Arhive etichetă: schituri

Mânăstirea Rupestră Șinca Veche, jud. Brașov

Publicat pe de
1

Comuna Șinca Veche este situată în zona centrală a județului Brașov. A fost prima dată atestată documentar din 1476 dar arheologii au descoperit pe teritoriul ei urmele unor așezări datate din neolitic (7.000-4.000 î.e.n.). Din perioada romană (14-37 e.n.) s-au găsit urmele locuințelor, situate izolat de „Drumul roman” care trecea prin zonă, legând Cumidava (azi Râșnov) de Dacia Superioară.

Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire; Nașterea Maicii Domnului”  (2000)

În secolul XVII Transilvania a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Șinca, fiind poziționată la granița acestuia cu Țara Românească, în Țara Făgărașului, a suferit în urma numeroaselor atacuri, mai ales ale otomanilor. Din 1868, când s-a creat dualitatea austro-ungară, Transilvania a fost încorporată în Regatul Ungariei. În 1947 a revenit definitiv României.

Monumentul Eroilor

În apropierea satelor se aflau multe așezări de sihaștri, cu câte o bisericuță și chilii săpate în stâncă, multe înființate de călugări veniți din Țara Românească, documentele din 1748 și 1758 pomenind două mânăstiri ortodoxe în zona Șinca,  pe cea de pe Dealul Pleșu, situată în mijlocul pădurii, pastorul reformat din Făgăraș  descriind-o ca fiind tăiată în piatră de carieră, fără acoperis, cu ferestrele laterale foarte înguste (1789).

În secolul XVIII, sub habsburgi, a fost ordonată catolicizarea Transilvaniei. Pentru a scăpa, mulți călugări ortodocși din Ardeal s-au refugiat lângă Șinca. Mânăstirile care nu au acceptat să renunțe la ritul ortodox au fost dărâmate de armata Generalului Buccow (1761). Cea de la Șinca, fiind foarte izolată, a scăpat. În timp mânăstirea a fost abandonată și natura a acoperit „grotele”.

În anul 2004, ieșind la pensie, medicul Maria Bagiu-Marino  a înființat Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neașteptată”. Ajungând în zona Șinca, la nici 2 kilometri sud de comună, pe Dealul Pleșu, a descoperit urmele fostei mânăstiri și a atras atenția autorităților. După ce s-au terminat săpăturile arheologice, Fundația împreună cu Primăria Șinca Veche au amenajat spațiul de pe deal și mânăstirea a fost deschisă spre vizitare.

Arheologii au scos la iveală Mânăstirea Rupestră Șinca Veche, pe care au datat-o  din jurul anilor 5.000 î.e.n. Se presupune că ar fi aparținut aceleiasi civilizatii care a intemeiat „Templul Alb” din Insula Serpilor. Pentru a o apăra de intemperii, a fost acoperită cu o structură susținută de stâlpi din lemn. În interior stratul de la suprafață,  deteriorat de natură, a fost îndepărtat și refăcut dintr-un amestec de argilă și bentonită (material absorbant).

De la intrare se ajunge în pronaosul celor două biserici, întins pe toată lungimea grotei (13 metri).

În dreapta se află naosul primei biserici, cu iconostas și altar.

În stânga, anexa ei, se presupune că era bucătărie și sală de mese (trapeză). 

Înaintând prin pronaos, în dreapta se intră în a doua biserică, mai mică, la rândul ei cu  iconostas și altar.

În stânga, anexa ei, era loc de păstrare a veșmintelor liturgice.

În față, la capătul pronaosului se află turla. A fost săpată în gresia moale, din interior spre exterior, înaltă de 10 metri, cu o deschidere la suprafață, prin care străbat razele soarelui, despre care tradiția populară spune că pe acolo coboară energiile.

Se povestește că la baza turlei, în pământ, ar fi existat un tunel de legătură cu Cetatea Râșnov.

În ansamblu s-au descoperit un simbol asemănător unei clepsidre (Yin-Yang), Steaua lui David și altele necunoscute. Negăsindu-se nici un semn al crucii, părerile specialiștilor sunt împărțite, unii presupunând că mânăstirea din secolul XVII a fost creată deasupra celei rupestre.

Mânăstirea a fost numită și Templul Ursitelor, acolo desfășurându-se un ritual vechi, de trei ori pe an. Tinerii bărbați urcau pe Dealul Pleșu, fiecare învelea o roată cu paie, îi dădea foc și o arunca spre vale, spre a-și găsi ursita. În locul unde ajungea, se afla viitoarea mireasă, cu care urma să se căsătorească în decursul acelui an.

Localnicii credeau că, mergând la templu, energia lui le va  îndeplini dorințele. Pentru asta duceau acolo haine, mâncare, icoane, le lăsau o perioadă de timp, apoi  le duceau acasă, crezând că o dată cu ele duceu și energia pozitivă a locului. În timp zvonul s-a răpândit și au început pelerinajele. Ca un efect placebo, cei care se roagă acolo au viziuni, consideră că se încarcă cu energie pozitivă, din cauză că acolo au loc fenomene paranormale, bineînțeles nedescoperite de oamenii de știință.

