Arhive lunare: februarie 2025

Orașul Turda, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Turda, din 1968 municipiu încadrat în județul Cluj, este situat în partea de nord a Câmpiei Turzii, în stânga râului Arieș.

Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind numeroase vestigii paleocreștine și urmele unei așezări dacice, ulterior cucerită de romani și transformată în castrul Potaissa, perioadă când la porunca Împăratului Traian s-a creat și drumul care îl lega de Napoca, o copie a miliarului descoperit în comuna Aiton, datat din anul 108, azi fiind postată în orașul Turda.

În anii 166-167 în castru s-a stabilit Legiunea a V-a Macedonica, în jurul căruia s-a dezvoltat o așezare, care s-a dezvoltat mai ales datorită exploatării sării, din 193 fiind ridicată la rangul de municipium și din 198 devenită colonie, exploatare care a continuat și după retragerea romanilor (271).

În secolul VIII Turda aparținea de Voievodatul Gelu, unul dintre cele 3 voievodate care formau Ardealul. În jurul anului 900 a fost cucerit de unguri, până în secolul X colonizat, perioadă din care  Turda a fost prima dată atestat documentar (1075), în ele fiind amintite minele de sare de la Castrum Turda, jumătate din ele, împreună cu mai multe sate din zonă, fiind donate călugărilor benedictini de  Regele Géza I al Ungariei. În secolul XII Turda a devenit reședința Comitatului Turda, în 1288 în oraș având loc prima adunare a nobililor transilvăneni.

Sub Regele Carol Robert de Anjou s-au construit 2 biserici romano-catolice, la mijlocul secolului XVI predate cultului reformat-calvin, care le-a păstrat până azi. Inițial romano-catolică, dedicată Sf. Ladislau, azi Biserica Reformată Turda Nouă, a fost construită în anii 1311-1340 pe locul unei Biserici Romano-Catolice din 1179,în stil gotic timpuriu, în 1504 s-a creat clopotnița în stil baroc și în secolul XV a fost înconjurată de un zid fortificat, de 4-5 metri înălțime, cu contraforturi, prevăzut cu  6 bastioane semicirculare și unul pătrat, în care locuia clopotarul, până azi supraviețuind doar unul din turnurile semicirculare și cel pătrat, prin care se intră în curtea bisericii. În decursul timpului a fost avariată în timpul conflictelor militare și de fiecare dată reparată, în secolul XVIII nava principală fiind refăcută în stil baroc.

Biserica Romano-Catolică Sf. Maria”, menționată în 1332 într-un registru papal de impozite, azi Biserica Reformată Turda Veche, a fost construită în cadrul Mânăstirii Ordinului Sf. Augustin. În jurul anului 1400 a fost reconstruită în stil gotic și în perioada 1445-1455 împrejmuită cu un zid de apărare, prevăzut cu 4 bastioane, când corul a trebuit demolat, biserica fiind prea mare pentru structura zidurilor.

Numeroasele bătălii desfășurate în decursul timpului au avariat zidurile, dar au fost refăcute treptat, în secolul XVII construindu-se și un turn-clopotniță, care s-a prăbușit în 1862, fiind înlocuit cu actualul turn (1904-1906), de 60 metri înălțime, prevăzut cu un ceas. Apoi bastioanele au fost demolate, pe locul loc fiind construite clădiri, până azi supraviețuind doar ruinele celui din sud-vest.

Pe locul bastionului din nord-vestul fortăreței s-a construit Casa Cămării de Sare, vamă pentru sarea extrasă la Turda. În secolul XVI a fost transformat în Palat Princiar, reședință a Principelui Ardealului Sigismund Báthory, până în secolul XVII extins spre nord și vest, și în perioada 1886-1887 consolidat, când la exterior s-au creat contraforți și prevăzut cu un balcon, primind forma actuală. Palatul a găzduit câteva din cele 127 de Diete ale Transilvaniei, ținute în Evul Mediu la Turda. Din 1929 a găzduit Casa de Cultură Turda, apoi la inițiativa Dr. Rațiu, cu ajutorul istoricului Ioan Russu, s-a  amenajat Muzeul de Istorie, inaugurat în 1951, care azi etalează monede, înscrisuri, obiecte descoperite de arheologi, începând din perioada romană.

În 1366 Regele Ludovic I al Ungariei a emis Decretul de la Turda, prin care accesul la statutul de nobil se putea face doar de către cei ce aparțineau cultului romano-catolic și care trebuiau să dețină un certificat regal prin care li s-au atribuit terenurile avute în posesie. Neîncadrându-se în acele condiții, treptat clasa nobiliară română a dispărut. În plus birurile fiind tot mai mari, populația devenind tot mai nemulțumită, s-a alăturat Răscoalei de la Bobâlna (1437-1438), care a fost înăbușită și în același an la Turda s-a întrunit Adunarea Generală a nobilimii maghiare din Transilvania, care a aprobat documentul ”Unio Trium Nationum” (Fraterna Unio), prin care se aliau cu clerul catolic, sașii și secuii din Transilvania, eliminând total  iobagii, majoritar români, din viața politică și socială.

Pe locul unei biserici romano-catolice vechi (1342), devenită prea mică, în perioada 1475-1504 s-a construit o altă biserică, cu hramul „Sf. Nicolae; Sf. Martin”, în a cărei structură a fost încadrată și biserica veche, din ea supraviețuind până azi 2 chei de boltă. Clădirea din piatră, în stil gotic, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, alipit în zona actualei intrări în biserică și înconjurată de un zid de apărare, de 12 metri înălțime, în secolul XVIII distruse de un incendiu.

În ea Dieta Transilvaniei a promulgat Edictul de la Turda (1568), emis de Ioan Sigismund Zápolya, Regele Ungariei și Principe al Transilvaniei,  primul decret de toleranță religioasă prin care s-au stabilit ca religii de stat catolicismul, luteranismul, calvinismul, unitarianismul și acceptată religia ortodoxă. În același an biserica a fost predată Bisericii Unitariene, care a deținut-o până în 1721, când a fost retrocedată romano-catolicilor, devenind  Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

În incendiul din 1822 turnul-clopotniță, bolțile corului și navei s-au prăbușit. Ulterior a fost reconstruită, consolidată la exterior cu contraforturi și interiorul refăcut în stil neo-baroc.

În 1903 a fost renovată și 2 ani mai târziu dotată cu orgă. În Al Doilea Război Mondial fiind avariată, în 1945 a fost reparată, în 1961 s-a restaurat interiorul, lucrări care aveau loc și 2024, anul vizitei mele.

În 1467 Regele Matei Corvin l-a numit pe unchiul său Miklós Oláh Prefect al Salinelor din Ardeal, cu sediul la Turda. Acesta a permis minerilor români, ortodocși, să-și construiască propria biserică, numită „Biserica Tăietorilor de Sare”, azi Biserica Șovagăilor „Preasfânta Treime” din cartierul Turda Nouă. În 1709 a fost preluată de greco-catolici, care au reconstruit-o în forma actuală. Sub comuniști cultul fiind interzis, biserica a fost folosită de Biserica Ortodoxă Română, care i-a modificat interiorul.

Viața minerilor fiind foarte grea, în 1514 ei s-au alăturat Războiului Țărănesc condus de Gh. Doja, ulterior Răscoalei Horea, Cloșca și Crișan (1784).

În secolul XVIII în cartierul Turda Nouă s-au stabilit călugări franciscani. Sprijiniți de romano-catolici, care nu mai aveau biserică proprie, fiind preluată de unitarieni, în 1733 au cumpărat moșia Gyárfás de pe Calea Clujului și până în 1737 au construit Biserica Franciscană „Sf. Rege Ladislau”, în stil baroc.

În 1951 călugării au fost deportați în lagărele de muncă silnică, biserica fiind îngrijită de ultimul franciscan rămas, părintele Izidor, până la moartea sa (1994).

Din 2005 a intrat sub administrația bisericii romano-catolice, în ea fiind oficiate și slujbele greco-catolice pentru enoriașii din zona centrală și Turda Nouă. 

După ce Regele Iosif II a emis Edictul de toleranță religioasă (1781), la mijlocul secolului XIX românii ortodocși și-au construit pe deal, în apropierea cimitirului, o Biserică de lemn, care a fost distrusă de un trăsnet (1861) și înlocuită temporar cu o Biserică de lemn adusă de la Sălciua. Ajutați de Mitropolitul ortodox Andrei Șaguna, care a instituit o colectă publică, în perioada 1861-1865 au construit actuala clădire din piatră și cărămidă, Biserica Între Români „Adormirea Maicii Domnului”, numită după cartierul în care se afla. În 1919, cu ocazia vizitei Regelui Ferdinand și a Reginei Maria la Turda, pictura interioară a fost restaurată. În 1942, în cadrul reparațiilor generale efectuate, s-a construit un nou turn, în locul celui vechi, care s-a dărâmat nu după mult timp de la construcția bisericii.

