Arhive etichetă: turnuri

Sopron, Ungaria: perioada romană- secolul XV

Publicat pe de
1

Orașul Sopron este situat județul Győr-Moson-Sopron din nord-vestul Ungariei, în apropiere de granița cu Austria. Este locuit preponderent de maghiari dar există și o puternică comunitate germană, orașul fiind oficial bilingv.  

Pe vremea Împăratului Tiberius zona a fost provincie romană, când orașul era numit Scarbantia și avea Forumul situat pe locul unde astăzi se află Piața principală (Fő-tér). În secolul IV orașul a fost fortificat cu trei ziduri de apărare, unul intern, unul intermediar și unul extern.

Rotonda

Atacați de triburile migratoare, romanii s-au retras și fortăreața a fost abandonată. Triburile au fost unite de Árpád, care s-a instalat în fosta cetate (sec. IX). Succesorul său Ștefan, ulterior înscăunat ca primul rege al Ungariei, a construit un castel și după un administrator al acestuia, orașul a fost numit Suprun.

L-a înconjurat cu noi ziduri de apărare, de 7-8 înălțime, construite pe fostele ziduri romane, interior și intermediar (sec. XI), la exterior a creat un zid din scânduri și între ziduri a creat un șanț.

Zidurile au rămas întregi până în a doua jumătate a secolului XIX, când orașul era deja foarte extins și o parte a zidurilor a fost dărâmată.

În anii 1960, pentru a se realiza legătura dintre centrul orașului vechi și actualele străzi, situate între zidurile romane mijlociu și exterior, cele mijlocii au fost sparte și s-a creat un pasaj, ale cărui poartă și scări au fost amenajate în perioada 2011-2012.

Tot în anii 1960 săpăturile au scos la iveală și restaurat Rotonda mică (kis körforgalom), zidul în care era încorporată, ambele din perioada romană târzie.

În fața zidului  s-au descoperit mormintele unui cimitir roman și o Biserică de lemn care, însă, nu au fost conservate.

Ulterior șanțul dintre ziduri a fost umplut și s-a creat Promenada Baley, încorporată în oraș, între fostele palate, clădiri cu magazine, etc.

În spatele Primăriei actuale se află Parcul Arheologic Scarbantia. În a doua jumătate a secolului XIX, pentru a se construi un drum, de 5 metri lățime, s-au făcut săpături. Ele au scos la iveală în partea de nord o clădire rezidențială din epoca romană și lângă ea un atelier pentru prelucrarea bronzului, în partea de sud o parte din zidul interior, lat de 3,5 metri, construit în 1340 de maghiari (sec. XI). De asemenea au fost descoperite și fundațiile de piatră a două clădiri din vremea lui Árpád. 

Pe locul ruinelor, acoperite de vreme, în 1913 a fost construit Cinematograful „Steaua Roșie” („Vörös csillag” mozi) în care inițial s-au proiectat filme mute, apoi sonore. A funcționat până în 1966, când a fost desființat. În amintirea lui, pe zidul paralel cu Primăria, Cercul de prietenie maghiar-austriac Corvinus a inaugurat o placă memorială (2010).

Alte artefacte se pot vedea în Muzeul Arheologic Scarbantia (Foruma Régészeti Múzeum), amenajat într-o clădire din apropiere.

În 1241 Regatul Ungariei a fost invadat de mongoli care, după victoria de la Mohl, l-au alungat pe succesorul Regelui Ștefan, Regele Bela IV. În drumul lor, neîntâmpinând o rezistență mare, au distrus jumătate din localități și au masacrat cam un sfert din populație.

Totuși după un an s-au retras, cercetătorii explicând prin faptul că fiind o iarnă grea, în primăvara anului 1242 teritoriul s-a transformat într-o enormă mlaștină și nemaiavând pășuni pentru cai, iar drumurile devenind aproape inaccesibile, au preferat să părăsească teritoriul.  

În 1273 Regele Otakar II al Boemiei a cucerit castelul dar, cu ajutorul populației,  armatele Regelui Ladislau IV al Ungariei și Croației (1271-1290) l-au eliberat. Pentru loialitatea lor, regele a ridicat orașul la rangul de oraș regal liber.

Locuitorii erau de mai multe religii. Orașul dezvoltându-se, au început să se construiasă mai multe biserici. Prima, azi cea mai veche din oraș, a fost Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Szent János templom), ridicată de Cavalerii Ioaniți, stabiliți în Sopron încă din 1217. După plecarea lor (sec. XV) biserica, deteriorată, a fost refăcută prin donațiilor localnicilor. În perioada 1636-1674 a fost folosită de iezuiți. După ce ordinul a fost dizolvat, clădirea a fost cumpărată de Jakab Meskó. Acesta a donat-o capitolului catolic care între anii 1886-1890 a restaurat-o și a folosit-o până în 1950.

Cavalerii au construit și un spital, lângă care au ridicat o capelă. Extinsă în secolul XIV, în stil gotic, a devenit Biserica Sfântului Duh (Szentlélek temploma). Un secol mai târziu, în prelungirea frontonului, s-a construit un turn mic, hexagonal, pe care a fost postată crucea. În 1782 biserica a fost refăcută în stil baroc, interiorul a fost pictat și altarul decorat cu sculpturi de lemn (1750). Orga bisericii datează din 1830.

În cel mai înalt punct al orașului, pe locul unde a existat o biserică a avarilor creștini, în 1278 a fost construită Biserica Catolică Sf. Mihail (Szent Mihály katolikus templom). Clădirea, în stil romanic, a fost prevăzută cu 20 de altare, decorate cu statui.

În perioada 1567-1584 a fost folosită în comun de catolici și protestanți. În 1605, în timpul Războiului de Independență Maghiar, biserica a fost jefuită de  trupele lui Bocksai, apoi a fost preluată de lutherani, care au îndepărtat sculpturile și au folosit-o până în 1674, când a revenit iar catolicilor, ca biserică parohială.

În decursul timpului a suferit mai multe reparații și renovări, cea din 1860, realizată de familia Storno, refăcând-o în stil gotic, cu interiorul în stil baroc. În mijlocul fațadei de vest se înalță turnul înalt de 48 de metri, cu un coif octogonal din piatră. În decursul timpului turnul a fost reconstruit de mai multe ori, pâstrându-se din secolul XIII parterul și primele 2 etaje.

În biserică s-a păstrat o singură statuie din lemn, reprezentând-o pe Maica Domnului, pe care lutheranii au mutat-o în pod. Când au revenit catolicii, ea a fost trimisă la Institutul Teologic Pázmáneum din Vien, înființat în 1619 de cel căruia îi purta numele. A fost readusă în biserică abia în 1865. De asemenea există obiecte religioase, din argint și aur, datate din secolele XVI-XVIII. În 1944 biserica a fost dotată cu o orgă.

Biserica se afla într-un cimitir, înconjurat de un gard, unde în Evul Mediu breasla măcelarilor a construit Capela „Sf. Iacob” (Szent Jakab kápolna), azi una dintre cele mai vechi clădiri din Sopron. Cimitirul devenind prea mic, mormintele vechi au fost reutilizate, atfel în cripta capelei au fost depuse oasele din mai multe morminte vechi, devenind un osuar. În secolul XVII a fost folosită de lutherani. Un secol mai târziu, din fondurile orașului, a fost reparată. În timp a fost folosită ca depozit de muniții, apoi de obiecte bisericești și în 1866 familia Storno a restaurat-o. 

În curtea bisericii se mai pot vedea câteva dintre pietre funerare vechi, cum ar fi cea a lui Joachim Maltzam (1664), mormântul familiei Voss (1768) și statuile care formează „Calea Crucii” (1892).

Biserica benedictină „Sf. Fecioară Maria” (Szűz Mária bencés templom) a fost construită de călugării franciscani la sfârșitul secolului XIII, azi situată în partea de sud a Pieței principale (Fő-tér). Lângă ea au ridicat o capelă și o mânăstire. Abia în secolul XV a fost ridicat turnul, înalt de 47 metri.

A fost numită și Biserica caprei (A kecske temploma) deoarece o legendă spune că a fost construită folosindu-se comoara găsită de un căprar. Există de fapt mai multe legende, una dintre ele relatând că a fost ridicată din banii lui Henrik Geissel, care și-a donat averea, drept penitență, după ce l-a ucis pe un localnic.

În timpul marelui incendiu de la Sopron (1676) acoperișul bisericii a ars. Ulterior biserica a fost refăcută în stil baroc. În interior au fost create altarul și amvonul în stil rococo.

În 1802, după dizolvarea ordinelor religioase, între care și cel franciscan, o parte din clădire a fost folosită ca hambar de fân.

La începutul secolului XIX a fost preluată de călugării benedictini. Aceștia au restaurat-o, în stil gotic și au folosit-o până în 1948, când au fost alungați. Au recuperat-o abia în anul 1990.

Cele trei nave prezintă sculpturi, unele reprezentând animale cu cap de om, păcatele de moarte ale omului.

În secolul XVI în biserică au fost înmormântate mai multe familii nobiliare, criptele familiilor Esterházy, Széchényi, Czirákys, fiind vizibile și azi. 

Au fost încoronați Regele Ferdinand III, Reginele Eleonora Anna Gonzaga și Eleonora Magdolna Theresa din Pfalz-Neuburg (sec. XVII) și s-au desfășurat 5 ședințe ale Parlamentului. Biserica a fost restaurată în 2007 și ultima renovare s-a făcut în anul 2011.