Mulți vizitatori sosesc și pentru a se aproviziona cu apă din Izvorul „Buna Vestire”, crezând că, fiind sfințită în timp de mulți preoți călugări, apa are efecte tămăduitoare.  

De la mânăstire, urcând o potecă amenajată prin pădure, se ajunge pe versantul de apus al dealului, unde se află Schitul „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Nectarie”, care aparține de Mânăstirea Șinca Veche.

Este format din Paraclisul „Sf. Nectarie Taumaturgul de la Eghina” și un corp de chilii, construite în anul 2006 de Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neașteptată”.

La schit se află o parte din moaștele grecului Nectarie, recunoscut ca sfânt de Patriarhia Constantinopolului în 1961, la care pelerinii urcă să se roage.

Citește și Orașul Zărnești, jud. Brașov

Comunele Dieci și Brazii cu satele aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Cutreierând județul Arad, după ce am văzut comuna Gurahonț, m-am îndreptat spre nord-est și după 12 kilometri am ajuns în comuna Dieci, situată în Depresiunea Gurahonț, pe malul drept al râului Crișul Alb. De ea aparțin administrativ satele Cociuba, Crocna, Revetiș și Roșia. În jurul anului 1439, când făcea parte din domeniul cetății Dezna dar așezarea a fost mult mai veche, în acea zonă arheologii descoperind 3 tezaure cu monede de argint grecești care, se pare, au ajuns în Dacia prin schimburi comerciale (sec. II). Prima atestare documentară a satului datează din 1613 și în 1774 Dieciul este consemnat ca și cnezat de care aparțineau 17 sate.  

Populația, ortodoxă, avea o Biserică de lemn, pe un dâmb de pe malul drept al Crișului Alb (1692). Un secol mai târziu, fiind ruinată, a fost înlocuită cu  altă Biserică de lemn (1797), situată în actualul cimitir. Devenind neîncăpătoare,  a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1846-1848), din piatră și var nestins, târnosită în 1851 și un an mai târziu vechea  Biserică de lemn a fost vândută satului Berindia.

Încă din anul 1906 în sat a existat și o comunitate baptistă. În cel de Al Doilea Război Mondial cei 33 de tineri din comună, care s-au înrolat, nu s-au mai întors, 18 din ei decedând pe front și ceilalți fiind dați dispăruți.

Monumentul Eroilor

La 6 kilometri vest de comună se află satul Revetiș. Inițial situat pe malul drept al râului Crișul Alb, datorită frecventelor inundații, la începutul secolului XIX a fost mutat pe actuala vatră. Satul a fost atestat prima dată documentar din 1553, aparținând domeniului Losonczy, din 1574, timp de 5 ani, domeniului spahiului de Beliu și până în 1597 familiei nobiliare Korniss. Din anul 1732 toată satele din zonă au intrat în posesia ducelui de Modena.

Pe vechea vatră localnicii, ortodocși, aveau Biserica de lemn „Sf. Arhangheli” (1745), din care s-a păstrat un  prăznicar cu 12 scene, azi în colecția Mânăstirii Gai din Arad. Mutându-se vatra, au construit o nouă Biserică de lemn (1818). În 1804 satul a fost cumpărat de familia Königsegg și spre sfârșitul secolului, în locul Bisericii de lemn, a fost ridicată actuala biserică din cărămidă, pe fundație de piatră, cu interiorul pictat în tehnica fresco, Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1890-1891).

În apropierea vechii locații a Revetișului, azi la 1 kilometru distanță, era situat cătunul Cociuba (azi sat), atestat documentar din 1219, stăpânit pe rând de Losonczy (1553), spahiul otoman Hasam (1574), nobilii Korniss (1579), Erariul austriac, care în 1792 l-a vândut.

Din Revetiș spre nord, după 3 kilometri se ajunge în satul Roșia, atestat documentar din 1528. De fapt s-a format în 1619 prin unirea celor două sate, Roșia Mică și Roșia Mare, existente în perioada 1553-1561.

În jurul anului 1755 în sat exista o Biserică de lemn care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu actuala biserică din cărămidă (1896).

În secolul XX acolo s-au așezat măicuțe, treptat s-au construit chilii, zona a fost înconjurată cu gard de piatră și până în 1995 s-a înființat Schitul „Sf. Arhangheli”.

Din Roșia m-am întors în comună și m-am îndreptat spre Gurahonț. Pe un drum lateral, spre nord, după 14 kilometri parcurși, am intrat în satul Crocna, atestat documentar din 1448, când, de fapt, existau 2 cătune, Crocna de Jos (1441) și Crocna de Sus (1448), care s-au unit abia în perioada 1819-1828.

Fiecare cătun a avut propria biserică. După sistematizarea satelor (1919), Biserica din Crocna de Sus a rămas în afara localității și nu s-a permis mutarea ei. Biserica din Crocna de Jos (1860-1894) a fost folosită până în anul 1864 când a început construcția la actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”, terminată în  1894.