Deoarece, pentru a participa la slujbe, credincioșii greco-catolici trebuiau să se deplaseze până în Turda Nouă, la inițiativa Protopopului greco-catolic Basiliu Rațiu și finanțată de familia sa, în apropiere de Biserica Între Români  s-a construit Biserica Greco-Catolică a Rățeștilor „Adormirea Maicii Domnului” (1839), numită după ctitorii ei. În decursul timpului slujbele au fost oficiate de preoți din familia Rațiu, o parte dintre ei fiind înmormântați în curtea bisericii. Sub comuniști cultul fiind desființat, în 1948 biserica a fost preluată de ortodocși, care au realizat actuala pictură interioară (1965-1966) și au renovat clădirea de mai multe ori.

Din 1876 Turda a devenit reședința Comitatului Turda-Arieș.  Intelectualii români, dorind libertate națională și socială, au format un comitet, din care făceau parte Simion Bărnuțiu, George Barițiu, Ioan Slavici, etc., întâlnirile având loc în casa Dr. Ioan Rațiu, din 1892 președinte al Partidului Național Romȃn din Transilvania. Acolo s-a redactat Memorandumul, care cuprindea doleanțele românilor din Ardeal. În 1892 Dr. Rațiu, împreună cu o delegație de 300 de români, s-au deplasat la Viena, pentru a-l prezenta Împăratului Franz Josef . Acesta i-a trimis la Budapesta, unde guvernul i-a acuzat de trădare, i-a arestat și închis în închisoarea de la Seghedin. După un an Rațiu a fost eliberat, s-a retras la Sibiu, unde a locuit până la deces. În amintirea lui în 1930 lângă Primăria Turda s-a postat statuia Dr. Ioan Rațiu. 

Palatul Primăriei, în stil neo-renascentist, a fost construit în perioada 1884-1886, în partea de est a Pieței de Fân, pe locul unor case achiziționate și demolate, ca sediu al Prefecturii.

După desființarea Comitatului Turda- Arieș (1920) a devenit sediul Primăriei.

Lângă Prefectură s-a construit un palat în stil neoclasic, reședință a prefectului și subprefectului. Ulterior pentru o perioadă de timp a fost ocupat de Judecătoria Turda. Azi în el funcționează Banca Comercială Română (BCR).

La începutul secolului XX, orașul fiind în plină dezvoltare, în centru s-au construit și alte clădiri impunătoare, din 2015 unele înscrise pe lista monumentelor istorice din județul Cluj.

În 1901-1902 fostul bastion de nord-est al fortăreței medievale, depozitul cizmarilor-tăbăcarilor și poarta Palatului Princiar au fost demolate, pe locul lor fiind construit Palatul Poștei și Finanțelor, în stil eclectic și neobaroc. Ulterior pentru o perioadă de timp a funcționat Primăria, postbelic fiind ocupat de Întreprinderea Comercială de Stat, Oficiul de Pensii și Oficiul Brațelor de Muncă.

Teatrul Național „Aureliu Manea”, clădire în stil eclectic cu elemente Secession, neobaroc și neorococo, a fost construit în perioada 1901-1904 ca sală de spectacole, în care se desfășurau și diverse evenimente (Vigado). După 1921 în ea au funcționat „Casina Intelectualilor Români” și cinematograful particular „La Grecu”, ulterior numit „Arta”, din 1922 și „Societatea Amicii Artelor”,  în anii 1950 fiind inaugurat Teatrul de Stat, din 2014 numit după renumitul  regizor, dramaturg și prozator. Azi clădirea găzduiește și Biblioteca Municipală „Teodor Murășanu”.

În zona teatrului, lateral de Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”, se află statuia Mihai Viteazul, din bronz, înaltă de 3,5 metri, situată pe un postament înalt. A fost inaugurată de Ziua Forțelor Armate (1988) în Piața Republicii și după sistematizarea centrului orașului mutată în actuala locație (2022). 

Începând cu secolul XX orașul s-a industrializat, în 1911 înființându-se Întreprinderea chimică „Solvay”, apoi Fabrica de ciment și cărămizi (1913-1914), Fabrica de sticlă (1921), etc. Azi pe una din laturile Pieței Romane se poate vedea Fosta Fabrică de Bere Mendel, construită de un evreu bogat (1756-1814), clădirea principală fiind terminată în 1911, în anii 1920 numită  „Fabrica de Bere Turdeana”. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost dezafectată, sub comuniști naționalizată (1947), ulterior cumpărată de „Fabrica de Bere Ursus” din Cluj-Napoca, apoi privatizată. Producția de bere fiind scăzută, proprietarii au închis-o și în 2006 vândut-o familiei Rațiu, care a dorit să creeze pe acel loc un Mall, proiect care nu a fost realizat.   

În 1921 la Turda s-a înființat Protopopiatul Ortodox Român.

De el aparține administrativ Catedrala Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

A fost construită (1926-1935) pe un teren cumpărat de Primărie, din donațiile făcute de Banca Arieșeană, Societatea Femeilor Ortodoxe, diverse întreprinderi și persoane particulare, la inițiativa Protopopului Iovian Mureșan, care ulterior a fost înmormântat sub altarul ei, cu un turn-clopotniță asemănător unei cule oltenești, interiorul fiind pictat cu scene și personaje biblice. În timpul lucrărilor de restaurare din 1986 în partea stângă, lângă intrare, s-a descoperit o pictură ce-l prezintă pe Regele Carol II, în uniformă de general de vânători de munte, purtând pelerina „Ordinului Mihai Viteazul”, sub comuniști ascunsă sub un strat de vopsea.

În fața catedralei se află Monumentul Eroilor Aviatori, postat în 1942 în memoria celor 15 aviatori români căzuți în luptele aeriene purtate împotriva aviației sovietice în Al Doilea Război Mondial. Pe un soclu înalt din blocuri de piatră cioplită e așezat un vultur din bronz cu aripile întinse, purtând în ghiare o sabie și o cruce în cioc. În timpul recondiționării (2008) la baza lui s-a postat o placă inscripționată cu numele eroilor.

În timpul războiului, pentru respingerea trupelor hitleriste-horthyste, la Turda s-au purtat lupte grele, soldate cu multe decese. În memoria lor, în 1995 s-a postat Monumentul „Martirii de la Turda”, cu o placă pe care sunt inscripționate numele eroilor. 

În zona Primăriei se află Monumentul Eroilor Revoluției din 1989, pe placa de la baza lui fiind inscripționate numele celor 14 eroi.

Azi la parterul caselor de epocă din centrul orașului funcționează diverse magazine, firme și restaurante, pe trotuarele largi vara fiind amenajate numeroase terase, un loc de promenadă și recreere a localnicilor.

Pe o străduță, lateral de artera principală centrală, se află Castelul Vânătorului, un complex hotelier cu restaurant și terase, spre care m-am îndreptat după vizitarea orașului.

A fost creat imitând forma unui vechi castel, cu turnuri, creneluri, drapele vechi fluturând în vânt, clădirile înconjurând o curte decorată cu plante și statui, amenajată cu terase, unde am servit și eu un ceai.

Cheile Borzești, Cascada Ciucaș și Cheile Turzii, jud. Cluj

Publicat pe de
Răspunde

Deși era luna iunie (2024), fiind timp frumos și cald, ne-am hotărât să petrecem sfârșitul de săptămână în zona Turda, județul Cluj, prima zi fiind destinată unor drumeții în Munții Apuseni. Dimineața devreme am pornit la drum, de la Arad până la primul obiectiv, Cheile Borzești, urmând să rulez cam 2 ore jumătate pe autostradă și încă 38 kilometri pe drumuri naționale.

Am parcat lângă Cabana Buru, situată în apropierea satului Buru și, străbătând pădurea, după 5 minute am intrat pe Cheile Borzești, din 1994 declarate rezervație naturală.

Încă din jurasic râul Borzești, curgând la vale, unde se varsă în râul Arieș, a săpat formațiunile calcaroase și în milioane de ani s-au format cheile. În el deversându-se și alte căderi de apă, în timp s-au format cascade, azi împărțite în Cascadele Inferioare și Cascadele Superioare, care pot fi văzute urmând semnele indicatoare plasate pe stânci sau copaci, traseul dus-întors durând cca. 2 ore.

Pentru a străbate mai ușor unele porțiuni, în care albia râului acoperă de multe ori potecile, pe partea dreaptă a versanților au fost postate cabluri și suporturi metalice.

Urmând albia râului, aproape secat, am ajuns la prima cascadă. Curgea  doar un firișor de apă…

Sărind, sau urcând bolovanii, în unele zone ajutându-ne de cabluri, am ajuns la altă cascadă, și aceasta aproape secată.

Se pare că schimbările climatice, de care nu ținusem cont, au atacat serios natura.

De acolo până la Cascadele Superioare am fi avut de străbătut un drum monoton, plin de bolovani, mai puțin luminat. Cum la acea oră eram singurii vizitatori, neavând pe cine întreba dacă cascada mare avea debit, am decis că vom relua circuitul în alt sezon.

Dezamăgiți, ne-am întors la mașină și ne-am îndreptat spre Cheile Turzii.

După podul de la intrarea în satul Cheia, am virat la stânga și am parcurs cei 2 kilometri neasfaltați, paralel cu râul Arieș, până la o barieră, unde am parcat.   

