, Leul Alb, ulterior ca magazin de tutun. Între 1889-1896 în ea a locuit Franz Kafka și familia acestuia.

Am intrat în Piața Orașului Vechi unde, pe una dintre clădirile în care funcționau Servicii ale Administrației Locale, era postată Stema Orașului Vechi.

Am ajuns în dreptul renumitului Turn cu ceas astronomic (Prazsky orloj). Ceasul astronomic, cel mai vechi din lume, a fost montat în 1410, refăcut pe sistem de pendul în 1490 și înconjurat de coloane gotice târzii, motive florale și figurative. A fost reparat și perfecționat între anii 1552-1572 apoi, după cel de Al Doilea Război Mondial, când decorurile deteriorate au fost înlocuite.

Ceasul este format din cadranul astronomic, cifrele, care sunt puse în mișcare de un mecanism complex și calendar. La fiecare oră un mecanism învârte o placă ce aduce pe rând cei doisprezece apostoli, moment în care piața se umple la maxim de turiști.

Construcția la Primăria Veche (Staromestska radnice) a început cu turnul, care a fost terminat în 1364 și a rămas aproape neschimbat până azi. Până în 1731 a fost construită clădirea cu două aripi mici. În secolul XVIII a suferit modificări, s-a construit o aripă nouă în stil neogotic și s-a restaurant fațada în stil neo-renascentist. În secolul XIX s-au adăugat aripa de nord și aripile de est. Unele din aripi au fost distruse pentru construirea mai multor case mici- Casa Cock (1835) cu fațada în stil empire, Casa Minute, Casa Mikes în stil neo-renascentist și altele. În timpul Revoltei din Praga (1945) au supraviețuit doar turnul și clădirea de bază. Partea de est nu a mai fost refăcută.

În interior funcționează săli pentru ceremonii de nuntă, Camera Sesiunii, Camera de Consiliu, Capela, Sala Arhitecților, Sala de Expoziții.

Pe lângă Primărie am intrat în Piața veche (Staromestske namesti) unde, pe partea dreaptă, erau înșiruite case vechi, colorate, unele pictate, frumos întreținute.

În fața noastră, în spatele șirului de clădiri ce mărgineau piața, se înălțau două turnuri semețe (80 m înălțime), fiecare cu patru turle mai mici și la colțuri patru turle medii. Aparțineau de Biserica Maicii Domnului înainte de Tyn (Chram Matky Bozi pred Tynem), de cult husist (pre-protestant). Construcția a început în secolul XIV, în stil gotic târziu și s-a terminat în 1450. I s-a adăugat Turnul Nordic între anii 1453-1471. Lovită de fulgere (1679), a fost renovată între anii 1876-1895, apoi 1973-1995, iar interiorul încă nu e terminat.

În acele clădiri funcționau mai multe galerii de artă- Galeria de Artă Praga, Galeria U bileho jednorozce, Galeria „Casa la clopotul de piatră” (Dum u Kamenneho zvonu), Galeria Națională de Artă.

Galeria Națională de artă (Narodni galerie) funcționa în Palatul Kinsky, construit între anii 1755-1765 și cumpărat în 1768 de familia căreia îi poartă numele. Între 1922-1934 palatul a găzduit Legația Republicii Polone, iar din 1949 a fost folosit ca Muzeu de Artă administrat de Galeriile Naționale.

În apropiere, în piață era situat Memorialul Jan (Iohannes) Hus (Pomnik mistral Jana Husa), ridicat în 1915 în amintirea fostului decan, apoi rector al Universității Carolina, filosof și teolog, predecesor al protestantismului, aniversând 500 de ani de la moartea sa. În apropierea lui se afla Meridianul Praga, o bandă metalică marcată, montată în paviment în anii 1990. A fost folosit din 1652 pentru a determina când e amiaza (ora 12).

În a treia latură a pieței, lângă Mânăstirea Paulinelor, era o clădire neo-baroc (1899-1909), pe care fluturau două drapele, în care funcționa Ministerul Dezvoltării Regionale (Ministerstvo pro mistni rozvoj).

În partea pieței, lateral de Primărie, se afla Biserica Sf. Nicolae (Kostel svateho Mikulase). În 1273 a fost construită o biserică gotică care, în 1635 a intrat în posesia Ordinului Sfântului Benedict. Între anii 1730-1739, pe locul acelei biserici vechi, a fost construită actuala clădire, în stil baroc. A fost folosită de Biserica ortodoxă Cehă și Slovacă (1870-1914) până când aceasta s-a mutat în altă locație. Temporar clădirea a fost utilizată ca biserică de garnizoană, apoi depozit. Din 1920 și până azi a funcționat ca Biserică Husită.

După ce am atins obiectivele propuse ne-am plimbat pe străduțele din Orașul Vechi, pline de magazine, cafenele, suveniruri…

Citește și Nove Mesto Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 2

Publicat pe 29 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am ajuns în apropiere de Alexanderplatz, cu mijloacele de transport în comun, lângă Casa Profesorilor (Haus des Lehrers), primul zgârie nori din piață, construit între anii 1961-1964, pe locul fostei Biblioteci a Asociației Profesorilor care a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. La exterior, între etajele trei și patru, a fost încercuit cu o friză ce reprezintă diferitele profesii. A funcționat ca Club Educațional și Bibliotecă Centrală a Educației. După reunirea Germaniei, din 1991 clădirea a devenit proprietatea statului care, în decursul anilor, a închiriat-o pentru diferite scopuri și în 2001 a vândut-o unei asociații de locuințe.