Terminând de vizitat comuna Dieci și satele aparținătoare, m-am întors la Gurahonț și am pornit spre sud. În total 15 kilometri și am ajuns în comuna Brazii, situată în sudul depresiunii Gurahonț, la poalele Măgurii Ciungani și a masivului Husu, în bazinul hidrografic al râului Sighișoara. De ea aparțin administrativ satele Buceava-Șoimuș, Iacobini, Mădrigești și Secaș.

Satul Brazii a fost atestat documentar din 1479, în 1510 făcea parte din domeniul Vărădiei, un an mai târziu din domeniul Petrovics. În 1542 s-a înființat Principatul Transilvaniei care a fost atacat de trupele otomane, conduse de Baiazid. Acestea au cucerit teritoriile cetăților Ineu și Dezna, astfel Brazii a intrat sub ocupație otomană.  

Ulterior, ca toată zona, a intrat în posesia lui Losonczy. După alungarea turcilor de către  habsburgi a făcut parte din domeniul Modena (1732), apoi a intrat în posesia Erariului, care l-a vândut familiei Hampl (1819-1821). Localnicii, ortodocși, nu aveau o biserică proprie și până în 1844 au participat la slujbele Bisericii din Iacobini.

După ce vatra satului s-a mutat în actuala locație, la poalele „Deluțului”, au construit Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1866), păstrată până azi, cu unele modificări executate în decursul timpului. 

Pereții au fost tencuiți la exterior și interior, acoperișul și clopotnița au fost învelite cu tablă.

Icoanele vechi,  pe sticlă, azi sunt păstrate în colecția de la Mânăstirea din Gai, Arad. Din păcate nu am putut vedea interiorul, doar „am furat” o poză, nu prea reușită, prin micul geam.

În acea perioadă numărul populației a început să scadă, de asemenea și în satele din împrejurimi, prin migrarea localnicilor spre Podgoria Aradului.

La 3 kilometri sud-vest de comună se află satul Secaș, atestat documentar din 1439, în posesia lui Gh. Brancovici.

Din 1477 a fost inclus în domeniul Banffy, apoi a trecut din proprietar în proprietar și în final a ajuns să aparțină Erariului (1760) care l-a vândut un secol mai târziu.

În sat a existat Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici” (1755). Deteriorată, a fost înlocuită cu una din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1837).

Din Secaș m-am întors în comună și am rulat spre sud- est, în total 5 kilometri, până în satul Iacobini.

În 1439 aparținea domeniul Șiriei, în proprietatea lui Gh. Brancovici, ulterior a trecut din proprietar în proprietar și din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Ineu.

În sat a existat o veche Biserică de lemn „Sf. Nicolae” (1711) care a fost înlocuită cu una mai nouă, ridicată pe colina Morminții Vechi, la capătul Uliței de Sus (1755), apoi, aproape de centrul satului, a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Teodor Tiron”(1861) și după câțiva ani Biserica de  lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost vândută satului Buceava-Șoimoș (1865-1867), unde a fost amplasată în zona fostului sat Șoimuș.

Satul Buceava-Șoimuș este situat la 6 kilometri sud-est de Iacobini. A fost format prin alipirea celor două sate, Buceava și Șoimuș. Satul Buceava, atestat documentar din același an cu Iacobini, aparținând și el cetății Șiriei, în final a fost vândut de Erariul austriac (1797-1801). În timpul Revoluției maghiare din 1848 Buceava și încă 12 sate au fost incendiate și distruse total de către armata revoluționară maghiară.

Abia în anul 1957 în Buceava a fost construită Biserica Ortodoxă  „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Spre ultimul sat care aparține administrativ de comuna Brazii, m-am întors la șoseaua principală și m-am îndreptat spre sud-vest. După 5 kilometri am ajuns în satul Mădrigești, atestat documentar din 1441, aparținând domeniului cetății Șiriei.

În cimitirul satului a existat Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1700) care a fost reconstruită în centrul satului (1804), păstrându-se 9 icoane împărătești, pictate în 1777. 

În perioada 1975-1976 biserica a fost reparată și modificată. Ferestrele au fost lărgite, i s-a adăugat o ușă nouă și a fost tencuită la exterior și interior. Tot atunci a fost refăcută pictura interioară pe care, biserica fiind închisă, nu am putut-o vedea.

În perioada 1782-1784 au avut loc revolte ale iobagilor împotriva nobililor care au confiscat pădurile, în Mădrigești acționând lotri conduși de Petru Baciu, urmate de Răscoala condusă de Horea, Cloșca și Crișan (1784), la care au participat și satele din zonă.

Citește și Comuna Pleșcuța cu 6 sate, jud. Arad

Târgu Neamț, județul Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.

În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.

Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.

Primăria și sedii administrative

Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.

Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)

În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.

În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.

Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.

Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.

Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.

În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.

Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic. 

În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.

Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.

Poșta

La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.

Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.

Spitalul Orășenesc

Capela spitalului „Sf. Dimitrie”

Muzeul de Istorie și Etnografie

În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.

Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului,  a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.

După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).

După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)

La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.

Sala de Sport (clădire din 1918)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.