Conform legendei în care Henrik Geissel a ucis un localnic, acesta a fost ajutat de János Schmuckenpfennig. Drept penitență, în locul unui pelerinaj la Roma, Papa Bonifaciu IX i-a permis lui János să doneze un teren, pentru construirea unei biserici.

Pe acel teren, cu banii adunați de la clerul orașului, între anii 1393-1398 Marea Frăție Sf. Gheorghe a ridicat  Biserica Sf. Gheorghe (Szent György templom), cu un turn octogonal, situat deasupra fațadei principale, o navă gotică și 8 altare. În secolul XVII Episcopul de Győr a dat-o iezuiților. După incendiul din 1676 au refăcut-o în stil baroc.

După dizolvarea ordinului (1802) biserica a fost dată noului capitol, care a numit-o Biserica Catedrală. În 1869 turnul s-a prăbușit. A fost construit un nou turn, înalt de 55 metri, cu două clopotnițe, dotate cu 4 clopote, situat pe fațada posterioară a bisericii.

În jurul anului 1300 în Sopron s-au stabilit familii de evrei. Protejați se legile Regelui Béla IV, aceștia au ocupat o zonă din apropierea actualei Piețe principale și au construit cca.10-16 case.

La începutul secolului XIV au construit o sinagogă, azi numită Sinagoga veche (Ó Zsinagóga), unică în Europa Centrală.

Clădirea, în stil gotic, a fost construită la distanță de stradă, locul din fața ei fiind folosit ca loc de judecată și de comerț cu creștinii. În dreapta ei au înființat un spital.

Conform religiei iudaice, în centrul clădirii a fost creată camera bărbaților (camera Tora).

Central s-a plasat masa de lectură.

Femeile, care nu puteau intra în acea cameră decât cu ocazia căsătoriei, aveau o intrare separată, care ducea într-un spațiu, prin ale cărui ferestre puteau urmări desfășurarea  ritualului.

Baia rituală, în mod normal făcută prin scufundarea în apă curgătoare, a fost creată în afara sinagogii și alimentată cu apă dintr-o fântână.

Sinagoga a funcționat până la expulzarea evreilor (1526). Apoi spațiul cu clădirea a fost împărțit în două și vândut localnicilor, care și-au construit locuințe.

Clădirea a fost restaurată în 1968. În interior, pe lângă spațiile cu rol religios, s-a amenajat un mic muzeu cu obiecte de cult.

Pe aceeași stradă, în jurul anului 1370, un bancher evreu din Viena a cumpărat un teren, pe care a construit o casă în stil baroc și lângă ea o sinagogă privată, azi numită Sinagoga nouă medievală. Avea o singură cameră, cu masa de lectură, în care femeile priveau de afară prin ferestre. Pentru baia rituală, în dreapta intrării a creat o fântână de marmură roșie. Azi fosta sinagogă este nefolosită.

La capătul străzii, în apropiere de Piața principală (Fő-tér), se află Casa Gambrinus (Gambrinus ház), donată de Regele Sigismund de Luxemburg pentru Primăria veche a orașului, care a funcționat până în 1496.

Apoi clădirea a fost deținută pe rând de familii nobiliare, care au modificat-o până la aspectul actual, fațada arătând mai multe stiluri arhitecturale folosite.

În 1496 zona situată lângă Biserica Caprei și Primăria veche a fost cumpărată de oraș. Clădirea situată pe locul actualei Primării a devenit clădire publică, care a funcționat până în 1892, când a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Primărie Sopron (Soproni Városháza), inaugurată în 1896.

Sub arcada clădirii a fost postată statuia Primarului  Mihály Thurner.

Lângă ea, pe ruinele zidurilor romane, s-a construit Turnul de Foc (A Tűz Tornya), a cărui parte superioară a ars în incendiul din 1676. Ulterior a fost refăcut, înălțat în stil renascentist, i s-a creat un balcon, până la care azi se pot urca cele 200 de trepte interioare, s-a postat un ceas și a fost acoperit cu o cupolă în stil baroc. Turnul a fost folosit pentru supraveghere. de acolo se anunțau apariția oștilor ostile, a incendiilor și se anunța ora exactă, trâmbițându-se din sfert în sfert de oră.

La intrarea în turn, omagiind alegerea localnicilor la Referendumul din 1921, când aceștia au ales ca Sopron să rămână Ungariei, s-a creat Poarta Fidelității (a Hűség kapuja).

Fosta reședință a primarului de atunci, clădire din secolul XV, a fost declarată de Regele Ludovic II ca primul monument național din Ungaria. A fost cumpărată în 1752 de Antal Pál Esterházy, care a refăcut-o în stil renascentist târziu. Deasupra porții, încadrată cu coloane toscane, a instalat stema familiei și într-o nișă mică, deasupra stemei, o copie sculptată în piatră a Madonei Bisericii Mariazell. În fostul  Palat Esterházy (Esterházy palota) azi funcționează Muzeul Mineritului (a Bányászati ​​múzeum), care prezintă exploatarea cărbunelui în minele Brennberg (1753-1951), diverse utilaje și o impresionantă colecție de minerale.

Citește și Sopron, Ungaria: secolele XVI- XVIII

Castelul Bory-Székesfehérvár, Ungaria

Publicat pe de
1

Castelul Bory (Bory-vár) din Ungaria este situat în partea de nord-est a orașului Székesfehérvár, în cartierul Öreghegy, cel mai mare cartier al orașului, fost teritoriu care aparținea Slovaciei de azi, anexat Ungariei prin Tratatul de la Trianon.

O parte din teren a fost cumpărată în 1912 de Jenő Bory, arhitect, sculptor şi pictor maghiar, profesor universitar, rector al Academiei Maghiare de Arte Frumoase, născut în localitate. Terenul era plantat cu pomi fructiferi și viță de vie. Acolo exista doar o cramă, pe care a extins-o și modificat-o în casă de locuit. 

Abia după Primul Război Mondial a început să construiască castelul (1923), pe care l-a decorat cu sculpturile sale și picturile soției Ilona.

Lucrările le-a făcut personal, primind ajutor doar ocazional. Folosindu-și imaginația, neghidându-se după schițe și adaptând construcția în funcție de teren. A folosit betonul și betonul armat, fiind specialist în aplicarea lui. Din el a realizat cupole, coloane, balustrade, scări, bazine, fântâni decorative, statui.

Din 1934 castelul a putut fi vizitat. Însuși proprietarul îi conducea pe vizitatori și le explica cronologia și materialele, tehicile, folosite la ridicarea lui. După cel de Al Doilea Război Mondial castelul a fost restaurat și construcțiile au continuat, chiar și după moartea lui, terminându-se in anul 1964. Castelul cu 7 turnuri, 30 de camere și 3 studiouri, amenajate în clădiri care delimitează grădini, cu coridoare, statui, arcade, mai este numit și  „Taj Mahal maghiar”. 

Intrarea spre castel se face prin Grădina de jos (Alsó kert), cu vegetația ei luxuriantă.

În ea sunt postate mai multe statui, una reprezentând capul lui Hristos, emblema funerară a familiei Bory și o fântână cu piscină, construită încă de la început de artist (1913).

De acolo se intră în Grădina de trandafiri (Rózsakert), de unde se înaintează spre clădirea principală a castelului. În grădină au fost postate pietre funerare din perioada ocupației turcești, o statuie realizată de Bory în memoria soldaților sovietici care au murit în zonă, în luptele din 1945, o cruce combinată cu o stea în cinci colțuri și portretul soției sale, capul sculptat al pictoriței, sub care sunt gravate versurile lui Bory, dedicate ei.

Sub peretele de susținere a celei de a doua terase au fost postate statui care reprezintă numeroși artiști, arhitecți, pictori contemporani ai lui Jenő. În centrul terasei este postată o masă din piatră, decorată cu mozaic alb și verde

A doua terasă, Curtea Elefantului (Elefánt udvar), a fost numită după statuia elefantului care stă pe o sferă, sub arcade și parcă susține cu spatele castelul. Pe peretele din spatele arcadelor au fost create 4 desene murale, de culoare roșie, care simbolizează 4 epoci ale istoriei, greco-romană, creștinismul, feudalismul și socialismul.

Deasupra arcadelor se întinde un balcon, din care se intră în fostul apartament al familiei.

Printre 2 turnuri mari, care străjuiesc poarta, se intră în curtea castelului.

Turnurile sunt unite printr-o arcadă pe care este postată inscripția „Numai Dumnezeu este mare”.

Între turnuri, deasupra arcadei, atârnă un paloș care simboliza puterea judecătorească a proprietarului, ce includea chiar și pedeapsa cu moartea.

Curtea castelului este mărginită pe 3 laturi de coridoare cu arcade care, prin coloane, susțin pasajele amenajate deasupra, motiv pentru care a fost numită Curtea cu 100 de coloane (Udvar 100 oszloppal).

În coridoare și în pasajele superioare sunt postate numeroase statui, reprezentând personaje istorice, regi, eroi, cântăreți, începând cu secolul XVI, multe dintre ele efectuate de Bory pentru diverse biserici și spații publice din țară, pe care le-a adunat pentru a le expune la castel.

Între ele se află figurile a patru Episcopi din Székesfehérvár, numite azi Circulul (cirkusz).

Curtea a fost amenajată în stil franțuzesc.

În mijlocul ei a fost postată o fântână și pe una din marginile ei o broască, din gura căreia țâșnește apă spre mijloc.