Pentru această zi ne-am procurat bilete de intrare în Domul din Berlin și Palatul Charlottenburg, care aveau ore fixe, astfel ne-am împărțit timpul pentru vizitarea orașului. Am intrat în Alexanderplatz, centrul orașului încă din Evul Mediu, care era numit Piața de tauri (Ochsenmarkt). Numele actual l-a primit în 1805 după Țarul Rusiei Alexandru I, care a vizitat atunci Berlinul. Clădirile din jurul pieței au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior demolate și în 1945 reconstruită o piață largă, înconjurată de un amalgam de clădiri cu magazine, hoteluri, terase, locuri de joacă, etc.

În anii 1980 a avut loc mișcarea pentru pace (Blueserszene) la care au participat mulți tineri ce credeau în libertate, nonconformism, modele de hippy occidentale și aveau o atitudine antimilitaristă, împotriva vieții cotidiene din RDG. Multe manifestații au avut loc în Alexanderplatz.

În piață trona Turnul TV (Fernsehturm), construit în perioada 1965-1969 ca simbol al Berlinului de Est. Un turn de beton, înalt de 365 metri, avea în partea superioară (la 207 metri) o sferă din metal în care funcționa un restaurant, sub care era o platformă de observație (la 203 metri) și care se termina cu antena Tv. Restaurantul, rotativ, cu o rotație completă în 30 minute, permitea vizionarea panoramei orașului. Existau două modalități de a ajunge la acel nivel, fie un lift situat în interiorul turnului, fie o scară cu 986 de trepte. Tot atunci în piață au fost construite Ceasul lumii (Weltzeituhr) și Fântâna Prieteniei dintre Popoare.

Lăsând în spate Turnul TV, ne-am îndreptat spre Biserica „Sfintei Fecioare Maria” (Marienkirche), menționată ca biserică parohială din 1292. În secolul VII a avut loc un incendiu care a distrus o parte a bisericii. Aceasta a fost reconstruită între anii 1663-1666, în stil baroc, apoi 1893-1895, când portalul din vest a fost transformat în stil neo-gotic și turnul a fost dotat cu cinci clopote. După cel de Al Doilea Război Mondial a fost una dintre puținele biserici rămase funcționale. Construindu-se Alexanderplatz biserica a rămas solitară într-o parte a turnului. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2014-2017.

Inițial biserica a funcționat sub cult romano-catolic, după Reforma protestantă ca biserică luterană și din 1817, când a avut loc Uniunea Prusacă a bisericilor, ca biserică protestantă.

În ea au avut și au loc concerte de orgă, în mod special concertul de Crăciun anual.

În apropiere am văzut Fântâna lui Neptun(Neptunbrunnen) construită și oferită în dar Kaiserului Wilhelm II în 1891. În centru fântânii a fost plasată o rocă pe care trona zeul roman Neptun, zeul mării, purtat într-o scoică mare de un heruvim și tritoni, înconjurat de apă și animale marine precum pești, homari, broaște țestoase, etc. Zeul purta tridentul, semnul puterii sale. Pe marginea fântânii au fost postate patru figuri feminine care reprezentau cele patru fluvii germane și anume Rinul-o plasă de prins pește și struguri, Vistula-blocuri de lemn ce simbolizau pădurile, Oderul- capra și piei de animale și Elba- urechi de porumb și fructe, reprezentând zonele prin care treceau aceste râuri. Unele din acele râuri nu mai aparțin actual Germaniei.

Lateral de fântână se afla Primăria Roșie (Rotes Rathaus) în care funcționează Primarul general și Senatul Berlinului. Clădirea a fost construită între anii 1861-1869 pe locul multor clădiri ce datau din Evul Mediu. A funcționat ca Primărie până în 1933 și și-a reluat activitatea în 1945, după reconstrucția ei cu prilejul Jocurilor Olimpice din 1936. Mai mult de jumătate a fost distrusă în bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial (1945), reconstruită în 1951 și deschisă oficial în 1955, a servit ca Primăria Berlinului de Est.

În 1991 administrația Berlinului reunificat s-a mutat în clădire. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2005-2006. Zona din fața ei era înconjurată de garduri pentru efectuarea lucrărilor la o nouă stație de metrou.

Am depășit Primăria și ne-am îndreptat spre Biserica „Sfântul Nicolae” (Nikolaikirche), cea mai veche biserică din centrul Berlinului rămasă intactă după război. A fost construită între anii 1230-1250, în stil romanic, cu o poartă gotic timpuriu și făcea parte din Piața de zer (Molkenmarkt). În jurul anului 1460 clădirea a fost extinsă. După Reforma din Berlin (1539) a devenit locul de înmormântare a oamenilor de stat, interiorul a fost dotat cu opere de artă, picturi, sculpturi baroce și gotice târzii. Inițial o biserică romano-catolică, după Reforma protestantă din 1549 a devenit luterană iar în 1817, când a fost creată Uniunea Prusacă a bisericilor, protestantă. Între anii 1976-1878 fațada cu turnuri a fost transformată în stil neo-gotic.

