Arhive lunare: septembrie 2025

Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Publicat pe de
1

Fiind pentru o zi în Florența, Italia și dorind să văd cât mai multe clădiri istorice, urmând străduțele părții de est a orașului istoric, am ajuns la Basilica Santa Croce, creată inițial ca Oratoriu, în afara zidurilor orașului, de călugării franciscani stabiliți acolo după ce Sf. Francisc de Assisi a vizitat Florența (1211). Numărul lor crescând, s-a hotărât construirea unei biserici mai mari și a unei mânăstiri care, din lipsa fondurilor, a durat mult timp (1294-1443). În secolul XIV pe lateralele bisericii s-au construit un portic (stânga) și un pridvor (dreapta), restaurate în secolul XIX.

Începând din 1566 Ducele Toscanei Cosimo I de Medici a finanțat transformarea interiorului, când s-au construit altarele mari laterale, decorate cu picturi și sculpturi. În timp în biserică au fost înmormântate mai multe personalități, între care Michelangelo, Galileo Galilei, Gioachino Rossini, etc. În secolul XIX, fațada nefiind terminată, a fost realizată cea actuală din marmură, în stil neo-gotic, împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, fiecare cu câte un portal, deasupra celui central fiind creată o rozetă și în timpanul superior postată Steaua lui David (1853-1863). A fost ridicat turnul-clopotniță, de cca 78 metri înălțime, dotat cu 4 clopote.

Spațiul din fața bazilicii fiind larg, era ocupat de populație în timpul slujbelor. Treptat a devenit loc de promenadă, pe laterale s-au construit palate nobile, creându-se Piazza Santa Croce, în care s-au desfășurat sărbători ale orașului, spectacole, ceremonii, competiții de fotbal costumat, etc., oprite în 1964, când piața a fost transformată în parcare și reluate, după ce a fost refăcută în forma inițială.

Pe unul din colțurile pieței se află Palazzo del Antella, creat prin unificarea mai multor case învecinate, în secolul XVI modificat de propietarul Del Barbigia, ușile din lemn fiind schimbate cu unele din piatră, vizibile și azi. În secolul XVII a fost achiziționat de senatorul Niccolò Dell’Antella, care i-a anexat o clădire alăturată.

În anul în care Florența a devenit capitala regatului, împlinindu-se 600 de ani de la nașterea poetului (1865), în centrul pieței a fost postat Monumentul lui Dante Alighieri. Statuia din marmură îl prezintă pe poet încoronat cu lauri, ținând în mâna dreaptă „Divina Comedie”, la picioare, în spatele lui, fiind postat un vultur care-l privește. Ambele sunt situate pe un soclu patrulater înalt, ornat în cele patru colțuri cu statui de lei care țin cu o labă panouri rotunde gravate cu titlurile lucrărilor poetului. Pe soclu sunt postate panouri de marmură roșie de Verona, cea din față prezentând numele poetului și anul postării monumentului, la baza lui fiind sculptate stemele celor 40 de orașe italiene importante. Monumentul a fost deteriorat de inundația din 1966, ulterior restaurat și în 1971, deși franciscanii s-au împotrivit, postat în fața bazilicii, în partea stângă.

Râul Arno fiind în apropiere, m-am îndreptat spre el, trecând pe lângă Biblioteca Națională Centrală Florența care are la bază prima bibliotecă publică din Florența, creată de magistratul suprem (1763), preluând Librăria Magliabechi și unind colecția de cca. 30.000 de volume, donate prin testament de Antonio Maghliabechi (1714), cu cea donată de Anton Francesco Marmi. La porunca Ducelui în ea s-au depus copii ale lucrărilor tipărite în oraș, apoi a tuturor de pe teritorul Toscanei, în 1771 a fost unită cu Biblioteca Palatină, în care se aflau colecțiile familiei de Medici, ocupând o parte a complexului Uffizi și în 1747 deschisă publicului. După ce Napoleon a cucerit Toscana, au fost aduse colecțiile ordinelor religioase și biblioteca a fost închisă, fiind redeschisă abia în 1861, după retragerea lui. 

Clădirea devenind prea mică, s-a dorit construirea unei clădiri mai mari. În 1909 vechile cazărmi și infirmeria călugărilor franciscani fiind demolate, pe locul lor creându-se o nouă stradă, pe colțul din intersecție s-a construit corpul vestic (1929). Sălile de lectură fiind mutate în Biblioteca Mânăstirii Santa Croce, al doilea corp a fost alăturat mânăstirii (1962). Fațada principală, în stil eclectic, privind spre râul Arno, a fost decorată superior cu statuile lui Dante Alighieri și Galileo Galilei. Din păcate marea inundație din 1966 a distrus o mare parte a patrimoniului.

În sfârșit vedeam râul Arno, pe malul căruia am făcut o mică plimbare, până la Ponte alle Grazie, un pod construit în 1957, înlocuind vechiul Pod Rubaconte (1237), ale cărui case din lemn în timp au fost transformate în capele, magazine, etc., apoi multe din ele abandonate și în 1876 demolate, podul fiind lărgit și amenajat cu linii de tramvai. Fiind bombardat de trupele naziste care se retrăgeau (1944), până în 1957 a fost refăcut, cu 5 arcade, luând numele actual.

Am părăsit râul și m-am îndreptat spre Loggia del Grano (Logia Cerealelor). În secolul XIV acolo se afla o piață în care se comercializau grâne, plante și vinuri. În 1356, unind câteva case, s-a construit „Palco del Grano” și comerțul a fost mutat în clădire. Fiind situată în apropiere de Piazza della Signoria, centrul politic și cultural al Florenței, începând cu anul 1619 a fost înlocuită cu actuala clădire, la parter cu o logie cu  arcade, împărțită în 8 secțiuni de piloni și coloane toscane, cu rol de piață acoperită, etajul fiind amenajat pentru procesarea grânelor. Ulterior a fost gestionată de magistrații Republicii, ale căror steme se pot vedea și azi în logie. În secolul XIX fiind create numeroase piețe, logia și-a pierdut importanța. Unind-o cu clădirea adiacentă, a fost transformată în teatru (1868), apoi încorporată în altă clădire mare, formând Cafeneaua Folies Bergère (1910), în care se derulau și spectacole, din 1935 devenind cinematograf. În secolul XX logia a găzduit pe rând o piață, un restaurant, o librărie și din 2022 magazine.

