Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-3

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

După ce ploaia s-a domolit am părăsit catedrala și am depășit Palatul Regal. În partea de nord a palatului se întindeau Grădinile Sabatini ( Jardines de Sabatini) pe locul fostelor grajduri regale din 1553 care au fost demolate în secolul XX. În 1933 au fost amenajate după modelul francez, cu un iaz mare înconjurat de patru fântâni situate simetric și statui ale regilor spanioli, grădini private care au fost deschise publicului de Regele Juan Carlos I în 1978. Nu am putut intra din cauza bălților formate.

Vis a vis de grădini, în Piața Marinei Spaniole se afla Palacio del Senado, sediul Senatului, într-o clădire din secolul XVI în care a funcționat o școală a Ordinului Sfântului Augustin , apoi Cadiz Cortes, primul Parlament bicameral oficial din Spania (1835-1923). După ce a fost dizolvat în timpul dictaturii de la Primo de Rivera (1923-1930), sub dictatura lui Franco a devenit sediul Consiliului Național al Mișcării și din 1977, când aceasta a încetat, s-a instalat Senatul Spaniei. În depărtare se vedea Turnul din Madrid (Torre de Madrid), înalt de 142 de metri, care a fost construit într-unul din colțurile Pieței Spania între anii 1954-1957 pentru a găzdui aproximativ 500 de magazine, galerii, cinematograf, etc.

Am trecut pe sub un viaduct rutier și am ajuns în dreptul unei Mânăstiri a Ordinului Carmelitelor Desculțe cu aspect de cetate medievală în care se combinau stilul eclectic și cel modernist. Biserica parohială Santa Teresa și San Jose (Iglesia parroquial de Santa Teresa y San José) avea fațada crenelată și deasupra porții de intrare statuia Sfintei Tereza de Avilla. Din față se vedea doar vârful cupolei cu lanterna pe care era postată o cruce.

Biserica era mare fiind structurată cu trei nave. Am avut norocul să vedem măcar terminarea oficierii unei cununii religioase. Am fost entuziasmată de îmbrăcămintea tradițională a mamei mirelui. Văzută pe viu era mult mai frumoasă decât în muzee.

Ordinului Carmelitelor Desculțe s-a înființat în Madrid într-o mânăstire (1605). Expulzate prin „Confiscarea Godoy” (1798), s-au întors în Madrid (1876) și au funcționat într-o capelă până când a fost construită mânăstirea din Piața Spaniei (1916-1928).

În 1931, în timpul actelor de violență împotriva clericilor, în mod special al catolicilor, mânăstirea a fost incendiată și biserica distrusă parțial. La sfârșitul Războiului Civil Spaniol a fost reconstruită. Între anii 1965- 2016 a fost biserică parohială. Actual în mânăstire pe lângă biserică funcționează o casă de îngrijire medicală.

În spatele mânăstirii am urcat pe niște alei în Parcul de pe munte (Parque de la Montana). Acesta a fost amenajat pe locul gropii principale de gunoi a orașului inițial pe o suprafață de 87 de hectare (1893-1905). Ulterior a fost extins în mai multe faze cuprinzând și locul de depozitare a zgurei din oraș. În timpul Războiului Civil Spaniol în parc s-au săpat tranșee, s-au construit buncăre dintre care unele au rămas vizibile până azi. După încetarea războiului parcul a fost reconstruit, extins de două ori (1956, 1973) și ornat cu statui.

În parc se afla Templul lui Debod (Templo de Debod), o clădire din Egiptul antic, din regiunea Nubia, veche de aproximativ 2.000 de ani, făcută cadou Spaniei în 1968 ca mulțumire pentru ajutorul dat pentru salvarea templelor Nubiei. Locul unde a fost situat templul, în micul oraș Debod, azi se află sub apele Nilului. În secolul II a fost ridicată o capelă dedicată zeilor Amon și Isis. În jurul ei diferiți regi au ridicat camere noi. Construcția a fost terminată după anexarea Egiptului de către Imperiul Roman. Din secolul VI a fost abandonat, clădirile au fost utilizate în scopuri diferite de diferiții cotropitori ai zonei care l-au deteriorat. În 1907 a fost ridicat un baraj, templul a rămas sub apă aproximativ 9 luni. Prin ridicarea unui nou baraj (1961) rămășițele templului au fost transferate prin Portul Alexandria în Spania. Templul a fost restaurat, părțile dispărute reconstruite și în 1972 a fost postat central pe Muntele prințului Pio, pe locul unei foste clădiri militare din secolul XIX care a fost demolată.

În apropierea templului se afla o terasă panoramică, Mirador de la Montana de Principe Pio, de unde am văzut o parte din oraș cu Catedrala Almudena în depărtare.

Ne-am întors pe lângă Biserica parohială Santa Teresa și San Jose și am intrat în Piața Spaniei (Plaza de Espana) denumită anterior construirii Gran Via „Placa de San Marcial”. Am traversat spre Casa Gallardo, o clădire modernistă construită între anii 1891-1899 care se afla vis a vis de clădirea Real Compania Asturiana de Minas.

În 1561, când capitala Spaniei a fost mutată de la Toledo la Madrid, în zona pieței se aflau livezi fructifere. În secolul XVIII Regele Carlos III a construit o mânăstire pentru călugări care însă nu a fost folosită de aceștia apoi, în timpul lui Napoleon Bonaparte a devenit sediul Gărzilor Corpului căruia i s-au anexat barăci de cavalerie și artilerie. Cazarma a fost demolată (1908-1909) și din 1911 a început amenajarea Pieței Spaniei.

Între 1915-1916, pentru a celebra publicarea cărții Don Quijote și 100 de ani de moartea scriitorului, în centru pieței s-a ridicat Monumentul Cervantes (Monumento a Cervantes) format din statuia sa situată la bază. La picioarele sale au fost postate statuile lui Don Quijote și Sancho Panza în fața cărora se afla o fântână. Au fost adăugate două personaje principale ale romanului, Dulcinea și Aldonza Lorenzo. Scriitorul fiind celebru, pe o față au fost reprezentate cele 5 continente cu cititorii lucrărilor sale și pe fața deasupra fântânii literatura spaniolă reprezentată de personaj în haine de epocă cu o carte în mână.

Piața a fost amenajată cu bănci pentru relaxare, plantată cu măslini pentru a evoca câmpurile din La Mancha ce sunt descrise în roman. În spatele statuii era o clădire cu 25 de etaje (117 m înălțime), Clădirea Spania (Edificio Espana). A fost construită în 1953 și a găzduit apartamente de lux și un centru comercial. Cumpărată de firma Metrovacesa a Banco de Santander (2005), a fost reabilitată și a fost folosită până în 2012.

Înconjurând monumentul am ajuns în dreptul unei fântâni arteziene flancată de 2 statui de unde ni s-a schimbat tot planul.

Nenorocire! Prietenei mele i s-au furat toate actele și banii. Am depășit piața și am continuat drumul pe Gran Via spre o Secție de Poliție unde am zăbovit aproximativ 2 ore. Relatând pățania am aflat de la polițiști că furturile erau atât de frecvente în Madrid, mai ales asupra turiștilor, încât doar de la o sumă mai mare de 200 EUR se căutau făptașii.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-2

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Vremea, deși foarte închisă, era schimbătoare cât de cât spre norocul nostru. După puțin timp ploaia s-a oprit șide la Mercado de Cebada am continuat explorarea orașului. În Placa de la Cebada, din cartierul La Latina în care ne aflam, am văzut intrarea în Teatrul la Latina (Teatro La Latina). Acesta a fost creat la începutul secolului XX ca teatru de comedie și de revistă în locul unui fost spital unde a funcționat un cinematograf. Din 1945 clădirea a fost cumpărată succesiv de mai mulți proprietari, ultima fiind actrița Lina Morgan (1978) care a reamenajat interiorul (1984). Până în 2010 când l-a vândut unei companii de teatru a funcționat cu spectacole latine.