În 1938 și-a întrerupt activitatea, a intrat în proprietatea naziștilor și a servit ca sală de concerte și muzeu ecleziastic. A fost ruinată în cel de Al Doilea Război Mondial și refacerea ei a început abia în 1981. Terminată în 1987, turnul dotat cu 41 de clopote, a fost folosită pentru expoziții, prelegeri și concerte.

Din 1995 în ea a funcționat o parte din Muzeul Național de Cultură și Istorie Berlin. Orga actuală a fost construită în 1997.

Între anii 2008-2010 a fost renovată complet.

Îndreptându-ne spre râul Spree am trecut pe lângă fostul Restaurant Schwalbennest.

Se apropia ora la care trebuia să ajungem la Dom pentru a-l vizita. Am mers paralel cu râul până la Radisson Blu Hotel, o construcție modernă în care se afla, pe lângă partea hotelieră, Complexul Dom Aquaree, deschis în 2004, cu birouri, restaurant, muzeu și un acvariu gigant, Aqua Dom-Sea Life Berlin.

Este cel mai mare acvariu cilindric din lume înalt de 16 m, diametru 11 m, umplut cu 1.000.000 l apă marină și populat cu peste 1.500 de pești din 50 de specii.

Lipit de hotel era Muzeul DDR, muzeu privat, deschis în 2006, în care funcționau trei expoziții despre „Viața publică”, „Stat și ideologie”, „Viața într-un bloc cu turnuri”, prezentate critic, vizând aspectele pozitive și negative ale vieții în DDR.

Pentru a ajunge la Dom, care se afla vis a vis de Muzeul DDR, am trecut râul Spree pe Podul Liebknechtbrucke. Denumit Podul de castel, în secolul XVII a fost construit un pod de lemn pietonal ce lega Castelul din Colln cu Parcul Lustgarten. În 1709 s-a prăbușit și, între anii 1830-1832, a fost construit un nou pod, din fontă și lemn, Kavalierbrucke. Refăcut din granit cu elemente decorative, între anii 1886-1889, a fost denumit Podul Kaiser Wilhelm. În perioada nazistă a fost demolat (1945). Sub administrația sovietică în 1949 a început reconstrucția sa și a primit numele actual de la cel al avocatului care l-a traversat în 1918, spre Palatul Regal, unde a proclamat Republica Socialistă Liberă Germania. Ulterior a fost renovat în anii 1995 și 2000.

După ce am vizitat Domul din Berlin am trecut Podul Schlossbrucke spre Unter den Linden. În secolul XV exista un pod din lemn ce făcea legătura între Palatul Regal și terenurile de vânătoare din zona Tiergarten. A fost reconstruit în 1738 și a fost folosit de Napoleon pentru trecerea cu trupele militare spre centrul orașului. Reconstruit din gresie între anii 1821-1824, în 1912 a fost extins și în anii 1920 îmbunătățit cu structură din beton armat. În 1951, sub regimul comunist, a primit numele de Marx-Engels-Brucke. Și-a preluat numele inițial după reunificarea Germaniei, în 1991.

De pe Unter den Linden am cotit pe Friedrichstrasse și am ajuns în dreptul Gării, Bahnhof Friedrichstrase. Gara a fost construită începând cu 1787 și linia de metrou din 1882. Traficul crescând, clădirea a fost demolată în 1914 și construită o alta, mult mai mare (1919-1925) iar în 1923 a fost deschisă partea subterană, ca stație de metrou și a devenit centrul rețelei S-Bahn Berlin. În timpul Bătăliei pentru Berlin (1945) o porțiune de aproape 20 km a fost inundată și traficul oprit. A fost reluat în 1945, iar partea inundată deschisă în 1946.

Din 1953 trecerile ilegale în partea de vest au devenit numeroase astfel, după ridicarea zidului Berlinului, în 1961, la metrou s-au construit pereți despărțitori și au fost instalate posturi de control a frontierei. Datorită afluenței mari de călători s-a ridicat o clădire separată pentru controlul pașapoartelor și controlul vamal. A fost numită „Palatul lacrimilor”, deoarece acolo se despărțeau cu regret germanii din est de vizitatorii din vest. După „căderea zidului” liniile S-Bahn au fost reconstruite (1990) și s-a amenajat spațiul cu magazine la baza stației.

Înaintând pe Friedrichstrasse am ajuns în dreptul clădirii Admiralspalast. În 1867 în acea zonă a fost descoperită o sursă naturală de apă sărată. S-a construit o clădire în care s-au amenajat băi. Devenind prea mică pentru cerințele crescânde, în 1910 a fost demolată și construită o altă clădire cu patru etaje în care s-au amenajat peste 900 de camere, băi de lux, restaurant, un patinoar, un cinematograf și a fost denumită Admiralpalast. După nici 10 ani patinoarul a fost transformat într-un Teatru de varietăți și în 1930 tot complexul a fost transformat în stil expresionist, a devenit Teatrul Admiralpalast care avea 2.200 de locuri. În 1939 ministrul Goebbels a refăcut clădirea în stil clasic, în ea a funcționat un centru de recreere. Scăpând neatinsă în cel de Al Doilea Război Mondial, din 1945 în clădire au funcționat pe rând Opera de Stat, apoi Teatrul Metropol, care a funcționat până în 1997 când s-a închis, Orchestra Simfonică din Berlin până în 1984 când s-a mutat în clădire proprie. În partea din față a clădirii, între anii 1949-1970 a funcționat Casa Presei. Între 2005-2006 a fost renovat complet, s-au refăcut băile de lux, cafeneaua, etc. după structura sa inițială. În clădire funcționează un teatru și un studio de radiodifuziune.