Am urmat o străduță spre nord, până în Piazza de San Firenze, unde pe colțul din stânga am văzut Palazzo Gondi, construit ca reședință a familiei (1489), care o deține și azi, pe locul unor case din vecinătate, achiziționate și demolate. Clădirea patrulateră, cu 3 etaje, înconjurând o curte centrală, în timp a fost modificată, din 1874 primind forma actuală, când deasupra intrării a fost postată stema familiei Gondi. În secolul XX la parter s-a amenajat un restaurant, deasupra clădirii o terasă deschisă, cu o mică grădină. Deteriorată de inundața din 1966, a fost refăcută și în 2008 restaurată.

Vis a vis de palat, piața e mărginită de Fondazione Franco Zeffirelli, numită după cel care a înființat-o (2015), de fapt un complex având în parterul clădirii Arhiva și Biblioteca Personală cu peste 7.000 de piese, sălile de clasă, la primul etaj birouri și în 22 de săli un muzeu dedicat teatrului, operei, cinematografiei, etalând peste 300 de lucrări ale lui Zeffirelli- desene, figurine, costumație de scenă, etc. și alăturat Oratoriul San Filippo Neri. În momentul vizitei mele (2024) clădirea era în reparații.

Am ieșit din piață pe lângă Museo Nazionale del Bargello, care etalează sculpturile celor mai renumiți artiști renascentiști, la parter existând Sala Sculpturilor din secolul XVI, cu lucrări de Michelangello, San Sovino, Cellini, Gian Bologna, etc., etajele fiind ocupate de Sala Donatello, Sala Giovanni della Robbia, Sala Andrea della Robia, Sala Verrocchia, Capela Podesta.

Pe cealaltă parte a străzii, Chiesa della Badia Florentina, una dintre cele 5 abații benedictine din Florența, celelalte 4 fiind situate la marginea orașului, marcând cele 4 puncte cardinale, a fost construită de Marchizul Ugo II de Toscana pe locul fostei Biserici Santo Stefano (960). Din donațiile primite, s-a construit o mânăstire de călugări (1071) și, fiindu-i acordate privilegii de către papalitate, în 1285 biserica a fost reconstruită în stil gotic, cu un turn înalt, un secol mai târziu schimbat cu unul hexagonal, interiorul pictat cu fresce, vechea biserică fiind transformată în Capela Pandolfini.

La începutul secolului al XVI-lea o parte a mânăstirii a fost restaurată, în perioada 1627-1631 interiorul bisericii modificat, în cruce grecească, cu altarul spre sud, în secolul XVIII extinsă cu capele laterale și pictura refăcută. A funcționat până în 1810, când a fost desființată și clădirile transformate în locuințe, magazine, birouri, etc.  

Din 1998 o parte din fostul complex a fost preluat de Frățiile Monahale din Ierusalim, devenind iar mânăstire.

Pe aceeași stradă se află numeroase palate, între care Palazzo Pazzi-Quaratesi, construit de Jacopo de Pazzi (1458-1469), care dorea să aibă reședința la fel de fastuoasă ca cele ale familiilor renumite din oraș. În palat conspirându-se împotriva familiei de Medici, ajungându-se ca guvernatorul Giuliano de Medici să fie ucis și fratele său Lorenzo rănit, aceștia au ripostat, ucigându-l pe Jacopo și alți membrii ai familiei Pazzi, supraviețuitorilor confiscându-li-se averile, fiind alungați din oraș și palatul predat cardinalului Guillaume d’Estouteville, care l-a deținut până la moartea sa (1487), când a fost preluat de familia de Medici. În perioada 1593-1796 palatul a fost reluat de familia Strozzi, apoi deținut de alți proprietari, din 1850 a devenit sediul Tribunalului Curții Supreme de Casație, apoi al Lojei Masonice (1865-1871), în 1913 a fost cumpărat de Banca Florenței, care l-a renovat și modificat pentru birouri și din 1931 ocupat de Institutul Național de Securitate Socială, care funcționează și azi Clădirea a fost restaurată în anii 1960 și 2010.

În 1592, cumpărând mai multe case învecinate, Alessandro Strozzi a început construcția unui palat care, deși preluat în decursul timpului de mai mulți proprietari, proiectele și arhitecții fiind schimbate, nu a fost terminat niciodată, motiv pentru care a fost numit Palazzo Nonfinito. În 1802 familia Strozzi l-a vândut lui Giovanni Guasti, în 1814 cumpărat de Guvernul Regal din Toscana, care i-a modificat interiorul, devenind sediul mai multor departamente, din 1850 al Prefecturii, Ministerului de Externe și Delegației districtului San Giovanni. Florența devenind capitala Regatului Italiei (1865-1871), palatul a fost preluat, restaurat și decorat,  devenind sediul Consiliul de Stat până când capitala s-a mutat la Roma. Ulterior palatul a fost folosit de Oficiul Poștal și Telegraf (1901-1911), din 1917 ocupat de birouri militare, din 1919 acordat Universității din Florența și din 1924 până azi ocupat de Muzeului Național de Antropologie și Etnologie. Deteriorat în Al Doilea Război Mondial,  palatul a fost imediat restaurat (1948), ulterior de mai multe ori (1956, 1967, 1972).