Trecând pe lângă Muzeul de Arte și tradiții Populare în nici 5 minute am ajuns la Școala de Dans Mayor (Escuela Mayor de Danza) ce funcționa într-o clădire în stil baroc care începând cu 1935 a fost sediul mai multor instituții. În fața intrării se afla o terasă mare unde se urca pe o scară bogat ornamentată.

Aveam un itinerar în minte pe care doream să-l urmăm dar am urmat o direcție greșită și am ajuns în dreptul unei clădiri cu un turn de 10 etaje, construită în 1950, unde se aflau Galeriile Piquer (Galerias Piquer) sau Galeriile Isla de Cuba.

Ne-am întors spre a vizita Biserica Porumbelului (Iglesia Virgen de la Paloma) denumită și Biserica parohială San Pedro el Real construită la sfârșitul secolului XIX în stil neo-Mudejar. În ea era adăpostită o pictură ce reprezintă Fecioara Îndurerată. Se povestea că niște copii se jucau cu pictura pe strada La Paloma, a fost preluată de Isabel, refăcută și plasată pe ușa de intrare. Făcând multe minuni a început să fie venerată de populație, ulterior de către Casa Regală care a construit o capelă dedicată Fecioarei Îndurerate numită La Paloma (1795).

În timpul invaziei franceze din Războiul de Independență Spaniol (1808-1814) pictura a fost ascunsă de Isabel pentru a nu fi distrusă și fiind timpuri neprielnice, venerarea sa a crescut. Capela devenind neîncăpătoare, între 1891-1912 s-a ridicat o biserică parohială, San Pedro el Real. În interiorul gotic, deasupra altarului a fost plasată pictura. Clădirea a fost restaurată în 1978.

În cinstea ei, începând cu secolul XVIII anual are loc Fiestas de la Paloma, o sărbătoare religioasă care celebrează Fecioara Îndurerată.

Următoarea clădire istorică, tot o biserică catolică, se afla în partea de vest a Pieței San Francisco. Real Basilica de San Francisco el Grande face parte din Mânăstirea Franciscană a lui Isus și Maria, fondată de Sfântul Francisc de Assisi în secolul XIII când a fost construită o capelă dedicată Sfintei Maria. În perioada regelui Filip al II-lea mânăstirea a crescut în bogăție și importanță (1561). În 1760 capela a fost demolată urmând să fie construită o biserică mai mare care a fost finalizată în 1784 și a funcționat până în 1812 când a fost transformată în spital.

Din 1836, când franciscanii au fost expulzați, clădirea a trecut în proprietatea statului și a servit o perioadă de timp ca baracă militară (1838), apoi ca Panteon Național (1869-1874) când a adăpostit rămășițele diferitelor personalități spaniole. Între anii 1879-1889 biserica a fost refăcută, interiorul decorat și din 1926 a fost redată franciscanilor de Regele Alfonso XIII. Pe fațada neoclasică a fost așezată Crucea din Ierusalim, deasupra ei scutul franciscan și coroana regală, pe balustrada de deasupra 4 statui din piatră ce reprezintă sfinți.

De o parte și de alta se înălța câte un turn, cel din sud cu 19 clopote și cel din nord în care au supraviețuit până azi doar 11. Acoperișul prezenta o cupolă de 58 metri înălțime în jurul căreia se aflau 6 domuri mai mici. În interior era structurată cu o capelă centrală și 6 capele laterale situate circular de prima.

Biserica a fost consacrată în 1962, în decursul secolului XX refăcută și redeschisă în 2001.

Lângă fațada de nord se afla capela Cristo de los Dolores (1662-1668).

Lângă Basilică se afla Seminarul Minor din Madrid (Colegio Arzobispal-Seminario Menor de Madrid) un centru educațional mai ales pentru tinerii candidați la preoție și studenții Colegiului Arhiepiscopal.

Lângă el, Seminarul Teologic oficial al Neprihănitei Zămisliri și San Damaso (Seminario Conciliar de Madrid), în care funcționa Facultatea creștină și de literatură clasică din cadrul Universității cu același nume, se afla pe locul fostului palat al ducilor de Osuna, o clădire din secolul XVII. Acesta a fost pierdut de familia ducilor în urma unor datorii mari, cumpărat în 1900 de Arhidieceza Madrid și demolat pentru a se construi seminarul. În 1950 a fost mărit prin construirea a două pavilioane. Clădirea centrală, biserica, separă două curți interioare și a fost construită în stil neo-Mudejar cu decor neo-gotic.

Grădinile din jurul palatului au fost cumpărate de Consiliul Municipal Madrid și amenajate pe o suprafață de 4.400 de metri pătrați, pe zona cea mai înaltă din Madrid, Jardin de las Vistillas. Fiind plantate diferite soiuri de dalii și situată lângă Bazilica San Francisco el Grande a primit denumirea de Dalieda San Francisco. Fiind martie, în plus vremea rea cu care ne confruntam, puteam doar să ne imaginăm frumusețea lor, noi văzând doar un parc cu alei, în unele locuri inundate și statui, aproape fără urme de vegetație.

În partea dreaptă se afla un viaduct pe sub care urma să trecem, Viaductul Segovia (Viaducto de Segovia). În locul unde azi se află strada Segovia curgea râul Manzanares peste care se trecea pe un dig construit în secolul XIV. În locul lui, pe vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei s-a construit un pod din granit (1582-1584) care a fost înlocuit cu un viaduct din lemn și fier (1872-1874). Deteriorându-se a fost demolat și înlocuit cu un altul din granit (1932-1934) care a fost afectat grav în timpul Războiului Civil Spaniol. Ulterior a fost refăcut având spațiu pentru liniile de tramvai și deschis în 1942. În decursul anilor următori traficul a crescut, mai ales cel de automobile și nu a mai făcut față astfel a fost renovat și adaptat noilor condiții de circulație (1976-1978) când pe laterale s-au creat alei pietonale. Popular poartă numele de podul de sinucidere datorită numărului acestora crescut (4/lună) mai ales în anii 1990. Împotruva acestor acte a fost dotat pe laterale cu parapeți de sticlă groasă (1998).

De cealaltă parte a străzii Segovia în vechime se intra în cetate prin Poarta Alvega. În acea zonă actual se afla Parcul Mohamed I numit după Muhammad I de Cordoba care spre sfârșitul anilor 800, învingând Revolta din Toledo, a construit mai multe puncte strategice de apărare dintre care și Mayrit (Magerit) nucleul viitorului oraș Madrid.

În mijlocul parcului era postată o fântână interesantă, în formă de stea, Fuente den estrella.

Lângă parc, pe un deal se înălța semeață Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena. Latura parcului dinspre Cripta Catedralei Almudena era delimitată de un zid de piatră lung de aproximativ 120 de metri, Peretele arab din Madrid (Murala musulmana de Madrid sau Muralla Araba), unul dintre primele și cele mai vechi vestigii descoperit prin săpături arheologice în oraș. A fost construit în secolul IX în aceeași perioadă cu Magerit.

În fața Catedralei se afla Palatul Regal (Palacio Real) care găzduiește Parlamentul Spaniei. Inițial curtea regală a funcționat în al 9-lea Alcazar, o fortăreață musulmană situată în apropierea orașului Magerit. În 1561 Regele Felipe al II-lea a construit un nou Alcazar, pe locul unde azi se află palatul și Madridul a devenit capitala regatului. Alcazarul a ars într-un incendiu (1734) și în locul lui Regele Felipe V a construit un palat (1738-1755). Ultimul rege care a locuit în palat, Carlos al III-lea, a extins clădirea cu două aripi și galerii cu arcade în stil neoclasic care închideau o curte mare dreptunghiulară, Plaza de la Armeria (1760) existentă din 1553 când era delimitată de grajdurile regale. După daunele suferite în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) palatul a fost refăcut după modelul original.