Urmând râul Hășdate, după cca. 150 metri am ajuns la Cascada Ciucaș, o cădere de apă de cca. 4-5 metri înălțime, formată de râul Hășdate care, ieșind din Cheile Turzii, după ce formează un defileu, se îngustează și formează cascada, cu un mic lac la bază, apoi se varsă în râul Arieș.  

Fiind caniculă și sâmbătă, locul era plin de turiști zgomotoși, care se bălăceau în apele răcoroase, așa că nu am putut savura imaginea cascadei.

În aceeași perioadă (jurasic) cu râul Borzești și râul Hășdate a săpat rocile de calcar, formând în timp Cheile Turzii, azi rezervație naturală de tip mixt, în ea existând peste  1.000 de specii de plante, 67 specii de animale, fluturi, batracieni, etc. Dorind să străbatem o parte din ele, ne-am întors în satul Cheia și după 4 kilometri spre nord am parcat în apropierea intrării în chei, loc amenajat cu parcare imensă, restaurante, terase, tonete cu diverse mărfuri, etc.

Cheile se întind pe aproximativ 1,3 kilometri, mărginite de versanții abrupți, cu creste ascuțite, având în unele locuri până la 200 metri înălțime.

În versanți se află aproximativ 50-60 de peșteri, firide și arcade ale celor prăbușite în timp, între care Peștera Cetățeaua Mare, de 123 metri lungime, numită și Peștera lui Balica, după haiducul Nichita Balica, din Petreștii de Jos, participant la Răscoala condusă de Gheorghe Doja (1514), care s-a adăpostit în ea.

În anii 1711-1712 în chei s-au adunat și adăpostit participanții la Războiul de Independență condus de Rákóczi, numit și Răscoala Curuților.

Pentru a le putea parcurge mai ușor, peste râul Hășdate s-au creat 4 punți, Podul Peșterilor, Mijlocul Cheii, Vizuina Spălată și Portița Cheilor, care permit trecerea de pe un mal pe celălalt.

Datorită verticalității pereților, în zonă sunt amenajate peste 200 de trasee de alpinism și escaladă, foarte frecventate, anual pe ele desfășurându-se și concursuri.

Parma, Italia- Piazza Giuseppe Garibaldi și Piazzale della Pace

Publicat pe de
1

După ce am vizitat o parte din orașul Parma, Italia, urmând strada Republicii am intrat în Piazza Giuseppe Garibaldi, numită după generalul republican care a participat la războaiele purtate pentru Unificarea Italiei, unde în 1893 a fost postat Monumentul Garibaldi, statuia din bronz prezentându-l pe general sprijinindu-se cu mâinile pe sabie. În spatele lui piața e mărginită de fostul Palat al Guvernatorului (Palazzo del Governatore), construit în secolul XIII, modificat în timp și modernizat în 1760, când pe turnul central s-a creat o nișă în care s-a plasat statuia Fecioarei Maria, în 1829 adăugându-se un cadran solar. Azi în palat funcționează birouri administrative ale EFSA, din 2010 corpul central fiind ocupat de Muzeul de Artă Modernă și Contemporană. 

Pe altă latură a pieței se află Primăria Parma (Palazzo del Comune), formată din 2 clădiri alipite în unghi drept, cea mai veche fiind Palazzo del Podesta, construit în perioada 1221-1240 și modificat în timp. În secolul XVI,  numit Palatul Căpitanului Poporului (Palazzo del Capitano del Popolo), era prevăzut cu un turn, în care funcționa închisoarea orașului, care în 1606 s-a prăbușit.

După ce turnul a fost demolat, palatul a fost extins, în anii 1627-1673  fiind construită clădirea cu arcade înalte, mărginite de perechi de pilaștri, ce încadrează nișe. În1870 o nișă de pe fațada dinspre Piazza Garibaldi a fost decorată cu Monumentul Antonio Allegri, pictor aparținând „Școlii din Parma”, numit și Correggio (1489-1534), o statuie din marmură albă ce-l prezintă cu pensula într-o mână, privind panoul ce urma să-l picteze, ținut în cealaltă mână. În decursul timpului în nișe au fost postate plăci comemorative, între care cea a lui Giuseppe Mazzini (1805-1872), politician, jurnalist și revoluționar italian, sau cea care îi amintește pe eroii din războaiele coloniale desfășurate în Libia, Somalia și Etiopia (sec. XIX).

Pe latura de pe strada Revoluției, pe zidul dintre 2 portale, în 1829 s-a creat o fântână și deasupra ei s-a postat o copie a Monumentului din curtea Palatului Cusani, azi Casa Muzicii, după care a fost numită Fântâna Hercule și Anteo (Fontana di Ercole e Antteo), sau Fântâna cu cele 2 brațe (I du brase).

În Piazza Giuseppe Garibaldi, vis a vis de Primărie, se află Biserica Sf. Ap. Petru (Chiesa San Pietro Apostolo), atestată documentar din anul 955, reconstruită în anii 1418-1492 în stil gotic și încredințată Ordinului  Sf. Ieronim (1516) care 2 secole mai târziu au demolat-o și până în 1762 au construit actuala biserică, în stil neoclasic, pe care au deținut-o până în 1867, cu excepția perioadei ocupației franceze, când Napoleon a suprimat ordinele religioase. 

Prin stânga ei am părăsit piața și am urmat strada Universității, pentru a vedea Biserica Sf. Rocco (Chiesa San Rocco), construită în timpul unei epidemii de ciumă și dedicată sfântului vindecător al bolii (1528-1564).

Lucrările au fost începute de Frăția Sf. Ioan, apoi au fost preluate de iezuiți, care au finalizat-o și lângă ea au ridicat Colegiul Iezuit, inaugurat în 1599. A fost reconstruită în perioada 1737-1750, apoi s-a ridicat turnul-clopotniță (1754) și s-a creat sacristia învecinată.

În 1768 Ferdinand de Bourban a expulzat iezuiții din Ducatul Parma, biserica fost preluată de Congregația Sf. Lazăr (lazariști), în 1810 a fost cedată Ordinului Sf. Ursula și din 1916 redată iezuiților. 

În altarul principal, încadrată de coloane de marmură, se află pictura ce-l prezintă pe Sf. Rocco vindecând bolnavii de ciumă (1831).

În capela din stânga lui este păstrat monumentul funerar al Contesei Jacinta Sanvitale.

În biserică s-a păstrat orga din 1757, în decursul timpului modificată de mai multe ori.

Azi biserica și sacristia învecinată sunt folosite de Centrul Pastoral al Universității Parma și Conservatorul de Muzică „Arrigo Boito”.

Într-o piață din spatele Palatului Guvernatorului se află Basilica Santa Maria della Steccata, pe locul unde în 1392 s-a construit un Oratoriu dedicat Sf. Ioan Botezătorul, ulterior folosit pentru fetele gravide necăsătorite, când pe fațadă a fost postat tabloul Fecioarei care alăptează, la care venind tot mai mulți pelerini, au numit-o Madonna della Stecca. Clădirea fiind prea mică, în perioada 1521-1527 s-a construit actuala bazilică, în formă de cruce grecească, acoperită de un dom. Interiorul, format din nava centrală, 4 abside, 4 capele laterale, prezbiteriul cu altarul principal,  a fost pictat în frescă, tabloul din spatele altarului principal prezentând fecioarele înțelepte (virgine) și cele nesăbuite (gravide). Bazilica a fost dotată cu 2 orgi, situate pe lateralele ușii de intrare. 

Deși Congregația a dorit să o doneze Ducelui de Parma și Piacenza, în 1718 Papa Clement IX a predat-o Ordinului Sf. Gheorghe.  În 1823 la cererea Mariei Luisa de Austria, soția lui Napoleon, Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, în criptă au fost postate rămășițele Ducilor Farnese și Bourbon. 

Lângă bazilică în 1879 s-a postat Monumentul Parmigianino, prezentând statuia pictorului Francesco Mazzola, care a pictat o parte din frescele bazilicii, situată pe un piedestal înalt, la baza căruia s-a creat o fântână decorată cu sculpturi, numele monumentului reprezentând porecla acestuia. 

  Vis-a-vis de bazilică se află Biserica Sf. Alexandru (Chiesa Sant Alessandro), cu mânăstirea alăturată, fondate în 835 de Regina Cunegonda pentru Ordinul Benedictin. În 1527 biserica a fost reconstruită, un secol mai târziu i s-a ridicat turnul-clopotniță, a fost modificată în stil baroc, interiorul a fost ornat cu fresce și statui (1622-1626) și în 1784 s-a creat fațada neoclasică, biserica primind forma actuală. Într-o urnă de marmură, situată sub altarul principal, se păstrează moaștele Sf. Alexandru, donate în 1837 de Papa Grigore IV.

Pe o parte din terenul mânăstirii, la cererea Ducesei Maria Luisa, în anii 1821-1829 s-a construit Teatrul Regal (Teatro Regio), vechiul Teatru Ducal (1689) fiind neîncăpător și depășit. Pe fațada principală, în stil neoclasic, s-au creat un portic mărginit de 10 coloane ionice, la al doilea nivel o fereastră flancată de basoreliefuri prezentând zeitățile romane ale muzicii, deasupra un timpan triunghiular decorat cu un basorelief prezentând o liră și lateral de ea 2 măști antice. În 1860 teatrul a intrat în posesia Municipalității Parma, care i-a schimbat numele în cel actual. La scurt timp, din lipsa fondurilor, a fost închis, fiind redeschis după un referendum al populației orașului (1894).

