Pe drum între Sibiu și Sighișoara

Publicat pe 5 august 2019 de monica frimu

De la Sibiu la Sighișoara aveam de rulat 100 de kilometri pe parcursul cărora am făcut câteva opriri. După 10 kilometri am ajuns la Șura Mare unde doream să vedem Biserica Evanghelică Luterană „Fecioara Maria”. Din păcate era închisă. Prima bazilică romanică construită în secolul XIII a fost distrusă de armatele turcești (1493) apoi reconstruită și modificată (1494-1497) când turnul a fost supraetajat și dotat cu clopote. În 1563 s-a terminat construcția bastionului situat deasupra corului apoi în 1854 s-a construit un turn de apărare deasupra portalului sudic care a fost dotat cu un orologiu cu patru cadrane încă funcțional. Din fortificația care înconjura biserica s-au păstrat doar două fragmente de zid.

După încă 10 kilometri am ajuns la Slimnic (Stolczenburg în secolul XVIII) unde am parcat în partea de sud a localității lângă Biserica „Sfântul Apostol Bartolomeu” și ea închisă. A fost ridicată începând cu secolul XIV ca biserică-cetate, în stil gotic și terminată în secolul XVI. Fiind situată la granița de nord pe drumul dintre Mediaș și Sibiu avea rol de apărare împotriva invaziilor. Zidul de apărare a fost distrus de cetele curuților (1706). După reforma religioasă, în secolul XVIII a suferit transformări cu influențe baroce.

Lângă ea se situa Casa Pastorului evanghelic.

Pe un zid erau postate plăcile memoriale Petofi Sandor și Josef Bern.

Am urcat colina Burgbasch spre a vedea Cetatea Slimnic (Cetatea Stolzenburg) atestată documentar din 1282.

Inițial, în incinta fortificată a început construcția unei biserici gotice dar, datorită invaziei turcești (secolul XV), sașii au lăsat-o neterminată și au început să întărească fortificația. La rândul ei neterminată, în 1529 cetatea a fost cucerită de oștirea lui Zapolya Ioan pentru scurtă perioadă de timp. Recuperată, a rezistat atacurilor turcești (1658) dar a fost cucerită de curuți (1706-1707) care la plecare au incendiat-o distrugând complet biserica gotică și casa parohială.

În 1717 a început renovarea zidurilor dar a fost oprită de epidemia de ciumă (1719) și nu a mai fost continuată. Până în secolul XIX cetatea s-a ruinat treptat. În perioada 1958-1959 au fost executate lucrări de consolidare a zidurilor, turnului de apărare și clopotniței care au supraviețuit.

Și cetatea era închisă astfel am putut vedea doar o parte din ziduri prin gardul de sârmă ghimpată care o înconjura.

Dacă obiectivele turistice istorice erau închise am crezut că vom intra măcar în Biserica Ortodoxă Sfânta Paraschiva și Sfinții Timotei și Mavra, o biserică nouă construită în centrul localității (1990) dar și ea era închisă. Fiind biserică ortodoxă era „normal” însă nu puteam înțelege cum se practica turismul în județ. Veneam de la Sibiu unde tot ce ține de istorie era inclus în programele turistice dar ieșind din oraș….

A început ploaia. Bănuind că și Biserica fortificată din Ruși comuna Slimnic o vom găsi închisă ne-am mulțumit să vedem o parte rulând pe lângă ea. Biserica a fost ridicată în 1636 pe locul uneia mai vechi care s-a prăbușit datorită terenului alunecos de sub ea. În 1780 s-a prăbușit și a doua biserică și în 1782 a fost reconstruită, înconjurată de un zid de apărare și în în turnul din partea de vest montate clopote. Ultimele reparații au fost efectuate în 1990.

Lateral de drum, în satul Agârbiciu aparținând de comuna Axente Sever se afla Biserica Evanghelică Fortificată „Fecioara Maria” din care am văzut doar turnul înălțat în 1827, neoprind datorită ploii și ghinionului anterior cu obiectivele închise. Biserica în stil gotic, înconjurată de o fortificație ovală, a fost atestată documentar din 1415.

Ploaia s-a oprit astfel ne-am oprit și noi în comuna fostă Frâua, apoi Frauendorf și din 1931, la comemorarea a 25 de ani de la moartea revoluționarului pașoptist, comuna Axente Sever.

Am parcat în centru unde se afla Primăria Axente Sever cu bustul revoluționarului plasat în fața ei.

În dreapta ei se afla Biserica Greco-Catolică „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, preluată de ortodocși în 1948 și retrocedată greco-catolicilor după 1989.

În stânga Primăriei se afla Biserica Evanghelică Fortificată Axente Sever cu hramul Tuturor Sfinților, atestată documentar din 1322. Era înconjurată de zidul de fortificație oval înalt de 6-8 metri și prevăzut cu metereze pe care l-am ocolit până la intrare. A fost ridicat peste magaziile cu provizii în care se intra prin niște deschideri în podea.

Curtea interioară în mijlocul căreia se afla biserica era foarte bine îngrijită Am ocolit biserica pe o alee mărginită de flori.

Inițial biserica a fost prevăzută cu cinci ferestre din care nu se mai păstrează originalele. A fost fortificată în secolul XV datorită invaziilor turcești tot mai numeroase.

S-a format al doilea rând de metereze prin supraînălțarea navei, absidei și altarului iar comunicarea între spațiile de deasupra s-a făcut prin etajul al doilea al turnului.

Interiorul a fost modificat în 1777. Bineînțeles, nu am putut intra. Ne obișnuisem deja cu gândul.

După 5 kilometri ne-am dat seama că treceam prin Copșa Mică după furnalul și clădirile pe care le vedeam în partea stângă, ale Fabricii Carbosin în care s-a produs o pulbere neagră folosită în fabricarea cauciucului și Fabricii Sometra, extractoare de metale din minereuri, care au poluat orașul timp de câteva decenii iar în 1993 au fost închise.

Am trecut pe lângă Biserica Evanghelică Luterană Copșa Mică, construcție simplă, masivă, în stil romanic (1241), din care s-au păstrat fațada de vest și un turn clopotniță mic.

Am ajuns la Mediaș și îndreptându-ne spre centru am trecut pe lângă unul dintre cele 6 turnuri ale fostei cetăți, Turnul Forkesch sau Turnul Aurarilor. Turnul masiv cu trei etaje a fost construit între anii 1494-1534 ca unul dintre cele trei turnuri principale ale sistemului de fortificație al orașului. A fost prevăzut cu un ceas care a funcționat până în anii 1800.

Am parcat lângă Piața Ferdinand I delimitată de casele vechi și central prezentând un parc. Pe o latură se distingea o clădire în stil baroc (1736), Casa Guggenberger în care până în 1790 a funcționat Școala Piariștilor, un ordin religios care a promovat atât învățământul religios cât și cel laic.

După o străduță scurtă, îndreptându-ne spre Piața Castelului am ajuns în Piața George Enescu.

Cetatea Mediaș a fost construită între anii 1440-1534 în jurul unei biserici centrale și incinta a fost denumită „castel”. Până în 1736 au fost ridicate 19 turnuri-bastioane și se intra prin 3 porți mai mari și 4 mai mici. În secolul XX mare parte a fost demolată rămânând doar biserica, câteva turnuri și fragmente din zidul de apărare.

Intrarea în „castel” se făcea printr-un arc boltit. Central, Biserica Evanghelică „Sfânta Margareta” a fost construită în stil gotic (1488) și înconjurată cu un zid de apărare prevăzut cu patru turnuri care au fost reparate în 1783. Turnul bisericii a fost supraînălțat cu trei nivele (1495-1498) ajungând la înălțimea de 68,5 metri și datorită structurii solului în timp s-a înclinat cu 2,29 metri diferență între bază și vârf.

În colțurile superioare, cele patru mici turnuri reflectau faptul că orașul avea Judecătorie care ordona execuțiile capitale și arderea pe rug a „vrăjitoarelor”, metode interzise din 1752. Fiind înalt a fost folosit ca punct de observație. Trâmbițașul orașului dădea alarma la nevoie și după acesta turnul a primit numele de Turnul Trompeților. Ultima lui consolidare a fost făcută între anii 1976-1977.

În interior altarul a fost realizat în 1480 și baldachinul său în 1679. Picturile de pe panourile din spatele lui reprezentau suferințele lui Isus din timpul Răstignirii. Pe pereți am văzut expuse numeroase covoare orientale (secolul XVI) care au fost donate de credincioși.

Între anii 1755-1756 biserica a fost dotată cu orgă la care în zilele noastre au loc numeroase concerte. Orga a fost renovată în 1983 și 2005.

Am ocolit biserica pentru a vedea resturile de zid și turnurile. Turnul Croitorilor avea amplasat în vârf semnul breslei.

Ieșind din incintă, în dreapta am văzut clădirea în care funcționa Liceul Stephan Ludwig Roth, fostul Gimnaziu Evanghelic C.A. (1604-1918). Clădirea actuală a fost construită între anii 1909-1912.

A trebuit să părăsim orașul deși nu văzusem prea mult din el. Ora era înaintată și trebuia să ajungem la Sighișoara. Spre ieșire am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril”, biserică în stil bizantin cu influențe brâncovenești construită între anii 1929-1933.

O după-amiază în Sibiu

Publicat pe 15 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Amiază în Sibiu. O rafală de ploaie ne-a alungat de la terasa unde am luat prânzul. După ce s-a oprit am pornit pe esplanada Nicolae Bălcescu. Strada a fost creată în perioada parcelării Orașului de Sus (secolul XIV) care asigura legătura între Piața Mare și Poarta Cisnădiei, pavată cu piatră de râu (1762) înlocuită cu granit (1875), pe care, din 1905 au funcționat liniile tramvaiului electric. În 1970 acestea au fost scoase și strada, denumită Nicolae Bălcescu, a devenit pietonală.

