Într-o excursie prin țară, ajungând în județul Suceava, după ce am vizitat orașul Vatra Dornei, am rulat spre nord, îndreptându-mă spre satul Ciocănești, în anul 2017 clasat pe locul 6 în topul celor mai colorate destinații turistice. În drum m-am oprit în Iacobeni, unde doream să văd 2 biserici.
Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”, biserică ortodoxă construită în anii 1817-1818, aparținând de Parohia Ciocănești, a fost folosită până în 1893, ulterior devenind capelă în cimitir.
În comună, pe un teren cumpărat prin contribuţia Fondului Bisericesc, a Mitropoliei Bucovinei şi a credincioşilor parohiei, s-a construit noua Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1907-1913).
Clădirea din cărămidă, pe o bază din piatră, cu 3 turle, a fost acoperită cu țiglă smălțuită, în culorile drapelului românesc. Exteriorul, tencuit în alb, s-a ornat cu dungi orizontale din cărămidă aparentă roșie. Interiorul bisericii a fost pictat în frescă abia în 1969.
Ulterior în curtea bisericii s-a construit o clopotniță din lemn, tencuită și decorată în același mod ca biserica, în 1929 dotată cu 2 clopote, aduse din București, un an mai târziu fiind adus și al treilea clopot. În anii 1990-1993 bisericii i s-a creat un pridvor și lângă clopotniță s-a construit o casă de prăznuire.
Încă 10 kilometri spre nord și am intrat în Ciocănești. Conform unei legende locale a fost numit după sunetele pe care le scoteau meșterii fierari, în timp ce creau armele ostașilor lui Ștefan cel Mare. Satul, format prin extinderea cătunului Fântâna Rece, a fost prima dată atestat documentar din 1775, deținut de boierul Ion Ciocan, când aparținea administrativ de Câmpulung.
În 1950 localnica Leontina Țăran renovându-și casa, a ornat-o la exterior cu motive tradiționale, asemănătoare celor de pe ouăle „încondeiate”. Luând exemplu, până în anii 1960 majoritatea localnicilor și le-au decorat asemănător, satul devenind un „muzeu în aer liber”, în 2014 declarat sat cultural al României.
Un an mai târziu, firma Policolor donând materialele și vopsele necesare, decorațiile au fost recondiționate.
În Ciocănești azi funcționează 2 muzee, pe care doream neapărat să le vizitez. Muzeul Etnografic, înființat în anul 2005, prin vechile obiecte donate de localnici, etalează vechiul stil de viață din Bucovina.
Trecând prin diversele încăperi, am avut senzația că m-am transportat în timp… fostele camere cu paturi de lemn, podeaua acoperită de covoare țesute în casă, pereții decorați cu motive tradiționale, unii tapetați cu covoare, lăzi de zestre…
războaie de țesut, haine tradiționale…
magazii, cămări, diverse unelte…
transportul produselor cu plutele pe Bistrița…
numeroase măști hidoase, folosite pe vremuri în timpul colindelor de Crăciun…
Am părăsit muzeul, trecând încă o dată pe lângă un pește enorm, creat din împletituri de nuiele, gândindu-mă cât de pricepuți erau și câtă răbdare aveau în acele timpuri.
În anul 2007, alături de colecția etnografică, s-a alăturat Muzeul Ouălor Încondeiate. În timp, adunându-se ouă încondeiate din mai multe zone din Bucovina, colecția a crescut și în 2014 muzeul a fost mutat în incinta Casei de Cultură „Florin Gheuca”.
În vremuri străvechi oul fiind considerat un simbol al vieții, renașterii și al universului, prin puterile sale magice protejândcasa, animalele și recoltele, în timpul ritualurilor de primăvară ouăle erau încondeiate. Obiceiul s-a păstrat și în creștinism, în timpul sărbătorii Paștelui, simbolizând victoria vieții asupra morții- Invierea lui Cristos, ouăle fiind vopsite în roșu, culoare despre care o legendă spune că s-a preluat de la ouăle dintr-un coș, așezat de Maica Domnului la baza crucii pe care era răstignit Cristos, înroșite de sângele acestuia.
În timp pe ouă s-au adăugat motive vegetale și geometrice, cele din Bucovina fiind împodobite mai ales cu frunze de stejar, spice de grâu, cruci, etc., folosindu-se în special culorile roșu, simbolizând viața, dragostea, sângele lui Isus, negru, eternitatea, respectul pentru trecut, galben, lumina, soarele, rodnicia și verde, speranța, natura, reînnoirea.