A doua intrare în curte, față în față cu prima, se face  pe sub Turnul Rezidențial (Lakótorony), creat să reprezinte familia Bory. Cea mai mică cupolă îl reprezintă pe cel mai mic copil, György, cele două cupole identice, din beton, cu un nivel mai înalt, reprezintă fetele gemene, Ilona și Klára, iar acoperișul cu două vârfuri reprezintă cuplul căsătorit. Pe unul din turnuri s-a postat un cocoș, despre care Jenő a spus că reprezintă femeia, deoarece doamnele se întorc mereu acolo unde bate vântul.

Fosta reședință a devenit Studio în care sunt expuse numeroase picturi și busturi, un adevărat muzeu.

Lipită de turn se află Capela Iubirii Conjugale (Házastársi szerelem kápolnája) în care este postată Statuia Iubirii (Hitvesi Szeretet), creată după modelul soției sale. De o parte și de alta se află statuile Săruturilor (1908) și pe peretele din spatele ei, la nivelul arcadei superioare,  o frescă reprezentând mai multe doamne invidioase pe dragostea dintre cei doi soți.

În dreapta primei porți se află Turnul Czúcsos (Czúcsos-torony), accesibil atât din Curtea cu coloane cât și din pasajul superior al arcadelor cu statui.

În turnul cu 4 niveluri se urcă pe o scară spirală, îngustă, cu balustradă din beton.

De la primul nivel  se poate ieși pe pasajul cu statui.

La nivelul 2 se află un balcon și de la nivelul 4, accesând o scurtă scară, cu balustradă de beton, se ajunge pe platforma turnului, de unde se poate vedea întreg ansamblul și panorama orașului.

De pe terasă am văzut Turnul Steagului (Zászlótorony), pe care urma să-l vizitez.

În turn se urcă pe o scară spirală, cu balustrada creată ca o dantelă, pictată cu motive geometrice și florale de soția lui Bory, terminată în 1932.

La etajul superior al turnului se află fostul dormitor al colegului lui Jenő care, pe timp de vară, l-a ajutat la construcția castelului, numit azi după el „Camera Vagyóczky”.

Și la acest turn, pentru a se ajunge pe terasă, se accesează o scară cu balustradă de beton.

Pe lângă panorama superbă, din acea poziție am văzut și Turnul de Est (Keleti torony).

În general turnurile au fost legate între ele prin terase realizate cam la primul nivel.

Pe lângă reședință, castelul a fost folosit de cei doi soți pentru crearea operelor lor de artă, astfel în clădirea principală a fost amenajat un imens atelier, situat la primul etaj, deasupra Curții Elefantului.

Azi în castel, amenajate cu obiecte din acele timpuri, se pot vizita câteva camere. Pe un zid, înainte de intrare, se află o frescă care-l reprezintă pe rege conducând oștile. O altă frescă care-l reprezintă pe rege stând pe tron, lângă el Prințul moștenitor și Prințesa, se află imediat după intrare.

Prima încăpere, Camera cu șemineu (Szoba kandallóval), a fost numită după șemineul proiectat de Jenő, a cărui piese metalice au fost confecționate de fratele său Pál Bory . În cameră, pe masa centrală, se află bustul Ilonei, sculptat de  Bory, din marmură albă (1927). Pereții sunt acoperiți cu diverse picturi ale artiștilor maghiari.

Din ea se intră în așa numita „cameră radio” („rádiókamera”) în care se află piese de mobilier, numeroase tablouri cu portrete, între care portretul Ilonei Bory, într-o rochie de bal galbenă, alături de sora ei geamănă, Klára, pictat de  Boryné.

În cameră sunt postate statui, de la mărimea naturală până la mici statuete care decorează mobilierul. Între ele se află Rușinosul (Szégyenkező), un nud de marmură care-și acoperă părțile intime și privește lateral, rușinat  (1923) și un bust al Împăratului Nero (1924).

În Camera galbenă (sárga szoba), numită după culoarea pereților, tronează un pian cu coadă pe care sunt așezate mai multe busturi și capete sculptate. Între ele se află și masca mortuară a lui Ottokár Prohászka, episcopul de Székesfehérvár care a murit în 1927, turnată în ipsos alb de Jenő Bory. Și pereții acestei camere sunt acoperiți de numeroase picturi.

Actual castelul este deținut de descendenții lui Jenő Bory.

Este întreținut cu ajutorul fundației creată de ei și prin turism.

Citește și Cinci castele în drum spre Sopron, Ungaria

Bisericile fortificate din Sândominic, Cârța, Gârciu, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Prima biserică la care am oprit se află în comuna Sândominic din județul Harghita.  Încă din 1567, în satul numit atunci Szent Domonkos, în documente este atestată existența unei comunități catolice care ținea slujbele într-o Biserică de lemn, construită probabil prin secolul XIII.

În decursul timpului biserica a devenit neîncăpătoare și în locul ei s-a construit o nouă biserică, din piatră, care, în decursul timpului, s-a transformat în actuala Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Dominic”.

Despre construirea ei datele nu sunt foarte clare. În biserică au fost descoperite elemente gotice din perioada domniei familiei regale Árpád și în interior s-a păstrat statuia Maicii Domnului datată din secolul XV.

A existat și o pictură din secolul XVI, reprezentând încoronarea Maicii Domnului, în care Isus apare în trei ipostaze- ca preot, rege și profet, azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului.

Originea și perioada în care au fost create celelalte statui, reprezentând diverși sfinți- Sf. Ștefan, Sf. Ladislau, Sf. Barbara, Sf. Petru, Sf. Ana, etc., au rămas până azi necunoscute.

În anul 1813 biserica a fost împrejmuită cu un gard, întrerupt de 3 bastioane de poartă și 4 ani mai târziu a primit actualul hram. În curte există o cruce postată în amintirea Cardinalului András Báthory, fost Principe de Transilvania timp de 7 luni, care după Bătălia de la Schellenberg (1704) a fost capturat și ucis pe teritoriul satului.

În 1992 biserica a fost declarată monument istoric și în 1996 pe zidul exterior a fost postat un basorelief reprezentându-l pe Episcopul romano-catolic de Alba Iulia Márton Áron, născut în sat. În sat există și un muzeu dedicat acestuia.

În continuare spre sud, pe teritoriul comunei Tomești am traversat râul Olt și după nici 1 kilometru am ajuns în zona unde s-a păstrat, ruinat, turnul fostei biserici medievale, numit azi Turnul Ciuntit, înalt de 11 metri.  

Biserica a fost ridicată de enoriașii ambelor sate, Sândominic și Tomești, apoi a fost înconjurată cu un zid fortificat. Nu se știe exact când biserica a fost demolată, dar spațiul înconjurător a fost folosit o lungă perioadă de timp ca cimitir.

M-am întors în comună și iar spre sud, după 4 kilometri am ajuns în comuna Cârța, unde am oprit la a doua biserică vizată de mine, Biserica fortificată Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

Situată pe dealul de la marginea nordică a satului, a fost ridicată, în stil gotic târziu (1350-1450), pentru enoriașii satelor Cârța și Ineu, pe locul unei biserici mai vechi, în stil roman. În 1796 a fost descoperită o placă pe care este înscris anul 1444, probabil data construcției.

Pentru a o feri din fața năvălitorilor, biserica a fost înconjurată cu un zid înalt de 8-10 metri, prevăzut cu un bastion de poartă și în timpul atacurilor a devenit refugiu pentru populația din zonă.

Deși prin reforma religioasă a început să se răspândească ritul evanghelic luteran (1517), regiunea Ciucului a rămas centrul catolicismului din Ardeal.

În plus Episcopul Mártonffy György, născut în Cârța și vicarul episcopal Antalffi János au demarat un proiect prin care urma să se restaureze bisericile și clădirile religioase romano-catolice.

La începutul secolului XVIII ansamblul a fost restaurat. Zidul de apărare, în interior dotat cu un culoar din grinzi de lemn, de pe care apărătorii puteau lupta, a rămas nemodificat.

Biserica a fost reconstruită în stil baroc dar partea altarului (sec. XIV), sanctuarul, cioplit din calcar alb (1478) și ușa sacristiei au rămas nemodificate.

Din lipsa fondurilor turnul nu a fost modificat decât ulterior. 

În interior s-au păstrat până azi 14 picturi reprezentând stațiile pe drumul crucii, urmat de Isus.

Un secol mai târziu (1863) turnul și clopotele a fost distruse de un incendiu. Cu ajutorul financiar al episcopului a fost refăcut ulterior. 

Mai departe spre sud, până în comuna Racu, apoi m-am îndreptat spre est și după 12 kilometri am oprit în satul Gârciu, unul din satele ei aparținătoare, unde se află Biserica fortificată Romano-Catolică „Sf. Maria Mică”.

Prima biserică din sat a fost construită în stil roman în jurul anilor 1260-1280 și în secolul XV i s-a adăugat un turn.

Apoi a fost extinsă (1574) și în 1758 modificată în forma actuală, până azi păstrându-se câteva elemente din vechea biserică romanică (tocul ușii de intrare format dintr-un semicerc și doi piloni cilindrici). Tot atunci s-au construit o capelă și clădirile anexe din sudul și nordul bisericii. 

Până în secolul XVIII a fost centrul parohial pentru bisericile din Racu, Gârciu, Siculeni și Văcărești.

Citește și Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Câteva localități din județul Csongrád, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Ungaria pentru o zi, de la Tótkomlós m-am îndreptat spre sud. Pe drumul spre vama Nădlac urma să trec prin câteva localități din județul Csongrád. După 5 kilometri am ajus în satul Nagyér, atestat documentar din 1450, cu numele  Zekeghaz.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Világháborús hősök emlékműve)

În invazia otomană satul a fost părăsit. Locuitorii, fugind din fața turcilor, s-au mutat în Nagylak și Makra. Sub austrieci satul a fost recreat. În 1843 s-au creat plantații de tutun și satul a fost populat cu familii din Makó, Dombegyháza și Vásárhely, venite la muncă. 