Într-o direcție se afla Piața Mare, pe care o vizitasem, așa că am pornit în sens opus spre Piața Unirii printre clădirile ridicate în secolele XVIII și XIX, unele în stil baroc, altele în stil eclectic. Majoritatea magazinelor din centrul Sibiului, sediile unor bănci, agenții de turism, etc. se aflau la parterul lor și în față se întindeau terase după terase.

La capătul străzii, în față am văzut Teatrul Național „Radu Stanca”. A fost denumit după dramaturgul, scriitorul, din 1949 regizor la Teatrul din Sibiu înființat în același an. În 1956 în cadrul teatrului s-a înființat secția de limbă germană ca simbol al primului teatru german din Sibiu (1788).

Am urmat strada Cetății, despărțită de Parcului Cetății printr-un zid ce a făcut parte din al treilea rând de fortificații. În acea perioadă (1357-1366) unele dintre cele 19 bresle de meșteșugari au ridicat turnuri de apărare ale cetății. Primul pe care l-am văzut a fost Turnul Archebuzierilor denumit după găurile aflate la nivelul meterezelor prin care se putea trage cu archebuza, numele schimbat ulterior în Turnul Postăvarilor sau Turnul Pânzarilor. În decursul timpului a fost supraînălțat și modificat.

Al doilea turn, Turnul olarilor, a fost construit de breasla olarilor în secolul XV. În secolul următor a suferit modificări.

Până la al treilea turn ne-am deplasat prin Parcul Cetății.

Una dintre cele două alei paralele, Aleea celebrităților, avea postate plăci ale unor personalități din lumea artelor, atât din țară cât și din lume.

La capătul aleii am cotit pe lângă Turnul dulgherilor, cel mai nordic dintre cele trei turnuri. A fost construit în secolul XIV de breasla dulgherilor și refăcut în forma actuală în secolul XVI. Toate cele trei turnuri au fost restaurate în perioada 1967-1972.

Lângă cele trei turnuri în jurul anului 1540 a fost ridicat Turnul Gros în care din anul 2004 funcționează Filarmonica de Stat Sibiu-Sala Thalia. La parterul turnului au fost numeroase cazemate cu guri de tragere și pe platformă au fost montate tunuri. În timp turnul a fost modificat de mai multe ori și între 1787-1788 a fost amenajat ca Teatru Orășenesc, primul din România. Prima piesă a fost jucată în limba română (1867) când Mihai Eminescu a avut rolul de sufleur. Sala a fost avariată în două incendii (1826, 1949) și refăcută ulterior.

Am înaintat pe strada cu casele colorate și terase amenajate, pe lângă Muzeul de Istorie Naturală și după aproximativ 5 minute am ajuns la Biserica Sfântul Francisc, o biserică romano-catolică în stil baroc. Prima biserică a aparținut unei mânăstiri a călugărițelor Clarise din Ordinul Fraților Minori (secolul XV). Aceasta a fost desființată după Reforma Protestantă și biserica a fost folosită ca depozit de cereale.

În 1716 călugării franciscani au primit aprobarea și s-au instalat în fosta mânăstire. Au renovat biserica dar în 1776 tavanul ei s-a prăbușit. A fost reconstruită în stil baroc și a funcționat până în 1949 când mânăstirea a fost desființată și călugării deportați în lagăr.

Am ocolit Grădina Mânăstirii și am ajuns la un bulevard unde, în fața noastră se afla Sinagoga Mare. Până în secolul XIX evreii din Transilvania nu aveau voie să locuiască în orașe însă unii dintre ei s-au situat la periferie și în 1876 au constituit o comunitate evreiască pentru care a fost construită o sinagogă (1878). Devenind neîncăpătoare a fost construită Sinagoga Mare (1898-1899) în stil eclectic. În perioada comunistă și mai ales după 1989 evreii au emigrat în Israel, sinagoga s-a deteriorat, obiectele de cult au fost furate și în 1999 sinagoga s-a închis.

Revenind spre centrul vechi am urcat pe lângă Biserica Ursulinelor. Pe acel loc, situat în afara zidurilor cetății, în secolul XIII călugării dominicani au ridicat o mânăstire care a fost incendiată în invazia mongolă (1241). Refăcută, a fost din nou distrusă de năvălirea turcilor (1432) astfel au construit o biserică nouă, cea actuală, în interiorul zidurilor cetății (1479). După Reforma Protestantă a intrat în posesia luteranilor (1543). Când Transilvania a devenit parte din Imperiul Habsburgic biserica a fost preluată de călugărițele ursuline care au refăcut-o în stil baroc (1728-1733) și pe locul fostei mânăstiri dominicane au deschis o școală de fete, ulterior Colegiul Pedagogic. Biserica a fost restaurată în 1969.

Deasupra portalului de intrare am văzut într-o nișă statuia Sfintei Ursula care ținea în mâna dreaptă o frunză de palmier, simbolul martirajului și în cealaltă mână un steag. În interior, bolțile în stil gotic au fost înlocuite cu tavan. Pe laterale exista câte un altar astfel în cel din stânga era o pictură a fondatoarei ordinului, Sfânta Angela de Merici, îndrumând copiii și o icoană a Regelui Ștefan cel Sfânt iar în cel din dreapta o pictură a Sfintei Angela de Merici căreia i se arăta Sfânta Ursula și o icoană cu Sfântul Emeric.

În altarul principal se afla o icoană care reprezenta încoronarea Maicii Domnului.

Deasupra intrării se afla orga.

Am continuat urcușul lin printre casele vechi, unele dintre el repere istorice, de exemplu Casa Böbel a fostului pictor sibian (1824-1887).

Prin pasajul Pielarilor ne-am întors în Piața Mică și am trecut Podul Minciunilor.

fostul han Zur Ungarische Krone (clădire verde)

Am coborât niște trepte în Orașul de Jos și, pe lângă Casa Astronomului, ne-am îndreptat spre mașină. Era timpul de plecare.

Citește și Sibiu-trei piețe istorice

O dimineață în Sibiu

Publicat pe 12 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Fiind pentru o zi în Sibiu, după ce am vizitat Piața Mică, Piața Mare și Piața Albert Huet ne-am îndreptat, cei trei adulți și câinele, spre a treia centură de fortificații construită după invazia tătarilor (1241-1242) pentru a crește capacitatea de apărare a orașului.

Ne-am îndreptat spre Turnul Scărilor, singurul păstrat din prima centură de fortificații. A fost construit între secolele XII-XIII pentru a înlocui un turn de lemn mai vechi, cu un etaj și în partea inferioară un pasaj de trecere spre Orașul de Jos. Lângă turn, în vechime era un loc unde erau expuși cei care încălcau regulile comunității, „Colțul ispășirii”. Din 1897 etajul a fost transformat în cameră de locuit.

Lipită de turn era Casa calfelor (secolul XIII) care a aparținut unor comercianți. Cea actuală era rezultatul modificărilor din secolul XIX. Calfele erau tinerii care călătoreau spre a învăța meșteșugul pe care îl practicau apoi toată viața-pietrar, olar, dulgher, zugrav, zețar, etc. Ei trebuiau să fie bărbați singuri, fără obligații, care nu depășesc 30 de ani. Când plecau la drum avea doar o monedă în buzunar pe care, la întoarcere, trebuiau să o returneze. Peregrinările durau 3 ani, nu mai mult de 3 luni într-un loc, timp în care nu aveau voie să se întoarcă acasă, pentru a deprinde meșteșugul de la diferiți meșteri. Și azi mai există aproximativ 800 de calfe călătoare mai ales din Germania, Austria, Elveția, Franța și din 2002 și din Sibiu.

În fața intrării erau expuse diferite obiecte efectuate de calfe, aparținând diverselor meșteșuguri și Stâlpul calfelor, un stâlp din lemn cu piroane și alte obiecte înfipte în el. Acestea erau obiecte pe care le punea pe stâlp calfele care plecau la drum sau cele care erau în trecere pentru a le aduce noroc. Circula și o legendă în care un tânăr ce învăța lăcătușerie, pentru a efectua un lacăt care să nu poată fi spart, și-a vândut sufletul Diavolului și, în amintirea sufletului pierdut, pentru a alunga Diavolul, calfele bat câte un cui într-un pom fixat cu lacăt.

Am traversat turnul și am coborât spre strada Turnului, cu casele sale vechi în care actual funcționează magazine, farmacie, etc.

Curioasă din fire, am intrat pe o poartă prin care se vedea un gang. Pasajul dintre clădiri se termina la terasa unui restaurant cu pivnițe de vin. În depărtare se înălța Biserica Azilului, menționată pentru prima dată în 1292.

M-am întors spre a continua coborârea. De pe scări se vedea intrarea în Pasajul scărilor pe care doream să îl urmăm.

casă medievală

Turnul Scărilor

Pasajul Scărilor sau „Zidul cu ace” făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus (secolul XIII). El înconjura zidurile cetății în jurul Catedralei Evanghelice prin două ramificații care se întâlneau în partea superioară a pasajului.

Casele aflate de-a lungul pasajului au fost construite între secolele XV-XVI, modificate în secolul XVIII și restaurate în 1860. În momentul vizitei noastre una dintre ele era în renovare.

Pasajul urca până la Liceul de Artă din Sibiu.

Pasajul fost restaurat în 1860, apoi în 2006 când solul a fost consolidat și scările au fost pavate. Prin Turnul de Poartă am trecut în Orașul de Sus unde ne-am despărțit.

Eu am urmat strada Mitropoliei unde doream să văd două biserici.

Biserica Reformată, calvină, a fost construită pe locul câtorva case care au fost dărâmate (1784-1786) și lângă ea, într-o clădire din secolul XV, în stil baroc, a fost amenajată Casa parohială reformată.

În apropierea bisericii se afla Casa cu cariatide, numită după cele două statui de femei situate la intrare în loc de coloane se susținere a unui balcon situat deasupra. Casa a fost construită în stil tradițional baroc (1801-1802) când localnicii o numeau „La virginele de piatră”. Azi în ea funcționează un internat al Liceului German din Sibiu.