Parcul Central

La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.

Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.

La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află  Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.

Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.

După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.

Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.

În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.

Citește și Pașcani, județul Iași

Mânăstirea Neamț și Schitul Vovidenia, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat Mânăstirile Secu și Sihăstria, jud. Neamț, m-am întors la Leghin și m-am îndreptat spre nord-est, unde se află Mânăstirea Neamț, cea mai veche din Moldova, declarată monument istoric.

Conform tradiției orale în secolul XII au sosit niște călugări din sudul țării, discipoli ai lui Nicodim, organizatorul mânăstirilor din Țara Românească, s-au așezat pe locul actualei mânăstiri și au construit o mică Biserică de lemn, numită de istorici „Biserica Albă”, distrusă în cutremurul din 1471.

Mânăstirea a fost atestată abia din 1407,  într-un act de donație prin care Voievodul Moldovei, Petru Mușat I (1375-1391), a împroprietărit-o cu 2 sate, 2 vii  și 2 mori. Sub domnia fiului său, Voievodul Alexandru cel Bun (1400-1432), mânăstirea a devenit proprietara unor moșii întinse și în 1428 i-au fost subordonate 50 de biserici.

A fost ridicat primul nivel al actualului turn clopotniță, azi și poartă de intrare în mânăstire, chilii, clădiri anexe, înconjurate de ziduri cu turnuri de apărare. În cadrul ei s-a deschis o școală de caligrafi și miniaturiști care, ulterior, au împodobit cărțile bisericești ale bisericilor și mânăstirilor din zonă.

La sfârșitul secolului XV Domnitorul Ștefan cel Mare (1457-1504) a ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului”,  azi situată în jumătatea nordică a curții interioare și a dotat mânăstirea cu un clopot (1485).

Pe soclul clădirii, din blocuri mari de piatră, au fost ridicați pereții, două treimi din piatră de râu și treimea superioară din cărămidă, decorată cu o friză ceramică smălțuită, prezentând motive geometrice și vegetale.

Pe toată înălțimea zidurilor s-au creat coloane lungi din cărămizi și ceramică colorate, elemente bizantine, decorându-i în stil moldovenesc.

Decorurile colorate au fost postate și în jurul ferestrelor, ușilor, contraforturilor, realizate în stil gotic.

Biserica a fost acoperită cu șindrilă și i s-a adăugat o turlă octogonală, formată din două baze suprapuse, cea de jos cu 8 laturi și cea superioară stelată, cu 8 vârfuri. I s-au creat 4 ferestre și a fost decorată cu firide, discuri și cărămizi smălțuite. Pictura interiorului s-a realizat în ultimii ani ai domniei lui Ștefan cel Mare, iar pronaosul și pridvorul în timpul lui Petru Rareș (1483-1546).

În decursul timpului mânăstirea a fost devastată de turci, a trecut prin mai multe incendii, cel mai puternic (1862) distrugând mare parte din clădiri și înnegrind picturile din interiorul bisericii, pentru care, la acea vreme, nu s-au găsit metode eficiente de curățare.

În 1936 în mânăstire a trecut la monahism cel care urma să devină „Sf. Ioan Iacob Românul de la Hozeva”. Împreună cu alți doi călugări a plecat în Țara Sfântă unde a petrecut 2 ani în pustietate, apoi, hirotonisit preot, a ajuns să conducă Schitul românesc „Sf. Ioan Botezătorul”, situat în Valea Iordanului. Din 1952 s-a retras într-o peșteră, care ținea de Mânăstirea Hozeva, unde a dus o viață foarte aspră, loc în care a fost înmormântat (1960). Postmortem a fost declarat sfânt. Postbelic (1948) mânăstirea a fost și loc de detenție pentru 25 de clerici greco-catolici.

Actual complexul este format din clădiri construite în secolele XVIII-XIX. Intrarea în incintă se face printr-un gang boltit, de la baza turnului clopotniță, decorat cu picturi ce reprezintă scene din romanul „Varlaam și Ioasaf”. Turnul propriu-zis a fost construit prin adăugarea celor două părți superioare peste baza din secolul XV și azi este dotat cu 11 clopote.

În perioada 1958-1961 ansamblul mânăstirii a fost refăcut în forma actuală. Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost restaurată în forma originală, acoperișul din secolul XV a fost modificat, în partea de vest i s-a adăugat un fronton și i s-au ridicat încă 2 turle de lemn. În interior și în jurul ei au fost puse mormintele unor episcopi și mitropoliți.

Clădirile chiliilor, anexele, au fost reparate, de asemenea aghiazmatarul circular din fața bisericii, în care se sfințește apa în timpului sărbătoririi hramului și în care se află și cea mai veche bibliotecă mânăstirească, cu circa 18.000 de volume. Au fost amenajate și cele două paraclise.

Între chiliile de pe latura de est a fost reclădită Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, construită inițial (secolul XIX) pe locul primei biserici din piatră. 