Majoritatea reformați, Ministerul Agriculturii a alocat fonduri și între anii 1907-1909 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil gotic englez, cu un turn înalt, prevăzut cu trei clopote, cel mare cântărind 330 kilograme. Din păcate nu am reușit să o pozez, fiind înconjurată de copaci înalți.   

La marginea de sud a satului, pe marginea șoselei, lângă o parcare largă, se află un Turn de veghe (Nagyér kilátó), înalt de 24,5 metri. La începutul secolului XX pe acel loc a existat o moară cu aburi care în timp s-a ruinat, rămânând doar turnul. Acoperișul a fost demolat și în jurul turnului s-a creat o structură de oțel, prevăzută la interior cu 144 de trepte, întrerupte de câteva zone mai largi.

Satul este situat lângă Montág-puszta care aparține Parcului Național Körös-Maros. Din vârful turnului se poate vedea o parte a parcului și unele specii de păsări, fluturi, etc., care-l locuiesc și care, uneori, zboară peste câmpie.  

La 2 kilometri sud de turn se află satul Ambrózfalva, la rândul lui populat cu familii de slovaci (1843), aduse pentru cultivarea tutunului. Numele actual l-a primit după baronul Lajos Ambrózy, directorul Trezoreriei Regale din Timișoara. În anul 1863 a fost construită Biserica Evanghelică (Evangélikus templom), în stil romanic.

Tot spre sud, după 4 kilometri am ajuns în satul Pitvaros. În Evul Mediu era în proprietatea familiei Korláth. În invazia otomană (1552) a fost distrus și abia în anul 1816 în zonă s-au așezat familii slovace din Nădlac. Statul a sistematizat gospodăriile, formând satul, apoi i-a obligat să cultive tutun. Sătenii refuzând, au fost obligați să plătească dări mari de care au scăpat abia în 1923. O parte din teritoriul satului a fost preluat de stat care, pe el, a format încă două localități, Csanádalberti și Ambrózfalva.

În 1882 comunitatea a construit Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), în stil bizantin.

Începând cu anul 1820 în sat s-au mutat familii de evrei. Numărul lor a crescut în timp. Au deschis magazine, situate în centrul satului, jefuite și distruse de revoluționari în 1918. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați, mulți în lagărele de concentrare.

Școala Generală „Petőfi Sándor” (Pitvarosi Petőfi Sándor Általános Iskola)

Populația a rămas majoritar slovacă până după război când a avut loc schimbul cehoslovaco-maghiar în care două treimi din slovaci s-au mutat în Cehoslovacia, înapoi venind mai puțini maghiari, astfel numărul populației satului a scăzut.

În 1950, lângă biserica existentă, maghiarii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római katolikus templom „Nagyboldogasszony”). Din 1997 a aparținut de parohia orașului Csanádpalota și din 2009 are pastor propriu.

La 3 km vest de Pitvaros este situat satul Csanádalberti. În centru, înconjurată de o zonă verde, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită în 1882, în stil clasicist. Deasupra ușii de intrare are postată o placă în limba slovacă care redă Psalmul 100 din Vechiul Testament. În 1978 o furtună puternică a distrus turnul. A fost reconstruit mai scund decât cel inițial. În anul 2010 altă furtună a avariat grav clădirea, recondiționată ulterior.

Dorind să văd un fost castel, pentru a ajunge la el trebuia să parcurg mai multe drumuri, în diferite direcții. M-am îndreptat spre vest, apoi spre sud, am parcurs un drum comunal spre est și după cca. 18 kilometri am ajuns în satul Csikóspuszta. La intrarea în sat se află fostul Castel Blaskovics (Blaskovits kastély), numit după nobilul care l-a construit. Azi în el funcționează o firmă privată și nu am putut să-l vizitez, perimetrul fiind înconjurat de un gard.

Întrebând localnicii de localizarea Criptei Blaskovics (măcar pe aceea să o văd), mi s-a explicat că se află undeva pe câmp, la 2-3 kilometri și se poate ajunge la ea doar cu tractorul. Degeaba am căutat acel drum, câmpul era neted, fără urme de circulație. Dezamăgită m-am întors la drumul județean pe care l-am parcurs spre sud, apoi spre est și după 14 kilometri  am ajuns în satul Kövegy. Înființat în 1843, cu populație maghiară, pentru aceștia în anii 1901-1902 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (Római katolikus templom „Szuz Maria Neve”), finanțată de tezauriat.

De acolo m-am îndrepta spre Vama Nădlac.

Orașul Csanádpalota a fost ultima localitate în care m-am oprit înainte de a părăsi Ungaria.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk” (Római katolikus Nepomuki Szent János templom) (1773)

La marginea orașului, pe o suprafață de aproximativ 1,5 hectare, se întinde Lacul Zápor (Zápor–tó).

Populat cu mai multe specii de pești, este frecvent vizitat de pescari care, contra unei taxe, pot pescui crapi, carași, știuci, etc.

După ce m-am relaxat pe malul lacului m-am îndreptat spre casă, orașul Arad. Vă sfătuiesc dacă sunteți în zonă să folosiți Vama Nădlac veche, nu cea de pe autostradă, foarte aglomerată.

Comunele Șoimi și Uileacu de Beiuș, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șoimi și cele 7 sate aparținătoare sunt situate în partea de sud a județului Bihor, la limita dintre Câmpia Crișurilor și munții Codru Moma, aproape de granița cu județul Arad. Pe teritoriul ei administrativ, în locul Pacău de pe Dealul Borzului, se află rezervația naturală „Bujorul Banatic”, întinsă pe 15 hectare.

A fost atestată documentar cu numele Solyond (1487).

Casa mea „Eden” (cămin de bătrâni)

Pe un deal din comună, situată în cimitir, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită la sfârșitul secolului XVIII.

În interior, pe iconostas, se mai văd urme ale picturii efectuate în prima jumătate a secolului XIX.

Începând cu anul 1998, pe marginea străzii principale, a început construcția unei biserici din zid, la momentul excursiei mele (05.2021) neterminată.

La 2 kilometri nord de Șoimi se află satul Sânnicolau de Beiuș, atestat documentar din 1552, cu numele Zenthmiklos.

Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fundația unei biserici din secolele XI-XII.

Pe Dealul Botoaca de la marginea satului a existat o mânăstire romanică, construită între anii 1327-1424, căreia i s-a înălțat un turn clopotniță, păstrat până azi.

Construcția s-a făcut în trei faze.  Inițial a fost construită o capelă mică. Apoi în locul ei s-au ridicat clădirile mânăstirii, în jurul unei curți centrale și biserica. În a treia fază biserica a fost extinsă.

Turnul romanic a fost datat din secolul XI, de specialiștii în domeniu.

Din cărămidă, cu formă pătrată, este format din 3 etaje care se înalță până la aproximativ 6 metri.

Fațadele de sud și nord au avut inițial un parter cu deschideri înalte, de formă semicirculară, zidite din blocuri mari de piatră. În anul 1933 bucățile de piatră au fost unite cu ciment.

Pe parcursul istoriei satele din acea zonă au fost majoritar sau pur românești.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” 

Din Șoimi după 3 kilometri spre vest se ajunge în satul Ursad. Acolo s-a născut Lazăr Dragoș (1930-2009), matematician și membru al Academiei Române.

Biserica Ortodoxă  (1922)

La 4 kilometri spre sud, la capăt de drum, se află satul Poclușa de Beiuș, în care eu nu am ajuns, deoarece nu am putut rula cu mașina mea. M-am întors în comuna Șoimi de unde m-am îndreptat inițial spre est, apoi spre nord și după 8 kilometri am intrat în satul Urviș de Beiuș. În 1474, anul atestării lui, era reședință voievodală.

Se povestește că a existat o biserică de lemn, construită pe locul unde turcii au ucis o fetiță. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă (1924), situată lângă cimitirul satului.

M-am întors în șoseaua principală și am rulat spre est, apoi spre sud, printr-o zonă de dealuri. După 5 kilometri am ajuns în satul Dumbrăvița de Codru unde, pentru a vedea o biserică construită în secolul XIX, am urcat până la cimitir.

Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1820-1835), așezată pe vârful dealului, într-o zonă largă, nivelată, trona deasupra satului.

Satul Codru, situat la 6 kilometri sud, poate fi accesat pe un drum de țară pe care nu am îndrăznit să-l urmez, fiind primăvară, drumul plin de noroi și mașina mea joasă. Din Dumbrăvița de Codru m-am îndreptat spre satul Borz, situat la 7 kilometri est.

Se află pe malul râului Prisaca, în rezervația naturală Defileul Crișului Negru, întinsă pe 12 hectare.

Aproape de râu am văzut Biserica veche „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

În anul 1922 a fost construită o biserică nouă, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Pe cealaltă parte a râului, spre nord, la aproximativ 4 kilometri, este situată comuna Uileacu de Beiuș, atestată documentar din 1330.

De ea aparțin administrativ 3 sate, toate situate la poalele Dealurilor Vălanului și a munților Codru Moma.

Biserica Reformată

Localitate românească, din 1631 s-a construit Biserica Ortodoxă. Recondiționată în timp, s-a păstrat și funcționează și azi.

Satul Forău, situat la 5-6 kilometri nord-vest, a fost atestat documentar din 1552.