La capătul străzii am intrat în Piazza del Duomo, inițial zonă situată în afara zidurilor orașului antic, azi în centrul orașului istoric, foarte aglomerată, fiind unul din punctele turistice de interes mondial. Între clădirile care o mărginesc, în spatele catedralei se află Palazzo Guadagni Strozzi Sacrati, construit în secolul XVI  pe locul unor case ale familiei Bischeri. Descoperindu-se că în el s-a complotat împotriva cardinalului Giulio de Medici, palatul a fost confiscat, în 1523 predat lui Arringucci, apoi deținut de familia Guadagni, revenită din exilul în Franța (1593). În jurul anului 1640 a fost extins, un secol mai târziu interiorul modificat (1733), primind aspectul actual, apoi a fost cumpărat de familia Strozzi, care l-a deținut până în 1982, când ultimul descendent a decedat, în timp unele părți din palat fiind închiriate unor instituții. În 1989 a fost cumpărat de Regiunea Toscana, care l-a restaurat și folosit până azi ca sediu al Consiliului Regional.  

Lângă el, Museo dell Opera del Duomo, funcționează în clădirea construită în 1296 pentru Opera di Santa Maria del Fiore, instituție înființată de Republica Florentină pentru a administra construcția catedralei (domului), în secolul XV folosită și ca loc de depozitare a materialelor necesare. În palat mulți artiști din Evul Mediu și Renaștere au creat elementele decorative, sculpturile, etc., catedralei, între care și Michelangelo. În 1891 unele din birouri au fost transformate în săli de expoziție, inaugurându-se muzeul, în care s-au transferat opere de artă și arhitectură originale din complexul catedralei. În perioada 1998-2000 palatul a fost refăcut și extins, păstrându-se fațada originală.

Ocolind prin dreapta catedrala, am deviat puțin pe o străduță laterală, pentru a vedea Teatro Niccolini, care are la bază Academia de Dramă, fondată în 1648 de Lorenzo de Medici, cu sediul în Palazzo Corsini, apoi mutată în noul Teatrul Cocomero, construit cu sprijinul Cardinalului Carlo de Medici, în el desfășurându-se tragedii și comedii clasice. În timp înființându-se și alte companii teatrale, compania s-a scindat, o parte mutându-se la Teatrul Pergola, cei rămași numindu-și vechiul sediu „Teatro Infocati”, din 1861 primind actualul nume, în memoria marelui dramaturg, decedat în același an. În perioada 2007-2016 clădirea a fost renovată și de atunci folosită ca spațiu de informare asupra Complexului Domului și Muzeului Opera dell Duomo, prin proiectarea de videoclipuri, seara în ea desfășurându-se diverse evenimente culturale.  

Catedrala Mitropolitană Santa Maria del Fiore (Domul), numită după floarea de liliac, simbolul orașului Florența, este cea de-a treia biserică ca mărime din Italia, după cele din Roma și Milano.

După ce s-a creat Piazza della Signoria, noul centru politic și civic al orașului, dorindu-se o catedrală care să le eclipseze pe cele din orașele învecinate, s-a hotărât ca aceasta să fie construită în partea de nord a pieței, pe locul Biserici Santa Reparata (sec. VII), lucrările fiind începute în 1294, fosta biserică rămânând funcțională până în 1375, când a fost demolată, rămășițe din frescele ei interioare, mozaicuri, pietre funerare, fiind descoperite sub pardoseala catedralei, în timpul lucrărilor de restaurare din 1966.

Pe locul ei s-a ridicat Domul lui Brunelleschi, numit după arhitectul care l-a început, de 91 metri înălțime, cu diametrul interior 45,5 metri, cel exterior de cca. 55 metri, terminat în 1434, apoi deasupra lui s-a creat lanterna (1445-1461). Exteriorul catedralei a fost realizat din marmură albă, verde și roșie. Fațada a rămas neterminată, lucrările fiind reluate de-a lungul secolelor, cu întreruperi și finalizate abia în 1887, primind aspectul actual.

Prezintă 3 portale din bronz, deasupra lor 3 lunete decorate de la stânga la dreapta cu Binefacerea, Sf. Maria cu Sf. Patroni ai orașului și Credința, superior de cele laterale câte o rozetă, deasupra o friză decorată central cu statuia Sf. Maria, în rest cu statuile apostolilor, central o rozetă mare, fațada terminându-se superior cu un fronton, decorat cu un basorelief prezentându-l pe Dumnezeu Tatăl.

Din 1334 s-a început și construcția Turnului-Clopotniță (Campanilla), oprită în timpul epidemiei de ciumă. Primele două niveluri au fost decorate cu forme geometrice, în timp înlocuite cu casete, azi prezentând viața omului- Geneză, Artă, Industrie. În nivelurile superioare s-au creat 16 nișe, mărginite de pilaștri, în care s-au postat statuile Profeților și Sibilelor și în perioada 1350-1359 s-au creat ultimele 2 niveluri superioare.

Vis a vis de intrarea în Dom se află Baptisteriul Sf. Ioan (Battistero di San Giovanni), construit în secolele XI-XIII, lângă poarta nordică a orașului roman, de formă octogonală, cu fațadele delimitate de pilaștri, pe verticală împărțite în 3 secțiuni, cea din mijloc prevăzută cu ferestre și arcade, având acoperișul piramidal, pe el lanterna, exteriorul fiind realizat din marmură albă și verde. Până în 1202 a fost terminată și tribuna rectangulară.

Pentru a fi accesat, s-au creat 3 uși din bronz, cea din sud decorată cu basoreliefuri prezentând viața Sfântului și Virtuțile, cea din nord scene din Noul Testament și cea din est, Poarta Paradisului,  azi renumită în toată lumea, cu 10 panouri create în 1425, prezentând scene din Vechiul Testament, înlocuite ulterior cu copii și încadrate de mici personaje biblice, originalele fiind transferate în Museo dell Opera del Duomo. 