Între anii 1999-2000, în timpul construcției Muzeului Colecțiilor Regale, în Plaza de Armeria s-a descoperit o altă parte a zidului fostei cetăți musulmane, lungă de aproximativ 70 de metri. După Regele Carlos al III-lea palatul a fost ocupat de Președintele celei de a doua Republici când palatul s-a numit Palatul Național. Actual palatul este reședința Familiei Regale Spaniole și este folosit doar pentru ceremonii de stat.

Palacio Real și Cambio de Guardia

Palatul ocupă o suprafață de 135.000 de metri pătrați, e format din 2.318 camere și e considerat cel mai mare din Europa. Fațada principală a fost decorată cu coloane ionice, împodobită cu statui ce reprezintă sfinți, domnitori și regi, un ceas deasupra căruia a fost postată stema regală înconjurată de îngeri și mai sus clopote din anii 1637 și 1761. În interior, la etajul inferior se găsesc Biblioteca Regală cu 20.000 de articole, Farmacia Regală care funcționează și azi și Armureria Regală. La primul etaj se află apartamentele Regelui Carlos al III-lea cu Camera de Gardă, Sala Coloanelor și Sala Tronului, apartamentele Reginei, ale Infatului Luis în care se află camera Stradivarius cu instrumente muzicale, Sala de banchete, Camera Coroanei cu tronul, sceptrul și coroana regelui Carol al III-lea.

Ploaia s-a întețit și ne-am refugiat în catedrală urmând că continuăm vizitarea orașului după ce se mai domolea.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-3

Orașul Madrid în ploaie-1

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Am vizitat orașul Madrid, capitala Spaniei, în decursul a două zile. Ne-am cazat pe o stradă laterală de Gran Via, una dintre străzile principale care începe la strada Alacala și se termină în Plaza de Espana. Am avut ghinion. Așa o ploaie, care ne-a udat până la piele, nu am mai văzut de ani de zile, dar pe turistul împătimit ca mine nu l-a oprit.

Bulevardul Gran Via a fost creat în trei etape, prin demolarea multor clădiri, închiderea și transformarea multor străzi, pentru a crea o legătură între centrul orașului și axa nord-vest. Între străzile Alcala și Montera (1910-1917) s-au construit clădiri ce adăposteau hoteluri, casinouri, magazine de lux, cafenele, baruri, cluburi de noapte, teatre și cel mai înalt zgârie-nori din Europa acelor vremuri, clădirea Telefonica. Între Plaza de Callao și nordul Pieței Spania, bulevardul a fost finalizat după Războiul Civil spaniol (1925-1932), zonă destinată petrecerii timpului liber cu teatre, cinematografe, cluburi de noapte, librării și în unele clădiri birouri.

Am traversat Gran Via și ne-am îndreptat spre Poarta Soarelui (Puerta del Sol), piața centrală a Madridului unde se afla o placă pe sol care indica Kilometrul Zero (Cero Kilometro), centrul rețelei de drumuri. A fost una dintre porțile ce înconjurau orașul, construită în secolul XV. Orientată spre est, prin ea răsare soarele de unde și proveniența numelui. Între secolele XVII-XIX piața a devenit punctual focal, locul de întâlnire a curierilor străini, de unde se aflau prima dată știrile din alte zone. În 2011, în piață au avut loc demonstrațiile mișcării anti-austeritate din Spania.

În fața noastră se ridica o clădire decorată cu un păianjen imens. Teatrul Calderon (Teatro Calderón), care a fost numit după Pedro Calderón de la Barca, poet, unul dintre cei mai buni dramaturgi ai literaturii mondiale, în anumite perioade soldat și preot romano-catolic, teatru care a fost construit între anii 1915-1917.

În partea estică a pieței, în 1967 a fost înălțată statuia Ursul și Arborele de căpșuni (el Oso y el Madroño), simbolul heraldic al Madridului încă din secolul XIII. Reprezenta un urs din bronz, înalt de aproape 4 metri, situat pe un piedestal din granit, cățărat pe pe un arbore care în partea superioară avea căpșuni.

În partea sudică a pieței se afla statuia regelui Carlos al III-lea (1759-1788). În perioada în care a domnit, a promovat cercetarea științifică și universitară, a facilitat comerțul și agricultura, a încercat să evite războaiele și influența bisericii și a ordonat numeroase lucrări publice, motiv pentru care a fost poreclit „regele primar”.

Cea mai veche clădire din piață este Casa Regală Poștală (Real Casa de Correos). A fost construită începând cu anii 1760 pe locul a 30 de case care au fost demolate (1750) pentru realizarea pieței Puerta del Sol. În două laturi interioare funcționau serviciul de expediere al scrisorilor, grajdurile și dependințele. În 1835, a găzduit guvernul militar, Căpitănia generală și o gardă care lupta pentru apărarea statutului regal. În 1847 a fost reamenajată pentru Ministerul de Interne care a funcționat la etaj, Casa Poștală rămânând la parter. După Războiul Civil spaniol, în perioada dictaturii lui Franco, în clădire a funcționat și Securitatea de Stat. După repetate renovări și adaptări (1985-1986, 1996-1998) a devenit sediul Președinției Comunității Autonome Madrid. În turn a fost instalat un ceas, inaugurat în 1866, care a devenit celebru până azi. Clopotele sale marchează începutul noului an, dar și, conform tradiție spaniole, mâncatul celor doisprezece struguri, câte unul pentru fiecare bătaie de clopot, aceștia aducând prosperitate.

În apropiere se afla o clădire în stil baroc, Palatul Santa Cruz (Palacio de Santa Cruz) care a fost construit în perioada regelui Filip al IV-lea (1629-1636) și a funcționat ca închisoare cu tot aparatul său legislative până în 1767 când a fost transformat în palat și a preluat numele unei biserici din apropiere. În 1791 a ars într-un incendiu, rămânând doar fațada. Refăcut ulterior, din anii 1930 în clădire funcționează Ministerului Afacerilor Externe al Spaniei (Ministerio de Asuntos Exteriores de España).

Biserica Sfintei Cruci (Iglesia de Santa Cruz), o biserică parohială catolică, a fost ridicată pe locul Mânăstirii Sfântul Toma de Aquino, a Ordinului Dominican, fondată în 1583. A fost preluată de un conte, care în 1635 a construit o biserică nouă. Atât mânăstirea cât și biserica au ars complet în incendiul din 1652. Deși au fost reconstruite, au fost distruse de un alt incendiu (1876) și rămășițele au fost demolate.

În 1889 s-a început construcția actualei biserici care a stagnat un an, din lipsa fondurilor. A fost reluată în 1899, finanțată fiind printr-un abonament popular și astfel a fost terminată în 1902. Construcția în stil neo-gotic a fost prevăzută cu un turn înalt de aproximativ 80 de metri.

Interiorul prezintă un naos central și opt capele laterale.

Încă de la începuturi în ea a funcționat Frăția Înmormântării Sacre din Madrid, creată în 1412. De la începutul anilor 1950 i s-a alăturat Frăția Fecioarei de la Araceli din Madrid.

Am intrat în cartierul cu aspect medieval Los Austrias, unde urma să vedem mai multe biserici. Lângă Palatul Arhiepiscopal se afla Bazilica Pontificală Sfântul Miguel (Basilica pontificia de San Miguel), o biserică mică în stil baroc spaniol, construită (1739-1745) pe locul vechii Biserici a Sfinților Justo y Pastor din secolul XIII care a ars într-un incendiu (1690).