În cadrul mânăstirii funcționează Seminarul Teologic „Veniamin Costache” și un Muzeu în care se află o colecție de artă bisericească, icoane și obiecte bisericești din secolele XVII-XVIII și o sală a tiparului în care sunt etalate xilogravuri și diverse piese tipografice, printre care o presă din secolul XVIII.

De Mânăstirea Neamț aparține Schitul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, cunoscut ca Schitul Vovidenia, situat la 1 kilometru depărtare. În secolul XVII în zona actualului schit se aflau chilii de lemn și pământ. În timpul luptelor purtate de Ioan Sobiețki, ultimul Rege al Poloniei, pentru alungarea turcilor, călugării au părăsit mânăstirea și s-au refugiat în pădurile înconjurătoare, ocupând și acele chilii (1649-1683).

Unul dintre schituri, numit după pârâul din apropierea lui, Schitul de lemn Slătiorul „Sf. Ierarh Spiridon” (1686), a supraviețuit în timp. În el a crescut Ioanichie, ulterior devenit Episcopul Romanului (1747-1769). În amintirea acelor timpuri, în locul bisericii vechi a ridicat Biserica de lemn „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului” (1748-1749), lângă ea chilii, o clopotniță, a adus peste 60 de călugări și a schimbat numele schitului, devenind Schitul Vovidenia, pe care l-a arondat Mânăstirii Neamț.

Deteriorată, pe locul ei a fost ridicată actuala biserică din piatră (1849-1857), Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, în stil neoclasic.

În ea s-au păstrat catapeteasma altarului și amvonul fostei biserici de lemn.

Interiorul bisericii a fost pictat în perioada 1968-1969. La schit s-au păstrat peste 300 de cărți și manuscrise vechi, din perioada ctitorului său.

Lângă biserică se află Clopotnița cu un clopot din bronz, de 150 kilograme, vechi de peste 300 de ani.

Lângă schit, Mitropolitul Bucovinei, Visarion Puiu, a construit o casă în care a locuit până la plecarea în exil (1944). L-a cunoscut pe Mihail Sadoveanu, care, pentru a-și scrie cărțile, se retrăgea de multe ori acolo. Se spune că împărțind chilia cu un călugăr, inspirat din viața lui, a scris cartea „Demonul tinereții”. Casa a rămas în proprietatea Mânăstirii Neamț care a transformat-o în casă de oaspeți, apoi i-a cedat-o scriitorului pe viață. După moartea sa, casa a fost amenajată ca Muzeu Memorial „Mihail Sadoveanu”, inaugurat în 1966. Clădirea a fost retrocedată Mitropoliei (1997) care a amenajat și dedicat 1 cameră lui Visarion Puiu, restul de 8 camere cuprinzând o expoziție despre viața și activitatea scriitorului.

Citește și Rezervația de Zimbri Dragoș Vodă, Parcul tematic și Casa Memorială „Ion Creangă” din Humulești, jud. Neamț

Comunele Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat comunele Avram Iancu și Ciumeghiu m-am îndreptat spre nord, am traversat municipiul Salonta și am urmat o rută în care urma să văd trei comune din partea de sud-vest a județului Bihor, situate la granița cu Ungaria: Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român.

Comuna Mădăraș este situată la 4 kilometri nord de Salonta, în partea stângă a drumului Arad-Oradea. A fost atestată documentar din perioada 1291-1294. Istoria ei se împletește cu a tuturor localităților din zonă astfel între secolele XI-XIII erau incluse în Regatul Ungariei, în perioada 1567-1660 făceau parte din Principatul Transilvaniei și următorii 32 de ani aparțineau Pașalâcului de la Oradea.

După ce turcii au fost alungați (1692), au făcut parte din Imperiul Habsburgic și,  începând cu anul  1867, din Imperiul Austro-Ungar.

Biserica Romano-Catolică (1859)

După Primul Război Mondial a fost integrată în Regatul României (1918) din care a făcut parte până în 1940 când, prin Dictatul de la Viena (1940), teritoriile, aflate azi pe graniță, au fost împărțite, o parte revenind Ungariei. Doar după 4 ani, prin schimb de teritorii între țări, au fost din nou integrate în Regatul României.

Biserica Ortodoxă (1908)

În timpul comunismului, făcându-se prospecțiuni geologice, la adâncimea de 2.000 metri s-a descoperit un izvor termal care, având temperatura de 38 grade Celsius, a fost folosit pentru încălzirea serelor din comună. Ulterior, deși mic, a fost amenajat un bazin acoperit care este folosit cu scop curativ în afecțiunile aparatului locomotor și cardio-vascular.

Căminul Cultural

De comună aparțin administrativ trei sate. La 6 kilometri vest, străbătut de râul Corhana, se află satul Mărțihaz, atestat documentar din 1291.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1935-1939)

Sat de câmpie, neavând un foraj pentru apă potabilă, depinde de rezervorul comunei, din care se aprovizionează.

În apropierea satului se află două lacuri care, împreună cu pădurea din apropiere, fac parte din Parcul Natural Cefa. Am rulat pe un drum de țară cam 2 kilometri până la unul dintre ele.