Lângă Baptisteriu se află Colonna di San Zanobi. Conform tradiției populare în 429, transferându-se trupul SfântuluiZanobi din Biserica San Lorenzo la Catedrala Santa Reparata, sarcofagul s-a lovit de un ulm și s-a produs un miracol, acesta înflorind în luna ianuarie. Din lemnul lui s-a sculptat un crucifix, postat pe locul impactului, apoi înlocuit de o coloană din granit, distrusă de inundația din 1333 și în final cu una din marmură, pe care s-a postat o cruce (1338), în timpul restaurării din secolul XX mutată în muzeu  și înlocuită cu o copie.

Lateral de complex, pe colțul dintre Piazza San Giovanni și via Calzaioli, se află Loggia del Bigallo, construită în anii 1362-1358, împreună cu un Oratoriu, lângă sediul frăției religioase Compagnia della Misericordia, un spațiu deschis delimitat de arcade, inferior unite prin grilaje de fier, folosit ca adăpost al copiilor dispăruți, sau abandonați, ajutorarea săracilor, etc., în clădirea din dreapta ei funcționând un spital, condus de frăție. Din 1425 au găzduit și Compagnia del Bigallo, rămasă fără sediu, cu care a fuzionat. Distrus de incendiu (1442), etajul superior al loggiei a fost reconstruit și renovat, în stil gotic târziu florentin. După ce frățiile s-au despărțit, complexul a rămas în proprietatea Compagnia del Bigallo (1525). Spitalul devenind neîncăpător,l-au extins cu logia, căreia i-au zidit arcadele (1698). În decursul timpului lângă spital și-au construit case, ale căror fațade, reconstruite (1777), au fost aliniate cu logia. În secolul XX complexul a fost restaurat, ultima dată în anul 2000. Azi fostul complex găzduiește și un mic muzeu care etalează opere de artă religioasă și documente legate de activitatea caritabilă desfășurată în decursul timpului de  frăție.

Înainte de a porni să explorez alte zone ale orașului istoric, m-am așezat la una din terasele amenajate în piață, unde am savurat o cafea, privind minunățiile arhitecturale.

Citește și Florența, Italia- din Piazza del Duomo la Piazza della Signoria

Florența, Italia- de la gară spre Piazza Santa Croce

Publicat pe de
Răspunde

Florența, oraș din vestul Italiei, străbătut de râul Arno, capitala regiunii Toscana, e considerat „leagănul Renașterii și al Umanismului”.

A fost construit în anul 59 î.e.n.  pe locul unei așezări etrusce, ca și colonie romană, loc de retragere a veteranilor armatei Împăratului Iulius Cezar, numit atunci Florentia. O dată cu răspândirea creștinismului, în 393 în oraș s-a construit Biserica San Lorenzo, urmată de Biserica Santa Felicita (sec. IV-sec. V). Fiind  situat pe drumul ce lega Roma de nordul Italiei, după căderea Imperiului Roman de Apus a devenit „teatru de lupte”, intrând pe rând sub dominația ostrogoților (405), bizantinilor (539), goților (541), lombarzilor (570), francilor (sec. VIII), sub ultimii instalându-se un sistem feudal, Florența devenind parte din Sfântul Imperiu Roman (Imperiul Romano-German).

La începutul secolului XI Margravul Hugo cel Mare și-a stabilit sediul de guvernare în Florența. Sub conducerea lui fracțiunea religioasă și-a consolidat puterea și în urma deciziilor episcopilor, în cadrul conciliului de la Florența (1055), multe stabilimente religioase au fost restaurate. Orașul a început să se dezvolte, în timp s-a extins pe ambele maluri ale râului Arno, peste care s-au construit poduri de legătură, s-a construit un nou zid de apărare, multe biserici, etc. și din 1115 s-a instaurat o guvernare republicană. În el stabilindu-se numeroși imigranți, în secolul XIII numărul populației ajungând în jur de 30.000, a devenit principalul centru al părții continentale din Toscana, în el funcționând mai multe ordine religioase: franciscan, augustinian, dominican, carmelitan, etc.

Populația s-a divizat în două fracțiuni, cei pro-imperiali (ghibelini) și cei pro-papali (guelfi), ducând la conflicte politice. Pentru a se apăra de eventuale atacuri, casele au început să fie construite cu turn de apărare și orașul a fost înconjurat cu ziduri noi. În secolul XIV au apărut și alte 2 categorii socio-politice: Magnati (clasa superioară)- nobili, cavaleri, comercianți, etc. și Popolo (clasa inferioară). Marea ciumă din 1348 a dezlănțuit numeroase revolte ale clasei inferioare. În final s-au format 3 bresle care au primit dreptul de a participa la guvernarea orașului. În această perioadă în oraș s-au construit Palazzo Vecchio și Domul, lângă care un secol mai târziu s-a ridicat Campanila și peste râul Arno Ponte Vecchio. Orașul a fost înconjurat cu al treilea rând de ziduri de apărare.

Marile familii nobiliare au început să lupte pentru a prelua guvernarea Ducatului Florenței, în 1434 aceasta fiind preluată de familia de Medici, începând cu Cosimo I de Medici, pierdută prin reinstaurarea Republicii Florentine (1494) și redobândită în 1512, cu sprijinul Spaniei, conducând în continuare Marele Ducat al Toscanei, cu capitala la Florența, până în 1737, când ultimul lor reprezentant, Gian Gastone de Medici, a decedat. Sub guvernarea lor orașul a înflorit, s-au construit multe palate, biserici, monumente, etc.

Ulterior Toscana a fost preluată de dinastia habsburgică de Lorena (1737-1801), apoi cucerită de Napoleon și transformată în Regatul Etruriei, ulterior anexată Imperiului Francez (1801-1814) și după căderea lui Napoleon reluată de Casa de Lorena, la guvernare trecând Ferdinand III, apoi Leopold II (1824-1859). Au urmat războaiele de independență italiană, Toscana fiind anexată Regatului Sardiniei și din 1861 Regatului Italiei, nou format, Florența devenind capitala lui până în 1871, când aceasta a fost mutată la Roma.