De acolo, îndreptându-mă spre râul Parma, am trecut pe lângă Biserica Sf. Bartolomeu (Chiesa San Bartolomeo). Prima biserică a fost  construită în anii 800 de Regina Cunegonda, care a plasat în ea moaștele Sf. Sabina. În 1139, în preajma sărbătorii Sf. Bartolomeu, un mare incendiu a distrus clădirile înconjurătoare, dar biserica a scăpat neatinsă, ea fiind avariată doar de marele potop din 1180, ulterior refăcută. Deteriorându-se în timp, în perioada 1560-1610 a fost înlocuită cu actuala biserică, dedicată Sf. Bartolomeu, clădire în stil renascentist, având fațada principală decorată cu statuile Sf. Sabina și Sf. Bartolomeu.

Interiorul e format dintr-o singură navă și câte 4 capele laterale, despărțite prin pilaștri cu capiteluri corintice.

Altarul principal, din marmură, e decorat cu o pictură care prezintă martiriul Sf. Bartolomeu. În 1732 biserica a fost dotată cu orgă, plasată pe lateralele prezbiteriului.

În apropierea ei se află Piazza della Ghiaia, numită după locul pe care a fost creată, zonă de pietriș și mâl, rămasă după potopul din 1180, când râul  Parma a inundat mari teritorii, apoi s-a retras, schimbându-și cursul spre vest. Construindu-se noi clădiri, s-a delimitat piața, din 1227 devenită târg, în special de animale (bovine), în secolul XVI, sub Primul Duce de Parma, Pier Luigi Farnese, în ea fiind amenajat și locul execuțiilor. În timp piața a fost modificată, în secolul XIX modernizată, când s-au construit o hală pentru bovine, o clădire pentru măcelărie și piața de legume și fructe s-a mutat în ea. Bombardamentele din 1944 au avariat grav unele construcții, înlocuite în timp cu tarabe, în 2012 acoperite cu o structură de sticlă, azi fiind folosită pentru vânzarea diverselor produse, nu doar alimentare.

Mergând de-a lungul râului Parma, am ajuns la Podul Verdi (Ponte Verdi), pod din piatră construit în perioada 1821-1825, numit după Giuseppe Verdi, renumitul compozitor italian, născut în Roncole (1813), localitate situată în apropierea orașului Parma.

Am părăsit râul și, pe sub arcadele Palatului Pillota (Palazzo della Pilotta), m-am îndreptat spre Piazzale della Pace.

Palatul a fost construit în anul 1561 ca reședință a familiei Farnese. Ulterior extins, delimitând 3 curți, o parte a fost ocupată de administrația Curții și Statului, alta devenind sediu militar (1580; 1602-1611).

Una dintre curți, Cortile del Guazzatoio, a fost folosită de soldați pentru recreere, în timpul liber în ea desfășurându-se partide de „pelota”, joc sportiv spaniol, după care palatul și-a primit numele. Era conectată cu Grajdurile Ducale, realizate din piatră (sfârșitul sec. XVI), care pot fi vizitate și azi.

În palat se desfășurau și evenimente culturale, spectacole de teatru, concerte, etc.

În timpul bombardamentelor din 1944 palatul a fost grav avariat. Ulterior a fost refăcut și restaurat. Azi în Complexul Monumental Pilotta se pot vizita Teatrul Farnese (1618-1732, refăcut postbelic), Muzeul Național de Arheologie (fondat 1760), Muzeul Național de Artă, Biblioteca Palatină (fondată 1761, deschisă publicului 1769),  din care se accesează Muzeul Bodoni (muzeul tipografiei, inaugurat 1963).

În fața lui se întinde Piața Păcii (Piazzale della Pace), amenajată în spațiul ocupat anterior de Teatrul Reinach și Palatul Ducal, distruse de bombardamentele din 1944. Pe latura sudică a pieței se află Palatul Provinciei (Palazzo della Provincia), construit în perioada 1833-1841, la ordinul Ducesei Maria Luisa, adiacent Palatului Dogilor, ca sediu al Corpului de Gardă, în 1913 etajat. Avariat de bombardamente,  postbelic a fost refăcut și din 1953 a devenit sediul administrației publice.

În apropierea lui, în 1956 s-a inaugurat Monumentul Partizanului (Monumento ai Partigiano), dedicat Rezistenței Italiene, la eveniment fiind prezent și Președintele Republicii Italia. Pe un soclu înalt din piatră, imitând stâncile unui munte, e situată statuia ce prezintă un luptător cu arma îndreptată spre inamic. În spatele lângă o parte din zidul unei case distruse, o altă statuie prezintă un partizan căzut în luptă. 

Pe locul fostei Biserici Sf. Petru Martir, demolată în 1813, în piață s-a creat un bazin mare cu fântâni, întins de-a lungul zidurilor Palatului Pilotta, azi loc de relaxare pentru mulți localnici și vizitatori.

Trecând de el se ajunge la Monumentul Giuseppe Verdi. Inițial construit în fața Gării Parma (1913), format dintr-un arc de triumf, decorat cu statui, continuat pe laterale de terase cu arcade, fiind avariat de bombardamentele din 1944, postbelic a fost demolat și construit în piață actualul monument, pe care s-au postat câteva din statuile salvate de la fostul monument.

În partea de nord a pieței se află fostul Palat al Finanțelor (Palazzo del Intendenza di Finanza), construit în 1760 de primul ministrul Guillaume du Tillot, care a achiziționat câteva clădiri din zonă și le-a transformat, devenind sediu ministerial, după care a fost numit și  Palatul Ministerelor (Palazzo dei Ministeri). Au funcționat până în 1808, sub Napoleon palatul fiind ocupat de Prefectură, ulterior de Ministerele de Interne și Finanțe. Din 2011 a devenit sediul Carabinierilor.

Aici s-a terminat pentru mine vizitarea orașului Parma. Văzând cât e ora, am luat viteză spre gară, ca să prind trenul de întoarcere la Bologna, unde eram cazată.

Parma, Italia- prin oraș spre centrul istoric

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Parma este situat în partea de nord a Italiei, în Regiunea Emilia-Romana. A fost creat în anul 183 î.e.n. ca și colonie romană pe drumul ce unea Roma cu partea nordică a Imperiului Roman. Devenind un punct strategic și comercial important, în decursul timpului a fost atacat de barbari, ocupat de huni, apoi de longobarzi, în 1545 Papa Paul III dând orașul lui Pier Luigi Farnese, familie care a condus Ducatul de Parma  până în 1731.

În secolul XIX armatele franceze au cucerit zona, Napoleon a pus-o la guvernare pe pe a doua sa soție, Arhiducesa Maria Luisa a Austriei, în 1817 aceasta devenind Ducesă de Parma, Piacenza și Guastalla, care a condus până la moartea sa (1847), perioadă în care orașul a fost remodelat, s-au construit noi palate, piețe, s-au reorganizat vechile cartiere, etc. Din 1860 Ducatul Parma a fost anexat Regatului Italiei.

Orașul Parma fiind situat în apropiere de Bologna, unde eram cazată, m-am hotărât să-l vizitez. După o oră cu trenul am ajuns la Gara Parma (Stazione di Parma), inaugurată în 1859, când s-a finalizat calea ferată Piacenza-Bologna. În timp a fost extinsă cu 2 corpuri laterale mai mici și în perioada 2007-2014 modernizată.

În partea laterală a fațadei principale se află statuia lui Carlo Alberto Dalla Chiesa, fostul prefect al orașului și General al carabinierilor, asasinat în 1982 la Palermo într-un atentat mafiot.

Am urcat pe lângă Monumentul Vittorio Bottego, inaugurat în 1907 în memoria ofițerului  armatei italiene, unul dintre primii exploratori occidentali din Jubaland (sudul Somaliei) și sudul Etiopiei, unde a condus 2 expediții. Statuia din bronz a exploratorului, îmbrăcat în uniformă colonială, e situată pe un „munte” din bolovani, ridicat pe o platformă, dotată cu un rezervor din care se revarsă apă, lateral de el aflându-se 2 statui prezentând războinici înaripați, reprezentând râurile Omo și Juba.

Deși timpul îmi era limitat, la amiază trebuind să mă întorc în Bologna, nu m-am îndreptat direct spre centrul orașului, ci am intrat pe străduțele din est, unde doream să văd câteva biserici și clădiri istorice.

Biserica Sf. Tereza a Pruncului Isus (Chiesa Santa Teresa del Bambin Gesù) a fost creată de Confraternitatea Rossi care în 1604 a folosit un mic Oratoriu al Bisericii Sf. Barnaba, ulterior transformat în Biserica Noii Treimi (1617). Până în secolul XVII clădirea a fost extinsă de 3 ori și în perioada 1862-1864 a primit forma actuală, cu fațada din marmură, în stil neo-renascentist, deasupra ușii de intrare ornată cu un basorelief ce prezintă Trinitatea.