Complexul de lacuri, impropriu numit Lacul Iannis, a fost amenajat pentru pescuit. Lacul principal, pe o suprafață de 24 hectare, este destinat pescuitului la crap. Pe marginea lui au fost construite căsuțe pentru cazarea pescarilor.

În al doilea lac, întins pe 2,5 hectare, se află pești răpitori care sunt pescuiți direct de pe mal.

Pentru a vedea celelate două sate, Homorog și Ianoșda, a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre est. După 14 kilometri am intrat în satul Homorog, pe raza căruia săpăturile arheologice au descoperit urmele unor așezări din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar din perioada 1202-1203, cu numele Homorb.

Monumentul Eroilor

În Homorod am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Adormirea Maicii Domnului” (1836-1838), inclusă pe lista  monumentelor istorice. Biserica are și un Muzeu (1973) cu 214 obiecte: icoane pe sticlă și lemn, manuscrise, cărți, odăjdii, țesături, obiecte de uz casnic, etc.

La 7 kilometri spre est este situat satul Ianoșda, atestat din perioada 1202-1203, cu numele Ianusz. Pe lângă urmele acelui sat medieval, arheologii au mai descoperit un topor de piatră și mărgele de pământ dintr-un mormânt neolitic, o măciucă de bronz (1902), care demonstrează că acel loc a fost locuit din timpuri mult mai vechi.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”  (1925-1926)

Pentru a vizita comuna Cefa și cele două sate care aparțin de ea, a trebuit să mă întorc la drumul principal, apoi spre nord. În total 16 kilometri și am intrat în satul Inand. Pe teritoriul lui au fost găsite fragmente ceramice datând din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar abia un secol mai târziu (1369).

În partea de nord a satului, lângă vale, a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp.  În locul ei a fost ridicată o altă biserică din chirpici și o parte din pronaos din cărămidă, acoperită cu trestie și turnul cu scânduri (1826), Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. Clădirea mică- 19 metri lungime, 6 metri lățime, 4 metri înălțime- a fost modificată în anul 1885 în sensul că pereții și turnul au fost înălțați cu aproximativ 60-80 centimetri. În timp, devenind neîncăpătoare, lângă ea a fost construită Biserica Ortodoxă Nouă.

Lateral de drumul principal se află Schitul „Sf. M. Mc. Ecaterina”.

Cerând detalii, ulterior căutându-le pe NET, am aflat doar că el aparține de Mânăstirea „Sf. Cruce” din Oradea, altceva, nimic.

Comuna Cefa este situată la 4 kilometri spre vest de Inand. Deși atestată documentar ca villicus de Chepha (1302), arheologii au descoperit urme ale unor așezări din secolele XI-XIII, Latène, Hallstatt, Epoca bronzului, Neolitic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Biserica Romano-Catolică

La vest de comună se întinde Parcul Natural Cefa care ocupă 5.002 hectare ce aparțin administrativ comunelor Cefa și Sânnicolau Român.

În el cresc diverse specii de plante și trăiesc unele animale rare, toate ocrotite prin lege. Aproximativ 700 hectare sunt acoperite cu apă din care o porțiune formează Lacul Cefa.

Străbătând o parte din parc, după 10 kilometri spre vest am ajuns în satul Ateaș, situat chiar în zona frontierei cu Ungaria. Cu numele possessio Athas, a fost atestat din anul 1283. Pe raza localității arheologii au descoperit și urme de locuire din secolele VIII-XIII.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1912-1913)

Înapoi la Cefa, apoi spre nord, după 15 kilometri am ajuns în satul Berechiu care, până în anul 2003, a aparținut de comuna Cefa apoi, împreună cu satul Roit, de comuna Sânnicolau Român. Satul a fost atestat documentar din 1332 cu numele sacerdos de villa Barakun.

Biserica Ortodoxă (1802)

Comuna Sânnicolau Român, situată în Câmpia de Vest, la 3 kilometri nord de Berechiu, este străbătută de canalul colector care leagă Crișul Repede de Crișul Negru. Pe raza ei arheologii au descoperit existența unor așezări încă din neolitic, secolele III-II î.e.n. și secolele II-III e.n. Localitatea a fost atestată documentar din 1332. A rezistat sub ocupația otomană, în 1552 fiind locuită de 8 familii.

Biserica Baptistă Betleem

În trecut, satul românesc avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1783), ridicată în stil baroc. Încă dinainte de 1900 turnul său a fost prevăzut cu orologiu. A avut 4 clopote din care, în timpul războiului, 3 au fost transformate în armament. Pe lângă clopotul rămas, în 1936 au fost instalate 3 mai mari, a câte 1.000 kg fiecare.

În epoca medievală pe teritoriul comunei exista o cetate (secolele XIV-XVI) ale cărei ruine au fost descoperite de arheologi. De asemenea s-au păstrat ruinele fostului Castel Toldy. Orientându-mă după spusele localnicilor, am ieșit din comună pe câmpul înconjurător. Degeaba am tot căutat, nu am găsit nici măcar un bolovan care să-mi hrănească imaginația.