Strada Friedrichstrasse, fiind strada principală de cumpărături din Berlin, timpul a trecut fără să ne dăm seama. Apropiindu-se ora la care aveam plătită intrarea în Charlottenburg, în viteză spre Oranienburgen Tor, de unde urma să ne deplasăm cu metroul sau autobuzul, am trecut pe lângă Friedrichstadtpalast. Clădirea a fost construită între anii 1865-1867 și a servit ca piață până în 1868, apoi ca depozit de produse alimentare și ca arsenal în timpul războiului german-prusac. A fost închisă până 1873 apoi a fost folosită ca arenă de circ. Refăcută, a funcționat pe rând ca piață (1888-1897), Teatrul Olympia, arenă de circ (din 1899), teatru (din 1919) care în perioada nazistă a fost denumit Teatrul Poporului. A funcționat până în anii 1980 când clădirea veche a fost demolată și construită una nouă, deschisă în 1984 ca cel mai mare și mai modern palat de spectacole din Europa, cu 1895 de locuri.

Citește și Domul din Berlin, Germania

Brno, Cehia

Publicat pe 5 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Brno, al doilea oraș ca mărime din Republica Cehă, este centrul administrativ al Regiunii Moravia de Sud, sediul autorității judiciare a Cehiei și un important centru de învățământ cu 33 de facultăți și 13 instituții de învățământ superior. A primit statutul de oraș în 1243 și a fost capitala Moraviei până în 1948 când, sub comunism, statului i s-a anulat autonomia.

Spre finalul unei excursii în Europa de Est, trecând spre Budapesta, am oprit pentru scurt timp în Brno, neputând să-i acordăm importanța cuvenită. Astfel, în viteză, am vizitat câteva obiective din centrul istoric.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Biserica „Sf. Iacob” (Kostel sv. Jakuba), biserică a parohiei Brno-Sf. Jakub. Inițial a fost construită o biserică în stil romanic, între 1201-1222, pentru a servi coloniștilor germani, valoni și din Flandra. În secolele XIII și XIV a fost înlocuită cu o construcție în stil gotic. Nu a supraviețui decât un secol fiind înlocuită cu actuala biserică ridicată între anii 1456-1473. A fost avariată de un incendiu puternic în 1515 când acoperișul și turnurile au fost distruse. A fost recondiționată și, în 1592, i s-a ridicat un turn. Deteriorându-se în timp, reparațiile terminate în 1725, nenorocul a făcut că un fulger a distrus iar turnul (1729) și a trebuit reconstruit.

Interiorul baroc a fost realizat în sec. XVIII. În secolul XIX, fiind la modă concepția puristă, i s-au adus modificări. Altarul principal a fost înlocuit cu unul neo-gotic și au fost înlăturate numeroasele altare mici. În 1879 biserica a fost redeschisă.

În Al Doilea Război Mondial, deși bombele au căzut în apropiere, biserica nu a fost grav avariată, doar vitraliile au fost distruse și o parte din fațadă. Acestea au fost recondiționate în anii ’90 și, în 1995 biserica a fost declarată monument cultural național. În interior se află sarcofagul mareșalului Raduit de Souche, conducătorul apărării orașului împotriva suedezilor.

Pe locul vechiului cimitir, desființat în sec. XIX, în 2001 săpăturile arheologice au scos la iveală rămășițele a 50.000 de oameni, locul primind denumirea de Osuarul din Brno. Ultima reabilitare a fost făcută între anii 2015-2016, perioadă în care biserica a fost închisă.

Ne-am îndreptat spre Piața Libertății (Namesti Svobody) situată în centrul orașului vechi. A fost înființată în secolul XIII la intersecția a trei rute comerciale, luând formă triunghiulară, când purta denumirea de Forum Inferius (piața inferioară). În jurul ei au fost construite case de către burghezi și nobili. În secolul XVII ciuma a lovit puternic orașul și după supraviețuire, în 1679, în piață a fost ridicată Coloana ciumei (Morovy sloup), pe locul bisericii „Sf. Nicolae”, dărâmată. Ea simboliza lupta împotriva acelei boli cumplite. În secolele XIX și XX multe case au fost demolate, reconstruite în stil renascentist și piața lărgită. În 2006 piața a fost complet pavată și în 2010 a fost plasat un ceas astronomic, cu forma unui cartuș, realizat din granit african. În piață au loc festivaluri, se sărbătorește Crăciunul, Revelionul etc.

Într-o parte a pieței am văzut, Casa celor patru Giganți (Dům u čtyř mamlasů s vyhlášenou), renumită pentru statuile sale. A fost construită între anii 1901-1902 pentru fundația Gerstbauer.