Următorul colț era ocupat de o clădire interesantă, din păcate neîntreținută, în care funcționa Oficiul Poștal 1.

În următoarea clădire, înlocuind Institutul Teologic de Studii Superioare, din 1991 funcționa Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, una dintre cele 9 facultăți ale Universității „Lucian Blaga” Sibiu.

Vis a vis se afla Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”. Biserică ortodoxă a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici grecești (1797-1799) care a fost demolată și 8 loturi de teren unificate, în stil bizantin, cu 2 turnuri înalte de 43 metri cu 4 clopote și o cupolă înconjurată de turnulețe. La exterior a fost împodobită cu cărămidă roșie și galbenă care alternează pe rânduri. La intrarea principală se aflau trei arcade susținute de coloane deasupra lor un balcon, pe mijloc un vitraliu, mărginit de alte coloane mai mici, deasupra căruia se afla o arcadă cu 5 mozaicuri.

În timpul Primului Război Mondial 3 clopote au fost preluate de armata austro-ungară și transformate în tunuri. În 1926 au fost repuse în turn.

Cele mai vechi picturi în frescă (1905) se aflau pe iconostas și cupolă, restul interiorului bisericii a fost decorat cu motive ornamentale românești (1957-1967). Iconostasul a fost făcut din lemn de tei aurit.

Interiorul cupolei îl reprezenta pe Isus Pantocrator înconjurat de îngeri și, în jurul ei, cei patru evangheliști.

Am trecut printr- un mic pasaj spre esplanada Nicolae Bălcescu, stradă pietonală între Piața Mare și Piața Unirii.

Am ieșit în apropierea Palatul Comandamentului Militar, o clădire impunătoare situată pe colțul dintre două străzi. Clădirea a fost construită în 1892 pe locul Hotelului Împăratul Romanilor (1555) și a găzduit Comandamentul corpului de armată până în 1918 când acela s-a mutat la Cluj. În continuare în clădire au funcționat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, redacția Gazetei Consiliului, Comanda teritorială, etc. (1918-1919). În 1937 a fost deteriorată într-un incendiu. Refăcută, în 1945, într-un corp al clădirii a funcționat Curtea Marțială a Garnizoanei Sibiu.

Parterul caselor vechi era amenajat în scop comercial, un exemplu Clădirea Floașiu (1895-1900) care în perioada interbelică a fost cel mai mare magazin românesc din Ardeal, după naționalizare cel mai mare magazin alimentar din oraș cunoscut ca „la Floașiu” și actual, la parter, supermarket-ul Billa.

De o parte și de alta, în fața caselor vechi se aflau terase, restaurante, etc.. La una dintre ele urma să ne întâlnim și să rămânem pentru a lua masa de amiază.

Citește și O după-amiază în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe 10 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia. În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg. A fost construită în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo. La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit. A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat. Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

O dimineață prin Madrid, Spania

Publicat pe 2 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

A doua zi în Madrid, dimineața devreme am traversat Gran Via până la stația de metrou. În urma furtului ce a avut loc cu o zi în urmă prietena mea trebuia să rezolve problema actelor temporare altfel nu puteam pleca acasă.

Schimbând mijloacele de transport în comun, după aproximativ 50 de minute am ajuns în cartierul Santa Eugenia, unul dintre cele 21 districte ale Madridului, unde se afla Consulatul Ambasadei României.

În Consulat era mare aglomerație astfel cu drumul de la metrou, statul la coadă și întoarcerea la metrou am pierdut 2 ore.

Cum nu doream să părăsim Madridul fără a vedea Poarta către Europa, tot cu metroul am mers aproape o oră până în Piața Castilla (Plaza de Castilla), în districtul Chamartin, unde se găsea aceasta. Am ieșit din stația de metrou lângă Monumentul Jose Calvo Sotelo ridicat în memoria marelui om politic spaniol care a fost ucis înainte de începerea Războiului Civil Spaniol, căruia îi purta numele (1960).

În față, în mijlocul unui giratoriu, se înălțau două turnuri de 114 metri înălțime, construite aplecate unul spre celălalt, simetrice (Torres Kio), care formau Poarta către Europa (Puerta de Europa). Aceasta delimita districtele Chamartin și Tetuan.

Între turnuri, central se înălța o coloană aurie de 92 metri înălțime, Obeliscul din Calatrava (Obelisco de la Caja sau Calatrava). Era formată din 12 inele învârtite în jurul unui tub de oțel care dădeau impresia de unde mișcătoare. A fost construită între anii 2008-2009.

În jurul giratoriului se aflau o mulțime de clădiri în care funcționau bănci, hoteluri, firme. În partea de vest se înălța cu 24 de etaje Turnul Castilla (Torre Castilla).

Lateral de Piața Castilla se afla al doilea rezervor de apă, Deposito de Plaza de Castilla, ridicat în 1952 pe locul celui anterior (1939), înalt de 40 de metri și cu capacitatea de 3800 metri cubi. Pe el era postat un afiș enorm care anunța expoziția ce se desfășura în Centrul Expozițional de Arte Canal (Centro de Exposiciones Arte Canal) creat în 2000. Era o expoziție temporară produsă de Muzeul de Stat Auschwitz-Birkenau care prezenta pentru prima dată în istorie peste 700 de obiecte originale din lagărele de concentrare și care urma să se desfășoare în multe alte centre din lume.

Au urmat 35 de minute cu metroul până la Gara Atocha (Estacion de Atocha), cea mai aglomerată stație de pasageri din țară. Prima gară a fost deschisă aproape de orașul Atocha, situat în afara zidurilor Madridului, în 1851 și a urmat să fie extinsă dar în 1864 a avut loc un incendiu. Ulterior a început construcția unei gări noi cu trei clădiri separate prin curți și legate prin pasarele, un hol în stil eclectic prin care puteau circula 2.000 de oameni, cu servicii pentru bagaje, poștale, de telegraf, medicale, poliție și Sala regală decorată în stil Louis XVI. A fost deschisă în 1892 sub numele Stația de Sud (Estación del Mediodía). Din 1899 a funcționat prima linie electrificată.

Începând cu anul 1902 s-a construit în plus o stație de marfă, apoi o stație de sortare plasată în afara gării (1917). În timpul Primului Război Mondial, datorită afluxului mare de oameni, în apropierea gării s-au ridicat Hotelul Ritz și Hotelul Palace, apoi a fost inaugurată linia de metrou ce unea gara cu centrul Madridului (1921). Fiind un obiectiv militar important, în Bătălia de la Madrid (1936) a fost puternic bombardată.

Din 1941 a fost naționalizată (RENFE), electrificată (1957), s-au construit alte tuneluri de metrou (1967, 1988), au fost făcute legături cu alte mijloace de transport în comun (autobuze, tramvaie). Între 1985-1992 a avut loc o renovare majoră în care s-a separat traficul trenurilor în două stații: stația Puerta de Atocha pentru trenurile de viteză și pe distanțe lungi și stația Atocha-Cercanias cu Tunelurile de Râsete orientate spre nord-sud. În plus s-a deschis stația de metrou din Madrid, Atocha Renfe.

În locul unde au fost platformele și fosta clădire pentru pasageri a fost amenajată pe o suprafață de 4.000 de metri pătrați o Grădină Tropicală (Invernadero de Atocha) încadrată într-o structură metalică, cu acoperiș din geamuri pe lângă care s-a adăugat iluminat artificial alb și galben care încearcă să simuleze radiațiile solare.

Sera cuprinde peste 7.000 de plante tropicale și subtropicale din 400 de specii originare din Asia, America, Australia pentru care s-au realizat o temperatură constantă de 22-24 grade Celsius și umiditate de 60-70%.

Central se afla un iaz cu numeroase specii de pești, plante acvatice și o familie de broaște țestoase care parcă ieșeau la rampă pe numeroasele pietre amenajate pentru ele.

Grădina a fost inaugurată în 1992 când gara, redeschisă cu denumirea Gara Centrală din Madrid, a găzduit și trenul de mare viteză (AVE). În 2004 a fost unul dintre locurile atacurilor teroriste islamice cu bombe în care și-au pierdut viața 191 de persoane. În amintirea lor, în apropierea gării a fost ridicat Monumentul pentru victimele 11-M.

Am ieșit din gară în Piața Împăratului Carlos V (Plaza del Emperador Carlos V) situată pe locul fostei Porți Atocha demolată în 1850 .

În mijlocul unui giratoriu, în 1986 a fost postată o copie a Fântânii de anghinare (Fuente de la Alcachofa) numită Glorieta de Atocha. Fântâna originală, sculptată între anii 1781-1782, a fost situată în fața Porții Atocha, restaurată (1847) și mutată în Parcul El Retiro.

Lateral se afla Palatul Fomento (Palacio de Fomento) construit între anii 1893-1897 pentru a găzdui Ministerul Lucrărilor Publice, actual Ministerul Agriculturii, Pescuitului și Alimentației (Ministerio de Agricultura, Pesca y Alimentacion- MAPA). Fațada era prevăzută cu coloane, statui, deasupra cărora se afla titulatura „Ministerio de Agricultura”. În partea de sus a clădirii se afla copia din bronz a unui grup statuar La Gloria y los Pegasos care a fost construit din marmură în 1905, deteriorat în timp și înlocuit cu replici în 1976. Era format din trei statui. Central era Gloria, o statuie de femeie cu aripi flancată de două statui alegorice- Știința și Arta, de o parte și de alta câte un Pegas pe care se aflau figuri umane. Într-o parte reprezentau Agricultura și Industria, în cealaltă parte Filosofia și Literele. Clădirea găzduiește lucrări din Patrimoniul Național și din Muzeul Prado astfel a fost deschisă vizitării în 2014.

Am înaintat pe paseo de la Infanta Isabell, vis a vis cu gara, până la Muzeul Național de Antropologie (Museo Nacional de Antropologia). Se afla într-o clădire cu trei etaje construită drept reședință particulară (1873-1875), apoi a funcționat ca Muzeu Anatomic sau Muzeul Antropolog (1875).