Prezenta o fațadă convexă, un fronton curbat și două turnuri cu influență orientală. Fațada era decorată cu grupuri sculpturale ce semnificau Credința, Caritatea, Forța și Speranța. Deasupra ușii de intrare se afla un basorelief cu Sfinții Justo și Pastor, pentru a aduce aminte despre biserica anterioară.

În 1892 a devenit Bazilică Pontificală. Din secolul XX a fost preluată de Opus Dei, o instituție a bisericii catolice care a remodelat interiorul și așa biserica a devenit Bazilica Pontificală San Miguel.

Următoarea biserică catolică, Biserica Colegială San Isidro el Real (Iglesia Collegiata San Isidro el Real), numită popular La Paloma, a fost construită între anii 1622-1633 și terminată în 1664 ca biserică a fostului Colegiu Imperial al Societății lui Isus, actual situat lângă clădirea bisericii, pe locul fostei Biserici Sfinții Petru și Pavel (secolul XVI) care a fost demolată.

Iezuiții au construit-o în stil baroc. Deasupra corpului central au fost înălțate două turnuri și o cupolă falsă.

Pe fațada principală au fost postate patru coloane corintice, iar deasupra lor statuile lui San Isidro și a soției sale.

În 1767, când iezuiții au fost expulzați, a devenit Biserică Colegială și după doi ani a primit hramul Sfântului Isidro. Interiorul, cu o navă centrală și capele laterale, a fost bogat decorat. Altarul principal a fost construit în stil neoclasic. În partea centrală au fost amplasate două sarcofage cu moaștele sfântului Isidro și ale soției sale.

În 1885 s-a înființat Dieceza Madrid și biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală, dar asta doar până în 1993, când a fost construită Catedrala Almudena și biserica a redevenit Colegială. În timpul Războiului Civil Spaniol, domul s-a prăbușit și altarul principal a ars. După război a fost restaurată treptat pe parcursul a două decenii.

Din 1978 a devenit sediul Frăției Tatălui nostru Isus cu Mare Putere și a Fecioarei Speranței Macarena.

Biserica Sfântul Petru Bătrânul (Iglesia de San Pedro el Viejo), o biserică catolică, se afla pe locul unei foste moschei din jurul anului 1202. Clădirea din cărămidă, construită la mijlocul secolului XVI, prezenta un turn în stil maur Mudejar, înalt de 30 de metri, cu clopotnița în stil Herrerian. În decursul timpului au fost adăugate diferite clădiri, fără a se ține cont de imaginea de ansamblu. A fost denumită San Pedro el Real până în 1891 când funcția de biserică parohială a fost preluată de Iglesia Collegiata San Isidro el Real.

Am trecut un pasaj pietonal mărginit pe o parte de Palatul Anglona, în care a trăit prințul de Anglona II. A fost construit între anii 1675-1690, dotat cu niște tuneluri secrete ce comunicau cu Palatul Regal. În următoarele secole a fost de mai multe ori renovat, în 1776, între 1802-1803, când a fost transformat neoclasic, ultimele în 1983 și 1986. La ora actuală, la parter funcționează Institutul de Formare din Madrid, iar la etaj sunt locuințe particulare.

Pe lângă Grădinile Prințului de Anglona am ajuns în Piața Paja (Placa de la Paja), unde pe o latură se afla Capela Episcopului (Capilla del Obispo- capilla de Nuestra Señora y san Juan de Letrán). Pe acel loc inițial a fost îngropat Sfântul Isidro Labrador, patronul orașului Madrid. Regele Alfonso XI a construit o mică capelă în memoria sa (secolul XIII). Pe locul ei, între anii 1520-1535 a fost ridicată o altă capelă, foarte decorată în interior, de către fiul familiei de Vargas, Episcop de Plasencia. A primit numele de Capela Fecioarei și a Sfântului Juan de Letran, dar popular a fost cunoscută ca și capela Episcopului. În 1544, corpul sfântului a fost mutat într-o altă biserică, iar capela a fost dedicată familiei de Vargas ale căror rămășițe se află depuse în lateralele altarului.

În spatele ei se afla Biserica Sfântul Andrei (Iglesia San Andres), de rit catolic. O primă biserică a fost construită în secolul XII, pe locul unei foste moschei. Începând să funcționeze în rit catolic, a fost modificată în stil baroc (secolul XVI). În 1656, biserica s-a prăbușit . Ulterior a fost reconstruită în secolul XVII.

Printre clădiri mai noi, unele pictate cu graffiti, ne-am refugiat de ploaia care s-a întețit în Mercado de la Cebada, urmând să continuăm vizitarea orașului după ce rafalele se mai domoleau.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-2

Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena, Madrid, Spania

Publicat pe 19 aprilie 2019 de monica frimu

Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena, sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Madrid, Spania este situată lângă Palatul Regal, cu intrarea pe calle de Bailen. A fost construită într-o perioadă lungă de timp. În 1561 capitala Spaniei a fost transferată de la Toledo la Madrid astfel se impunea și construirea unei catedrale.

Legenda spune că în interiorul zidurilor cetății musulmane cu secole în urmă a fost ascunsă o icoană a Fecioarei Maria. Regele Alfonso VI care a cucerit cetatea (1083) a dorit să o găsească. Rugându-se, o parte din pereți s-a prăbușit dezvelind ochiul stâng. Regele a pus piatra de temelie a unei catedrale dedicată Fecioarei de Almudena, numele în limba arabă „al-mudayna” însemnând „cetatea”. De fapt lângă locul catedralei actuale se afla Biserica Santa Maria de Almudena, o biserică medievală care a fost demolată în timpul restructurărilor orașului (1868) și catedrala i-a preluat hramul.

Pe un teren cedat din Patrimoniul Regal (1879) Regele Alfonso XII a început construirea catedralei în stil gotic (1883) care la final avea să se întindă pe 4.888 de metri pătrați. Prima terminată a fost cripta în stil neo-romanic (1911), perioadă când primii piloni au fost ridicați. În perioada Războiului Civil Spaniol apoi până în 1950 construcția a fost abandonată. Construcția reluată, a durat doar câțiva ani și s-a oprit din lipsa fondurilor (1965). A fost terminată în 1993 și a primit titlul de catedrală, preluat de la cea provizorie, Biserica Colegială San Isidro când a fost consacrată de Papa Ioan Paul al II-lea.

Fațada principală privește spre Palatul Regal. Pe două nivele prezintă colonade, cele inferioare în stil toscan, cele superioare în stil ionic. În mijlocul balconului dintre etaje se află un vitraliu ce reprezintă Fecioara din Lis. De o parte și de alta sunt postate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lor, într-o nișă a fost postată statuia Sfintei Fecioare de Almudena și pe lateralele ei patru sfinți spanioli. În partea de jos a celor două turnuri înalte de 60 de metri pe două panouri sunt reprezentate Casa regală Spaniolă și Papa consacrând catedrala. Sub ele se află statuile Sfinților Petru și Pavel.

Spațiul catedralei este înconjurat de un gard din bare de fier pe care din loc în loc sunt postate statui din bronz ale sfinților spanioli. În spatele acestuia domul creează senzația că străpunge cerul.

Intrarea se face pe o scară imperială, inițial într-o piațetă în care este postată statuia lui Juan Pablo al II-lea, impunătoare, de peste 3 metri înălțime. Piața a primit numele acestuia. În ea se află și patru fântâni.

Pe două rampe laterale se urcă până la intrarea mai des folosită, cea de pe fațada Bailen, pe care, în partea superioară sunt postate două statui ce reprezintă sfinții părinți ai Fecioarei Maria.

De fapt intrarea se face pe două dintre cele 3 uși din bronz sculptat. Cea din stânga reprezintă regele descoperind icoana, cea din dreapta procesiunea anuală din Madrid în cinstea Fecioarei de Almudena și cea centrală ziua în care Papa a sfințit catedrala.