Pe cealaltă parte se remarca Casa Lorzilor din Lipa (Dum panu z Lipe). În 1531 a fost construită o casă gotică care, din 1564, a aparținut guvernatorului Moraviei, Cenka z Lipe. Spre sfârșitul secolului a intrat în posesia unui burghez care i-a adăugat portalul și cele două laturi prevăzute cu balcoane cilindrice. A trecut din proprietar în proprietar și în 1646 a fost primită de mareșalul Louis Raduit Souches ca recunoștință pentru apărarea orașului în timpul asediului suedez. Familia acestuia a păstrat-o până în 1818. După alt șir de proprietari în 1913 palatul a fost cumpărat de „Uniunea Centrală a Comunităților Economice Cehe în margraful Moravian din Brno”, sub posesia căreia s-a deteriorat în timp. Casa a început să fie denumită „Casa Domnilor din Lipa”, clădirea neavând legătură cu acea familie. În 1945, în luptele de eliberare a orașului, casa a fost grav avariată. A fost folosită ca depozit până în 2000 când a fost renovată complet. Din 2005 a intrat în posesia unei persoane private care a deschis la parter un centru cultural și de informare.

În apropiere, se afla Primăria Veche (Stara Radnice), construită în secolul XIV, în stil baroc. În timp, prin reconstrucții, i s-au adăugat elemente în stil renascentist. În ea a funcționat, până în 1935, Consiliul local și pe o scurtă perioadă de timp o închisoare.

Fațada era ornată cu decoruri ondulate despre care se spune că aveau acea formă deoarece au fost create de sculptor într-un acces de furie. Pe turnul, înalt de 63 m, se aflau un crocodil verde, de fapt dragonul care este simbolul orașului și o roată. Legenda spune că acel dragon a fost învins de localnici. Am avut norocul să audiem un concert executat de o mică formație de cameră situată chiar sus în turn.

De pe strada pe care se afla Primăria am ieșit în Piața de Varză (Zelny Market), o piață largă, patrulateră, înființată din secolul XIII. Cuprindea piața de legume, piața păsărilor, piața ceramicii și a purtat numele de Piața Superioară până în secolul XV. În Evul Mediu era și locul unde erau pedepsiți cetățenii necinstiți. Sub piață, în subteran, s-au construit pivnițe pentru depozitarea alimentelor, butoaielor, etc.

În această piață, în 1841, Franz Abbot a folosit pentru prima dată în Cehia aparatul fotografic-camera daguerotipică- inventată în Franța în anul 1839. La sfârșitul anilor ’40 s-a construit o piață acoperită care a micșorat și stricat imaginea celei istorice. Din 2011 spațiul subteran a fost deschis publicului cu denumirea de Labirintul de sub Piața de Varză. Contra cost se poate vizita o porțiune din sistemul de tunele existente.

La mijlocul pieței, între anii 1693-1695, pe locul unei fântâni renascentiste din 1597, a fost construită o altă fântână, simbolizând o peșteră, Fântâna Parnas. A fost decorată cu trei statui reprezentând cele trei mari imperii-Babilonian, Persia și Grecia.

Lateral de ea se afla Muzeul Moraviei (Moravské zemské Muzeum), situat pe locul al doilea ca mărime și vechime în Cehia. Între anii 1614-1618 a fost construit un palat în stil baroc, pentru Cardinalul Franz von Dietrichstein și, denumită după numele acestuia Palatul Dietrichstein. A servit autorităților clerice ca Apelatory, în secolul XIX ca Tribunal Regional Superior și ulterior Curtea Supremă a țării, perioadă în care i s-a adăugat al treilea etaj. În Brno a funcționat un muzeu înființat în 1817 de Împăratul Francis I, muzeul Františkovo (Muzeul Francisc). Dorindu-se mărirea spațiului muzeal, Palatul Dietrichstein a fost preluat în anul 1911 și transformat în sală de expoziții ale Muzeului Moraviei. Din 1991, după recondiționări, a devenit cea mai mare clădire din cadrul muzeului. Colecțiile sale conțin peste 6 milioane de obiecte împărțite în expoziții de paleontologie, preistorie, mineralogie, științe naturale și sociale, etc.

În 1729, în partea de sus a pieței, în fața Abației Mânăstirii Zdar, Zelny trh am văzut Coloana Sfintei Treimi din Olomouc (Sloup Nejsvětější Trojice v Olomouci) situată pe un soclu și înconjurată de statuile: Fecioara Maria, Sfântul Ioan de Nepomuk, Sfântul Constantin și îngeri. Din anul 2000 a fost înscrisă pe lista patrimoniului Mondial UNESCO.

În partea de jos a pieței se afla Hotelul Grandezza, monument cultural al republicii Cehe. Clădirea a fost construită între anii 1914-1915, pe locul a patru case demolate, pentru uniunea Cyrilometodejska, prima instituție bancară cehă. După cel de Al Doilea Război Mondial în clădire au funcționat mai multe companii, dintre care Banca de Economii de Stat (Prefa Brno). Începând cu 1969, după ce a fost renovată, a fost ocupată de Facultatea de Drept și Facultatea de Economie și Administrație ale Universității Masaryk. Din 1998 a fost cumpărată de compania Liberec Grandezza Hoteluri care, în 2012, a deschis hotelul.

Am ieșit din piață pe lângă o clădire cu un nume ciudat-Teatrul de Gâscă pe Frânghie (Divadlo Husa na Provazku–Goose on a String Theatre).

Am urcat pe dealul Petrov pentru a vedea Catedrala „Sfinții Petru și Pavel”, monument cultural național, denumită de către localnici simplu: Petrov. Situată pe vârful dealului, domina orașul și turnurile sale, înalte de 84 m, erau vizibile din orice parte.