Din 1883 a făcut parte din Muzeul Național de Științe Naturale, a redevenit independent (1952) ca Muzeu Național de Arheologie până în 1993 când a preluat numele inițial de Muzeu Național de Antropologie. La parter se afla secțiunea de antropologie fizică, Asia-Filipine și religiile orientale, la primul etaj Africa și la cel de al doilea America.

De lângă muzeu începea Parcul Retiro spre care ne-am îndreptat și noi.

Orașul Madrid în ploaie-3

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

După ce ploaia s-a domolit am părăsit catedrala și am depășit Palatul Regal. În partea de nord a palatului se întindeau Grădinile Sabatini ( Jardines de Sabatini) pe locul fostelor grajduri regale din 1553 care au fost demolate în secolul XX. În 1933 au fost amenajate după modelul francez, cu un iaz mare înconjurat de patru fântâni situate simetric și statui ale regilor spanioli, grădini private care au fost deschise publicului de Regele Juan Carlos I în 1978. Nu am putut intra din cauza bălților formate.

Vis a vis de grădini, în Piața Marinei Spaniole se afla Palacio del Senado, sediul Senatului, într-o clădire din secolul XVI în care a funcționat o școală a Ordinului Sfântului Augustin , apoi Cadiz Cortes, primul Parlament bicameral oficial din Spania (1835-1923). După ce a fost dizolvat în timpul dictaturii de la Primo de Rivera (1923-1930), sub dictatura lui Franco a devenit sediul Consiliului Național al Mișcării și din 1977, când aceasta a încetat, s-a instalat Senatul Spaniei. În depărtare se vedea Turnul din Madrid (Torre de Madrid), înalt de 142 de metri, care a fost construit într-unul din colțurile Pieței Spania între anii 1954-1957 pentru a găzdui aproximativ 500 de magazine, galerii, cinematograf, etc.

Am trecut pe sub un viaduct rutier și am ajuns în dreptul unei Mânăstiri a Ordinului Carmelitelor Desculțe cu aspect de cetate medievală în care se combinau stilul eclectic și cel modernist. Biserica parohială Santa Teresa și San Jose (Iglesia parroquial de Santa Teresa y San José) avea fațada crenelată și deasupra porții de intrare statuia Sfintei Tereza de Avilla. Din față se vedea doar vârful cupolei cu lanterna pe care era postată o cruce.

Biserica era mare fiind structurată cu trei nave. Am avut norocul să vedem măcar terminarea oficierii unei cununii religioase. Am fost entuziasmată de îmbrăcămintea tradițională a mamei mirelui. Văzută pe viu era mult mai frumoasă decât în muzee.

Ordinului Carmelitelor Desculțe s-a înființat în Madrid într-o mânăstire (1605). Expulzate prin „Confiscarea Godoy” (1798), s-au întors în Madrid (1876) și au funcționat într-o capelă până când a fost construită mânăstirea din Piața Spaniei (1916-1928).

În 1931, în timpul actelor de violență împotriva clericilor, în mod special al catolicilor, mânăstirea a fost incendiată și biserica distrusă parțial. La sfârșitul Războiului Civil Spaniol a fost reconstruită. Între anii 1965- 2016 a fost biserică parohială. Actual în mânăstire pe lângă biserică funcționează o casă de îngrijire medicală.

În spatele mânăstirii am urcat pe niște alei în Parcul de pe munte (Parque de la Montana). Acesta a fost amenajat pe locul gropii principale de gunoi a orașului inițial pe o suprafață de 87 de hectare (1893-1905). Ulterior a fost extins în mai multe faze cuprinzând și locul de depozitare a zgurei din oraș. În timpul Războiului Civil Spaniol în parc s-au săpat tranșee, s-au construit buncăre dintre care unele au rămas vizibile până azi. După încetarea războiului parcul a fost reconstruit, extins de două ori (1956, 1973) și ornat cu statui.

În parc se afla Templul lui Debod (Templo de Debod), o clădire din Egiptul antic, din regiunea Nubia, veche de aproximativ 2.000 de ani, făcută cadou Spaniei în 1968 ca mulțumire pentru ajutorul dat pentru salvarea templelor Nubiei. Locul unde a fost situat templul, în micul oraș Debod, azi se află sub apele Nilului. În secolul II a fost ridicată o capelă dedicată zeilor Amon și Isis. În jurul ei diferiți regi au ridicat camere noi. Construcția a fost terminată după anexarea Egiptului de către Imperiul Roman. Din secolul VI a fost abandonat, clădirile au fost utilizate în scopuri diferite de diferiții cotropitori ai zonei care l-au deteriorat. În 1907 a fost ridicat un baraj, templul a rămas sub apă aproximativ 9 luni. Prin ridicarea unui nou baraj (1961) rămășițele templului au fost transferate prin Portul Alexandria în Spania. Templul a fost restaurat, părțile dispărute reconstruite și în 1972 a fost postat central pe Muntele prințului Pio, pe locul unei foste clădiri militare din secolul XIX care a fost demolată.

În apropierea templului se afla o terasă panoramică, Mirador de la Montana de Principe Pio, de unde am văzut o parte din oraș cu Catedrala Almudena în depărtare.

Ne-am întors pe lângă Biserica parohială Santa Teresa și San Jose și am intrat în Piața Spaniei (Plaza de Espana) denumită anterior construirii Gran Via „Placa de San Marcial”. Am traversat spre Casa Gallardo, o clădire modernistă construită între anii 1891-1899 care se afla vis a vis de clădirea Real Compania Asturiana de Minas.

În 1561, când capitala Spaniei a fost mutată de la Toledo la Madrid, în zona pieței se aflau livezi fructifere. În secolul XVIII Regele Carlos III a construit o mânăstire pentru călugări care însă nu a fost folosită de aceștia apoi, în timpul lui Napoleon Bonaparte a devenit sediul Gărzilor Corpului căruia i s-au anexat barăci de cavalerie și artilerie. Cazarma a fost demolată (1908-1909) și din 1911 a început amenajarea Pieței Spaniei.

Între 1915-1916, pentru a celebra publicarea cărții Don Quijote și 100 de ani de moartea scriitorului, în centru pieței s-a ridicat Monumentul Cervantes (Monumento a Cervantes) format din statuia sa situată la bază. La picioarele sale au fost postate statuile lui Don Quijote și Sancho Panza în fața cărora se afla o fântână. Au fost adăugate două personaje principale ale romanului, Dulcinea și Aldonza Lorenzo. Scriitorul fiind celebru, pe o față au fost reprezentate cele 5 continente cu cititorii lucrărilor sale și pe fața deasupra fântânii literatura spaniolă reprezentată de personaj în haine de epocă cu o carte în mână.

Piața a fost amenajată cu bănci pentru relaxare, plantată cu măslini pentru a evoca câmpurile din La Mancha ce sunt descrise în roman. În spatele statuii era o clădire cu 25 de etaje (117 m înălțime), Clădirea Spania (Edificio Espana). A fost construită în 1953 și a găzduit apartamente de lux și un centru comercial. Cumpărată de firma Metrovacesa a Banco de Santander (2005), a fost reabilitată și a fost folosită până în 2012.

Înconjurând monumentul am ajuns în dreptul unei fântâni arteziene flancată de 2 statui de unde ni s-a schimbat tot planul.

Nenorocire! Prietenei mele i s-au furat toate actele și banii. Am depășit piața și am continuat drumul pe Gran Via spre o Secție de Poliție unde am zăbovit aproximativ 2 ore. Relatând pățania am aflat de la polițiști că furturile erau atât de frecvente în Madrid, mai ales asupra turiștilor, încât doar de la o sumă mai mare de 200 EUR se căutau făptașii.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania

Publicat pe 27 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ultima zi în Barcelona ne-am propus să vizităm cartierul El Raval astfel ne-am deplasat cu metroul până pe bulevardul La Rambla, care desparte cartierele Barri Gotic și El Raval. Am ieșit lângă Gran Teatre del Liceu. În fosta Mânăstire Montesion, în secolul XIX a fost deschis Liceul Filodramático de Montesión, un liceu de muzică a cărui elevi prezentau spectacole muzicale. Între 1845-1848 pentru teatru s-a construit o clădire nouă pe locul unde a fost demolată Mânăstirea Trinitarienilor care, după doar câțiva ani, a fost în mare parte distrusă într-un incendiu (1861). A fost reconstruită doar într-un an dar în 1893, în atacul anarhist (Bomba del Liceo), a fost din nou avariată. Reprezentațiile erau majoritar spectacole de operă. În 1994 a ars în marele incendiu care a devastat Barcelona. A fost refăcută și teatrul deschis în 1999. În aceeași clădire funcționa Conservatorul de Muzică și o societate civilă, Cercul Liceului.

În mijlocul părții pietonale pe La Rambla am remarcat un mozaic abstract, suprarealist, care a fost creat de pictorul și sculptorul Joan Miro (Joan Miro Mosaico) în 1976.

În dreptul lui era intrarea în Placa Boqueria, o piață cu produse alimentare proaspete.

Pe colț se afla o clădire cu fațadă în stil eclectic și elemente japoneze. Casa Bruno Quadras a fost construită în 1858 și renovată în 1883. A fost avariată în bombardamentele din timpul războiului civil și recondiționată în 1980. La etajul unu, pe colțul clădirii era postat un dragon japonez care ținea un lampadar de care atârna o umbrelă, emblema magazinului care a funcționat la parter.

După ce am vizitat piața am intrat în cartierul El Raval unde se afla Biserica Nouă Sfântul Augustin (Iglesia Santi Agusti Nou), de rit catolic.

Inițial a existat Mânăstirea San Agustin care, o dată cu construirea cetății, a fost distrusă (1718). În locul ei a fost ridicată o nouă mânăstire, în stil neoclasic (1728-1760), care a fost arsă în timpul revoltelor anti-clerice (1835) dar biserica a supraviețuit.