Florinul devenind banul etalon în Europa, în decursul secolelor Florența a finanțat dezvoltarea industriei în toată Europa, papalitatea, pe regii englezi în timpul Războiului de 100 de ani, etc. În oraș s-au născut, sau mutat, numeroase personalități, între care Dante, Leonardo da Vinci, Michelangelo, Galileo Galilei, Amerigo Vespucci, etc., ajungând să fie cunoscut în toată lumea pentru clădirile sale și realizările artistice.

Marea inundație din 1966  a distrus, sau deteriorat, multe dintre clădiri, majoritatea refăcute ulterior. Din 1982 centrul istoric al Florenței a fost înscris în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Fiind pentru câteva zile la Bologna, mi-am alocat o zi, pentru a vizita acest oraș renumit. În doar 40 de minute, cu trenul de viteză am ajuns în Gara Florența, de unde m-am îndreptat spre una dintre cele mai vechi biserici, în drum treversând Piața Unității Italiene (Piazza dell Unita Italiana), cu Obeliscul Eroilor din Războaiele de Independență (L’obelisco dei Caduti delle Guerre d’Indipendenza), o coloană de 15 metri înălțime, decorată cu coroane, la bază fiind postate plăci comemorative, creată în anii 1880-1882 la inițiativa „Asociației Veteranilor de Război din 1848-1849”, în amintirea celor care s-au sacrificat în timpul Revoluției Italiene.

Străbătând o scurtă stradă, am ajuns la Basilica San Lorenzo, creată în secolul IV, în afara zidurilor orașului, în 393 consacrată ca și catedrală. La inițiativa Papei Nicolae II în 1059 lângă ea s-au construit un Capitol și o mânăstire. După ce au fost preluate de familia de Medici (sec. XV), transeptul bisericii a fost mărit, s-a creat sacristia, apoi Cosimo de Medici a creat altarul principal și după 3 ani decedând, a fost înmormântat în biserică. În timp biserica a fost extinsă și modificată de mai multe ori, astfel la comanda Papei Leon X, din casa de Medici, Michelangelo a terminat fațada, s-a creat Noua Sacristie, acoperită de cupolă (sec. XVI), deasupra intrării Papa Clement VII a creat tribuna relicvelor, lângă ea s-a construit turnul-clopotniță, de 54 metri înălțime, azi dotat cu 4 clopote, cele 2 mari datând din 1740, în biserică a fost postată o orgă în stil baroc care, modificată în timp, s-a păstrat până azi.

În spatele altarului principal Cardinalul Ferdinand I de Medici a construit Capela Prinților, deținută de familie până la ultimul descendent. În ea au fost înmormântați membrii principali ai familiei și din secolul XVIII, în cripta bisericii, cei ai Casei de Lorena.

După suprimarea ordinelor religioase (sec. XIX), Capela Prinților a fost preluată de Stat, transformată în Muzeul Capelelor Medici și fosta Bibliotecă Medica Laurenziana, creată în cadrul mânăstirii de Papa Clement VII, a fost separată de complex.

În 1540, în onoarea tatălui său, Cosimo I de Medici a comandat o statuie, care urma să fie plasată într-una din capelele bisericii, dar piedestalul fiind prea înalt și arhitectul decedând, în 1592 a postat-o în Sala Grande din Palazzo Vecchio. În 1620 piedestalul a fost mutat în colțul pieței din fața basilicii, în 1812 transformat în fântână, cu baza din marmură de Carrara, în care se adăpau caii. Apoi a fost postată pe el statuia (1850), devenind actualul Monument Giovanni delle Bande Nere, prezentându-l pe căpitan, îmbrăcat în armura romană, așezat pe un jilț, ținând într-o mână, îndreptată spre genunchi, un băț de comandă, probabil o suliță ruptă, piedestalul fiind ornat cu sculpturi prezentând soldați care aduc căpitanului prada și prizonierii, pe laterale având stemele familiei de Medici. Monumentul a fost restaurat în anii 1995 și 2012.

Pe strada, lateral de statuie, se află primul palat deținut de familia Medici (mijloc sec. XV), Palazzo Medici Riccardi, clădire în stil renascentist, patrulateră, cu 2 etaje, înconjurând o curte centrală, mărginită de coloane corintiene, în care a fost postată statuia lui David, sculptată de Donatello.

În palat au fost găzduiți și unii artiști, îndrumați de sculptorul Bertoldo, precursorul primei Academii de Arte frumoase din Europa, Michelangelo trăindu-și adolescența acolo. În acea perioadă interiorul a fost ornat cu picturi și statui. În timpul Revoltei din 1494 Republica Florentină a confiscat palatul și a mutat comorile din el- bijuterii, opere de artă, etc., în Palazzo della Signoria. Ulterior familia s-a întors, dar fiind expulzată de mai multe ori, a abandonat palatul, acesta fiind preluat de Marele Duce Ferdinand II, care l-a vândut, drept recompensă pentru serviciile lor, familiei de bancheri Riccardi.

Până în secolul XVIII palatul a fost extins, păstrându-se fațadele originale, într-una din noile aripi s-a creat Biblioteca Riccardiana, curtea a fost ornată cu sculpturi, în grădină fiind amenajată o fântână, unde s-a postat statuia din marmură a lui Hercules, s-a creat o scară de legătură cu Capela Magilor, etc. Din lipsa fondurilor, în 1810 familia a vândut palatul guvernului ducal, care l-a transformat pentru birouri administrative, în el avându-și sediul și Garda Urbană.

Apoi s-a creat Biblioteca Morenia (1839), din 1865 palatul a găzduit Ministerul de Interne și din 1874 a fost achiziționat de Provincia, împreună cu Prefectura, care-l deține și azi, când e folosit ca sediu al Consiliului Local și locuiță a prefectului, o parte rămânând deschisă vizitării: Capela Magilor, unele expoziții temporare și Muzeul de marmură romană, situat în pivnițele de sub curte.