În secolul XI pe acest loc se afla o capelă romanică. Până în sec. XIII s-a ridicat o biserică care a fost reconstruită în sec. XIV în stil baroc timpuriu. În timpul Războiului de Treizeci de Ani a ars complet. A fost reconstruită în sec. VIII în stil baroc. Turnurile au fost adăugate între anii 1901-1909.

A fost schimbat altarul principal, în stil baroc, cu unul nou, în stil neo-gotic, care, în partea superioară prezintă răstignirea lui Cristos și în cea inferioară cei doisprezece apostoli.

În mod ciudat, clopotele ei bat la ora 11 în loc de 12. Se spune că după un lung asediu al suedezilor, în 1645 generalul acestora a fixat o anumită oră la care va cuceri orașul. Pentru a-l deruta localnicii din Brno au schimbat bătaia clopotelor cu o oră mai devreme. Coincidență sau nu, suedezii, deși începuseră să intre în oraș, s-au retras. Astfel, de atunci, ora a rămas neschimbată.

Ultimele renovări au fost făcute în secolele XIX și XX.

Am coborât în Piața Capucinilor unde era Mânăstirea Capucinilor cu Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci” și Cripta Capucinilor (Kapucínský Klášter a Kripta), protejate ca monument cultural al țării. Construcția mânăstirii a început în anul 1604 cu ridicarea Bisericii Capucinilor. În asediul suedez din 1645 mânăstirea a fost demolată. Reconstrucția a durat până în 1656 când s-a sfințit Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci”, situată în piața cărbunelui, azi Piața Capucinilor. În secolele XVII și XVIII a devenit un loc important, care răspundea de mânăstirile din Moravia și Silezia și de asemena un loc cultural în care maicile studiau filozofia și teologia. În 1753 i s-a adăugat Capela Sf. Fidel, apoi, printr-o donație, în 1764 a fost construită o bibliotecă în care se găseau 8.000 de volume. Partea din față a bisericii a fost decorată cu sculpturi baroce. Sub regimul comunist, în 1950 ordinul a fost scos în afara legii, biserica a devenit o ramură a catedralei și volumele bibliotecii au fost transferate în Biblioteca Universității. După 1989 ordinul a devenit legal dar, în Brno, are un număr mic de adepți.

În subsolul bisericii se află Cripta Capucinilor, locul unde între anii 1656-1784 au fost îngropați în jur de 150 de membrii ai ordinului și alte persoane, când înmormântările erau interzise în oraș pentru a nu se răspândi epidemiile. Datorită sistemului de aerisire prin găuri de ventilație a avut loc o mumificare naturală. Mormântul a fost descoperit prin săpături arheologice.

Contra cronometru ne-am îndreptat spre Biserica romano-catolică „Sfânta Maria Magdalena”.

În secolul XV pe acel loc a funcționat o sinagogă. După expulzarea evreilor aceasta a fost transformată într-o biserică pe locul căreia, în 1650, franciscanii au ridicat o alta în stil baroc, în cadrul unei mânăstiri. Între anii 1912-1950 a aparținut Congregației Sacramentului Fericit și din 1991 a fost administrată de Congregatio Fratrum Sanctissimi Sacramenti.

Spre locul de întâlnire cu autocarul am trecut pe lângă Centrul de afaceri LETMO în care funcționau mai multe firme și un Mall.

Vis a vis de locul de parcare se afla Gara principală din Brno (Brno Hlavni Nadrazi). A fost construită în 1838, fiind una dintre primele stații de cale ferată din lume și pusă în funcțiune ca terminal în 1839. În urma creșterii traficului în 1849 a devenit stație de cale ferată administrată de două companii. Cele două aripi ale construcției au fost legate printr-o sală comună (holul de intrare) la începutul secolului XX. Ultima modernizare a gării a fost făcută în anul 1988.

Timpul a fost prea scurt dar, totuși, am văzut puțin din acest oraș nu foarte popular turistic.

Citește și Peștera Punkva, Cehia

Subotica, Republica Serbia

Publicat pe 7 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Subotica, un mare nod feroviar, centru industrial și comercial, se află în Provincia Autonomă Voivodina din Serbia. Este al cincilea oraș ca mărime din țară. Un mic oraș Zabadka, a fost înregistrat din 1391 ca făcând parte din Ungaria medievală. Istoria sa a fost zbuciumată. În 1470 a fost fortificat pentru a se apăra de o posibilă invazie otomană. În 1526, după bătălia de la Mohacs, majoritatea maghiarilor s-au retras în Ungaria Regală și orașul, pentru o scurtă perioadă de timp (1526-1527), a devenit capitala unui mic stat înființat de conducătorul mercenarilor sârbi din Banat, Jovan Nenad, care s-a proclamat și Împărat. A fost ucis în 1527 și ultimul stat independent sârb s-a desființat trecând sub stăpânirea Imperiului Otoman până în 1686, perioadă în care orașul vechi aproape a dispărut și a fost locuit de coloniști. După câștigarea bătăliei de la Senta, din 1967, Subotica a intrat sub stăpânirea habsburgică. În acea perioadă a avut loc răscoala lui Francisc II Rakoczi sau Războiul Kuruc și orașul a devenit garnizoană. Până în 1743 s-a dezvoltat și a devenit oraș comercial cu propria cartă civilă când a fost denumit Sent-Maria, după Maria Tereza din Austria care l-a proclamat independent.