Ea servește Frăției Pontificală și Regală, „Isus al Marii Puteri” și „Sfânta Speranță a Maicii Domnului” Macarena.

Interiorul era sobru și luminos.

Altarul principal era sub forma unui baldachin construit în stil neo-Palladian și central se afla statuia Sfântului Augustin.

Capela San Antonio era una dintre capele laterale.

De la biserică ne-am îndreptat spre Vechiul Spital Santa Cruz (Antiguo Hospital de la Santa Cruz), un complex construit pe rând între secolele XV-XVIII. În fosta capelă a spitalului (sec. XIII) funcționa Muzeul La Capella cu o galerie de artă modernă.

Pe lângă muzeu am pătruns în curtea spitalului care era mărginită de Biblioteca Națională a Cataloniei, Institutul de Studii catalane, fostul Colegiu de chirurgi și o școală de artă, o Școala Massana .

Acestea au fost amenajate după ce în 1926 au intrat în posesia Consililui Local Barcelona.

Am traversat Grădinile Rubio și Llunch ( Jardins de Rubió i Lluch), amenajate pe vechea terasă a spitalului.

Am părăsit fostul spital trecând pe o străduță scurtă și îngustă unde se afla Academia Regală de Medicină din Catalonia (Real Academia de Medicina) care a fost constituită în 1770 și a primit titlul de regală în 1785. Activitatea i-a fost întreruptă în timpul domniei Regelui Ferdinand al VII-lea (1824-1828) după care a fost reluată. Actual în cadrul Academiei funcționează șase Facultăți de Științe Fundamentale, Medicină, Chirurgie, Igienă și Medicină Socială, Farmacologie și Terapie, Medicină Legală, Psihiatrie și Istoria Medicinii.

Străbătând străzile cu clădiri vechi în care funcționau numeroase restaurante, baruri, magazine, lateral am văzut Muzeul de Artă Contemporană (Museu d’Art Contemporani, MACBA). Clădirea a fost construită pe o suprafață de 14.300 de metri pătrați apoi a fost extinsă (1991-1995).

La capătul străzii, pe colț se afla clădirea în care funcționau două instituții. Centrul aragonez din Barcelona (Centro Aragones) a fost înființat în 1909 pentru persoanele aragoneze din Barcelona și poartă denumirea actual din 1923. Teatrul Goya (Teatre Goya) a fost fondat în 1914 și a fost deschis în 1916. A funcționat ca teatru și cinematograf iar din 1932 doar ca cinematograful Cine Goya. Clădirea a fost renovată (1939-1947), a funcționat ca cinematograf până în 1986 când și-a reluat și activitatea teatrală. În 2004 a fost închis. Închiriat de Grupul Focus, în 2008 a început să funcționeze iar, cu o capacitate de 520 de locuri. Din 2012 poartă numele de Teatrul Goya Codorniu.

Am trecut pe lângă Biserica Sfântul Petru Nolasc (Iglesia de Sant Pere Nolasc, Mercedaris). Pe acel loc, ocupat anterior de o Mânăstire a Ordinului Paul, în 1940 s-a construit o biserică. În timpul războiului francez clădirea a devenit spital (1808), cu două perioade scurte în care a funcționat o fabrică de tutun. În 1942 a fost transferată Consiliului Local care a restaurant-o (1945) și a predat-o Ordinului Mercy (1947).

În 1969 a fost ridicată o capelă și dedicată Sfântului Petru Nolasc, fondatorul Ordinului Mercedaris. Ultima restaurare a avut loc între anii 1998-1999.

Ne-am îndreptat spre Piața Universității (Placa de la Universitat) care s-a delimitat în 1874 prin construirea cartierului după demolarea zidurilor orașului. În partea de nord se afla Universitatea Barcelona (Universitat de Barcelona) a cărei clădire principală, în stil neo-gotic, a fost construită între anii 1863-1889.

După 30 de minute printre magazinele, restaurantele, cluburile, băncile, firmele de pe bulevardul Gran Via de les Corts Catalanes am ajuns la Piața Spaniei (Placa d’Espanya) situată la poalele muntelui Montjuic. A fost construită cu ocazia Expoziției Internaționale (1915-1929) și este un important nod de mijloace de transport fiind situată la întretăierea mai multor artere principale.

În centrul pieței și al unui imens giratoriu se afla o fântână monumentală împodobită cu numeroase statui și lampadare. Ele simbolizau râurile ce se varsă în trei mări, activitatea de bază-pescuitul și navigația, religia și artele din Spania.

Piața era mărginită de mai multe clădiri istorice construite la începutul secolului XX. Arena Barcelona (Placa de Toros de las Arenas) a fost construită în 1900, în stil neo-Mudejar, pentru luptele de tauri. În timpul războiului civil spaniol a fost transformată în baracă militară pentru armata republicană. Și-a reluat activitatea până în 1977 când a avut loc ultima coridă.

A rămas nefolosită până a intrat în posesie privată (1999) când a fost extinsă și transformată în centrul comercial „Arenas de Barcelona” (2005-2011), păstrându-se fațada originală.

Având capacitatea de aproape 15. 000 de locuri, în arenă se desfășoară numeroase evenimente sportive, concerte, chiar petreceri iar în centru comercial își desfășoară activitatea un Mall, un cinematograf, Muzeul Rock Music.

O altă clădire era Plaza Hotel, unul dintre hotelurile din zonă care au fost construite cu ocazia Expoziției Internaționale.

Tot atunci au fost ridicate la marginea pieței o pereche de turnuri din cărămidă roșie, înalte de 47 de metri, numite Turnuri venețiene (Torres Venecianes), deoarece au fost modelate după campanilele Bazilicii Sfântul Marcu din Veneția. Ele marcau intrarea în cartierul expozițional.

Au fost construite din material ieftine urmând a fi demolate după încheierea Expoziției. Fiind păstrate, au suferit repetate reparații și restaurări (1984-1985, 2009, 2013).

O altă clădire găzduia Fira de Barcelona, o instituție comercială construită în 1932, încorporată în organele guvernamentale în 2000, care reunește 30.000 de companii, organizează și găzduiește peste 120 de expoziții, congrese, alte evenimente.

Cu Turnurile Venețiene de o parte și de cealaltă se deschidea bulevardul Regina Maria (Avinguda Reina Maria) cu Muzeul Național de Artă în fundal.

Am străbătut bulevardul spre a vizita Muzeul de Artă catalonă.

Am trecut pe lângă Palatul Congreselor din Catalunia (Palau de Congressos de Catalunya), deschis în anul 2000. Clădirea cu cinci etaje ocupă peste 30.000 de metri pătrați și poate găzduit până la 8.000 de persoane având un hol central, o sală pentru expoziții sau banchete și o sală de spectacole care funcționează și ca cinematograf.

Părăsind bulevardul, în dreapta am văzut Centrul Cultural Caixa Forum care funcționa în fosta fabrică de prelucrare a textilelor (pături și prosoape) Casaramona. Fabrica a fost închisă în 1918, redeschisă în 1929. Din 1940 a funcționat ca sediu de Poliție până în 1963 când a fost cumpărată de Fundația „La Caixa”. După o perioadă de restaurare și modificarea a spațiilor pentru activități culturale, în 2002 a fost deschisă ca Centru Cultural.

Acesta cuprinde camerele cu expoziții de artă temporare care ocupă fostele ateliere de tricotat și filare, pe o suprafață de aproape trei hectare, două aule și o sală de spectacole cu capacitatea de 350 de persoane. În fostele depozite funcționează o bibliotecă media.

Ne-am întors spre bulevardul Regina Maria pentru a urca la Muzeul Național de Artă. Toate elementele de pe dealul Montjuic care se aflau în fața Palatului Național au fost construite cu ocazia Expoziției Internațională.

Primul șir de scări urcau la Fântâna Magică Montjuic (Font Magica de Montjuic) situată în Placa de Josep Puig i Cadafalch. Fântâna a fost ridicată în 1929 pe locul coloanelor care au fost demolate în 1928. În timpul Războiului Civil din Spania a fost grav avariată (1936-1939). A fost reparată și repusă în funcție în 1955. În anii 1980 au fost realizate spectacole cu jocuri de lumini și muzică care de atunci au loc în fiecare sfârșit de săptămână la intervale de 30 de minute. A fost complet restaurată cu ocazia Jocurilor Olimpice de vară. Din păcate degeaba am așteptat mai mult de o oră. Fântâna nu funcționa.

În spatele fântânii se aflau patru coloane ionice pe lângă care, de o parte și de alta, urca un al doilea șir de scări. Cele patru coloane (Les Quatres Columnes) au fost ridicate în 1919 pentru a simboliza cele patru dungi din stema catalană. În perioada de restaurare a Spaniei, sub regimul dictatorial al prim-ministrului Miguel Primo de Rivera Y Orbaneja (1923-1930), au fost demolate (1928) pentru a se evita simbolismul lor în perioada Expoziției Internaționale. În 2010 copii ale coloanelor au fost postate în spatele fântânii, aproape de locul original.

Am urcat scările în Piața Cascadelor (Placa de les Cascades). Dezamăgire. Nici acestea nu funcționau.

Era ultima oprire înainte a ajunge la sediul central al Muzeului Național de Artă catalană (Museo Nacional d’Art de Catalunya, MNAC), deschis în 1929, în Palatul Național (1926-1929), cu o colecție peste 5.000 de piese despre istoria artei catalone, pe secțiuni de stiluri, începând cu secolul XI până în prezent când a adunat în jur de 250.000 de lucrări.

Palatul în stil clasicist ocupa 32.000 de metri pătrați. Era format din două corpuri laterale, o porțiune posterioară, una centrală deasupra căreia se înălța un dom în stil roman și câte o cupolă mai mică pe laterale. Muzeul a fost deschis în 1934. Între 1995-2004 palatul a fost extins și renovat.