La sfârșitul secolul XIV familia de Medici a achiziționat câteva ateliere artizanale și câteva loturi deținute de un ambasador și un căpitan, pe locul lor construind Palazzo del Pegaso, pe care l-au deținut până în 1621, când a fost cumpărat de Bandino di Niccolò Panciatichi. Ulterior palatul a fost modificat, în 1741 fiind înălțat cu al doilea etaj, apoi interiorul amenajat pentru diverse utilizări, ajungând ca în 1865 la parter să  funcționeze magazine și o cafenea, la primul etaj, după desființarea fostei capele, „Circolo diversario dei risorti”, loc de întâlnire al burgheziei din Florența și Torino, al doilea etaj fiind ocupat de locuințe. În 1910 palatul a fost vândut și până în 1913 transformat în Institutul Național de Asigurări. Din 1960 a devenit sediul Superintendenței și din 1973 până azi găzduiește Consiliul Regional al Toscanei  (Consiglio Regionale della Toscana).

Pe aceeași stradă se află și Palazzo Bartolommei, clădire din secolul XVII, care găzduiește o instituție de credit.

Am ajuns în Piazza San Marco, numită după Basilica di San Marco, situată pe una  din laturile ei, împreună cu mânăstirea, construită de benedictini în sec. XII, pe locul Oratoriului Sf. Gheorghe. În anii 1380 și 1420 interiorul bisericii a fost pictat, în timp refăcut, până azi păstrându-se doar câteva fragmente de frescă acoperite de tencuială. În 1435 la ordinul Papei Eugen IV au fost predate Ordinului Dominican care, cu ajutorul familiei de Medici, au renovat complexul. În 1512 s-a construit turnul-clopotniță, în interior, pe lateralele navei, s-au creat 8 altare, decorate cu picturi.

Nava a fost separată de prezbiteriu printr-o arcadă susținută de coloane și pilaștri. În el s-a postat altarul principal, deasupra corul cu orga, bogat ornamentate.

Deasupra criptei s-a construit o capelă separată, accesată din exterior, sub a cărui altar au fost depuse rămășițele sfântului. Interiorul ei a fost decorat cu picturi și basoreliefuri din bronz prezentând scene din viața sfântului.

În 1679 s-au refăcut tribuna și tavanul, decorat în 1725 cu pictura centrală ce prezintă Adormirea Maicii Domnului.

Până în 1712 s-a finalizat Domul, decorat în interior cu fresce, apoi s-a creat actuala fațadă (1777-1778) în stil neoclasic, împărțită de pilaștri și cornișe, cu un portal central, lateral de el câte o nișă, în care s-au postat statui, deasupra lui o fereastră, flancată de 2 decorații ornamentale, superior un basorelief decorativ și deasupra lui  un timpan triunghiular.

În 1866 biserica a fost confiscată, o parte din mânăstire transformată în muzeu, ulterior revenindu-le iar dominicanilor. 

Pe una din lateralele pieței se află Palazzina della Livia, construită în anii 1775-1780 ca sediu al unui birou grand-ducal, din 1786 devenind reședința iubitei marelui duce, dansatoarea Livia Malfatti Raimondi. Ulterior a găzduit o parte din birourile Direcției Generale a Oficiului de Stat și Fiscalitate (1865), când a fost ridicat al doilea etaj, având pe fațadă  un balcon central și pe laterale,  în 2 cercuri, basorelifuri prezentând  ancora, simbolul unei bune navigații și delfinul, reprezentând cornul abudenței. Azi clădirea găzduiește Clubul Ofițerilor de Garnizoană (Circolo Ufficiali di Presidio).

În grădina din centrul pieței, în fața fostei Mânăstiri Sf. Caterina, ocupată ulterior de Comandamentul Militar și Ministerul de Război, se află Monumentul Generalului Manfredo Manti (1872). Statuia generalului, ținând în mâna stângă o sabie, în cea dreaptă un sul, presupus ca fiind înscris cu regulile armatei italiene, este așezată pe un piedestal de marmură înalt, ornat cu basoreliefuri prezentând scene de luptă și în cele 4 colțuri cu statui din bronz simbolizând Strategia, Tactica, Politica și Arta fortificațiilor.

În apropierea pieței a existat Mânăstirea Ordinului Servitorilor Mariei (serviți) care a fost desființată după unificarea Italiei (1861). O parte din ea a fost ocupată de Institutul Topografic Militar, nou înființat (1872). În 2014 armata toscană fiind desființată, din 2023, numit Institutul Geografic Militar (Istituto Geografico Militare), a trecut în administrația  Comandamentul Militar din Roma.

La capătul străzii am intrat în Piazza della Santissima Annunziata. În partea de nord-est a pieței a existat un Oratoriu dedicat Madonnei, fondat de Contesa Matilda di Canossa în 1081. Pe locul lui Ordinul Slujitorilor Mariei a construit Biserica Santa Maria di Cafaggio, partea cea mai veche din actuala Basilica Santissima Annunziata, realizată în stil renascentist, al cărei interior a fost decorat în sec. XIV cu picturi.

În decursul timpului desfășurându-se pelerinaje, piața devenind prea mică, în 1299 municipalitatea a achiziționat terenul din fața bisericii și a creat o stradă, pentru a o lega de centrul orașului. În 1419 s-a construit Logia Institutului Inocentelor, primul orfelinat florentin folosit și de pelerini și bolnavi. Apoi a început construcția porticului bazilicii, terminat abia în 1599 și pentru a crea o latură uniformă pieței, legând mai multe case, în 1516-1525 s-a creat Logia Slujitorilor Mariei, în secolul XIX achiziționată de familia Budici și transformată în locuințe. 

Cea mai veche casă a familiei Budici a fot cumpărată în 1549 de familia Griffins. Pe locul ei au construit Palatul Budini Gattai, clădire cu 2 etaje, al treilea fiind ridicat la sfârșitul secolului XVII, un secol mai târziu fiind extinsă. A fost deținut de mai mulți proprietari, din 1889 de familia Budini, care l-a renovat.  