Biserica Ortodoxă (1910)

Pentru a ajunge în satul Prisaca aveam două variante: să mă întorc în comună de unde urma să mă îndrept spre nord-est (9 kilometri) sau un drum de țară, direct spre est (6 kilometri), probabil practicabil cu mașina mea vara, când era uscat.

Satul Prisaca a fost atestat documentar din 1580. În el funcționează două biserici, una greco-catolică și una ortodoxă.

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1905)

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Sf. Cruci”

Din Prisaca am ieșit în drumul Oradea- Beiuș, l-am urmat spre sud, apoi am ieșit pe un drum spre sud-vest.

După 5 kilometri am ajuns în satul Vălanii de Beiuș, sat nou, atestat documentar din 1828.

Grădinița

Între anii 1854- 1860 în sat a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire”. Sub comuniști, cultul fiind interzis, a fost preluată de ortodocși. După evenimentele din 1989 cultul a fost reînființat și la un moment dat biserica a fost retrocedată greco-catolicilor.

Citisem că în anul 2008 între cele două religii s-a declanșat un conflict puternic privind utilizarea clădirii. S-a hotărât folosirea alternativă a bisericii și cheltuielile de întreținere urmau să fie suportate de ambele părți. Deși nu auzisem de o clădire separată pentru ortodocși, la fața locului am găsit Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”, despre care nu m-am dumirit nici până azi.

O zonă superbă în care cu siguranță urma să revin !

Citește și Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Lacurile din Sovata, jud. Mureș

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Sovata, județul Mureș, după tentativa de a călători cu Mocănița, eșuată, m-am întors la Izvorul Sărat și m-am îndreptat spre pădure, unde doream să văd lacurile stațiunii, 6 cu apă sărată, cu o salinitate mai mare de 7 ori ca cea a oceanelor, 2 cu apă dulce, o mlaștină și un lac artificial.

Întrebasem în oraș despre poziționarea Lacului Negru și mi-am dat seama de ce nu știa nimeni să mă îndrume spre el. Lacul sărat, format prin prăbușirea unei ocne (1710), fiind situat într-o zonă umbroasă, a secat și s-a format un strat de nămol sapropelic de aproximativ 2-3 metri adâncime. Până în anul 1989 nămolul a fost folosit în bazele de tratament ale Hotelului Sovata și Lacului Ursu.

Tot urcând lin, am ajuns la Turnul Belvedere, situat  la marginea de sud-vest a rezervației naturale.

A fost construit în scop turistic, din bârne din lemn de stejar și brad, îmbinate cu structuri de oțel.

Înalt de 28 metri, poate fi accesat pe o scară interioară în spirală.

De sus se vede panorama munților și a unei părți din oraș.

La turn drumul s-a terminat. Se continua cu o cărare prin pădure, pe care am urmat-o.

Cam 5 minute și am ajuns într-o zonă amenajată cu bănci. Era clar că am găsit primul lac.

Lacul Mierlei, lac sărat, a fost amenajat la începutul anilor 1950, cu o adâncime de 1 metru.

La marginea lui au fost amenajate esplanade și podețe de lemn. Nămolul lui este folosit în tratarea afecțiunilor aparatului locomotor.

De acolo am urmat un drum prin pădure, o cărare amenajată sub formă de trepte, limitate de butuci de lemn.

Trecând un podeț am ajuns într-o zonă întinsă, cu podea și bănci din lemn.

Acolo ar fi trebuit să văd Lacul Șerpilor, un alt lac sărat transformat în mlaștină. Datorită vegetației abundente nu mi-am putut da seama dacă exista sau nu mlaștina. 

Mai multe indicatoare te îndrumau spre diferite puncte turistice. Am ales să cobor  spre aleea de pe malul Lacului Ursu, ultima porțiune pe trepte din beton.

Într-o dolină, la 60 metri de Lacul Ursu, se află alt lac sărat, Lacul Aluniș. Pe locul lui în trecut a existat o fânață care, prin prăbușirea unei margini a Lacului Ursu, s-a adâncit, formând așa numita „Groapa lui Cristofor”, în care  s-a scurs surplusul de apă din primul lac și a format Lacul Aluniș, cu o adâncime de cca. 7 metri, a cărui nămol atinge vara temperaturi de 30-40 grade Celsius.

Depășind lacul, am trecut pe lângă un spațiu amenajat ca loc de joacă pentru copii.

Lacul Ursu, inițial numit Medve, s-a format în timpul unei furtuni, prin prăbușirea unei mine de sare, când s-a creat o groapă, delimitată de fânul adus de apă (1875), pe care ploaia neîntreruptă și pârâurile care cădeau de pe versanții din apropiere  au umplut-o. După forma lui, localnicii l-au numit Lacul Ursu (1881). După ce ploile au încetat, soarele a început să încălzească apa sărată din lac care la suprafață (1-2 metri adâncime) a devenit fierbinte și, localnicii îmbăindu-se, au constatat că are efecte terapeutice.

În 1893 latifundiarul Illyés Lajos a adus oameni de știință care să studieze fenomenul de încălzire, numit heliotermie (1901). S-a constatat că apa, adusă în lac de două pârâiașe de pe munte, forma deasupra apei sărate un strat de apă dulce, de 10-15 cm grosime, prin care razele solare treceau și încălzeau apele sărate până la o adâncime de 1,5-2 metri, nelăsând-o să se ridice la suprafață. Temperatura maximă, 70 grade Celsius, a fost măsurată în anul 1898, în următoarele decenii ea scăzând constant (53-57 grade Celsius în anii 1929-1931). 

Lacul Ursu a devenit cel mai mare lac heliotermal din Europa și este considerat rezervație naturală.  Având proprietăți terapeutice, o dată cu înființarea Stațiunii de Sus, lângă el a fost amenajată o bază de tratament. Pe parcursul anilor salinitatea lui a scăzut datorită aportului crescut de apă dulce și utilizarea în exces, de către tot mai mulți vizitatori care, îmbăindu-se și agitând apa, au dus la omogenizarea straturilor pe verticală.

Pentru aceasta în ultimii ani au fost efectuate lucrări hidrotehnice, zona în care se face baie a fost delimitată de restul lacului prin balize și temperatura a început să se ridice iar. Apa lui este folosită pentru vindecarea reumatismului articular, a altor tipuri de inflamații și a infertilității.

Fiind în zona centrală, pentru a face o mică pauză, m-am îndreptat spre una dintre multele terase unde, fiind arhipline, am avut norocul să găsesc o masă liberă.

Apoi, în căutarea altor lacuri, m-am întors pe aleea aglomerată care urma marginea Lacului Ursu.

coada la bilete pentru intrarea la ștrandul Lacului Ursu

Spre a vedea două lacuri, aflate unul lângă celălalt, după un versant protejat cu gărdulețe, am cotit la stânga.

Lacul Verde a primit numele după culoarea sa și a copacilor înconjurători care se oglindesc în el.

Ocolindu-l pe o latură, am ajuns la Lacul Roșu.

Culoarea roșie se datorează viermișorilor care trăiesc în el și frunzelor colorate care îi acoperă o parte din suprafață.

La capătul lacului se află Muntele de Sare, parte din masivul care se întinde de la Praid la Sovata.

Acolo am văzut pentru prima dată rocile cu exteriorul din sare, sub forma unor creste ordonate.

Uitându-mă mai de aproape, am remarcat că de fapt sarea creează diverse forme bizare, colorate neuniform.

Razele soarelui o fac să strălucească ca niște firișoare și pete de argint.

Știam că în pădure, spre vârful versantului, se afla un foișor. Trebuia să îl văd neapărat așa că de lângă Lacul Roșu am urcat o cărare până la o terasă împrejmuită, dotată cu bănci de lemn.

De acolo am urcat scările amenajate și după 10-15 minute am văzut structura de lemn a Foișorului de sus.

Singuratic, un chitarist își interpreta muzica. M-a acceptat, deoarece nu s-a oprit din cântat. Din nou noroc ! Mai rar poți asculta muzică inedită, privind panorama superbă.

M-am întors la aleea paralelă cu Lacul Ursu și am urmat-o până la Lacul Paraschiva.

Lac cu apă dulce, s-a format în urma precipitațiilor care, neputând să străbată stratul gros de sare, s-au acumulat deasupra.

Pentru a vedea ultimul lac, a trebuit să mă întorc și să ocolesc pe cealaltă parte Lacul Ursu. Apoi am urcat prin pădure pe aleile pietruite amenajate în cadrul proiectului „Drumul Sării”, finalizat în anul 2015, când, fiind imposibilă deplasarea de utilaje în acele zone, totul s-a efectuat manual.

Ajungând la șoseaua asfaltată, am urmat-o spre Pensiunea Tivoli, unde eram cazată. De acolo până la lac mai aveam de parcurs 500 metri.

În 1970,  într-o zonă mlăștinoasă  de la poalele vârfului Cireșul, cu ajutorul liceenilor din Sovata, a fost creat Lacul Tivoli, cu rolul de a prelua apele meteorice și aluviunile și pentru a fi folosit de cei care nu doreau să facă baie în apă sărată. Fiind la o altitudine joasă și volumul apei crăpând dealurile din jur, pentru că periclita Lacul Ursu, în anii 1990 a fost golit. Problema nu a fost total rezolvată deoarece pârâiașele, formate în timpul ploilor torențiale, au transportat în Lacul Ursu mâlul rămas.

În anii 2010-2011 fundul fostului lac a fost izolat, marginile înconjurate de o pășune în care surplusul de apă se evacuează, apoi a fost umplut cu apă dulce și  recreat ca Lacul Tineretului. cu un spațiu de îmbăiere pentru cca. 500 de persoane (4.400 metri pătrați), pentru a diminua numărul celor care folosesc Lacul Ursu doar pentru divertisment. Pe o suprafață de 27.000 metri pătrați s-au ridicat clădirile ștrandului, din grinzi de lemn, pe piloni de lemn.