Cu toate că se înserase nu doream să părăsim minunile Barcelonei astfel, deși exista funicular, am urcat dealul pe străzi și prin parcuri până la castelul ce se afla în vârful lui.

Teatre Lliure

Casteul Montjuic (Castell de Montjuïc) era o veche fortăreață a cărei construcție a început prin ridicarea meterezelor (1640) și care în 1641 a participat la luptele din timpul revoltei catalane. În 1694 a fost completată cu bastioane și amenajată ca și castel. În asediul Barcelonei din 1705 a fost capturat de trupele lui Napoleon, fără nici o luptă, fortul demolat (1751), castelul reamenajat (1779-1799) și dotat cu 120 de tunuri. Până în secolul XX pe anumite perioade a fost folosit ca închisoare.

În timpul Războiului Civil din Spania (1936-1939) prizonierii politici închiși acolo au fost torturați și împușcați astfel a devenit un simbol negativ în istoria Spaniei. Din 1963 în castel funcționează Muzeul Armamentului Militar.

Deși nu l-am putut vizita a meritat urcușul pentru a viziona panorama Barcelonei noaptea.

Cartierul Barri Gotic Barcelona, Spania

Publicat pe 20 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Din Placa de Catalunya am intrat în orașul vechi, Ciutat Vella, pe La Rambla, strada cea mai circulată din oraș. De fapt un bulevard cu artere de circulație laterale, centrul pietonal, lung de 1,2 kilometri, care împarte Ciutat Vella în două cartiere-Barri Gotic la est și El Raval la vest și se întinde până în apropierea mării.

Am trecut pe lângă Academia Regală de Științe și Arte (Reial Academia de Ciencies i Arte Barcelona-RACAB) inaugurată în 1764. În 1893 au fost finalizate turnurile clădirii și ceasul care a arătat ora oficială a Barcelonei. Interiorul era împărțit în mai multe săli- Sala ceasurilor (Sala dels Rellotges) cu o colecție numeroasă de mecanisme, Sala instrumentelor cu expoziție de aparate din secolele XVIII-XX, Sala de ședințe, Arhiva și Biblioteca cu peste 100.000 de volume. La parter se afla Teatrul Poliorama care avea la bază o societate literară fondată în 1764. Academia a fost inaugurată în 1894. La parter funcționa o sală de spectacole și în 1899 a fost deschis primul cinematograf din Barcelona, cinematograful Marti. Au fost reunite în 1906 sub denumirea de cinema Poliorama dar funcționa alternativ ca teatru. În decursul timpului a fost închis, restructurat, redeschis, actual funcționând ca cinematograf și teatru, în special de comedie.

După hoteluri, restaurante, magazine, am trecut pe lângă Biserica de Belen (Iglesia de Belen), Parroquia de la Verge de Betlem. Prima biserică a fost construită de iezuiți în 1553. Aceasta a ars complet într-un incendiu (1681) și, în 1729, a fost construită o nouă biserică. Iezuiții fiind expulzați (1767) biserica a rămas nefuncțională până în 1835 când s-a înființat actual parohie. Interiorul a fost terminat în 1855. În timpul războiului civil spaniol (1936-1939) biserica a fost grav avariată. Ulterior a fost reconstruită și simplificată.

Într-o clădire în stil baroc și rococo, fostul Palat Virreina (Palau de la Virreina), se afla Centrul de Artă Santa Monica. Clădirea a fost construită între anii 1772-1778 pentru fostul vicerege din Peru care s-a repatriat și a primit numele de Virreina- viceregina. În 1941 a fost declarat monument național.

Am părăsit La Rambla și am intrat pe străduțele întortocheate din cartierul Barri Gotic, centrul orașului vechi. Din loc în loc străduțele delimitau piețe mici. A fost o adevărată aventură să urmăm itinerarul pe care ni l-am propus. Am ajuns în Placa del Pi, o piațetă deschisă în fața Bisericii Sfânta Maria de Pi (Basilica de Santa Maria del Pi).

Deși era luna februarie portocalii erau plini de roade.

Biserica a fost construită între anii 1319-1391 dar a fost deschisă doar în 1453. În secolul XV s-au adăugat turnul clopotniță înalt de 54 metri, dotat cu 6 clopote (1460-1497) și Capela Sang (1486).

În timpul războiului de succesiune spaniol (1701-1714) a fost bombardată. Reparațiile au eliminat elementele baroce și s-au terminat în 1884.

În 1936, în timpul războiului civil spaniol, a fost incendiată de un grup de anarhiști. Ulterior războiului a fost restaurată. De-a lungul anilor zidurile vechi ale bisericii au fost ascunse prin construcția de clădiri noi învecinate.

În următoarea piațetă, Placa de Sant Felip Neri, se afla Biserica Sfântul Felip Neri (Esglesia de San Felip Neri). A fost construită între anii 1721-1752 ca o parte din mânăstirea înființată în 1673 de Congregația oratoriei San Felipe Neri. În timpul războiului civil spaniol, în 1938 a fost bombardată de aviație, ulterior refăcută.

Pe o străduță din apropiere am trecut pe lângă fațada unei biserici. Iglesia de San Sever, o biserică catolică, în stil baroc, a fost construită între anii 1699-1703, deschisă, dar terminată în 1705. Din 2002 aparține de Catedrala Barcelona și, din 2007, lângă ea s-a extins Muzeul Catedralei cu o sală de expoziții.

Am ajuns în Piața Nouă (Placa Nova) unde se afla zidul roman-Murrala romana cu porțile romane- Torres Romanes. În acea zonă, în secolul I î.e.n. se situa colonia Julia Augusta Paterna Faventia Barcino. Zidurile au fost ridicate pentru a fortifica colonia (secolul III-secolul IV). În colțurile zidurilor au fost ridicate 76 de turnuri, înalte de 18 metri, plasate la distanța de 6-8 metri între ele, ceea ce i-a conferit Barcelonei numele de „orașul încoronat”. În spatele lor se vedeau turnurile catedralei.

Lateral se afla Palatul Episcopal (Palau del Bisbe), o clădire construită în secolul XIII, restaurată de mai multe ori pe parcursul timpului (1681, 1769, 1909, 1928), reședința oficială a arhiepiscopului Barcelonei și sediul arhierei diecezane.

Ne-am îndreptat spre Catedrala Barcelona cu hramul „ Sfânta Cruce și Sfânta Eulalia” (Catedral de Santa Creu I Santa Eulalia), sediul eparhiei, care se afla în Piața la Seu (Placa de la Seu).

Între anii 1046-1058 s-a construit o catedrală romanică pe locul unei cripte vizigotă distrusă în atacul Al-Mansur asupra Barcelonei. În 1298, sub domnia regelui Iacob II de Aragon, pe locul ei a început construcția unei mânăstiri care a durat 150 de ani (1448). Fațada neo-gotică și turnul central au fost completate în perioada sfârșitului de secol XIX-1913.

Am intrat în mânăstire prin Poarta Sant Eulalie.

Galeriile mânăstirii, străjuite de coloane masive, închideau un patrulater plin de vegetație.

În pereții coridoarelor se aflau numeroase mici capele dedicate unor sfinți.

Sfânta Eulalia, al cărei hram îl poartă biserica, a fost o fecioară care, în timpul romanilor, a fost expusă goală în piața publică, primăvara. A început să ningă masiv. Romanii, supărați, au închis-o într-un butoi în care au înfipt cuțite și l-au rostogolit pe stradă. Datorită acelui martiriu, a fost sfințită de către catolici ca patron al Barcelonei.

În mânăstire se afla o porțiune cu fântâni și un mic lac amenajat pentru 13 gâște albe, numărul anilor Eulaliei când a fost martirizată.

În interiorul bisericii fotografiatul cu blitz era interzis astfel amintirile au rămas mai mult vizuale decât din pozele făcute, nereușite.

La locul Corului se păstrau arme ale cavalerilor Ordinului lânii de aur. În Capela Sfântului Sacrament și a Sfântului Hristos din Lepanto (1407), situată lateral, se afla o cruce din timpul bătăliei de la Lepanto (1571).

Sub nivelul pardoselii se afla Cripta Sfintei Eulalia.

Între anii 1968-1972 catedrala a fost restaurată.

Lângă catedrală se afla Muzeul Frederic Mares (Museo Frederic Mares), un muzeu de artă cu o colecție de câteva mii de articole ale sculptorului căruia îi purta numele, cum ar fi artă creștină medievală, articole de artizanat, sculpturi din perioada preromană.

Clădire lângă clădire, toate aveau importanța lor. În Palacio de los Virreyes se afla Arhiva generală a Coroanei de Aragon (Arxiu general de la Corona d’Arago) care a fost înființată de regele Iacob II al Aragonului (1318), singura arhivă centrală a coroanei până în 1348 când s-a creat Arhiva Regatului Aragonului. Actuala arhivă a fost creată între anii 1814-1849 și a avut sediul în Palatul Locotenentului din cadrul Palatului Regal Barcelona. În 1993 a fost împărțită în două locații, una istorică cu expoziții, cursuri, evenimente și alta pentru cercetare.

Eram sigură cu nu voi uita cartierul Barri Gotic. Străduțe, piațete, dintre care ieșeau în fața ochilor clădiri maiestuoase, apoi alte străduțe, clădiri cu numeroase muzee, biserici…

Am intrat în Piața Regelui (Placa del Rei) înconjurată de Palatul Regal (Palau Reial Major), un complex de clădiri care din reședință regală a Aragonului, după secolul XVI a fost împărțit de Inchiziție și Administrația Regală.

Una dintre clădiri, Palatul Locotenentului (Palau de Lloctinent), a fost construită sub domnia lui Carol V al Spaniei (1555) cu un turn din cinci etaje în care, în secolul XIX, s-a aflat Arhiva Regatului Aragon. Capela regală a Sfintei Agata (Capella reial de Santa Àgata) a fost construită în timpul regelui Iacob al II-lea (1302).

Salò del Tinell a fost construită în timpul domniei regelui Peter IV (1359-1362). Împreună cu capela sunt parte din Muzeul de Istorie al Barcelonei și pot fi vizitate.