În interior, vis a vis de intrare se înaltă altarul Fecioarei din Almudena la care se urcă pe o scară ce se desparte în alte două scări laterale, toate mărginite cu balustradă de alamă. În centru se află statuia din lemn a Fecioarei cu copilul în brațe, situată pe un soclu de argint din secolul XVII, înconjurată de 18 panouri ce reprezintă scene din viața lui Isus și a Mariei.

Pe laterale sunt postate tablouri ce reprezintă personaje biblice. Sub scările laterale de urcare la altar se află mormântul soției Regelui Alfonso XII decedată în 1878. Moaștele au fost aduse acolo în anul 2000.

În spatele altarului principal se află o sculptură în stil baroc care îl reprezintă pe Isus răstignit pe cruce-Cristo de la Misericordia (1620). În 2004 absida a fost decorată cu picturi murale ce descriu viața atât pământeană cât nepământeană a lui Isus și 7 vitralii dedicate Cuvântului lui Dumnezeu scrise în 7 limbi diferite.

În partea opusă se află o altă sculptură, Cristos legat de o coloană (1698).

Deasupra navei centrale bolta este decorată cu elemente geometrice colorate în stil Mudejar. Picturile domului reprezintă pământul, marea, focul și aerul, situate în colțurile care susțin bolta.

În multe părți din catedrală tavanul este structurat și decorat în același stil.

Capela centrală este dedicată Sfântului Isidro Labrador fiind decorată cu scene din viața acestuia. În Capela Presfântului Sacrament se află statuia Fecioarei de pe Munte (secolul XIII).

Capelele laterale sunt situate pe un culoar lateral pentru a putea fi accesate și în timpul slujbelor. Majoritatea au fost decorate cu picturi și statui moderne create de artiști contemporani.

Orga catedralei a fost construită în 1999 și este de o mare tehnicitate.

Catedrala Almudena este locul unde se desfășoară multe ceremonii de stat.

Citește și Orașul Madrid în ploaie-1

Castelul Huniazilor județul Hunedoara

Publicat pe 17 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

La parcarea aflată la intrarea spre Castelul Huniazilor (Corvinilor) am ajuns după nici 1 kilometru din centrul vechi al orașului Hunedoara . Era arhiplină și negăsind loc ne-am învârtit pe străduțele din apropiere unde cu greu am parcat deranjând un cățel.

Castelul Huniazilor din Hunedoara este o cetate medievală înscrisă în „top 10 destinații de basm din Europa” și una dintre cele șapte minuni ale României. A servit ca punct strategic militar și ca reședință a familiei Corvinilor. Este situat pe o suprafață de 7.000 de metri pătrați cu două poduri, două terase, opt turnuri și 42 de încăperi.

În 1409 regele Sigismund de Luxemburg i-a dăruit lui Voicu Hunyadi o cetate ridicată anterior de Carol I al Ungariei pe o stâncă lângă pârâul Zlaști. Fiul acestuia, Ioan de Hunedoara (Janos Hunyadi), voievodul Transilvaniei (1441-1456), pe locul cetății a început construcția unui castel în stil gotic cu turnuri, bastioane, balcoane sculptate în piatră, săli pentru ceremonii și sărbători, în jurul unei curți interioare.

Fiul său, Matei Corvin, devenit rege maghiar din 1457, a extins castelul. Au fost adăugate turnuri și săli, pentru consolidarea fortificației s-a dublat peretele. În 1480 lucrările s-au oprit. Din proprietatea Corvinilor trece în cea a familiei Torok (1526-1618), apoi a familiei principelui Bethlen care a îmbunătățit imaginea lui cu elemente renascentiste, s-au construit Palatul Mare, două turnuri și a fost adăugată curtea externă care a fost folosită pentru depozitare și administrație.

În anul 1724 castelul a trecut în proprietatea statului maghiar. În 1784, în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan nobilimea locală s-a refugiat în castel, aceasta fiind ultima funcție de apărare militară. În decursul timpului castelul a fost avariat în cinci incendii ulterior reconstruit de autoritățile austro-ungare apoi de cele române. Din 1918 a intrat în patrimoniul Ministerului Cultelor Române. Muzeul Castelul Corvinilor Hunedoara s-a aflat pana în anul 1990 sub tutela Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, apoi sub coordonarea Primăriei Hunedoara ca instituție independentă. În decursul timpului, fiind neglijat, castelul a început să se ruineze. Ceea ce se vede azi este rezultatul unor restaurări și reconstrucții care nu au urmat modelul original. Ultima renovare a castelului a fost în anul 2010.

Am trecut spre castel pe un pod de lemn susținut de patru piloni masivi de piatră, peste pârâul Zlaști, pod care pe vremuri era retractil în preajma porții. La intrare se afla Turnul Porții de Vest cu formă rectangulară, înalt de 22 metri, cu trei niveluri de apărare prevăzute cu spații de tragere. În secolul XVIII s-a deschis o intrare și a fost transformat în Turnul Nou de Poartă. În partea stângă era Turnul Buzdugan, înalt de 30 de metri, cu un nivel de apărare susținut pe console și pictat cu motive romboidale.

Am cumpărat biletele de intrare la ghișeul aflat în pasajul prin Poarta Nouă. Din curtea interioară am ocolit turnul și am coborât într-o terasă din care se vedea o parte din oraș.

În cealaltă parte se întindea podul pe care intrasem.

Am revenit în curtea interioară mărginită în partea de nord de Aripa Matia cu Loggia Matia care a fost construită de meșteri italieni cu două terase suprapuse și decorată cu fresce laice care, în patru scene, arată cum s-a dobândit stema familiei de către Ioan de Hunedoara. Restaurarea din anii 1956-1968 a redat modelul inițial, în stil renascentist, construcția fiind printre primele în acest stil în Transilvania.

Am urcat la etaj și am vizitat Camera de Aur în care erau etalate obiecte din Muzeul Castelului Corvinilor Hunedoara.

În interiorul Turnului Porții erau fostele camere de zi ale doamnelor castelului, amenajate în secolul XVIII.

Tot la acest etaj se afla și fostul dormitor al regelui Matei Corvin.

Din Loggia, printr-o scară interioară am intrat în latura de est a castelului unde se afla Capela cetății (1446). Inițial a fost o capelă mică cu hramul Sfintei Maria. Primind acceptul Papei Calixt al III-lea, în locul ei Ioan de Hunedoara a amenajat o altă capelă cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, patronul său spiritual, urmând să fie și locul său de veci. Aceasta nu s-a întâmplat deoarece a devenit un personaj important, guvernator al Ungariei, voievod al Transilvaniei și a fost înmormântat în capitală, la Alba Iulia.

Am pătruns în aripa de vest a castelului, Palatul Mare, pe o scară interioară în spirală pe portalul căreia se afla stema familiei Corvin. Am ajuns în Sala Dietei, un spațiu destinat ceremoniilor, construit în stil gotic târziu cu un șir de coloane octogonale situate pe axul central.

În secolul XVIII proprietarul Gabriel Bethlen a demontat elementele gotice din piatră și a compartimentat sala pentru diferite utilizări. Ulterior sala a fost refăcută după planul celei inițiale.

Am traversat sala și pe o altă scară am ajuns la Turnul Capistrano (1440-1444). Inițial a fost un turn circular cu două niveluri de apărare. În timpul lui Ioan de Hunedoara nivelul superior a fost transformat într-o chilie pentru călugărul franciscan Ioan de Capistrano (1386-1456). În interior singura piesă care a rezistat timpului a fost șemineul gotic, singura de acest gen care a supraviețuit în regiunile care au făcut parte din Regatul medieval al Ungariei. De acolo se putea urca la al doilea etaj al Palatului sudic unde se aflau camerele ce au fost folosite ca birouri pentru Administrația minelor de fier din munții Poiana Ruscă în secolul XVIII.