Interiorul prezintă o singură navă, mărginită de câte 3 capele laterale. 

Prezbiteriul e acoperit de o cupolă prevăzută cu ferestre, sub ea fiind postate statui prezentând sfinți.

Altarul principal e decorat cu pictura prezentând Trinitatea, încadrată de un oval aurit, mărginită de 2 coloane de marmură răsucite, în jurul ei fiind postate statui de îngeri.  

În corul din stânga altarului e postată orga din 1788, modificată la începutul secolului XX și restaurată în 2013.

În 1920 biserica a fost preluată de Ordinul Carmeliții Desculți și din 1973 a fost declarată biserică parohială.

Biserica  Sf. Francisc de Prato (Chiesa San Francesco di Prato), construită în secolul XIII, în cadrul unei mânăstiri, a fost prima biserică franciscană din oraș. În 1461 pe fațadă a fost creată o rozetă cu 16 raze, număr considerat de ocultiștii medievali ca reprezentând Casa lui Dumnezeu. În timp numeroase personalități au aderat la Ordinul Franciscan și unele au fost înmormântate în biserică, care în timp a devenit sediul central al Ordinului Minorit. Sub Napoleon ordinele religioase fiind desființate, biserica și turnul-clopotniță  au fost transformate în închisoare, care a funcționat până în 1993. După ce a fost restaurată (2018), în 2021 a fost redeschisă ca biserică.  

Vis a vis de ea se află fostul Palat Cusani (Palazzo Cusani), construit în 1450 pentru familia de nobili originari din Milano, cărora le poartă numele.  Au deținut-o până în 1612, când au donat-o Municipalității, care a reamenajat-o, când curtea interioară a fost înconjurată cu logii mărginite de arcade susținute de coloane și în ea s-a mutat Universitatea Parma, Facultățile de Medicină și Drept, care au funcționat până în 1768.

După 10 ani Ducele Ferdinand I de Bourbon a mutat în clădire monetăria (zecca) și în centrul curții interioare a adus de la Palatul Grădinii statuia Hercule și Anteo. În 1820 Ducesa Maria Luisa a preluat palatul, l-a conectat cu penitenciarul, a înlăturat monumentul și s-a mutat în el. Între anii1924-1983 în el a funcționat o școală medie, în Al Doilea Război Mondial o parte din clădire fiind transformată în adăpost antiaerian. Școala a fost mutată după cutremurul din 1983, care a avariat clădirea. Ulterior a fost refăcută, în curte s-a readus statuia, din 2002 devenind sediul Casa Muzicii (Casa della Musica), cu sală de concerte (158 locuri), auditoriu, bibliotecă, săli de clasă, etc. și al Institutului Național de Studii Verdi.

În fața clădirii, celebrând bicentenarul nașterii muzicianului, a fost postată statuia lui Giuseppe Verdi. Din bronz, cântărind cca. 400 kilograme, în mărime naturală, compozitorul e așezat pe marginea unei bănci, într-o poziție relaxată, cu o mână parcă dirijând.

Pe cealaltă parte a străzii în secolul XVII a existat Biserica Sf. Elisabeta. După ce a fost restaurată, din 2007 în ea funcționează Casa Sunetului (Casa del Sono), un muzeu cu peste 400 de exponate ce arată evoluția în timp a instrumentelor muzicale și modul de transmitere a sunetelor.

Depășind-o, am trecut pe lângă Piazzale Salvo D’Acquisto, un mic parc în care e postată statuia Sf. Pio de Pietrelcina (statua San Pio da Pietrelcina), din 1991călugăr al Ordinului Frații Minori Capuccini, în 2002 proclamat sfânt de Papa Ioan Paul II.

Pe una din marginile parcului se află Palatul Borri (Palazzo Borri), construit în perioada 1730-1740, care azi găzduiește diverse instituții, birouri și spații pentru activități culturale.

Biserica Sf. Benedict (Chiesa San Benedetto) și mănăstirea alăturată au fost construite  în 947, în perioada  1498-1501 reconstruite și în 1580 predate de Papa Grigore XIII unei fraternități laice, inspirată de Sf. Ieronim, care în timp a format Ordinul Benedictin (cerșetor).

În 1668 ordinul a fost suprimat de Papa Clement IX, biserica predată clerului diecezan, din 1889 preluată de Ordinul Salezian, înființat de Sf. Ioan Bosco și transformată în Institut Salezian, mânăstirea într-un colegiu religios pentru bărbați,  în nordul ei fiind creat și colegiul feminin.

În 1305 la Parma a sosit Ordinul Slujitorilor Mariei, numiți și serviți, care s-a stabilit în vechiul Oratoriu al Bisericii Sf. Maria. În  1526 au reconstruit-o, numit-o Biserica Sf. Maria a Slujitorilor (Chiesa Santa Maria dei Servi) și au folosit-o până în 1789, când ordinul a fost suprimat și biserica preluată de Ordinul Dominican. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, biserica și mânăstirea au fost transformate în spital militar. Ulterior în ele a funcționat Azilul de bătrâni Don Gnocchi.

De acolo m-am îndreptat spre strada Republicii, pe care urma să ajung în centrul istoric al orașului. Situată pe colțul dintre ea și alte 2 străzi, am văzut o clădire în stil neoclasic, fostul Palat Marchi (Palazzo Marchi), construit între anii 1770-1774 pentru Marchizul Scipione Grillo, Duce de Anguillara. În decursul timpului a fost deținut de mai mulți proprietari, ultima fiind familia Marchi. În Al Doilea Război Mondial a devenit sediul Comandamentului provincial al armatei republicane, motiv pentru care în 1944 a fost atacat de partizani, care au reușit să ia numeroase arme și muniție. Ulterior familia Marchi l-a restaurat. În el a funcționat Institutul de Studii Verdiundare, între 2003-2009 a fost ocupat de Fundația Arturo Toscanini, o instituție muzicală și din 2023 deschis publicului cu expoziții temporare de artă.

Laturile palatului delimitează o curte interioară pătrată, înconjurată de arcade susținute de coloane (qvadriportic), din care se pătrunde în a doua curte, cu deschidere spre una dintre celelalte străzi.

Biserica Sf. Mormânt (Chiesa San Sepolcro) a fost construită în 1257, în stil gotic, pe locul unei biserici vechi (1100) și lângă ea mânăstirea canonicilor luterani. În decursul timpului biserica a suferit modificări, în perioada 1493-1495 transformată în stil renascentist, în 1616 i s-a adăugat turnul-clopotniță în stil baroc, în 1753 interiorul a fost pictat, apoi partea dreaptă a fost refăcută în stil neoclasic (1780).  Din 1798 au fost preluate de dieceză, care le-a predat Ordinului Dominican. Acesta a restaurat biserica și a transformat mânăstirea în azil pentru fetele sărace. 

Interiorul prezintă o singură navă, flancată de câte 5 capele laterale, decorate cu picturi prezentând sfinți și scene biblice. Orga, veche din 1656, a fost refăcută în 1789 și 1925.

Altarul principal e decorat cu un Crucifix și o pictură care îi prezintă pe Fecioara Maria cu Pruncul, înconjurată de îngeri și Sf. Ioan predicând. Biserica a fost restaurată în anul 2005.

Biserica Sf. Anton Abate (Chiesa Sant Antonio Abate) a fost construită în perioada 1386-1404 pentru Ordinul Antonian, vis a vis de spitalul acestora, adepții ordinului ocupându-se în principal de vindecarea bolnavilor.  În 1712-1766 cu ajutorul Papei Clement XIII, biserica a fost reconstruită în forma actuală, cu o singură navă, mărginită de câte 2 capele laterale, interiorul pictat în frescă, altarul principal fiind decorat cu statui din stuc prezentând Predica lui Isus pe munte, Evanghelia după Matei, Evanghelia după Luca și Evanghelia după Toma și o frescă înfățișând scena apoteozei Sf. Anton.

Despre Palatul Rangoni Farnese (Palazzo Rangoni Farnese) nu se știe când a fost construit, dar apare în scriptele din secolul XVI ca aparținând lui Bartolomeo Cantelline. În 1572 l-a vândut Contelui Giulio Rangoni care pe fațada principală a creat portalul din marmură, flancat de 2 statui, deasupra lui fiind așezată stema familiei Rangioni, care s-a păstrat până azi.

În perioada 1690-1762 a fost deținut de prinții Farnese. Împreună cu averile familiei, palatul a fost confiscat de Camera Ducală, care l-a restaurat și folosit ca sediu administrativ al Finanțelor și Întreprinderilor, din secolul XIX al Direcției Economice, când a fost numit Palazzo della Finanza. În perioada fascistă o parte a interiorului a fost transformată, devenind sediul fasciștilor, din 1943 a fost ocupat de Garda Națională Republicană și postbelic de Prefectură (Prefettura), care funcționează și azi.

Vis a vis de el, pe colțul a 2 străzi, se află Palatul Dazzi (Palazzo Dazzi), construit în anii 1794-1797 pentru Marchizul Gian Francesco Corradi Cervi, căpitan al milițiilor ducale din Parma și în secolul XIX cumpărat de familia Dazzi. Clădirea în stil neoclasic, cu 3 etaje și mansardă, deasupra căreia sunt postate statui,  prezintă un balcon central, mărginit de 2 pilaștri care, împreună cu cele 2 coloane centrale, susțin cornișa și timpanul triunghiular. 