Militarii sârbi pierzându-și privilegiile, s-au mutat și unii au format o nouă localitate, Subotica, alții au emigrat în Rusia. În 1775 a fost înființată o comunitate evreiască. În timpul Revoluțiilor din Monarhia Habsburgică (1848-1849) s-au purtat mai multe bătălii și, în final, învingând armatele rusești și habsburgice, orașul Subotica a fost separat de Regatul Ungariei și inclus într-o nouă provincie formată, Voievodatul Serbiei și Banatului, cu sediul administrativ la Timișoara. S-a înființat Regatul Dual, Austria-Ungaria, din care Subotica a făcut parte până la izbucnirea Primului Război Mondial. A fost o perioadă bună în care s-au construit multe școli, teatrul, biserici, sinagoga, calea ferată, o centrală electrică, etc.

După acel război, a făcut parte din Regatul sârbilor, croaților și slovacilor, până în 1941când a fost invadată de Puterile Axei. Orașul a fost anexat Ungariei dar a fost condus în continuare de guvernul iugoslav aflat în exil. Mulți evrei au fost deportați și decimați la Auschwitz, cei rămași închiși într-un ghetou. Au supraviețuit Holocaustului în jur de 1.000 de evrei. Din 1944, după plecarea forțelor cotropitoare, a făcut parte din Iugoslavia socialistă. Ungaria a avut tentative de a prelua orașul dar partizanii sârbi au luptat decimând mulți maghiari. În 1990, în timpul Războaielor Iugoslave și Kosovare a avut loc o mare migrație a populației pe etnii, maghiari, sârbi, croați au emigrat și zona a primit mulți refugiați din Croația, Bosnia și Herțegovina.

Am parcat în apropierea centrului orașului, într-o zonă de blocuri și case vechi, ruinate, care m-a dezamăgit la început.

Am străbătut o străduță pe care unele case erau recondiționate și mi-a crescut entuziasmul.

Am ajuns în zona centrală în care era o piață largă, Trg Slobode, a cărui centru era în curs de amenajare. În partea stângă a pieței, printre copaci seculari se vedeau turnurile Primăriei.

Într-o parte era Biblioteca, o clădire galbenă, veche, construită între anii 1895-1896 pe locul unui vechi conac baroc și care ulterior a funcționat ca și cazinou. A fost construită în stil eclectic, decorată cu motive florale din stuc și intrarea era flancată de două statui care parcă țineau toată greutatea unui balcon în spinare.

În partea dreaptă am văzut prima clădire monumentală din Subotica construită în stil neo-clasic (1845-1854) cu rol de teatru și hotel. Fațada prezenta coloane corintice cu capiteluri. În 1983 Teatrul a fost declarat monument istoric și național. În 2007, cu multe controverse, s-a hotărât demolarea lui în scopul construirii Pieței Republicii. Ulterior, folosind părți rămase, s-a reconstruit și s-a deschis în 2017. În el funcționează Teatrul, Opera și Baletul.

De lângă teatru am pornit pe strada Korzo, flancată de clădirile istorice construite în stil Art Nouveau. Chiar peste drum, pe colț, era fosta Bancă de economii (Subotica Saving Bank), construită în 1907-1908, în stil Secession și în care funcționa OTP Bank. Pe fațadă prezenta mai multe simboluri dintre care bufnița-simbol al înțelepciunii, veverița-simbol al diligenței, stupul-simbol al economiei.

Lângă ea, o clădire roșie, Palatul Vojnic sau Palatul Militar, a fost construit în 1893, în stilul Renașterii franceze și dotat încă de atunci cu lift.

În piața centrală, situat între Teatru și Primărie era Monumentul Împăratului Jovan Nenad, împărat timp de un an (1526-1527), cunoscut și sub numele de Black.

Am ocolit spre a vedea Primăria care a fost construită între anii 1908-1912 de doi arhitecți renumiți din Budapesta. Nu am putut vedea clădirea în ansamblu fiind înconjurată de copaci seculari.

Ca la majoritatea clădirilor din acea perioadă a fost folosit stilul Art Nouveau la care s-au adăugat elemente din fier forjat și florale din folclorul maghiar. Găzduia Sala Consiliului și birouri.

În fața ei se afla Fântâna Albastră (2001) realizată cu plăci de ceramică Zolnay Jur împrejur era un părculeț.

Lateral, spre parc, se afla Monumentul „Sfânta Treime”.

Cât era de mic, parcul era amenajat ca loc de relaxare și odihnă.

Cum majoritatea localnicilor sunt catolici, m-am îndreptat spre a vedea catedrala lor. Pe strada pe care am trecut, stradă cu două sensuri de circulație, între ele se afla o parcelă cu verdeață în care trona o capelă. Am aflat că era Capela Sfântului Roch. În 1738 de călugării franciscani împreună cu populația localității au construit o mânăstire pentru a slăvi supraviețuirea din timpul ciumei. În timp s-a ruinat și, în 1884, s-a construit o biserică mică, în stil neo-renascentist, în care s-a plasat altarul păstrat de la mânăstire. În secolul XX autoritățile au propus demolarea dar cetățenii nu au fost de acord și arterele rutiere au fost construite astfel încât să o ocolească.