Am coborât în curtea interioară și am intrat în parterul Palatului Mare unde se afla Sala Cavalerilor, o sală aflată situată sub Sala Dietei, având aceleași dimensiuni. Era împărțită de coloane din marmură roșie pe capitelurile cărora erau postate stemele nobiliare ale familiilor Corvin și Anjou. A fost folosită ca spațiu de servit masa în ocazii festive, ca loc de întâlnire a nobililor și conform unei legende ca sală de judecată. Acuzatul era așezat într-un jilț pus peste o trapă deasupra unei catacombe. Dacă era vinovat, trapa se deschidea și acela se prăbușea.

În alte încăperi ale parterului se aflau o serie de exponate de tehnică militară din secolele XIV-XIX și trofee de vânătoare.

craniu de urs și craniu de vulpe

Ne-am îndreptat spre partea de sud-vest unde se afla un ansamblu de apărare format dintr-o galerie și un turn.

Pentru a ajunge în turn am traversat Galeria Nje Boisa, un spațiu închis, îngust, legat de castel printr-un pod de lemn susținut de 9 pilaștrii înalți legați prin arce semicirculare.

Turnul Nje Boisa (1446-1456), denumire care în traducere din limba sârbo-croată înseamnă „Nu te teme”, era rectangular, prevăzut cu patru nivele de apărare.

Ne-am întors prin galerie și prin ferestrele ei mici am văzut Turnul Pustiu, un turn cu două niveluri de apărare, asemănător Turnului Capistrano și Turnului Toboșarilor, cel din urmă având în plus elemente decorative geometrice.

A suferit în urma unui incendiu (1854) și a fost restaurat între anii 1956-1968.

Latura de sud a castelului sau aripa Zolyomi a primit denumirea de de la familia care a deținut castelul în a doua jumătate a secolului al XVII. Era formată de o clădire cu trei niveluri, Palatul Administrativ, cu locuințe și încăperi cu alte utilizări.

Parterul, în care am văzut vechile ateliere meșteșugărești ale Administrației Miniere, a fost construit în secolul XVI. Etajele au fost ridicate în perioada când proprietar era principele Gabriel Bethlen.

Lângă palat, pe colțul de sud-est se afla Turnul Porții de Est, Turnul vechi de poartă, rectangular, care a fost prevăzut cu două nivele de apărare.

În spatele lui, cu rol de a închide intrarea din exterior, se afla Turnul Alb (1619) spre care se mergea prin niște tunele.

A fost prevăzut cu patru niveluri de apărare. Accesul la nivelele superioare se făcea pe o scară spirală plasată la nivelul bastionului de est.

În curtea interioară, lângă capelă se afla o fântână cu o inscripție pe zidul ei. Legenda spune că a fost săpată de trei prizonieri turci timp de 15 ani până au găsit apa. Le era promis că vor fi eliberați, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel ei au inscripționat zidul fântânii cu textul „Apă ai, inimă n-ai.” În realitate traducerea caracterelor vechi arabe (secolul XV) făcută de specialiști este „cel ce a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”. Era înconjurată de o mare mulțime de turiști care, de altfel, umpleau și terasa de artilerie dotată cu piese de artilerie grea, de unde panorama era minunată.

Am terminat turul prin a vizita închisoarea castelului unde era amenajată camera de tortură. Pe manechine erau simulate diverse metode de tortură care au fost folosite legal până în 1787 când a intrat în vigoare Codul Iosefin prin care au fost interzise. Curtea interioară a fost folosită și ea pentru execuții publice.

Un exemplu ar fi soția nobilului Ioan Torok, proprietarul castelului în secolul XVI, care după o perioadă în care a stat legată de un stâlp situat în curte a fost executată prin baterea unui piron în cap. Legenda motivează actul prin gelozia soțului care fiind mult timp plecat în bătălii a ordonat să fie spionată. Soția, având nevoie de fierar pentru repararea ușii blocate, spionul i-a comunicat soțului vizita unui bărbat. Gelos, acesta a torturat-o apoi executat-o.

Încărcate de istoria zonei am părăsit castelul prin Poarta Nouă.

Vizitarea castelului a fost foarte reușită. Pe drum spre parcare am avut o surpriză pe care a trebuit s-o imortalizez. Ultima fotografie cred că e concludentă.

Citește și Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Hunedoara, județul Hunedoara

Publicat pe 13 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Pentru a vizita renumitul Castel al Huniazilor ne-am îndreptat spre orașul Hunedoara din județul cu același nume unde ne-am oprit pentru un scurt timp. Orașul este situat în apropierea munților Poiana Ruscă, străbătut de râul Cerna. Sub numele de Humbol, este atestat din 1265 ca un centru în care se prelucrau pieile și lâna. În secolul XV a fost construit Castelul Huniazilor în jurul căruia, în regiunea montană s-a dezvoltat extracția și prelucrarea fierului care în secolul XIX a avut perioada de vârf. Orașul s-a industrializat astfel țăranii din împrejurimi s-au mutat în oraș și numărul populației a crescut. 50% erau români, restul maghiari și germani.

În cel de Al Doilea Război Mondial oțelăriile au funcționat la maxim pentru producerea de armament. Ulterior, sub regimul comunist fabricile s-au extins ocupând o suprafață egală cu a orașului și Hunedoara a avut cea mai mare fabrică de oțel din Balcani. După căderea comunismului (1989) piața de desfacere pentru oțel a căzut astfel multe dintre întreprinderi au fost închise sau abandonate. O mică parte din instalații au trecut în proprietate privată.

Am intrat în Hunedoara și am parcat lângă Parcul Tineretului unde se afla Catedrala Eroilor cu hramul „Duminica Tuturor Sfinților”, de rit ortodox.

După Revoluția din 1989, cu aprobarea Episcopiei Aradului s-a început construcția catedralei (1999).

Fundația a fost terminată în 2004 și în subsolul amenajat s-a ținut prima liturghie în 2005. Construcția completă a fost finalizată în 2010.

În parc, în fața catedralei a fost postat Monumentul Eroilor.

De acolo ne-am deplasat în apropierea ariei naturale protejate „Pădurea Chizid” unde, pe 29.000 metri pătrați, era amenajată Grădina Zoologică Hunedoara.

La intrare ne-a întâmpinat primul exemplar, o cățelușă oarbă de 25 de ani care părea a fi șefă peste toată grădina și care ne-a însoțit o parte din drum făcând parcă pe ghida.

Prețul modic pe care l-am plătit la intrare ne-a lămurit de întreținerea spațiului care lăsa de dorit. În plus personalul era prea puțin pentru a putea îngriji corespunzător animalele, ne-a relatat medicul veterinar pe care l-am întâlnit.

urs brun

Cuștile și volierele în care erau adăpostite animalele ocupau 600 metri pătrați.

În total ZOO deținea 88 de exemplare dintre care ursul brun, lei, tigri, vulpi, căprioare, diferite soiuri de păsări, etc.

Chiar ne-a părut rău de bietele animale, multe dintre el, ținute separat, câte un singur exemplar din acea specie. Dacă erau ținute captive măcar să aibă un spațiu natural, curat și companie.

Ne-am îndreptat spre centrul vechi unde am trecut pe lângă Primăria Municipiului Hunedoara, partea de clădire nouă. Clădirea vechiului Palat Administrativ a fost construită între anii 1930-1936, în stil brâncovenesc, în forma literei H, de la Hunedoara, cu un etaj în care se aflau 48 de camere. A fost inaugurată în 1937. La subsol a funcționat arestul Comisariatului de Poliţie Hunedoara, la parter, în 24 de camere Comisariatul, Judecătoria Hunedoara şi Pretura Plăşii și la etaj Primăria Hunedoara.