Biserica Sf. Cristina (Chiesa Santa Cristina) se află pe locul fostei capele Sf. Cristina, construită în 987, atunci la limita estică a Parmei. În 1629, la cererea Ducesei Regente Margherita Aldobrandini, văduva lui Ranuccio I Farnese, al 4-lea duce de Parma, Papa Urban VIII a dat capela și câteva clădiri din apropiere Ordinului Teatin. Fiind apreciat pentru ajutorul dat populației în epidemia de ciumă (1630), Ordinul a primit aprobarea și în perioada 1649 -1662 au construit biserica, cu mănăstirea alăturată, fațada rămânând neterminată din lipsa fondurilor. Sub Napoleon, când ordinul a fost expulzat, biserica a fost ocupată de trupele militare. Bombardamentele din 1944 au avariat clădirea, fiind restaurată abia în 1983.  

În interior prezintă o navă centrală mare, cu tavanul pictat în frescă, prezentând scene din viața Sf. Cajetan.

Nava e separată  de cele 2 nave laterale prin 6 pilaștri cu capiteluri dorice, ce mărginesc arcade.

Navele laterale sunt împărțite prin arcade în secțiuni, acoperite de mici domuri decorate cu fresce.

În ele se deschid câte 4 capele laterale, ce au altarele decorate cu picturi prezentând scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate.

Altarului principal, din lemn aurit și imitație de marmură, e decorat cu pictura în ulei care prezintă martiriul Sf. Cristina.

În 1720 deasupra ușii de intrare s-a creat corul, dotat în 1764 cu orgă.

Aproape de Piazza Giuseppe Garibaldi se află Biserica Sf. Vitale (Chiesa San Vitale), atestată documentar din secolul XI. La cererea Ducelui Ranuccio II, fiul Ducesei de Parma Margherita de Medici, în 1644 biserica a fost preluată de Compagnia del Sufragio, o congregație care urmărea salvarea sufletelor din Purgatoriu, fondată în 1627 și recunoscută prin Bula Papei Inocențiu X. Fiind neîncăpătoare, au înlocuit-o cu actuala biserică (1651-1666), în stil baroc, având fațada principală formată din 2 secțiuni suprapuse, despărțite de cornișă, cea superioară împărțită de 4 pilaștri ionici, central cu o fereastră dreptunghiulară și lateralele cu nișe, decorate cu statui, cea inferioară de 6 pilaștrii ionici, cu 3 portaluri, cel central cu un timpan din marmură, susținut de 2 coloane, cele laterale cu nișe decorate cu statui.

Interiorul e format dintr-o singură navă și 10 capele laterale, decorate cu picturi, majoritatea din secolul XVII, ce prezintă sfinții cărora le sunt dedicate: Sf. Borromeo, Sf. Francisc din Paola, Sf. Anton, Nașterea Maicii Domnului, etc., sau scene biblice.

În partea stângă a transeptului se află Monumentul Beccaria, un grup sculptural ornat cu numeroase basoreliefuri și statui, în centrul căruia se află altarul, cu pictura Răscumpărării, mărginită de statui și coloane de marmură.

Altarul principal, din marmură policromă, acoperit de o cupolă ornată cu picturi, prezintă central un Crucifix și în spatele lui tablouri ce prezintă  scene din viața Sf. Vitale. Sub altar se află urna cu moaștele sfântului, aduse în 1648 de la Roma și lângă el, deasupra corurilor, noua orgă (2006). 

Citește și Parma, Italia- Piazza Giuseppe Garibaldi și Piazzale della Pace

Bologna, Italia- prin centrul istoric

Publicat pe de
1

Fiind în Bologna, Italia, pentru 2 zile, după ce am vizitat o parte din orașul istoric, m-am îndreptat spre centrul lui, unde se află  2 piețe alăturate, Piazza Maggiore și Piazza dell Nettuno, mărginite de clădiri  medievale. Piața Mare (Piazza Maggiore) a fost amenajată în secolul XIII, o dată cu construirea unor clădiri, în ea rămânând tarabele comercianților ambulanți (treccole) mutate abia în 1910 în Mercato delle Erbe, construit în acel scop.

Cea mai veche clădire din Piazza Maggiore este Palatul Podesta (Palazzo Podesta), construit în jurul anului 1200, ca sediu al guvernatorului, cu un portic prevăzut cu arcade, mărginite de coloane, care susțin un antablament clasic și partea superioară a fațadei în stil romanic. În 1259 i s-a ridicat Turnul Arengo (Torre dell’Arengo), de 47 metri înălțime, prevăzut cu un clopot care, sunând, aduna oamenii în piață. În perioada 1472-1489, sub Giovanni II Bentivoglio, palatul a fost refăcut, fațada principală fiind schimbată cu cea actuală, în stil renascentist. În perioada 1581- 1767 clădirea a fost ocupată de un teatru public. Din anul 2000 în el funcționează un Muzeu de artă care etalează opere medievale și renascentiste, o porțiune fiind pictată în frescă, prezentând istoria orașului.

În perioada 1244-1246 lângă el s-a construit Palatul Re Enzo (Palazzo Re Enzo), numit după Enzio al Sardiniei, fiul Împăratului Imperiului Roman Frederic II din Dinastia Hohenstaufen, care fiind învins în Bătălia de la Fossalta (1249) în care, sprijinind orașele imperiale Modena și Cremona împotriva Bolognei, a fost învins, capturat și ținut prizonier în palat până la moartea sa. Apoi palatul a devenit sediul Consiliului Bătrânilor, cu rol justițiar. În 1525 între Palazzo del Podestà și Palazzo Re Enzo s-a creat  o boltă în cruce, Voltone del Podestà, susținută la colțuri de patru stâlpi, pe care s-au postat statuile de teracotă prezentând sfinții patroni ai orașului: Petronie, Procolo, Domenico, Francesco.

Pe o altă latură a pieței se află Palatul d’Accursio (Palazzo d’Accursio), numit după primul proprietar, juristul Francesco d’Accursio, care în 1287 a vândut municipalității casa tatălui său. După ce s-au achiziționat și  alte case din zonă, municipalitatea le-a demolat și pe locul lor s-a construit Palazzo della Biada, despre care se presupune că a fost folosit ca depozit de cereale, din 1336 în el mutându-se Consiliului Bătrânilor. În incendiul din 1425 clădirile din zonă fiind grav avariate, au fost demolate și în locul palatului s-a construit o nouă clădire, prevăzută cu un turn cu ceas. După ce Papa Iulius II a cucerit orașul, palatul a fost extins, în partea veche a clădirii s-au amenajat apartamentele reprezentaților papalității, numită Palazzo del Legato, restul clădirii fiind ocupat de Senatul Bolognei, birourile magistraților și în colțul de nord-vest  de închisoare, parte care ulterior a devenit Tribunal penal. În secolul XVI pe fațada dinspre Piazza Maggiore, acoperind cele 2 niveluri, s-a creat actualul portal, mărginit de coloane, pe timpanul din partea superioară fiind postată statuia din bronz a Papei Grigore XIII.

Sub ocupația franceză, trupele lui Napoleon au vandalizat palatul. Ulterior a fost refăcut (1885-1887). În 1920 în Piazza Maggiore a avut loc o tragedie. Mulțimea adunată să asculte discursul noului primar ales, socialist, era păzită de carabinieri. Din Palatul d’Accursio unii fasciști au tras focuri de armă, carabinierii au ripostat, în piață ajungându-se la un adevărat măcel și în palat fiind ucis consilierul liberal. Azi în palat funcționează Muzeul Municipal de Artă și din anul 2000, în partea dinspre Piața Neptun, Biblioteca Salaborsa.

Pe locul unde azi se află Piața Neptun (Piazza del Nettuno) în 1473 s-a creat prima fântână, cu un bazin decorat cu statui, alimentată prin apeducte din izvorul Remonda. Defectându-se, fântâna a fost desființată, apoi numeroasele magazine și case înconjurătoare au fost demolate și în perioada 1563-1566 s-au creat Piața Neptun și actuala fântână, formată dintr-un bazin, acoperit cu marmură de Verona, central un postament înalt, decorat cu embleme pontificale și statui, la bază 4 nereide, deasupra 4 heruvimi, din toate țâșnind apă. Superior statuia lui Neptun, cu o mână ținând un trident, cu cealaltă întinsă deasupra apei, ca stăpân al mărilor, a fot interpretată și ca simbol al Papei, stăpânul Bolognei și al „lumii”. În 1605 apeductele au fost refăcute, în colțurile bazinului,  s-au creat mici fântâni și ansamblul a fost înconjurat cu gard din fier.

Vis a vis de Palatul Podesta, deși clerul s-a împotrivit,  în 1390 a început construirea Bazilicii San Petronio, lucrări care în decursul timpului au stagnat mult timp, forma actuală primind-o în secolul XVII, deși fațada principală nu a fost finalizată nici până azi. Lateral de ea, mărginind Piazza Maggiore, se află Palatul Băncilor (Palazzo dei Banchi), construit în anii 1565-1568 la marginea zonei Quadrilatero, zonă cu piețe, magazine, numit după schimburile de bani pe care comercianții le făceau în el. 