Am ajuns la Catedrala romano-catolică „Sfânta Tereza de Avila”, sediul Episcopiei Subotica. Sfânta este și patronul spiritual al orașului. A fost construită între anii 1773-1779 în stil baroc târziu, Subotica fiind la acea vreme sub dominația habsburgică. În 1974 Papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul de Basilica minor. Era un stadiu deplorabil, cu multe fisuri majore dar, în proces de renovare.

Lângă ea se afla un parc în care se delimita o piațetă (Trg zrtava fasizma) cu Monumentul victimelor fascismului. În fața lui se afla o mică fântână și o sculptură făcută de un artist local.

M-am adus aminte că în Subotica din cei 1000 de evrei supraviețuitori celui de Al Doilea Război Mondial au rămas doar 200 așa că m-am îndreptat spre Sinagoga Piața Jakab și Komor. Această sinagogă maghiară a fost construită pe locul unei alte sinagogi, mai mică, între anii 1901-1902, când orașul făcea parte din Austro-Ungaria, în stil Art Nouveau. Ea a servit neologilor.

Constructorii și arhitecții maghiari și evrei au conlucrat și au ridicat o clădire atipică. În pereți au introdus un cadru de oțel care le-a permis ridicarea cupolei autoportantă. A fost decorată cu motive din arta maghiară- lalele, garoafe, pene de păun.

În 1974 a fost declarată Monument al Culturii și din 1990 este protejată de stat. În timp a început să se deterioreze astfel din 2010 s-a început renovarea care a luat sfârșit în 2018, când Sinagoga a fost redeschisă.

În apropierea sinagogii se afla Gimnaziul „Svetozar Markovic”. Inițial, în perioada domniei Împărătesei austriece Maria Tereza, în Mânăstirea franciscană s-a construit o școală. În 1743 împărăteasa a pus bazele educației organizate cerând franciscanilor să trimită un profesor care să-i învețe pe tinerii din Subotica elementele de bază ale latinei și despre sintaxă, școala devenind școală de gramatică. Nefăcând parte din școlile prevăzute de legea educației dată la Viena în 1777, a fost desființată în 1778. A fost reconstruită în 1782 când s-a predat 3 ani limba germană după care s-a revenit la limba latină. Din 1795 s-a transformat în primul gimnaziu al orașului în care, până în 1860 au predat profesori franciscani, ulterior profesori cu studii universitare. Între anii 1899-1900 gimnaziul a fost mutat în clădirea actuală. În timpul celor două războaie mondiale a găzduit un spital militar. Din 1919 predarea s-a făcut în limba sârbo-croată și după 1945 s-a adăugat limba maghiară. Din 1988 școala a fost numită Gimnaziul „Svetozar Markovic”.

Am înconjurat sinagoga și m-am îndreptat spre Biserica Ortodoxă Sârbă „Sfânta Înălțare”. Clădirea se afla retrasă într-o grădină cu copaci și rondouri cu flori. A fost construită în 1726, în stil baroc. În 1910 i s-a adăugat turnul și un iconostas nou.

Cum în Subotica trăiesc mai multe etnii exista și Biserica Franciscană dedicată Sfântului Arhanghel Mihail. A fost construită în 1736, în cadrul Mânăstirii franciscane, pe ruinele unei cetăți medievale din sec. XV, în stil neo-romantic. În capela atașată bisericii se află un tablou cu Madona Neagră.

Între casele vechi am trecut pe lângă Hotel Galleria, clădire care se integra perfect în peisaj. Curtea interioară însă vorbea de la sine.

Am ajuns pe strada Matija Korvina, stradă pietonală plină cu terase, baruri, restaurante în care viața se desfășura atât ziua cât și noaptea. Pe o parte o cramă, Vinarija Zvonko Bogdan, pe cealaltă Boss Caffe Atrium, alte și alte terase…

L-am găsit și pe Regele Matei Corvin (Mathias Rex) sub forma unei statui. Era postată la intrarea în terasa restaurantului Boss Caffe.

Am ieșit pe Korzo unde am văzut cafeneaua „Zagreb”, fostul Hotel Adolfa Halbrora, construit în 1897, când purta denumirea de „Nacional” (Nemzetti sálloda). În 1905 a fost trasformată fațada în stilul Renașterii franceze, cu patru portaluri cu ferestre și clădirea a fost decorată cu ghirlande, motive vegetale și simboluri.

De aici m-am îndreptat spre Galeria de Artă Modernă „Likovni susret”, înființată în 1962, în care se află 1.200 de lucrări de artă modernă din a doua jumătate a secolului XX și temporar găzduiește expoziții și evenimente artistice. Se găsește în fostul Palat Raichle construit în 1904 ca studio și casa arhitectului de la care a preluat numele. Deși am văzut-o spre finalul vizitei mele în Subotica această clădire m-a impresioant cel mai mult. Arabescuri colorate, dale cu acoperiș la geamuri, balconașe, turnuri, culori frumos îmbinate, toate mă duceau cu gândul la o casă de poveste.

Am trecut prin parcul Ferenca Rajhla, apoi pe lângă Teatrul de Copii în care se afla și Centrul sportivilor.

Am părăsit Subotica îndreptându-mă spre Palic.

Citește și Palic, Republica Serbia

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: primării

Orăștie, județul Hunedoara

Lipova, județul Arad

Cartierul Barri Gotic Barcelona, Spania

Belfast, Irlanda de Nord

Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Nove Mesto Praga, Cehia

Stare Mesto Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 2

Brno, Cehia

Subotica, Republica Serbia