Revenind acasă am căutat, meticulos, date. Ruinele cetății nu aveam cum să le văd, azi fiind o movilă de pământ acoperită de vegetație, iar despre existența ruinelor fostului castel, părerile erau împărțite.

La 5 kilometri nord-vest de comună se află satul Roit, atestat documentar din perioada 1291-1294, cu numele Ruyd, azi localitate de graniță.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)

Citește și Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul spre Băile Herculane, după ce am urcat la Turnul lui Ovidiu, ne-am întors la Turnu-Ruieni, apoi în drumul național Caransebeș-Orșova, drum paralel cu valea râului Timiș. După 32 kilometri ne-am oprit în parcarea amenajată lângă  Schitul Piatra Scrisă „Duminica Tuturor Sfinților”, azi mânăstire ortodoxă de călugări, situată pe teritoriul comunei Armeniș, loc de pelerinaj mai ales la icoana „Sf. Treime” ce se află acolo.

Singura mențiune documentară, datând din 1788, localizează „Stânca Sfintei Treimi” pe harta militară austriacă a vremii, numită probabil după icoana pictată pe stâncă care se afla acolo..

Despre icoană localnicii spun și azi că nu a fost zugrăvită de oameni. De fapt circulă mai multe legende. Una dintre ele spune că urmărit de otomani, un conducător de oaste creștin, împreună cu calul său, s-au rostogolit pe un deal până la râul Timiș. Scăpând nevătămat, a poruncit zugrăvirea icoanei. Altă legendă spune că o trăsură cu călători, din cauza cailor care s-au speriat, s-a lovit de o stâncă dar oamenii nu au pățit nimic și, recunoscători, au pus să se facă icoana. Există și o legendă cu final tragic și anume fiul meșterului care ridica biserica din Armeniș, fără permisiunea tatălui, s-a urcat să pună el crucea pe turn. A amețit, căzut și murit. Pentru iertarea păcatelor lui, tatăl a pus să se zugrăvească icoana.

Cel mai plauzibil, se spune că în acel loc probabil a trăit un pustnic. Icoana a fost restaurată în anul 1882. Lângă ea, pe o altă porțiune de stâncă, am văzut o tentativă, eșuată, a unei picturi efectuată în zilele noastre.

Cert este că icoana, descoperită în timpul săpăturilor făcute pentru un tunel prin care să treacă calea ferată Caransebeș-Orșova, a supraviețuit datorită localnicilor. La insistențele lor tunelul a fost deviat câțiva metri spre vest și icoana a scăpat neatinsă. Apoi o familie din localitatea Slatina Mică, după decesul fiicei lor, în amintirea ei a ridicat o capelă mică, cu laturile interiorului de aproximativ 3 metri (1929).

Un an mai târziu Episcopia Caransebeșului a construit o clopotniță și o clădire pentru călugării care s-au așezat acolo. Împreună cu capela au format Schitul Piatra Scrisă.

La începutul secolului XXI, numărul călugărilor crescând, pe un deal din vecinătatea schitului a fost ridicată o clădire cu chilii și a început construcția unei biserici care a fost târnosită în anul 2008.

La 1 kilometru sud de schit se află comuna Armeniș, atestată documentar din 1428, locuită de români. A supraviețuit ocupației otomane (1522-1718) apoi a intrat sub stăpânirea habsburgilor, perioadă când și-a schimbat vatra de pe valea „Plop” pe locul numit „Obârșia Armenișului” (1789).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1821-1822)

Din 1935 a devenit comună de care azi aparțin administrativ patru sate. 

Căminul Cultural

Spre unul dintre ele ne-am îndreptat și noi. Mai întâi spre sud, apoi spre est, traversând satul Feneș, după 5 kilometri am ajuns la obiectivul nostru, Schitul Feneș  „Sf. Nectarie; Sf. Luca al Crimeii”.

Schitul a fost înființat în anul 2001 când Episcopia Caransebeșului a preluat niște clădiri dezafectate,  înconjurate de păduri de brad și fag, pe care le-a transformat în  paraclis, corp de chilii și anexe.

Lucrările s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani dar în 2007 au stagnat datorită lipsei de fonduri și retragerii călugărilor. Totuși, un an mai târziu, doi călugări s-au așezat acolo și s-a format Schitul „Sf. Nectarie”, numit după sfântul din Eghina, canonizat în anul 1961.

Lucrările au demarat iar, începând construirea unei biserici, în stil moldovenesc (ștefanian), terminată și târnosită în 2016, moment în care a primit al doilea hram, „Sf. Luca al Crimeii”.

În biserică se păstrează un fragment din moaștele Sfântului Nectarie.

Azi schitul este locuit de 6 călugări.

Citește și Un drum mai puțin „bătut” spre Băile Herculane

comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bocsig din județul Arad este situată în Depresiunea Zărandului, pe râul Crișul Alb, zonă care înainte de 1200 și până în 1553, an când localitatea este prima dată atestată documentar, a trecut prin mai mulți proprietari. Între 1553-1563 exista o sesie iobăgească deținută de familia nobiliară Losonczy.

lac pescărie Bocsig

Pentru localnicii din toată zona, în 1775 a fost construită Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. În 1819 satul Bocsig a intrat în proprietatea familiei nobiliare Laszlo care doi ani mai târziu a cumpărat și moșia Tămand apoi a construit un conac boieresc înconjurat de pădure.