În 1599 Compania San Filippo Benizi a construit Oratorio di Francesco Poverini. În 1785 fiind suprimată, Compania s-a unit cu Comania San Francesco Poverini, formând Frăția Venerabilă a Sf. Girolamo și Sf. Francesco Poverini, care din 1911 a preluat Spitalul Inocenților. Azi în el funcționează Muzeul Inocenților (Museo degli Innocenti).

În piață a fost postat Monumentul Ferdinando I de Medici (1608), statuia din bronz a Marelui Duce de Toscana călare fiind situată pe un piedestal patrulater înalt.

Pe un teren al Spitalului Inocenților, încorporând și câteva case din apropierea Mânăstirii Santa Maria della Croce, în anii 1619-1621 s-a construit Palazzo della Crocetta, reședință a prințesei Maria Maddalena de Medici, a 8-a fiică a Ducelui Ferdinando, clădire în formă de „U”, prevăzută cu pasaje deasupra străzilor, acoperite de arcade înalte, unul spre Basilica Santissima Annunziata. După ce prințesa a decedat, pasajele au fost demolate, rămânând doar cel spre bazilică, palatul a fost reamenajat și din 1665 ocupat de un membru important al instanței, ulterior de alte personalități și membri ai Casei de Lorena,. În secolul XIX Florența devenind capitala Regatului Italiei, palatul a devenit sediu Curții de Conturi. O parte a palatul a fost transformată în Muzeul Etruscan și Muzeul Egiptean, din 1897 fiind inaugurat și Muzeul Topografic, distrus de marea inundație din 1966. După ce a fost restaurat (1984, 1988), palatul a devenit sediul Muzeului Național de Arheologie (Museo Archeologico), care funcționează și azi.

În 1643 pe laturile pieței s-au montat 2 Fântâni ale Monștrilor Mării (Fontane dei Monstri Marine), aduse din Livorno, piața primind aspectul actual.

Trecând pe sub arcada Muzeului de Arheologie, am părăsit piața și, îndreptându-mă spre  Piazza Santa Croce, am urmat străduțele vechiului oraș, trecând pe lângă câteva clădiri istorice importante, una dintre ele fiind Marea Sinagogă, clădire în stil maur cu elemente arabe, romane și bizantine, acoperită cu plăci de travertin alb și calcar roz, prevăzută cu un dom central și două turnuri laterale, inaugurată în 1882. A fost construită de comunitatea de evrei ortodocși, veniți după Unirea Italiei la Florența și stabiliți în afara centrului orașului.

Biserica Sf. Ambrozie (Chiesa di Sant’Ambrogio) se află pe locul unde în 393, în timpul vizitei la Florența, a fost găzuit sfântul, prima clădire fiind menționată într-un document din 988. La sfârșitul secolului XIII biserica a fost refăcută în stil gotic, prezentând o singură navă, prezbiteriu și lateral de el câte o capelă mare, lângă ea s-a construit o mânăstire, din 1310 fiind preluate de călugărițele benedictine. În secolele XV-XVI în biserică au fost înmormântați mulți artiști.

În apropierea bisericii se află Piazza dei Ciompi, numită după revolta din 1378 în care muncitorii și meseriașii cereau participarea fiecărei clase sociale la guvernare, pe moment obținută, dar după înăbușirea revoltei, prin lupte violente, suprimată.

Pentru a muta vânzătorii de pește din piața veche mai aproape de râul Arno, în Piazza dei Ciompi s-a construit Loggia del Pesce (1569). În 1899 piața a fost desființată în timpul sistematizării zonei, când multe clădiri au fost demolate. A fost recreată în anii 1960 ca piață de vechituri, cu 4 rânduri de tarabe, înconjurând un spațiu central, avariate în incendiul din 2006. În anii 2017-2018 a fost reamenajată, în ea desfășurându-se târguri și alte evenimente.  

Urmând străduțele înguste, mărginite de clădirile înalte de epocă. Una dintre ele, Palazzo Pepi, situat pe colțul dintre două străzi, a fost construit la începutul secolului XV, deținut pe rând de mai multe familii nobiliare care, achiziționând casele învecinate, l-au extins, din 1653 fiind preluat de familia Pepi, care-l deține și azi.

În capătul străzii urma să intru în Piazza Santa Croce.

Citește și Florența, Italia- de la Basilica Santa Croce la Piazza del Duomo

Orașul Făgăraș, județul Brașov

Publicat pe de
1

Orașul Făgăraș este situat în vestul județului Brașov, la poalele munților Făgăraș, pe malul râului Olt.

Într-un document din 1291 este menționat, împreună cu localitatea Sâmbăta, ca aparținând familiei Voievodului Transilvaniei Ugrinus Csák. Începând din 1368 Făgăraș a fost deținut pe rând de domnitorii munteni, cetatea de piatră existentă fiind transformată într-o fortificație militară, prima dată atestată din 1455 într-un document emis de Iancu de Hunedoara.

bustul Doamnei Stanca, soția lui Mihai Viteazul, dezvelit în 1938

Din 1467, la porunca Regelui Matei Corvin al Ungariei, Făgăraș a fost predat regalității, intrând in posesia principilor Transilvaniei, din secolul XVI devenind centrul administrativ al Țării Făgărașului,  Dietele Transilvaniei, în care se întâlneau nobilii, sașii, secuii și reprezentanții religiilor romano-catolică, evanghelică-lutherană, calvină, mai târziu și unitariană din Transilvania, ținându-se acolo.

Inițial Cetatea Făgărașului a fost înconjurată cu un zid de apărare, un secol mai târziu s-au construit bastioanele, clădirile au fost modificate, primind aspectul de azi, după 1696 în cetate s-a stabilit garnizoana armatei austriece, din 1867 a devenit sediul garnizoanei maghiare, perioadă în care fiind asediată de 15 ori, nu a fost cucerită nicioadă. După Marea Unire (1918) a devenit sediul garnizoanei române, în perioada comunistă transformată în închisoare, azi în ea funcționând Muzeul Țării Făgărașului.