În apropiere, în Piața Libertății se afla Catedrala Hunedoara, de rit ortodox, cu hramul „Sfinții Împărați Constantin și Elena” și „Cuvioasa Parascheva”. Înălțarea ei a început în anul 1939, a fost întreruptă de cel de Al Doilea Război Mondial și a fost terminată în 1947 an din care a fost înscrisă pe lista monumentelor de artă din România. La clădirea în stil bizantin s-au folosit panouri interioare și exterioare din marmură. Turlele au fost prevăzute cu nouă clopote din care cinci acționate electric și crucile postate deasupra lor au fost aurite cu aur de 14 carate. Chivotul a fost confecționat din argint.

Cam atât am văzut în oraș. Ne grăbeam să vizităm castelul urmând să părăsim zona în acea zi.

Citește și Castelul Huniazilor

Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Publicat pe 11 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

La 20 de kilometri distanță de Orăștie se află satul Costești comuna Beriu spre care ne-am îndreptat și noi. După încă 2 kilometri pe un drum pietruit, la Cetățuie drumul se termina. De abia așteptam să vedem Cetatea dacică Costești-Cetățuie și Cetatea dacică Cotestești-Blidaru două dintre cele 6 cetăți dacice din munții Orăștiei care fac parte din patrimoniul UNESCO. Am urcat pe un drum abrupt câteva sute de metri și am ajuns în dreptul unui indicator cu numele primei cetăți și un panou cu câteva relatări istorice depre ea.

Ambele cetăți au fost construite în secolul I î.e.n. pe platoul unui deal (514 m înălțime) pentru apărare, ulterior împotriva atacurilor romanilor, mai ales a înaintării lor spre Sarmizegetusa Regia, capitala. Ambele au fost construite cu două incinte înconjurate de un val de pământ în care erau înfipți stâlpi groși din lemn legați printr-o împletitură de nuiele. Pe un stâlp, o plăcuță ne indica acel val pe care doar imaginația noastră îl putea identifica într-o ridicătură de teren înverzită pe care creșteau niște copăcei.

În spatele lui, în partea în care panta era lină a fost ridicat un zid gros de 3 metri cu două fețe. Între ele se afla umplutura din pietre și pământ acoperită cu bârne din lemn. Superior erau postate trunchiuri de copac despicate, înclinate spre exterior pentru a se scurge apa de ploaie și acoperite cu pământ bătătorit pentru a nu putea fi incendiate. Cele două cetăți nu au fost dezgropate decât parțial. Din întregul zid am văzut doar niște blocuri din piatră care parcă susțineau dealul ce se înălța deasupra lor.

Zidul era prevăzut cu bastioane în care la parter se aflau depozite de alimente și muniții, la etaj locuințe și poziție de luptă pentru apărători.

În cele două incinte, unite între ele, se aflau turnuri, unele folosite ca locuințe.

Erau singurele dezgropate, indicate cu plăcuțe, pe care le-am putut vedea, de fapt imagina cu au fost în realitate.

Spre a doua cetate, Costești-Blidaru, trebuia să urmăm o potecă prin pădure aproximativ de 30 minute. Dezamăgite de puținele ruine dezgropate pe care le-am văzut la Cetățuie nu ne-am mai deplasat.

Ne-am întors la mașină și pe un drum ce străbătea o parte din Parcul Natural Grădiștea Muncelului- Ciclovina am rulat 9 kilometri în aproape 20 de minute până la Grădiștea de Munte dorind să vizităm una dintre cele mai mari fortificații dacice situată pe dealul Grădiștei, Sarmizegetusa Regia, fosta capitală a dacilor.

La intrarea în situl arheologic era o cabană mică din lemn în care funcționa Postul de Jandarmi Ordine Publică Grădiște de Munte. Ne-am adus aminte de o știre care relata că o parte din situl dacic a fost distrus în 2011, fără aprobarea arheologilor, pentru construirea unei parcări destinată turiștilor, astfel ne-am explicat prezența jandarmilor acolo.

De la început am remarcat că obiectivele cetății erau bine punctate pentru vizitatori pe plăcuțe explicative. Am intrat prin poarta de vest.

Aveam de străbătut pe jos aproximativ 3 kilometri pe o cărare ce trecea prin pădure și urca la 1.2000 de metri înălțime unde a fost postată cetatea ca unul dintre cele șase puncte strategice din cadrul sistemului defensiv dac, mai ales împotriva armatelor Imperiului Roman, ea fiind nucleul central.

Fortăreața a fost construită pe o suprafață de 30.000 metri pătrați înconjurată de un zid din blocuri masive de piatră, murus dacicus, gros de 3 metri și înalt de 4-5 metri.

În vest, în afara zidurilor cetății a fost o așezare civilă cu locuințe, magazii, ateliere, rezervoare de apă, etc. Prin cercetările arheologice s-a remarcat că standardul de viață în acea perioadă era ridicat, mai ales pentru nobili în casele cărora s-au descoperit țevi ceramice prin care era adusă apa. Din dreptul porții de est începea zona sacră a cetății. Un drum pavat urca până pe o terasă unde atunci se aflau șapte sau opt sanctuare patrulatere care au fost distruse de invazia romană. Accesul era interzis.

drumul pavat

Au fost scoase la iveală două sanctuare circulare. Sanctuarul mare de calcar, cel mai vechi templu de la Sarmizegetusa Regia se afla în partea de sud a zonei sacre. Inițial a fost construit cu 60 de coloane de lemn susținute de discuri masive de calcar (plinte). De pe terasa inferioară urca o scară monumentală din calcar la o platformă pe unde se intra în templu. S-au păstrat pilaștrii de andezit și 7 plinte.

În zonă au fost descoperite ținte de fier ornamentate și medalioane din lut, ultimele depuse ca ofrandă pentru divinitatea căreia îi era dedicat templul. Lângă el s-a descoperit un alt templu care a fost format din 3 șiruri a câte 6 coloane.

Al doilea templu, Templul mare circular, a fost delimitat printr-o centură dublă de andezit, prima din blocuri masive a doua din grupuri de pilaștri. În interior erau patru intrări simetrice delimitate de piloni din lemn placați cu lut.

Urma al doilea perete, cu aceeași structură ca cel exterior, care avea două intrări în încăperea centrală, orientată solstițial.

Acoperișul templului avea formă conică. Era dedicat celui mai mare zeu al dacilor. A fost distrus sistematic de către romani, la fel și un templu mai mic circular care se afla lângă el din care nu s-a putut recupera nimic.

Vis a vis de Templul mare circular se afla Altarul, unic în lumea dacică, amenajat pentru sacrificii ca jertfe aduse zeilor.

Superior era format dintr-un disc central de andezit de la care porneau 10 raze formate din plăci masive. La exterior, în niște adâncituri erau postate piese de marmură mici. Altarul era completat de un șir de 16 blocuri orientate pe axa nord-sud astfel s-a speculat că ar fi avut și o semnificație astronomică. Aceasta era partea vizibilă.

Inferior era format din blocuri de calcar între care era tasat lut. În timpul sacrificiilor lichidele se scurgeau printr-o gaură mică aflată pe una dintre raze într-un jgheab printr-un bloc de calcar în canalul deversor ce trecea prin zona sacră.

În partea de nord a zonei sacre se aflau două temple patrulatere. L-a unul dintre ele păstrat 16 coloane de andezit dintre cele 18 pe care le avea inițial iar la cel de al doilea s-au păstrat doar 5 coloane. Intrarea în temple se făcea prin niște platforme susținute de blocuri din calcar situate pe latura de sud.

Bătăliile dintre daci și romani au durat 165 de ani (106-271) când întreaga Dacie a fost încorporată în Imperiul Roman. După înfrângerea dacilor la Sarmizegetusa Regia s-a stabilit o garnizoană militară romană care, în timp, au dărâmat treptat cetatea. Ei și-au stabilit capitala romană la 40 de kilometri depărtare, Ulpia Traiana Sarmizegetusa. Ruinele cetății Sarmizegetusa Regia împreună cu a celorlalte cetăți dacice din zonă au fost incluse în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO în anul 1999.