Pe terenul de 70 hectare din jurul conacului, donat de Francisc Laszlo, au fost comasate satele Bocsig, Tămand, Ercășeu, Cantratău și au format o singură localitate, comuna Bokszeg (1824-1829), unde s-au mutat mai mulți iobagi. În comună, pe locul fostei biserici de lemn a fost construită o biserică nouă (1857).

În timpul Revoluției din 1848-1849, când s-a desființat iobăgia, la Bocsig iobagii au prădat conacul și cârciuma, au incendiat depozitele de furaje, acțiuni care au continuat și după încetarea mișcării revoluționare. Din această cauză moșierul și-a vândut moșia Principesei Persida, soția Principelui Alexandru Karagheorghevici, fostul Rege al Serbiei și s-a mutat la Budapesta în fostele case ale acesteia (1864).

Regele Serbiei a ajuns în Bocsig datorită faptului că a fost detronat (1858), a fugit la Budapesta apoi și-a urmat soția la noua moșie unde au locuit în conac urmând să-și construiască un castel. Principesa a decedat dar fostul rege a dărâmat conacul și în locul lui a ridicat Castelul Karagheorghevici, în stilul renașterii târzii (1860), pentru el și cei trei fii ai săi, prinții Arsenie, Gheorghe și Petru, care au copilărit la Bocsig împreună cu copiii localnicilor.

Crescând, Arsenie a plecat la Paris, Gheorghe în Regatul României unde familia poseda un domeniu regal. Aceștia s-au dedat patimilor- joc de cărți, femei, alcool și treptat au cheltuit averea familiei ajungându-se ca Arsenie să piardă moșia la jocul de cărți în favoarea unui marchiz. Regele a fost nevoit să migreze din nou, alegând Timișoara, unde a și decedat câțiva ani mai târziu. Actual în clădire funcționează Școala Gimnazială „Vasile Pop”.

În acea perioadă în cadrul religiei au avut loc schimbări majore astfel în 1834 populația a fost silită să treacă de la ortodoxie la greco-catolicism și fost construită Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1895-1897).

În perioada interbelică, până în 1932 comuna a purtat numele  fostului proprietar, Karagheorghevici. Tot atunci, Biserica Ortodoxă fiind deteriorată grav, a fost construită o alta nouă situată pe un loc obținut prin expropriere, la drumul principal, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1929-1932). Aceasta a fost reparată în 1962. În decursul anilor comuna s-a extins astfel între 1992-2011 în zona Bocsig-Gară a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

În curtea ei era postat Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale și în fața școlii Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial.

Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial

Una dintre personalitățile născute în comună  a fost Ion Vidu,  compozitor, dirijor, folclorist român, numit și „Doinitorul Banatului” (1863-1931).

Căminul Cultural

Situat la aproximativ 4 km, satul Mânerău, comuna Bocsig a fost atestat pentru prima dată din 1348 ca domeniu al familiei nobiliare maghiare Abrahámffy, în 1561 sesiile iobăgești aparțineau domeniului Pongrácz, un secol mai târziu a fost inclus în domeniul Cetății Ineu și în 1732 în domeniul ducelui Modena.

În acea perioadă a fost construită  Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Cosmin și Sf. Damian”. O dată cu toată zona Mânerău a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic când a fost integrat în domeniul Almay (1824). S-a renunțat la Biserica de lemn construindu-se una de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Cozma și Damian”(1874-1877),  reparată în 1910.

Aceasta a fost extinsă și schimbată în stil neobizantin (1956), actuala biserică din Mânerău.

M-am întors spre Bocsig și m-am îndreptat să văd al doilea sat al comunei. În drum m-am oprit la Podul vechi metalic construit peste râul Crișul Alb.

Doream să-l imortalizez neștiind cât timp va mai exista având în vedere că se construise unul nou.

Satul Răpsig, comuna Bocsig, a aparținut Principatului Transilvania (1650) până în 1820 când a fost cumpărat de familia Hendrey.

În acea perioadă, pe locul unei foste biserici a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe” (1749). S-a dorit a fi înlocuită de una din zid însă, din lipsa fondurilor, s-a ridicat noua Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Grigore Teologul”.

Totuși sub stăpânirea familiei Hendrey și-au îndeplinit dorința. Biserica a fost înlocuită cu actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1885).

De la Răpsig m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat în direcția Beliu, apoi lateral spre Schitul Tămand „Veșmântul Maicii Domnului”. În acel loc a funcționat un Spital social de bătrâni (2009).

Lângă el a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” (2003), în stil maramureșean.

În ea slujbele erau oficiate de preoții din împrejurimi.

Spitalul a fost desființat și  Arhiepiscopia Aradului a preluat terenul pentru înființarea schitului de maici.

Pentru ele, lângă biserică au fost ridicate chilii.

Citește și Orașul Ineu