Încă din secolul XV în Făgăraș a existat o Mânăstire cu Biserică Romano-Catolică, distrusă în timpul Reformei Protestante (sec. XVI). Abia în 1737, primind aprobarea și terenul aferent, Ordinul Franciscan a început construcția Mânăstirii Franciscane cu Biserica „Sf. Treime”, atunci numită „Biserica Paterilor”, pe lângă care a funcționat și o școală. În 1760 un incendiu puternic, care a devastat orașul,  a distrus biserica, acoperișul mânăstirii și școala, primele două fiind refăcute un an mai târziu. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice. 

Actuala Biserică Reformată s-a construit în perioada 1712-1715, pe locul vechii biserici ruinate, la intrarea ei fiind postate 2 coloane din vechiul edificiu.

Abia în 1625 Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen i-a permis comunității ortodoxe din Făgăraș să aibă un preot și următorul Principe, Gheorghe Rákóczi I, le-a aprobat construirea unei biserici, în afara localității (1648). Fiind distrusă de atacurile turcilor și tătarilor (1658), care au incendiat Făgărașul și zonele înconjurătoare, până în 1697 ortodocșii și-au oficiat slujbele în capela din cimitir. Pe locul ei Voievodul Țării Românești Constantin Brâncoveanu a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”- Brâncoveanu (1697-1698). În 1721 Papa Inocențiu XIII obținând independența Episcopiei față de Arhidieceza de Alba-Iulia și trecerea formală sub Arhiepiscopia Romano-Catolică de Esztergom, Făgăraș a devenit sediul Episcopiei Române Unite cu Roma (greco-catolică), moment în care biserica a fost ridicată la rangul de Catedrală Episcopală (1723-1737), slujbele fiind oficiate în limba română.

Reședința Episcopului Ioan Giurgiu Patachi a fost amenajată la etajul întâi al aripii de sud a cetății, dar a folosit-o scurt timp, preferând să locuiască la Castelul Brukenthal din Sâmbăta de Jos. Următorul Episcop, Inocențiu Micu-Klein, prelat greco-catolic, membru al Dietei Transilvaniei, a preferat să-și construiască casa, în stilul renașterii transilvănen, în apropierea bisericii (1727), apoi și-a mutat reședința la Blaj (1737), localitate situată în centrul teritoriului Episcopiei. 

Casa Inocențiu Micu-Klein

După Marea Unire a Principatelor Române (1918) Biserica „Sf. Nicolae” a devenit biserică vicarială greco-catolică și din 1948, când ritul a fost interzis de comuniști, a fost înapoiată Bisericii Ortodoxe Române.

După moartea Împărătesei Maria Theresa, primindu-se aprobarea Împăratului Iosif II (1771), s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime”, cu condiția să nu aibă turn, pentru a nu estompa turnul Bisericii Evanghelice din vecinătate.

Turnul a fost ridicat în 1791, după ce Dieta Transilvaniei a declarat ritul ortodox egal cu celelalte rituri, având aceleași drepturi, an în care s-a efectuat și pictura murală interioară.   

Vechea Biserică Evanghelică Lutherană a fost înlocuită în 1843 cu actuala clădire, prevăzută cu un turn cu ceas și 3 clopote. În ea s-a păstrat vechea orgă (1780).

La începutul secolului XIX în Făgăraș s-au stabilit treptat evrei. După Revoluția din 1848, numărul lor crescând, comunitatea a construit Sinagoga (1870) existentă și azi. Cum sub comuniști mare parte din ei au emigrat, în timp Sinagoga s-a ruinat și în 1987 a fost închisă. După mulți ani a fost preluată de Fundația Comunitară Țara Făgărașului care, cu ajutorul Federației Comunităților Evreiești din România, a restaurat-o și din 2017 a fost folosită pentru desfășurarea de activități culturale.

În 1869 vice-comitele Făgărașului Ion Codru Drăgușanu a  înființat prima Școală Superioară, cu predare în limba română și în perioada 1907-1909 s-a construit Gimnaziul Maghiar de Stat, clădire care între anii 1919-1920 a fost trecută sub autoritatea  Consiliul Dirigent al Transilvaniei, Banatului și ținuturilor românești din Ungaria. Ulterior a fost transformată în Liceu mixt (fete și băieți), în 1996 numit Colegiul Național „Radu Negru”.

În apropierea lui se află Biserica Unitariană (1910-1912), singura de acest rit din Țara Făgărașului, cu o comunitate mică, de cca. 100 persoane.

Vis a vis de ea, într-o clădire construită probabil în secolului XIX, a funcționat Banca Națională a României, din 1994 Banca Comercială Română și în  2011 a fost vândută.

În centrul istoric al orașului Făgăraș, într-una din clădirile vechi care mărginesc Piața Republicii, construită în 1903, azi funcționează Primăria Făgăraș.

Trecând de cetate, se ajunge la Catedrala Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, clădire în stil neobizantin, cu o cupolă centrală și 4 turnuri pe colțuri, a cărei construcție a început în anul 1995, dar din lipsa fondurilor a stagnat, interiorul nefiind terminat nici azi.

Lateral de ea se află Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2016.

Trecând de catedrală se ajunge la Casa de Cultură, după stilul arhitectural și funcționalitate, construită probabil în perioada comunistă (anii 1960-1980).

Am părăsit orașul pe lângă Spitalul Municipal  Făgăraș, în curtea căruia am văzut Biserica „Sf. Cozma și Damian”, dedicată Sfinților doctori fără de arginți, ocrotitori ai medicinei și vindecării gratuite, construită în perioada 2001-2006.

Citește și Recea, Mânăstirea Berivoi, Mânăstirea Bucium și Moara cu Noroc Ohaba, jud. Brașov