Și azi lângă Piazza Maggiore se află Via Pescherie Vecchie, străduță cu tarabe, magazine, restaurante, păstrând pe cât posibil sistemul vechi de comerț.

În anii 1400 strada era renumită pentru vânzarea vinurilor, apoi pe ea s-au mutat magazinele ce vindeau pește (1583), care au funcționat până în 1817, când au fost mutate în altă locație, strada primind numele actual. 

În spatele bazilicii pe vremuri a funcționat piața mătăsii, produsă masiv în zona Bologna până în secolul XVII. Piața a fost extinsă o dată cu construirea Universității și din 1871 a fost numită Piața Galvani (Piazza Galvani) după fizicianul italian Luigi Galvani, născut la Bologna în 1737, a cărui statuie este postată în centrul pieței.

Pe una dintre laturile ei, continuându-se paralel cu laterala bazilicii, se întinde un portal cu arcade, susținute de coloane, din care se accesează diverse magazine și  instituții.

Din el se intră și Palazzo dell Archiginnasio, construit la comanda Papei Pius IV (1562-1563) ca sediul al vechii Universități (Studium), în care a mutat diferitele discipline ce funcționau în clădiri dispersate prin oraș, dintre care Istoria Iudaismului, înființată în cadrul Universității Bologna în 1488. Azi în el funcționează Biblioteca Municipală Archiginnasio și Teatrul Anatomic.

Clădirea cu 2 etaje, înconjură o curte patrulateră, spre care laturile ei prezintă logii, având pereții interiori decorați cu steme și inscripții în onoarea profesorilor, din care până azi s-au păstrat cca. 6.000, fiind considerat cel mai mare complex mural heraldic din lume.

La parter s-a păstrat Teatrul Anatomic, un amfiteatru  folosit pentru studiul anatomiei, realizat din lemn de brad, cu tavan casetat, decorat cu statui prezentând doctori din antichitate, pe marginile intrării fiind postate statuile celor mai cunoscuți dintre ei, Hipocrate și Galen.

Încăperile de la etaj au fost folosite ca săli de studiu- filozofie, medicină, matematică, științe fizice și naturale, arte, dreptul civil și canonic.

În anul 1803 Universitatea a fost în mutată în Palazzo Poggi și clădirea a fost transformată treptat în bibliotecă. În 1838 s-a transferat biblioteca de la Mânăstirea San Domenico, fondată în 1801 cu scopul de a salva cărțile ordinelor religioase desființate de Napoleon.

În decursul timpului s-au achiziționat alte cărți, numeroși savanți și personalități au făcut donații, colecția a crescut, azi cuprinzând aproximativ 850.000 de volume și pamflete, 2.500 de cărți sec XV (incunabule), 15.000 de cărți sec XVI, 120.000 de cărți antice (până în 1830), 7.500 de reviste, 35.000 de manuscrise și incunabile, o secțiune fiind dedicată culturii bologneze.

În Palazzo Galvani (sec XV), cu intrarea din același portal,  în 1881 s-a inaugurat Muzeul Civic de Arheologie (Museo Civico Archeologico), azi cu secțiunile preistorică (începând cu paleoliticul inferior), etruscă, galică, romană, greacă, o colecție egipteană, una de numismatică și o gipsotecă cu copii ale unor sculpturi grecești și romane celebre.

În 1260 Secta Flagelaților, o mișcare catolică din Evul Mediu care practica autoflagelarea în public, a sosit în Bologna. Ajutată de o familie de nobili, lângă Piazza Maggiore a construit Ospedale della Vita (1275), un spital pentru bolnavi și pelerini, cu o mică biserică romanică, dedicată Sf. Vitus, reconstruită în anii 1454-1502, cu 3 nave, în care s-a păstrat fresca ce decora altarul bisericii vechi, prezentând pe Fecioara Maria cu Pruncul și Sfinții. În secolul XVII prăbușindu-se 4 travee, până în 1690 biserica a fost reconstruită, la etaj fiind amenajate oratoriul, decorat cu numeroase picturi și statui ale sfinților patroni ai orașului Bologna și săli pentru spital, în care din 1999 funcționează Muzeul Sănătății și Îngrijirii. Abia în 1905 fațada a fost terminată, primind forma actuală, formată din 2 părți decorate cu pilaștri, separate de o cornișă, superior un fronton triunghiular, în care e postată stema confreriei, inferior, 2 nișe laterale cu câte o statuie, amintind secta de origine și fostul spital. 

 Descoperindu-se că vechea frescă făcea vindecări miraculoase, devenind foarte venerată, numele bisericii a fost schimbat în Biserica Sf. Maria a Vieții (Chiesa Santa Maria della Vita). După ce spitalul a fost mutat în altă locație (1725),  în 1787 bisericii i s-a adăugat cupola de 52 metri înălțime, în interior baza ei fiind decorată cu statui prezentând-o pe Fecioara Maria în diferite ipostaze.

Interiorul prezintă naosul, 2 capele mari și 4 mai mici, mărginite de coloane, un prezbiteriu alungit, cu 2 coruri de lemn, deasupra celui din dreapta orga, postată în 1867 și restaurată în 1996. Altarul principal, în stil neoclasic, e surmontat de un timpan, pe care sunt așezate statuile prezentând 2 îngeri care țin un medalion decorat cu Dumnezeu Tatăl binecuvântând. Central este postată vechea frescă a Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții, flancată de statui ce prezintă Cumpătarea și Umilința.

Pentru a vedea Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”, construită în 1605  pe locul primei catedrale (1141), am părăsit Piazza Maggiore și am urmat Via Independenza., apoi am intrat pe prima stradă spre vest, unde e situat Palatul Fava (Palazzo Fava), construit în 1573 pentru familia căreia îi poartă numele. În secolul XXI a fost restaurat și din 2011 folosit pentru diferite expoziții de artă.

Era timpul să părăsesc orașul istoric. Îndreptându-mă spre una dintre fostele porți ale zidului înconjurător, mi-am ales o rută pe care să mai văd câteva clădiri istorice, prima fiind fostul Colegiu Venturoli (Collegio Venturoli). Clădirea a fost construită în 1700 pentru Colegiul Iliro-Ungar, care a funcționat până în 1781, când a fost închis la ordinul Împăratului Roman, Regele Monarhiei Habsburgice, Iosif II. Urmându-se dispozițiile testamentare ale arhitectului Angelo Venturoli, din 1822 în clădire a funcționat un colegiu pentru artiști, în 1933 transformat în Fundația Colegiului Artistic Venturoli, care sprijină tinerii artiști.

În Casa Editrice Zanichelli funcționează Editura Zanichelli, fondată în 1859 la Modena de librarul căruia îi poartă numele și în 1868 mutată la Bologna. În 1938 s-a construit actualul sediu, clădire în stil raționalist, cu un portic mărginit de 4 coloane imense, care în decursul timpului s-a extins.

Am părăsit orașul istoric și m-am îndreptat spre cazare, situată în districtul Navil, zonă mai nouă a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Inimii Sfinte a lui Isus (Chiesa Sacro Cuorre di Gesu), prima clădire religioasă construită în suburbie după demolarea zidurilor, începută în 1901 de Cardinalul Domenico Svampa , al cărui mormânt e postat în cripta bisericii și terminată în 1912 de succesorul lui. În 1929 cupola s-a prăbușit, deteriorând o parte din clădire. Până în 1935 biserica a fost refăcută, cu cupola de 60 metri înălțime, fațada împărțită de 2 pilaștri în 3 secțiuni, cea centrală prezentând un portal accesat printr-un șir de scări, delimitat prin mai multe șiruri de arcade, care încadrează poarta de intrare, deasupra căreia un mozaic îl prezintă pe Isus arătând cu o mână inima sa sacră. În partea superioară fațada prezintă 3 ferestre, decorate cu rozete, deasupra un coridor mărginit la exterior de arcade susținute de coloane, deasupra lui cornișa decorată cu sculpturi.

În interior prezintă o singură navă, care se termină cu altarul principal, decorat cu  statuia lui Isus arătându-și inima sacră.

Cele 4 capele laterale sunt dedicate Sf. Familii, Sf. Ioan Bosco, fondatorul Ordinului Salesian, Sf. Iosif, Fecioarei Maria cu Pruncul și Sfinții.

Ferestrele sunt prevăzute cu vitralii, majoritatea prezentând sfinți.

Vis a vis de biserică se află Teatrul Testoni (Teatro Testoni Ragazzi), numit după cel mai important dramaturg bolognez. Clădirea a fost construită în 1934 și ocupată de Grupul Regional Fascist „Giancarlo Nannini”. Postbelic a fost transformată în teatru și din 1995 în teatru pentru copii.

La revedere Bologna !