În partea de sud a pieței se afla Casa Padellàs, un palat gotic (1497-1515) care în 1931 a fost mutat în Placa del Rei și din 1943 a funcționat ca Muzeu de Istorie al Barcelonei (MUHBA).

Pe o străduță am trecut pe sub un pod ce lega două clădiri, Palatul Generalitat și una din Casele canonicilor (Cases dels Canonges). Acestea au fost un grup de case independente în care au locuit canonicii după ce comunitatea canonică a catedralei a fost dizolvată (sec. XIV). La începutul secolului XX în unele clădiri s-au mutat civili și meseriași. În 1921 Comunitatea Cataloniei, o instituție administrativă, a achiziționat o parte dintre ele și le-a modificat arhitectonic adăugând elemente neogotice. Podul pe care l-am văzut a fost construit între anii 1923-1928 și a fost decorat cu elemente de gotic francez. Primul președinte al Generalității a transformat clădirea în reședință oficială, folosită de toți președinții până în 1978 când noul președinte a schimbat locația.

Am ieșit de pe carrer del Brisbe în Piața San Jaume (Placa de San Jaume), denumită în anumite perioade și Piața Constituției. Față în față, se aflau două clădiri importante. Palatul Generalității (Palau de la Generalitat de Catalunya) este sediul Guvernului Cataloniei și Președinția Generalității. În 1359 s-a format Adunarea Generală din Catalonia care a funcționat într-o clădire din cartierul evreiesc Call. A fost înlocuită de Generalitat (Diputacio del General) care a construit cea mai veche parte a clădirii actuale (1403) apoi, în 1596, s-a construit fațada renascentistă orientată spre piață. În timpul războiului de succesiune clădirea a devenit Curtea Regelui (1714) iar în perioada formării regiunilor autonome (1931-1933) a redevenit sediul Generalității și guvernului. A fost restaurat în 1977.

Primăria Barcelona (Casa de la Ciutat) se afla într-o clădire neoclasică în care a funcționat Consiliul celor o sută până la dizolvarea sa în 1714. Acesta se întâlnea în Sala Mare, Salo de Cent.

Zona a început să se aglomereze. Începea să se desfășoare Festivalul Fiestas de Santa Eulalia sau „Laia” care avea loc anual în luna februarie.

Amuzate de figurile ce se perindau prin Piața San Jaume, am părăsit zona și ne-am îndreptat spre Sinagoga veche din Barcelona (Sinagoga Major), una dintre cele mai vechi din Europa, construită probabil în secolul III sau IV.

A fost extinsă în secolul XIII. În 1391 evreii din Barcelona au masacrați în masă și clădirea a fost folosită în alte scopuri decât cel religios.

În 2002 în sinagogă a fost deschis un muzeu și au loc anumite festivități ale comunității evreiești.

Se înserase. Am ieșit din cartierul Gotic pe La Rambla unde activitatea era în toi. Tonetele, terasele așteptau clienții.

Din depărtare se auzeau sunetele unor tobe. Se desfășura un alt eveniment în care trupe de copii băteau ritmul tobelor.

Iubeam Barcelona, un oraș viu indiferent de anotimp.

Citește și Prin orașul vechi-Ciutat Vella din Barcelona, Spania

O după-amiază în Barcelona, Spania

Publicat pe 10 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

De mult doream să vizităm orașul Barcelona din Spania. Într-un sfârșit de săptămână, aproape după trei ore de zbor, am aterizat la Aeroportul El Prat Barcelona, un aeroport deschis în 1918.

Încă 30 de minute cu metroul și am ajuns în Placa de les Glories, în apropierea căreia se afla hotelul la care aveam rezervare.

În piață trona Turnul Abgar (Torre Glories–Torre Abgar) construit de grupul Abgar și deschis oficial în 2005 de către regele Juan Carlos I. În 2010 și-a schimbat proprietarii, apoi în 2017 a intrat în posesia Grupului Merlin Properties, când a primit denumirea Glories după piața de lângă el. Turnul reprezenta limita de la care începea cartierul tehnologic din Barcelona.

Turnul, înalt de aproximativ 144 metri, era format din 4 nivele subterane și 34 de etaje. Fațada, din sticlă, a fost prevăzută cu 4.500 de ferestre deschise în structura de beton. A fost dotat cu 4.500 de LED-uri care luminau turnul noaptea, în diferite culori, predominând roșul și albastrul.

Lângă turn se afla o piață deschisă, cu un acoperiș strălucitor, piața Encantes (Els Encants Vells), una dintre cele mai vechi piețe din Europa.

Piața ocupa 15.000 de metri pătrați. Vânzarea cu amănuntul se făcea pe tarabe, pe jos și în încăperi tip boutique. Se găseau obiecte de îmbrăcăminte, mobilier, ustensile sanitare și de bucătărie, alimente, băuturi, etc., noi și de epocă, în unele dintre ele chiar unicate.

Prezenta un etaj la care se putea urca pe o pantă lină, pe scări rulante sau cu ascensoare. Pentru mulțimea de vizitatori și cumpărători erau amplasate 8 restaurante în care, în serile de vineri, se putea asculta muzică live, așa numita muzică balcó. De asemena exista un spațiu pentru expoziții și prezentări de marfă.

În apropierea pieței era Teatrul National Catalonia (Teatre Nacional de Catalunya), construit între anii 1991-1996, pe care l-am înconjurat.

În interior se aflau Sala Gran, Sala Petita și Sala Tallers în care se țineau diverse reprezentații, majoritatea în limba catalană.

Hotelul se afla în cartierul Eixample, în apropiere de Sagrada Familia. Trecuse amiaza așa că, după ce ne-am cazat, am pornit să explorăm localitatea.

Am trecut pe lângă Școala Ramon Llull care făcea parte din Universitatea privată cu același nume, după al scriitorului și filozofului din secolul XIII. A fost fondată în 1990, cu patru instituții de învățământ și actual unsprezece.

Pentru a vizita Sagrada Familia aveam biletele rezervate online astfel, după coada de la intrare, am petrecut în jur de o oră în incinta ei, timpul de vizitare fiind limitat. Am continuat drumul pe o stradă plină de magazine.

În mod special mă atrăgeau cele cu dulciuri, ciocolata lor fiind renumită.

Strada se termina cu o fântână în spatele căreia se afla o clădire impunătoare, Recinte Modernista de San Pau. De fapt era un complex construit între anii 1901-1930, din care făcea parte și Spitalul Santa Creu și San Pau (Hospital Santa Creu i San Pau).

În 1401 s-au unit șase spitale medievale și au format un complex, Spitalul Santa Creu. Azi clădirea adăpostește Biblioteca Națională a Cataloniei, Institutul pentru Studii catalane, fostul colegiu de chirurgi și o școală de artă. Devenind neîncăpător, în secolul XIX s-a alocat spațiul actual și, la începutul secolului XX, s-a construit complexul pe care l-am văzut și noi. Bancherul Paul Gil a finanțat clădirile astfel numele lui a fost adăugat titulaturii spitalului, acesta devenind Santa Creu i San Pau.

Până în 2003 majoritatea departamentelor de sănătate s-au mutat în complex. La nord de clădirile vechi a fost ridicată o clădire nouă care s-a deschis în 2009. Clădirile vechi au încetat să funcționeze ca spital.

Au fost restaurate și într-o parte din ele, Pavilionul Sant Salvador, s-a deschis un muzeu despre istoria medicinei din Barcelona.

Restul complexului a devenit sediul unor organizații internaționale, a Institutului European al Pădurilor, Casa Àsia, Rețeaua Universală de Inovare a Universității și Institutul Universitar al Națiunilor Unite pentru Globalizare, Cultură și Mobilitate.

Am urcat pe lângă spital, ieșind din cartierul Eixample.

Ne-am îndreptat spre renumitul Parc Guell, situat pe colina El Carmel, în districtul Gracia al Barcelonei. Am luat viteză pentru a avea cât mai mult timp pentru vizitarea parcului, acesta având o oră limită la care se închidea. Ne-am întors în Placa de les Glories. Se făcuse noapte și am putut vedea Turnul Abgar și Piața Encantes luminate.

Citește și Casa Mila-La Pedrera, Barcelona, Spania

Belfast, Irlanda de Nord

Publicat pe 1 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Deși timpul era limitat, în acea zi aveam să părăsim Irlanda, din Dublin am plecat să vedem orașul Belfast (Béal Feirste), capitala Irlandei de Nord. Am parcurs cei 170 km în două ore până pe coasta de est a Irlandei unde, la gura râului Lagan, se afla orașul. Până în anii 1800 era un mare port unde, din 1861 a funcționat șantierul naval Harland and Wolff. În 1888, când a primit statutul de oraș, devenise cel mai mare producător de lenjerie din lume, fapt ce i-a adus porecla de „Linenopolis”, de asemenea producător de tutun și funii. După Partiția Irlandei (1922) Belfast a devenit capitala Irlandei de Nord.

Am traversat orașul spre nord și după 8 km am ajuns la Castelul Belfast ( Belfast Castle), un castel scoțian din secolul XIX, situat pe dealul Cave Hill, la 120 metri deasupra nivelului mării.

În secolul XII a fost construit, de către normanzi, un castel situat în actuala zonă centrală a Belfastului, care a devenit proprietatea primului baron Chichester. Castelul a ars într-un incendiu (1708) și baronul a construit o nouă reședință, la marginea orașului. Clădirea pe care am vizitat-o noi a fost ridicată între anii 1811-1870 de al treilea descendent al baronului. După moartea sa a intrat în posesia celui de al VIII-lea conte de Shaftesbury care a definitivat construcția. În 1934 fiul contelui a cedat castelul orașului Belfast. Castelul, impropriu denumit, a fost un conac în stil baronial scoțian și nu o redută.

Între anii 1978-1988 a fost renovat și reamenajat, de asemenea și grădinile înconjurătoare.