În pădurea de lângă lac a fost amenajat Parcul de aventură „Adrenalin Plus Sovata” cu 2 trasee pentru copii si 2 trasee pentru adulți. Al doilea traseu pentru adulți se termină cu o tiroliană, lungă de aproximativ 400 metri, care trece peste lac.

Mulțumită că am reușit să văd aproape toate lacurile, m-am întors la pensiune. A doua zi urma să părăsesc Sovata.

Citește și Muntele și Canionul de Sare Praid, jud. Harghita

Cetatea medievală Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Cetatea medievală din Târgu Mureș se află în nord-estul centrului orașului, la aproximativ 5 minute de mers pe jos. În cetate este situată cea mai veche clădire din oraș (1332-1490), Biserica Reformată din cetate „Sf. Maria”.

Clădirea a făcut parte dintr-o mânăstire construită de Ordinul Franciscan în mai multe etape. La început a fost ridicată capela și zidurile bisericii (1350-1370), apoi partea pentru corul bisericii (1370-1400) și turnul.

În anul 1444, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, mânăstirea a fost preluată de conventuali, o ramură a franciscanilor. Pentru a se apăra de eventualele atacuri ale otomanilor, la ordinul Voievodului Ștefan Báthory, mânăstirea a fost fortificată (1492), când au fost construite 7 bastioane, unite prin ziduri.

Franciscanii au deținut-o până după Reforma protestantă (sec. XVI), când au fost alungați din oraș (1556) și populația a trecut la reformați. Biserica a trecut la cultul reformat, clădirile claustrului au fost ocupate de orășeni și sacristia fostei mânăstiri a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată), lângă care a fost deschisă o bibliotecă (1557).

În anul 1601 orașul a fost devastat de trupele habsburgice, conduse de Generalul Giorgio Basta, apoi de cete de haiduci. Mânăstirea a fost incendiată și a devenit o ruină.

Un an mai târziu a început construcția actualei cetăți, de formă pentagonală, la care s-au folosit materialele rămase din vechea mânăstire, cărămidă și piatră de râu. Primul a fost construit Bastionul Porții (1613).

La exteriorul zidurilor, în apropierea Bastionului Porții, în anul 2000 a fost dezvelită statuia lui Tamás Borsos,  judele orașului (1599-1604), care a reușit ridicarea cetății cu ajutorul contribuabililor și celor 32 de bresle meșteșugărești, ulterior primind și rangul de oraș liber regesc (1616).

Apoi au fost ridicate două turnuri pătrate, Bastionul Mic Báthory și Bastionul Lăcătușilor (1629).

Bastionul Báthory (1620)

În  colțurile cetății breslele au construit 5 bastioane, cu 3 sau 4 nivele, accesate în interior prin scări de lemn, care au fost legate între ele prin ziduri.

Bastionul Tăbăcarilor (1620)

Bastionul Blănarilor (1629)

Bastionul Dogarilor (1632)

Cu Bastionul Croitorilor (1640), Bastionul Măcelarilor (1653) și zidurile de legătură, sistemul de apărare al cetății a fost finalizat (1652).

Apoi, finanțată de contele  Mihály Teleky, a fost refăcută clădirea bisericii (1685-1693) în care Ferenc Rákóczi II a fost proclamat domnitor (1707). Un secol mai târziu bisericii i s-a ridicat turnul gotic, înalt de 55 metri, cu 4 turnulețe pe colțuri, format din 4 nivele, accesate printr-o scară de lemn (1785-1791).

În nivelul superior au fost postate clopotele. În această formă s-a păstrat până azi. De-a lungul timpului biserica a găzduit 37 de adunări naționale.

În apropierea ei și-a construit sediul Comandamentului habsburgic, o clădire cu un etaj, formată din două case legate între ele printr-o aripă mediană. În aripa de vest a funcționat Primăria orașului. Un secol mai târziu clădirea a fost modificată și la etaj a fost amenajat salonul ofițerilor (1877) a cărui pictură interioară s-a păstrat până azi. Între anii 2008-2014 a fost renovată și de atunci în ea funcționează Muzeul de Arheologie și Istorie.

Biserica a fost restaurată cu fonduri alocate de Guvernul Ungariei și donații de la enoriași (2018). În timpul lucrărilor s-a descoperit o frescă din sec XV care-l reprezintă pe Regele Ladislau I al Ungariei (1077-1095), numit și Regele Sfânt, fiind canonizat în 1192.

Azi cetatea este un loc amenajat pentru recreere, amenajat cu alei pietruite, bănci, terase, etc.

Mai mult, din anul 2020, o dată cu noua administrație locală, s-a permis și accesul cu animale de companie.

Din anul 2004 în cetate funcționează Teatrul 74, centru cultural care promovează muzica, artele plastice, dansul, literatura și în care se desfășoară diverse spectacole.

Începând cu anul 2009 anual se desfășoară Târgul Cetății în care sunt etalate și vândute obiecte artizanale din Transilvania, podoabe, cosmetice naturale, mâncăruri tradiționale, conserve făcute în casă, etc.

La exteriorul zidurilor cetății a fost amenajat un loc de joacă sub forma unei mini-cetăți (2018).

Citește și Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Orașul Sebeș, județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sebeș este situat în partea centrală a județului Alba, la poalele munților Șurianu. Conform tradiției orale este vechi din 1150 dar documentar apare prima dată în anul 1245, în contextul invaziei mongole din (1241), când se numea numele Malenbach.

La începutul secolului XIV s-au înființat Scaunele săsești, ca forme de organizare  politică și administrativă. Într-un document din 1303 apare Scaunul Sebeș, care, deși era mai apropiat de modul de conducere al celor din Sibiu, a aparținut administrativ de Episcopia din Alba-Iulia, cu care a avut conflicte (1277, 1308).

În 1332 a fost ridicată o Mânăstire Dominicană. O dată cu reforma protestantă (sec. XVI) dominicanii au fost înlăturați și mânăstirea a trecut în posesia franciscanilor.

Din vechea mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Franciscană „Sf. Bartolomeu”.

În secolul XIV Sebeș a primit statutul de oraș. I s-a permis să aibă loc un târg săptămânal (1341) care se ținea în Piața Mare a orașului, azi Piața Primăriei.

În oraș funcționau 19 bresle cu 25 de branșe (1376) care își vindeau marfa și în alte localități, Sebeșul fiind avantajat de poziția sa, la intersecția a două drumuri importante- Sibiu-Sighișoara și Orăștie-Sebeș. Din vechile clădiri ocupate de bresle s-a păstrat doar una, numită azi Hala Breslelor.

Lângă ea, în aceeași perioadă, a început construcția Bisericii Evanghelice Luterane, sub forma unei bazilici romanice, care, datorită  invaziei mongole (1241), s-a oprit. Ulterior, dorindu-se o construcție măreață, o parte din est a fost demolată și a fost extinsă cu un cor, în stil gotic târziu (1360-1382).

În decursul timpului s-au efectuat numeroase modificări și refaceri care au mers în paralel cu istoria localității. În secolul XV, în prelungirea de vest a navei centrale, a fost ridicat un turn înalt care, din lipsa fondurilor, a fost legat direct de vechiul corp al bazilicii inițiale (1455-1464).

Un secol mai târziu biserica a fost dotată cu un altar (poliptic) format din mai multe panouri , fiecare pictat cu personaje și scene biblice.

Apoi a fost înconjurată de o fortificație cu 5 turnuri de apărare: 2 pe latura de vest flancau poarta de acces în incintă, unul la mijlocul laturii de sud, unul în colțul de sud-est și unul în colțul de nord-vest, cele din vest și o parte din cutina din nord fiind dărâmate  în secolul XIX, pentru a se construi un gimnaziu (1863-1866).

A existat și o mică capelă, descoperită de arheologi în anii 1960, care a fost dezafectată și înglobată într-un turn de fortificație al bisericii (a 2-a jumătate a sec. XV), iar în colțul de sud-vest al Pieței Mari, Casa Clopotarului. La începutul secolului XVI, în apropierea corului bisericii, în partea lui de nord, a fost construită Capela „Sf. Iacob”, patronul pelerinilor.

Se presupune că a servit ca baptisteriu, sau capelă mortuară, ori doar pentru venerarea sfântului.

Lucrările la biserică au avut loc cu multe întreruperi, unele de lungă durată, astfel șantierul a fost suspendat când au început lucrările pentru ridicarea unor ziduri de apărare, din piatră, în jurul incintei orașului (1387).

La fârșitul secolului XIV orașul a intrat în posesia fraților Mihai și Solomon de Sighișoara, donat de Regele Sigismund de Luxemburg, pentru meritele lor în bătălia de la Nicopole (1396). Sub aceștia lucrările de fortificare au continuat,  au fost ridicate turnurile de apărare. Lucrările fiind neterminate, târgul nu se putea apăra și s-a predat fără luptă turcilor (1438).

Pentru meritele în luptele împotriva otomanilor, Regele Matia Corvin a dăruit localitatea fraților Andrei și Ioan Pongratz (1465). La sfârșitul secolului XV, pe colțul de nord-vest al Pieței Mari, a fost construită o casă în care au fost găzduiți reprezentanții puterii care treceau prin oraș și se desfășurau ocazional lucrările dietei Transilvaniei. A fost numită Casa Zapolya după ce ultimul Voievod al Transilvaniei și Rege al Ungariei, Ioan Zapolya,  a murit în ea (1540). În secolul XVI i s-a ridicat un etaj apoi în secolul XVIII a fost modificată în forma actuală. Azi casa este ocupată de Muzeul Municipal „Ioan Raica”.