Citește și Bologna, Italia- Bazilica San Petronio

Bologna, Italia- Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”

Publicat pe de
2

Catedrala Metropolitană „Sf. Petru” (Cattedrale Metropolitana di San Pietro) din Bologna, Italia, este situată pe Via Independenza, în apropiere de Piazza Maggiore, pe locul unde în secolul IV s-a construit prima catedrală, dedicată Sf. Nabore și Felice, distrusă în incendiul din 1141. Sub Magistratul Albertus a fost refăcută în stil lombard-emilian romanic, cu 3 nave, prevăzute cu arcade ascuțite, susținute de stâlpi și 3 apse. Turnul-clopotniță supraviețuind incendiului, a fost înălțat de la 31 la 40 de metri și în 1184 Papa Lucius III a sfințit-o.

În 1220 pe partea sudică a bisericii s-a creat un portal din marmură, mărginit de 2 coloane,  ce susțineau o arcadă, la baza coloanelor s-au postat statuile din marmură roșie, prezentând lei, ansamblul primind numele de „Poarta Leilor”. Deasupra 2 statui (telmonii) susțineau coloane răsucite, care susțineau o arcadă. În partea superioară  o lunetă era decorată cu statui, central prezentându-l pe Cristos, în dreapta Sf. Petru și în stânga Sf. Pavel. Nu după mult timp s-au declanșat succesiv 2 cutremure în care acoperișul bisericii s-a prăbușit, apoi cel al corului și în 1234 biserica a fost reparată.

În secolul XIII s-au creat altarul principal și pe fațada principală o rozetă, în 1396 la intrarea în biserică un portic, modificat în anii 1467-1500, perioadă în care interiorul a fost pictat în frescă, din care câteva fragmente s-au păstrat până azi.

La ordinul Cardinalului Gabriele Paleotti din 1575 a început remodelarea interiorului, dar în timpul lucrărilor o parte din ziduri s-a prăbușit. Astfel începând cu anul 1605 s-a construit o nouă catedrală, în stil gotic, devenită metropolitană, după ce Papa Grigore XIII l-a ridicat pe Episcopul de Bologna la rangul de Arhiepiscop (1582).

În anii 1743-1747 clădirea a primit forma actuală. Vechiul portic a fost îndepărtat și s-a creat noua fațadă, în stil baroc, din cărămidă decorată cu marmură , împărțită de o cornișă înaltă, pe laterale decorată cu statuile Sf. Petru și Sf. Pavel. Partea inferioară, cu 5 secțiuni, separate de pilaștri, prezintă 3 portaluri, cel central având pe fronton stema Papei Benedict XIV. Partea superioară cu 3 secțiuni, separate de pilaștri, se încheie cu un front triunghiular clasic. În jurul fostei clopotnițe s-a construit un turn de 70 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Pentru a se construit capelele laterale, pereții laterali și Poarta Leilor au fost demolate, rămânând până azi doar o coloană răsucită, cu statuile aferente (telmonii), situate în baptisteriu și cei 2 lei care decorează vasele cu apă sfințită. Din vechea clădire s-au păstrat Capella Maggiore și cripta.

În catedrală se intră printr-un portal, la interior mărginit de coloane, pe care sunt postate statui, care ornează și părțile înconjurătoare ale portalului.

Interiorul, în stil baroc, prezintă naosul, acoperit de bolți arcuite, despărțit de prezbiteriu printr-o arcadă, mărginită de coloane din marmură roșie și pilaștri decorați cu statui de sfinți, deasupra ei fiind postați 2 îngeri care țin stema Papei Grigore XV.

Altarul principal, din marmură, e ornat cu 3 statui din lemn de cedru, central Isus răstignit pe cruce, pe laterale Maria Magdalena și Sf Ioan Evanghelistul (sec . XII).

Catedrala este dotată cu 3 orgi, cea mai veche din secolul XVIII, celelalte două din secolul XX.

Pe lateralele naosului se află câte 5 capele, decorate cu picturi ce prezintă scene din viața sfinților cărora le sunt dedicate, unele și cu sculpturi.

În catedrală se păstrează moaștele Cardinalului Paleotti (a 4-a capelă din stânga) și ale Sf. Ana (a 2-a capelă din dreapta).

Bologna, Italia- Bazilica San Petronio

Publicat pe de
1

Bazilica Sfântul Petroniu (Basilica San Petronio) este situată în centrul istoric al orașului Bologna, Italia. Deși clerul s-a împotrivit, existând deja o catedrală, Consiliul celor Șase Sute al Municipiului Bologna (guvernul) a hotărât să construiască o nouă catedrală, în centrul orașului. A expropriat și demolat mai multe case și în anul 1390 lucrările au început, inițial creându-se navele, 4 capele laterale, pereții exteriori din cărămidă fiind prevăzuți cu contraforturi și fațada, nici până azi terminată.

Fațada prezintă partea superioară din cărămidă și partea inferioară din marmură albă, decorată cu basoreliefuri cu Sfinții patroni ai orașului, cu 3 portaluri, înconjurate de arcade, cel central cu  statuile Fecioarei Maria cu Pruncul, Sf. Petroniu și Sf. Ambrozie, basoreliefuri înfățișând scene din Geneză și din Noul Testament (sec. XIV-XVI), cele laterale basoreliefuri prezentând scene din viața lui Cristos.

În 1402 arhitectul decedând, lucrările s-au oprit și, profitând de ocazie, reprezentanții papali au vândut materialele de construcție, dar în 1438 Consiliul le-a reluat, în acel secol fiind ridicat turnul-clopotniță (1481-1495), de 65 metri înălțime, în 1818 dotat cu 4 clopote. Pentru a aminti că, deși e condus de autorități civice, orașul e încă sub stăpânire papală, în 1508 pe fațadă a fost postată statuia din bronz a Papei Iulius II, creată de Michelangelo, distrusă ulterior de protestatari.

În 1514 a început construcția părții sudice, urmând să se creeze absida mare, 12 capele, toate acoperite de cupole mari, susținute de stâlpi, la exterior 4 clopotnițe, proiect care nu s-a realizat, papalitatea oprind finanțarea și lângă biserică construind Palatul Archiginnasio (1562), ambele azi fiind vizibile din Piazza Galvani.

Abia în perioada 1646-1663 acoperișul din lemn a fost schimbat cu bolți din zid, în stil gotic, s-au creat capele, scările de acces la altarul principal, ferestrele au fost prevăzute cu vitralii, etc.

Azi bazilica prezintă naosul central, care se termină cu absida, inferior decorată cu o frescă prezentându-i pe Fecioara Maria și Sf. Petroniu.

În ea se află altarul principal, baldachinul (ciborium) datat din 1547 și un crucifix. Lateral de altar, deasupra corurilor, sunt postate 2 orgi, una creată în anii 1471-1475, refăcută în timp și cealaltă în 1596, ambele înconjurate de structuri din piatră, decorate cu statui de sfinți. 

Naosul e separat de navele laterale prin stâlpi din cărămidă, având capitelurile decorate cu frunze din gresie, care susțin arcade.

În nave sunt amenajate 22 de capele, inițial create pentru diverse familii nobile din oraș, decorate cu fresce și statui (sec. XV-XVII), unele cu vitralii policrome, prezentând personaje și scene biblice, azi dedicate diverșilor sfinți.

Câteva dintre ele se disting d.p.d.v. istoric, astfel în nava stângă Capela San Abbondio a fost folosită pentru încoronarea Împăratului Carol V (1530), Capela San Petronio păstrează capul sfântului, adus în anul 2000 de la Bazilica San Stefano, în Capela San Giacomo se află un monument funerar cu rămășițele Prințului Felice Baciocchi și ale soției sare Elisa Bonaparte (1845), Capela Sf. Rosalia aparține Primăriei Bologna și Capela celor Trei Regi, fostă Bolognini, cea mai decorată, în care pe altar se află un poliptic din lemn cu 27 de figuri sculptate, pereții fiind pictați în frescă, cel din spate prezentând episoade din viața Sfântului Petroniu, cel din dreapta scene din viața celor Trei Regi, superior în stânga Judecata de Apoi, Încoronarea Fecioarei, Paradisul și în partea de jos Infernul.

În bazilică se păstrează și cele „Patru Cruci”, despre care se spune că în secolele IV-V au fost postate pe coloane romane, în afara porților primului cerc de ziduri, pentru a „apăra” orașul, apoi închise în mici capele și în 1798, împreună cu moaștele găsite la baza coloanelor, aduse în bazilică, unde au fost așezate de-a lungul zidurilor navelor laterale, poziționate asemănător primei locații. Ulterior au fost înlocuite cu cruci mai noi (sec. X-XII), care se pot vedea și azi, Crucea Sf. Apostoli și Evangheliști și Crucea Sf. Mucenici în partea din stânga intrării în bazilică, Crucea Sf. Fecioare și Crucea Tuturor Sfinților  în zona altarului principal. În ea se află și 2 cadrane solare, primul construit de Egnazio Danti (1575-1576), fără a fi finalizat, al doilea de astronomul Giovanni Domenico Cassini (1655-1657), care și azi măsoară aproape exact fusul orar local.

În 1929 bazilica a intrat în administrația Arhiepiscopiei Romano-Catolice. S-a încercat terminarea fațadei, dar lucrările au eșuat, fiind doar restaurată în perioada 1972-1979.

Citește și Bologna, Italia- Catedrala Metropolitană „Sf. Petru”