Panorama era încântătoare. Se vedea o parte din Belfast Lough, o întindere de apă care la țărm forma mici golfuri și, în depărtare, o parte a orașului Belfast.

În interior se aflau un centru pentru vizitatori, un magazin de antichități, un restaurant și era amenajat un loc în care se organizau conferințe și mese de nuntă.

Ne-am întors în capitală și ne-am îndreptat spre un cartier, un „memorial” al luptelor purtate în decursul anilor. Între anii 1970-1980 Belfast era unul dintre cele mai periculoase orașe din lume prin conflictele majore între populația catolică și protestantă, grupurile republicane și loialiste. Cel mai mare conflict civil, Troubles (Na Triobloidí), a izbucnit în 1969, când pe străzile orașului grupurile paramilitare de ambele părți au bombardat, asasinat și violența era fenomenul ce marca viața de zi cu zi.

A excelat cu „Vinerea sângeroasă” (1972) când IRA (Armata republicană irlandeză provizorie) a detonat 22 de bombe la limitele centrului orașului și au fost uciși majoritar catolici. Tot în acea perioadă s-a înființat un grup monarhist, Shankill Butcher (Măcelarii din Shankill), mulți dintre ei fiind membri ai UVF (Forța Voluntară Ulster). Ei răpeau și ucideau persoane catolice prin tăierea gâtului cu un cuțit de măcelărie. Au funcționat până în 1979 când au fost anihilați și trimiși în detenție cu pedepse grele.

Între anii 1969-2001 au fost ucise peste 1600 de persoane. Deși conflictele s-au estompat și actual există zone de divergență politică, etnică și religioasă care sunt marcate prin afișarea de steaguri, graffiti și picturi murale.

În apropiere se afla Biserica Metropolitană Carlisle Memorial (Belfast Carlisle Memorial Church). A fost construită în 1875 pentru congregația metodistă. În 1966 a fost renovată și a mai funcționat până în 1982 când și-a întrerupt activitatea, metodiștii împuținându-se și localizarea ei fiind între zonele de influență catolică și protestantă.

Am trecut pe lângă Red Hall, o clădire ridicată între anii 1883-1885. În ea a funcționat Ordinul Orange, o frăție protestantă înființată în 1795. Aceasta funcționa actual ca organizație sindicală britanică conservatoare care a luptat împotriva independenței Scoției (2014) și urmărește apărarea drepturilor civile și religioase protestante. Deasupra fațadei era postată statuia Regelui William al III-lea.

Am traversat râul, pe podul Lagan Bridge, în cartierul Titanic (Titanic Quarter), denumit anterior Insula Reginei, situat pe o porțiune din Belfast Lough, asanată la mijlocul secolului XIX și folosită de Harland and Wolff care au amenajat numeroase șantiere navale și docuri.

Scăzând construcția de nave, terenul a intrat în declin și multe clădiri nefuncționale au fost demolate. În 2001 terenul a fost redenumit Titanic și a urmat o perioadă de regenerare în care s-au construit apartamente, instituții de învățământ, studiouri de film, etc. Din vechile structuri am văzut două macarale uriașe (The Samson and Goliath cranes), lungi de 140 metri, care ridică încărcături până la 840 tone. Au fost construite pe rând de firma germană Krupp, Samson în 1974 și Goliat în 1969.

Ne-am îndreptat spre Titanic Belfast, o construcție interesantă (2008-2012), de forma unui aisberg, cu aceeași înălțime ca a navei scufundată,Titanic (38 m). În interior funcționa un muzeu cu o serie de galerii ce aveau tematica- scufundarea navei Titanic, un spațiu de conferințe și recepții, o sală de banchete cu capacitatea de 750 de persoane, un centru de resurse comunitare și un bar.

În spatele clădirii se aflau Studiourile Titanic (Titanic Studios).

Într-un mic canal al râului Lagan, în apropierea Complexului Titanic, era ancorat un vas atracție turistică, SSNomadic.

Pe malul apei, în 1992 a început construirea unui complex format dintr-o arenă multifuncțională, un centru comercial cu restaurante, cinematograf și un centru științific, care au fost deschise pe rând în 1998, 2000, 2001. Complexul Odyssey, cunoscut ca SSE Arena Belfast are o capacitate de 10.000 de locuri și găzduiește evenimente sportive și concerte.

Am trecut râul înapoi spre centrul orașului. Pe partea dreaptă se vedea Obel Tower, cea mai înaltă clădire din Belfast (85 m), construită între anii 2006-2011, cu 233 de apartamente, birourile firmei de avocatură din Londra, Allen and Overy și, la parter, o cafenea a firmei locale de catering, Mount Charles. Clădirea a fost renovată în 2016.

Am depășit Ceasul Albert (Albert Memorial Clock), situat în Piața Queen. Între anii 1865-1869 a fost construit un turn cu ceas, înalt de 35 metri, în stil gotic francez și italian, în cinstea Prințului Albert, prințul consort al Reginei Victoria. A fost distrus într-o explozie produsă de armata republicană iraniană (1992) și restaurat în 2002.

Ne-am deplasat spre Catedrala Sfânta Anna (Saint Anne’s Cathedral), o catedrală ce deservește două dioceze separate, deci doi episcopi. Pe acel loc, în 1776 a fost construită o biserică parohială a Sfintei Anna care a funcționat până în 1903. În 1899, în jurul acelei biserici a început construirea catedralei, care a fost sfințită în 1904. În timp, treptat, i s-au adăugat corul (1922-1924), în partea de vest un memorial pentru Ulstermen și femeile ce au murit în Primul Război Mondial (1925-1927), baptisteriul (1928), Capela Sfântului Duh (1932).

În 1941 a fost grav avariată. S-a început renovarea ei în 1955 dar, din cauza inflației și a lipsei de finanțare, a fost amânată. Capela unității a fost terminată în 1974 și Capela puilor regali irlandezi (Royal Irish Ryfles) în 1981.

În anul 2007, pe acoperișul catedralei a fost construit un turn de oțel, înalt de 40 metri (Spire of Hope), iluminat noaptea. A fost așezat deasupra naosului, unde, printr-o porțiune din sticlă, putea văzut din interior.

Orga, a doua ca mărime din Irlanda de Nord, a fost construită în 1907 și refăcută între anii 1969-1975. În catedrală se desfășoară concerte clasice și anual un festival.

Am traversat Writer’s Square și ne-am plimbat pe strada comercială Donegall unde, în clădiri noi sau mai vechi, funcționau numeroase magazine, supermarketuri, baruri, restaurante.

În unele alei laterale pereții erau plini cu graffiti. După părerea mea era cel mai decorat oraș pe care îl văzusem până atunci.

În capătul străzii, în Piața Donegall, se afla Primăria Belfast (Belfast City Hall- Halla na Cathrach Bhéal Feirste). Belfastul devenise o localitate cu industrie foarte dezvoltată în domeniul lenjeriei, fabricării funiilor, construcției navale, tutunului astfel, în 1898, Regina Victoria i-a acordat titlul de oraș.

Construcția, în stil neo-baroc, a fost ridicată între anii 1898-1906, pe locul unde existase Sala de lenjerie albă. Clădirea împreună cu curtea interioară închisă ocupa o suprafață de un hectar și jumătate. La cele patru colțuri au fost ridicate turnuri, central o cupolă din cupru și a fost înconjurată de grădini amenajate pentru relaxare. În ea funcționa Consiliul Municipal din Belfast.

Am înconjurat clădirea Primăriei și ne-am îndreptat spre Opera din Belfast (Grand Opera House). Clădirea a fost ridicată și, în 1895, s-a deschis un teatru. O scurtă perioadă de timp a purtat denumirea de Palatul soiurilor (1904-1909). Perioada sa maximă a fost între anii 1920-1930 când se interpretau programe diverse. În 1937 s-a înființat Organizația Rank, o companie de film din Marea Britanie. Aceasta a achiziționat Grand Opera House și a utilizat-o ca cinematograf (1961-1972). Ulterior a fost cumpărată de Consiliul Artelor din Irlanda de Nord, renovată și deschisă ca teatru în 1980, cu o capacitate de aproximativ 1000 de locuri. În exploziile cu bombă din anii 1991, 1993 a fost grav avariată. Renovată în 2006, funcționează și azi cu spectacole dramatice, de comedie, muzicale și evenimente educaționale.

Timpul ne presa astfel am mai văzut doar clădirea principală a Universității Queen (Queen’s University), clădirea Lanyon, care era plasată în Cartierul Reginei, în drumul nostru de ieșire din Belfast. În 1810, în Belfast a fost fondată o instituție academică (Royal Belfast Academical Institution) care cuprindea o școală și universitatea. În 1845 a devenit „Colegiul Reginei Belfast” și a funcționat ca învățământ superior pentru catolici și presbiterieni, apoi anglicană. În 1849 a fost deschis Colegiul Queen, cu clădirea principală Lanyon, pe care am văzut-o și noi. În 1879 a devenit Universitatea Regală din Irlanda care, în 1908 a fost desființată și au fost create două universități: Universitatea Națională a Irlandei și Universitatea Queen din Belfast, ultima formată din trei facultăți-de Arte, Științe Umaniste, Științe Sociale și 15 școli, cu locații în diverse zone ale orașului.

În acea zi urma să părăsim Irlanda. Ne-am întors la Dublin, am împachetat și ne-am îmbarcat pe un feribot în Portul Dublin (Calafort Átha Cliath). Era mare aglomerație având în vedere că prin acel port se efectua cam două treimi din traficul portuar al Irlandei și anume transport de marfă, de persoane, andocarea de vase de croazieră, etc.

Adio, Irlanda !

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: turnuri

Pe drum între Sibiu și Sighișoara

O după-amiază în Sibiu

O dimineață în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-3

Cartierul El Raval și Piața Spaniei Barcelona, Spania

Cartierul Barri Gotic Barcelona, Spania

O după-amiază în Barcelona, Spania

Belfast, Irlanda de Nord