Citește și Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Publicat pe 7 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Orăștie, după 3 kilometri am ajuns în comuna Beriu aflată în zona prin care în anul 105 e.n. au pătruns o parte din armatele romane pentru a cuceri cetățile dacice aflate în munți și a-l înfrânge pe Decebal. În pădurea de lângă Cucuiș, un sat aparținător comunei Beriu, se afla Mânăstirea Cucuiș „Sfântul Mare Mucenic Gheorghe”. Pe un drum, cândva construit din beton, am parcurs cei 8 kilometri prin pădurea deasă pentru a o vedea. Noroc cu poarta de lemn în stil maramureșean care a fost postată la intrare în anul 2001, altfel o depășeam.

În acel loc existase o sihăstrie, ultimul călugăr a murit aproximativ în urmă cu 100 de ani. Se spune că a fost îngropat în munte și a făcut să coboare crucea pe apă până la poarta mânăstirii. Troița din lemn, încrustată cu simboluri vechi creștine, a fost protejată cu acoperiș și gard. Era postată pe aleea de intrare spre cele două biserici.

O familie foarte credincioasă din zonă, cu aprobarea Episcopiei, a ridicat o bisericuță cu rol de schit sub care au fost amenajate bucătăria și cămările de alimente, două clădiri mici pentru chilii și un atelier. Bisericuța fiind situată pe o porțiune mai ridicată, au fost construite scări din beton până la intrare.

Accesul în perimetrul mânăstirii era liber, fără frica apariției unor hoți.

În afară de peștii dintr-un heleșteu și păsărele care ciripeau în pădurea înconjurătoare, eram singurele viețuitoare.

La începutul anilor 1990, datorită numeroșilor pelerini care veneau la schit, s-a început construirea unei biserici. Din 2001 la conducerea mânăstirii a fost numit Starețul Andrei care, în timp, a construit 20 de chilii, un altar de vară și o anexă gospodărească.

Biserica nouă a fost terminată în 2011 și sfințită în 2012.

Deși în mânăstire trăiesc doar 3 măicuțe, spre mirarea noastră locul era de o curățenie impecabilă. Am văzut chiar diferite unelte vechi probabil încă folosite.

Culuarul din fața schitului, biserica nouă, de fapt oriunde te uitai erau înconjurate de flori.

Unele în rondouri, altele în ghivece, florile erau păstrate iarna în chilii și replantate primăvara, majoritatea chiar de Starețul Andrei.

Cu liniștea în minte și suflet ne-am întors în comuna Beriu urmând să ne îndreptăm spre Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara.

Orăștie, județul Hunedoara

Publicat pe 5 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Municipiul Orăștie din județul Hunedoara este străbătut de râul Orăștie, numit de localnici Râul Apa Orașului, cu afluentul său Sibiștel. Este atestat documentar din 1224 ca cea mai vestică zonă de colonizare a sașilor din Transilvania, când purta denumirea de Oroșteiu- „Orașul Sașilor”. Zona a fost înconjurată de ziduri de apărare, distrusă de tătari (1241) s-a refăcut rapid. În secolul XV a suferit atacurile năvălitorilor turci.

După înfrângerea de la Mohacs din1526 orașul a fost ocupat de trupele imperiale, din nou în 1602 de trupele generalului Basta care au jefuit și au ucis numeroase persoane. În secolul XVIII pe lângă obligațiile ce constau în încartiruiri, aprovizionare cu alimente și atelaje, etc., s-a declanșat ciuma (1717-1718 și 1738), toate acestea ducând la ruinarea orașului care s-a refăcut cu greu.

În timpul Revoluției de la 1848 a fost pe rând ocupată de cele două forțe ostile, austriecii și maghiarii, după încetarea ei, orașul a devenit sediul Prefecturii Militare Orăștie. La sfârșitul secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, prin reprezentanții ei politici, orașul a jucat un rol important în mișcarea națională românească. S-a înființat Banca „Ardeleana”, numeroase ziare românești, asociații culturale și economice. Din 1995 Orăștie a devenit municipiu.

De la Șebeș Alba, în drumul nostru spre cetățile dacice, la intrarea în municipiul Orăștie am văzut primul element ce evoca acele vremuri. Pe un suport situat în mijlocul unui scuar se afla un balaur cu cap de lup cu gura deschisă și trup de șarpe. El reprezenta Steagul dacic al cărui corp, în acele vremuri, era confecționat dintr-un material care se umfla în bătaia vântului și imita urletul lupilor îngrozind dușmanii.

Am făcut o scurtă oprire în centrul orașului lângă Catedrala Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”, o biserică considerată unicat datorită combinației de stiluri arhitectonice romanic, gotic, bizantin și faptului că e prevăzută cu un singur turn, în stil gotic, cu 5 clopote din bronz.

A fost construită între anii 1936-1943 pe terenul Pieței Maria cedat de autorități cultului ortodox. Interiorul a fost pictat în manieră neo-bizantină. Un rol important l-a avut preotul Ioan Moța, tatăl legionarului cu același nume care a fost „mâna dreaptă” a lui Zelea Codreanu. În perioada comunismului, când instituțiile bisericești erau oprimate, multe clădiri de cult dărâmate, această biserică a fost recondiționată cu ajutorul unor legionari anonimi.

Vis a vis de Catedrală, în mijlocul unui spațiu verde se afla Monumentul Palia, un grup statuar dezvelit în 1974 ridicat pentru a aduce aminte de prima traducere în limba română a Vechiului Testament (1582), Palia de la Orăștie, care a fost tipărită cu finanțarea unor nobili reformați. În acea perioadă a început să funcționeze și o școală reformată iar de la începutul secolului XVIII școli primare românești ortodoxă și greco-catolică. Monumentul a fost creat pentru a ilustra etapele tipăririi cărții astfel pe o parte sunt traducătorii, pe a doua parte meșterii tipografi și pe a treia parte folosirea cărții de către români.

Pe lângă Biblioteca Municipală am intrat pe o stradă pietonală încadrată de clădiri vechi, vara plină de terasele cafenelelor și restaurantelor și ne-am îndreptat spre fosta cetate în incinta căreia se aflau două biserici.

În secolele XIII-XIV a fost ridicată o biserică în jurul căreia s-a dezvoltat fortificația. În secolul XIX a fost grav avariată în urma unui cutremur. Sașii rămași fără loc de rugăciune în urma alungării de către maghiari au construit o nouă biserică, în stil neogotic (1830), actuala Biserică Reformată (calvină). Lângă ea, între anii 1820-1823 a fost ridicată, aproape identică, Biserica Evanghelică Luterană. Cele două biserici au conviețuit până la desființarea Bisericii Române Unite (1948).

Am trecut pe lângă Muzeul de Etnografie și Artă Populară fondat în 1952 pe care l-am remarcat datorită unei plăci inscripționată situată la intrare și ne-am îndreptat spre Primăria Municipiului Orăștie situată în Piața Aurel Vlaicu. Deși în majoritatea orașelot României sediile Primăriilor sunt locate în clădiri impunătoare, vechi sau noi, în Orăștie Primăria se afla într-o clădire obișnuită, zugrăvită cu gust și bine întreținută.

Ne-am întors la parcare și ne-am continuat drumul spre cetatea dacică de la Costești.

Citește și Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive lunare: aprilie 2019

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-3

Orașul Madrid în ploaie-2

Orașul Madrid în ploaie-1

Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena, Madrid, Spania

Castelul Huniazilor județul Hunedoara

Hunedoara, județul Hunedoara

Cetățile dacice din munții Orăștiei județul Hunedoara

Mânăstirea Cucuiș, județul Hunedoara

Orăștie, județul Hunedoara