Deși breslele blănarilor, cizmarilor și pielarilor au continuat să funcționeze, numărul populației scăzând, în secolul XVI orașul a intrat în declin. Acesta a continuat deși Principele Gheorghe Rákóczy II i-a oferit câteva privilegii (1651). Apoi au urmat din nou atacurile turcești care în final l-au cucerit pentru o scurtă perioadă de timp și devastat (1661).

Ulterior în dreptul porților de est și vest au fost construite 2 barbacane. Zidurile au fost prevăzute cu parapet care avea creneluri și ferestre de tragere. Incinta a fost înconjurată de șanțuri cu apă. Toate au fost deafectate în secolul XIX. Până azi au rămas doar 6 turnuri.

Turnul Croitorilor, situat în colțul de sud-est, are formă pătrată, cu latura de 5 m, 4 niveluri, primele construite în faza inițială, ultimele două adăugate în secolele XV-XVI.

Turnul Cizmarilor, situat pe colțul de nord-vest, avea aceeași formă, cu latura puțin mai mare, de 5,5 m. Era format din parter și 2 etaje. Se presupune că a fost ridicat în prima fază de construcție dar a fost atestat documentar din 1513.

Turnul Semirotund– era situat pe latura de vest, între Turnul Porții de acolo și Turnul Cizmarilor. A fost construit în 1634, ulterior modificat și transformat în locuință.

Turnul Porții de Nord, la jumătatea laturii de nord, era străpuns de o poartă care permitea accesul dinspre nord. A fost ridicat între sfârșitul secolului XIV și început sec XV.

Poarta de Nord

În secolul XIX a fost transformat în locuință.

Turnul Porții de Vest se afla în apropierea Porții de Vest, în spatele clădirii în care în secolul XIX funcționa Poșta. Datează din prima fază de construcție (sec. XV).

Turnul Octogonal, situat în colțul de nord-est, în apropierea Mânăstirii Franciscane, avea 2 nivele (sec. XVI). Azi este situat în perimetrul unei proprietăți private.

Pe latura de nord a Pieței Mari a existat un turn al zidului care înconjura Biserica Evanghelică Luterană. După numeroase modificări, în 1716 turnul a fost transformat într-o clădire pentru  Primărie. Aceasta a fost demolată (1880) și în 1909 a fost construită actuala Primărie, o clădire pe colțul dintre două străzi, în forma literei L, cu parter și etaj, ale cărei ferestre au fost ornate cu decoruri neogotice. După mulți ani în care clădirea a fost degradată, în anul 2021 a intrat în reparații și refacere.

În anii 1738-1739 populația s-a împuținat în timpul unei epidemii de ciumă. Orașul nemaiavând resurse pentru a plăti dările, a primit emigranți din Transilvania și până în 1749 s-au mutat și coloniști germani.

Apoi breslele și-au încetat activitatea și populația le-a preluat activitățile. Devenind mici comercianți, în 1893 s-a înființat Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și industrie, urmată de Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și comerciu (1898), s-au înființat mai multe manufacturi ca pânzăria Bauman, Fabrica de piele Dahinten (1843), etc.

Orașul era înconjurat de multe bălți și lacuri. Nemaiavând importanță, fortificațiile din zona actualului Parcul Tineretului au fost dărâmate și s-a amenajat primul lac (1785).

Atunci lacul se prelungea spre nord și ocupa o mare parte din parcul actual.

După 1824 o porțiune din el a fost astupată și în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat parcul.

De asemenea, pentru accesul din suburbii, transformate în cartiere ale orașului, au fost create breșe în zidurile înconjurătoare. În anii 1980 multe case din cartiere au fost demolate și în locul lor au fost construite blocuri.

O dată cu catolicizarea forțată o parte din români au trecut la ritul greco-catolic și au construit o biserică în cimitirul orașului. La începutul secolului XIX, urmând să construiască o altă biserică, cea veche a fost abandonată. Cu ajutorul episcopiei și a locuitorilor macedo-români din cartierul Greci, în anul 1818, în acel cartier, a fost ridicată Biserica din Greci „Schimbarea la Față”, numită și Biserica Bob, după episcopul care a sfințit-o.

Datorită creșterii populației ortodoxe, în apropierea Bisericii Greco-Catolice, pe malul stâng al râului Sebeș, același arhitect a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1812-1827).

În a doua jumătate a secolului XIX pe locul vechiului Gimnaziu a fost construită o clădire cu forma literei U, în stil neoclasicist, cu decoruri neogotice, pentru noul Gimnaziul Evanghelic C.A..

Un secol mai târziu, în fața lui, pe locul fostei Piețe Mici, a fost amenajată Piața Libertății.

În cartierul sudic al orașului a existat o grădină care aparținea Ocolului Silvic (1890). Lângă ea a fost construită Biserica Reformată Calvină (1903), azi situată într-o zonă cu case, pe un loc deschis.

Din acea perioadă orașul a început să prospere. Pe lângă multe clădiri de locuințe, au fost construite Uzina Electrică, Casa Pădurilor, Cazarma, Poșta, noua Primărie, sediul pompierilor și o baie comunală (1905-1906). Într-una din casele, situate azi pe artera centrală, trecătorul poate vedea o placă care îl atenționează că acolo, elev fiind, a locuit, Lucian Blaga (1902-1906).

Lângă ea, într-o clădire veche (1890), până în 1971 a funcționat Administrația Raionului Sebeș. În locul ei s-a mutat o Școală Generală care, după ce au fost amenajate noi săli de clasă și săli de sport (1975-1985), s-a unit cu Liceul Sportiv,  din 2015 Liceul Sportiv „Florin Fleșeriu”, numit după profesorul de sport care a pus bazele liceului.

Vis a vis de Parcul Tineretului se află fosta Casa de Cultură (1961), din 1997  Centrul Cultural „Lucian Blaga”.

În cealaltă parte a parcului se înaltă Catedrala Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Tot pe strada principală, într-o clădire construită în anul 1920, funcționează Judecătoria Sebeș, înființată în 1997.

După reintrarea în drepturi a greco-catolicilor, pe o stradă laterală, nu departe de Judecătorie,  a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (2003).

Citește și Un drum Sebeș- Târnăveni: câteva obiective istorice din județul Alba

Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Ciacova este situată în Câmpia Timișului, pe râul Timișul Mort. A fost atestată documentar din perioada 1220-1224, cu numele Csaak care provenea de la proprietarii ei, familia Csak, care dețineau moșii întinse în județele Cenad, Arad, Timiș și Zărand.

Aceștia s-au retras din calea invaziei otomanilor, perioadă în care satul a fost distrus. Apoi Regele Bela a dat teritoriul pecenegilor și cumenilor în proprietatea cărora a rămas scurt timp deoarece în  1285 a avut loc o revoluție cumană în urma căreia Ciacova a revenit în proprietatea lui Nicolae Csak.

Satul a fost refăcut și numărul populației crescând,  între 1332-1333 a primit statutul de comună. La sfârșitul secolului XIV, pentru a se apăra de invaziile turcilor, a fost construită o Cetatea Ciacova, înconjurată de o rețea de canale (1390-1394).

A rezistat până în 1701 când turcii au cucerit-o și distrus-o, păstrând doar turnul de apărare care s-a păstrat până azi, localnicii numindu-l Cula.

Turnul din cărămidă,  de formă dreptunghiulară, cu contraforturi  la colțurile exterioare, înalt de 30 metri, avea patru nivele.

Lângă el, azi centrul orașului, era locul de adunare al soldaților turci, paznicii cetății. După ce au fost alungați de habsurgi, comuna a fost colonizată majoritar cu germani (șvabi), cu maghiari și croați (1772) și a fost ridicată o biserică catolică (1732-1741).

Un secol mai târziu, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Treime” (1880-1881).

A fost ridicată în stil gotic, cu sprijinul Societății de fundații regală maghiară care a devenit patron al bisericii.

Altarul principal și amvonul au fost aduse de la Munich (München).

Pentru ortodocși, în perioada 1746-1768 a fost construită Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”.

Interiorul și iconostasul au fost pictate în anul 1771.

Azi picturile sunt într-o stare de maximă degradare.

Totuși atacurile turcești au continuat și, de frica loc, mulți coloniști au plecat. Din această cauză în 1787 a avut loc o colonizare masivă cu slovaci, apoi cu mult mai puțini maghiari (1807-1810), care după evenimentele politice din 1989 au emigrat masiv.

Piața Cetății a fost numită după regii timpului Piața Franz Josef apoi Piața Regina Maria.

Casele care o delimitează au fost locuite de burghezia și intelectualitatea din Ciacova. În unele funcționau ateliere, prăvălii, o farmacie, cafenele, etc.

Într-o casă situată în apropierea pieței, proprietarul, Franz Julius Wettel, istoric bănățean, a adus de la Viena aparatele necesare și a înființat prima tipografie (1880). Un an mai târziu a vândut-o tipografului Eugen Chudy care,  împreună cu fratele lui, au tipărit Csakovaer Wochenblatt, un ziar cu apariție săptămânală, Csakovaer Zeitung, cu apariție zilnică, ambele în limba germană și au deschis prima librărie din Ciacova, pe care le-au deținut până în 1899.

Trecând în posesia lui Peter Gradl, până în 1915 acesta a tipărit un săptămânal în limba maghiară, Csakova es Videke (Ciacova şi împrejurimile), numeroase cărți poștale și vederi cu Ciacova. Librăria a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. În amintirea lor, actualii proprietari au pus pe clădire o placă inscripționată (2014).

În Ciacova există și Casa Memorială Dositej Dimitrije Obradović, fost călugăr, scriitor, traducător sârb,  născut la Ciacova, care a cutreierat lumea și în 1806 s-a mutat la Belgrad unde a înființat „Marea Școală”, devenită ulterior Universitatea Belgrad.

Biserica Ortodoxă a fost construită în perioada 1900-1907, în stil neobizantin.

Din păcate și picturile din interiorul ei ar trebui restaurate.

A urmat un nou război, de data aceea mondial (1914-1918), în care mulți locuitori ai Ciacovei și-au pierdut viața. În amintirea lor a fost ridicat Monument Eroilor din Primul Război Mondial.

După cel de Al Doilea Război Mondial în piața, numită Piața Republicii, casele, naționalizate, au fost lăsate încetul cu încetul să se degradeze.

Din anul 2004 Ciacova a primit statutul de oraș. De el aparțin administrativ satele Obad, Petroman, Macedonia și Cebza.

Satul Obad, situat la 5 kilometri nord-est de oraș, a fost atestat documentar din 1332, cu numele Huhad, schimbat ulterior în Ohod. În secolele XV-XVI pe acel loc a fost ridicată o cetate care s-a menținut și sub ocupația otomană. Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1860) și a primit statutul de comună pe care l-a păstrat până în 1950. Numărul populație scăzând, a redevenit sat.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1893)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ecaterina” (1941)

La 6 kilometri nord de Ciacova este situat satul Petroman, atestat documentar din 1330.

Localitatea era pur românească.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1873)

Sub austrieci, o dată cu catolicizarea impusă de Maria Tereza, mulți dintre localnici au trecut la cultul greco-catolic. Pentru ei, la jumătatea secolului XIX s-a construit Biserica Greco-Catolică.

Satul Macedonia se află la 7 kilometri vest de oraș. A fost atestat documentar din 1332 ca fiind format de proprietarii terenului, familia Maczedonia, sub domnia lui Arpad. Totuși, din documentele vremii, istoricii au concluzionat că în secolul VII acolo a existat o cetate.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1813)

Din anul 1779 și până la sfârșitul Primului Război Mondial satul a aparținut județului Torontal, apoi, prin unirea lor, județului Timiș.

Ultimul sat care aparține de Ciacova, satul Cebza, se află la aproximativ 8 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din  1334, cu numele Chevzen, localitate românească în care exista o biserică fără turn (1395).  

În anul1758  a fost construită Biserica de lemn „Înălțarea Sf. Cruci”, biserică cu turn, așezată pe o fundație de cărămidă, acoperită cu șindrilă, ai cărei pereți au fost realizați din bârne de stejar. Tradiția orală susține că ar fi mult mai veche și că sub altarul ei a existat un izvor cu puteri vindecătoare. În decursul timpului a suferit reparații, șindrila a fost înnoită (1780, 1815) și în secolul XIX pereții au fost tencuiți. Azi ea se află în mijlocul cimitirului parohial, la marginea de nord a satului.

Devenind neîncăpătoare (noroc că nu a fost dărâmată), în mijlocul satului a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1880). Ambele au avut noroc să supraviețuiască inundației râului Timiș (1912) care a distrus satul, rămânând  doar câteva case. Ulterior satul a fost refăcut.

Începând cu anul 1996 la Cebza au început amenajările pentru Mânăstirea Cebza „Înălțarea Sfintei Cruci; Sf. Gheorghe”. Până în 2006 a fost ridicat paraclisul.

În paralel s-au construit chilii pentru călugărițe. În anul 2020 mânăstirea era încă în curs de amenajare.

Citește și Comunele Voiteg și Jebel, județul Timiș

Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Din cele opt comune situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu Ungaria, văzusem cinci. Pentru a le vedea pe ultimele trei, din satul Roit m-am deplasat spre nord, apoi spre vest și după 10 kilometri am ajuns în satul Cheresig care, din 2008, după înființarea comunei Toboliu, aparține administrativ de ea.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1905)

Situat chiar pe granița cu Ungaria, are un punct de trecere al frontierei folosit doar de localnici.

Satul de câmpie, străbătut de râul Crișul Repede, a fost atestat documentar din 1289, cu numele Keresceg. Din acea perioadă s-au păstrat ruinele unui donjon, azi situate în plin câmp. El aparținea de Cetatea Cheresig, fapt atestat de un document din 1602.

Donjonul Cheresig a fost construit după marea invazie tătară (1242), ca turn de observație, înconjurat de o fortificație, azi o ridicătură de pământ.

Turnul din cărămidă, cu formă hexagonală, avea 5 nivele despărțite prin planșee de grinzi din lemn.

Cetatea era deținută de Voievodul Transilvaniei, Roland Borșa. Fiind atacată de Regele Ladislau IV Cumanul, frații Borșa l-au prins lângă donjon și l-au ucis. Un secol mai târziu cetatea a intrat în posesia lui Carol Robert de Anjou (1317), a familiei Losonczi (1390) și, în final, a familiei Csáky care, cu mici întreruperi, a deținut-o până la sfârșitul Primului Război Mondial. 

În 1514 iobagii s-au răsculat, conduși de Gheorghe Doja. 30.000 de iobagi, în frunte cu unul dintre căpitanii lui Doja, s-au îndreptat spre Cetatea Oradea. În drumul lor au asediat Cetatea Cheresig.

Au avut loc și incursiunile repetate ale turcilor, dorind să cucerească cetățile Gyula și Oradea. În drumul lor turcii au devastat zonele pe unde treceau. Au decimat populația, sau au luat-o în robie și satele au rămas pustii.

Fugind din calea lor, multe familii din zonă s-au refugiat în Cetatea Cheresig unde, lângă zidurile ei, și-au construit colibe.

În decursul timpului din fosta cetate au supraviețuit doar donjonul și câteva ziduri ruinate.

În secolul XIX turnul a fost acoperit cu scânduri și folosit ca hambar de cereale.

Azi, semeț, se înalță pe o ridicătură de teren, în plină câmpie, aducând aminte de acele vremuri.

Aș mai fi stat dar, fiind februarie,  ziua nu era așa de lungă, așa că m-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. 6 kilometri și am ajuns în comuna Toboliu. Localitatea a fost atestată documentar din 1213.  A devenit comună după un referendum al populației (2005) în care s-a cerut desprinderea de comuna Girișu de Criș (2007).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1865)

Pe teritoriul ei au fost descoperite ape geotermale dar nu sunt exploatate. Comuna este cunoscută ca mare producătoare de varză care se cultivă acolo încă din 1242. De-a lungul timpului au fost eliberate peste 200 de certificate de producător și, anual, se desfășoară Festivalul verzei când sunt prezentate diverse preparate specifice zonei.

Comuna Girișu de Criș, situată la 4 kilometri nord-est de Toboliu, a fost atestată documentar din 1221. A fost locuită de români, ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Sub Imperiul Austro-Ungar, prin catolicizarea forțată, o parte au trecut la cultul greco-catolic. Sub comuniști cultul a fost interzis și biserica a fost folosită de ortodocși. După 1999 biserica le-a fost retrocedată.

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

De comună aparține administrativ satul Tărian (1341), situat la doar 2 kilometri nord-est.

Biserica Reformată Calvină

În 1552, sub ocupația otomană, în sat exista o parohie catolică bine reprezentată. După eliberarea de sub turci a fost desființată și donată, împreună cu o parte din sat, iezuiților (1699).

În 1865 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Mariei” care în secolul XXI a fost renovată cu ajutor extern.

Pe vremuri în sat a existat și o Biserică de lemn ortodoxă care a fost donată unui sat de munte. În locul ei a fost ridicată o biserică din cărămidă, acoperită cu șindrilă, care a rezistat până în secolul XX. Actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost construită între anii 1933-1939, în stil romano-bizantin.

Urmau ultimele două localități de pe lista mea, comuna Sântandrei cu satul Palota. De la Tărian după 6 kilometri est am intrat în satul Palota (1214). În secolul XIII era în proprietatea Episcopiei Oradea care, pentru merite în lupte, l-a donat familiei Czibak. Istoria ei s-a împletit cu cea a zonei. În secolul XIX, împreună cu alte 5 sate, a intrat în proprietatea ofițerului Frimont Janos Maria, care în urma meritelor câștigate în luptele purtate, a primit titlul conte de Palota. În 1810 contele a fost numit comandantul regiunii Veneția și s-a mutat la Padova.

În 1821 la Napoli a izbucnit o răscoală care l-a detronat pe rege. În luptele acerbe purtate cu răsculații, contele, cu frică de moarte, a promis că dacă scapă nevătămat va ridica în Palota o biserică. Reușind să înăbușe răscoala, a fost răsplătit cu bani și și-a ținut promisiunea. Între anii 1824-1829 a fost construită, de meșteri italieni,  Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” și a fost dotată cu un altar din marmură de Carrara. După moartea contelui (1831) în biserică a fost construit un cavou de marmură și rămășițele sale au fost aduse de la Viena. La aniversarea celor 150 ani de la construcție biserica a fost dotată cu un nou altar de marmură.

La 3 kilometri spre est, în apropierea orașului Oradea, se află comuna Sântandrei, atestată documentar din perioada 1291-1294.

Este o localitate polietnică, cu culte religioase diferite, fiecare cu biserică proprie.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1936)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1782)

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Andrei Șaguna”  (în parohia Sântandrei II)