Muzeul etalează mai multe colecții, cea mai importantă fiind Colecţia Dr. Anton Setnic, colecționar încă din anii 1950.
În timp adunând peste 2.000 de ouă, din care s-au păstrat 1650, câteva vechi din 1902, le-a catalogat și explicat tehnicile utilizate, într-un manuscris păstrat până azi.
Colecţia Novac Norbert Ioan, fost învățător din Ciocănești, cuprinde peste 1000 de ouă care redau motivele cusute pe îmbrăcămintea tradițională, cel mai vechi ou datând din 1941.
Expoziţia „Tradiţie, valoare sacră” cuprinde ouă încondeiate de către elevi în cadrul concursului interjudeţean.
Expoziţia de ouă încondeiate etalează ouă premiate în cadrul ediţiilor Festivalului Naţional al Ouălor Încondeiate.
Pe lângă exponatele efectuate în timp există șiExpoziţia de ouă încondeiate destinate vânzării, create de meșteri locali.
Din Ciocănești am rulat 16 kilometri spre nord până în Cârlibaba, localitate situată la limita între Bucovina și Transilvania, de-a lungul văii Bistrița Aurie, arie protejată, între versanți muntoși ce depășesc 1600 metri înălțime. Pe perimetrul comunei sunt amenajate 2 partii de ski: Magura 1 si Magura 2, ambele dotate cu teleschi, iarna folosite de numeroși iubitori ai sportului..
Rulând paralel cu râul, pe cealaltă parte am văzut Primăria Cârlibaba.
La capătul unei străduțe din spatele ei, cu turnul înalt, vizibil din depărtare, se află Biserica Romano-Catolică, construită în 1900, care funcționează și azi.
Continuând să rulez spre nord, am ajuns la Biserica Ortodoxă, clădire din lemn sculptat și piatră, în stil moldovenesc, ridicată în 1898.
Lateral de ea se află clopotnița și un altar folosit vara, create din aceleași materiale.
De acolo urma să părăsec Moldova și în următoarele zile să traversez Transilvania, îndreptându-mă spre casă, la Arad.
Orașul Vatra Dornei din jud. Suceava, din anul 2000 declarat municipiu, e situat în Depresiunea Dornelor, la confluenţa râului Dorna cu Bistriţa Aurie. O legendă spune că Dragoș Vodă fiind la vânătoare, din greșeală a ucis-o pe păstorița Dorina și a înmormântat-o lângă un râu. În memoria ei a numit râul Dorna și așezarea Vatra Dorinei.
Documentar așezarea e menționată în 1592, în timpul Domnitorului Aron Vodă, ca punct de popas și vamă și în 1641, în timpul domniei lui Vasile Lupu, ca sat, parte a Ocolului Câmpulung Moldovenesc, autonom față de domnii Moldovei.
În 1775 Bucovina fiind anexată Imperiului Austriac, Ținutul Dornelor a intrat sub stăpânire austriacă, ulterior a Imperiului Habsburgic, când Vatra Dornei a primit statutul de târg. Locuitorii devenind iobagi și fiind oprimați, în decursul timpului s-au răzvrătit de mai multe ori, conflictele terminându-se cu multe decese.
În zonă existând numeroase izvoare de ape minerale, folosite de localnici de mai mult timp, în 1790 au fost cercetate de chimistul Hacquette de Nürnberg, apoi de doctorul Ignatziu Plusch (1805). Descoperindu-se că apele și nămolul de turbă au efecte terapeutice, s-a dorit amenajarea lor ca băi, în 1833 construindu-se prima clădire, în care s-au amenajat 6 căzi de baie.
Proiectul lor nu s-a putut materializa decât după ce Fondul Bisericesc Ortodox Român al Bucovinei a cumpărat Băile Vatra Dornei (1870) și primind aprobarea Împăratului Franz Joseph, până în 1898 s-au amenajat 15 izvoare, între care Izvorul Ioan (ulterior Izvorul Unirea), Izvorul Ferdinand și Izvorul Sentinela, s-au construit stabilimente balneare, cazinoul, hoteluri, clădiri administrative, o școală, uzina electrică, târgul fiind transformat în stațiune, prima localitate electrificată din Bucovina, din 1907 a fost declarat oraș al Imperiului Austro-Ungar, apoi inclus în România, cu care Basarabia s-a unit după destrămarea imperiului (1918).
Pentru ca vizitatorii să acceseze mai ușor stațiunea, calea ferată Dărmănești- Câmpulung, creată în 1888, a fost prelungită până la Vatra Dornei, construindu-se prima gară și în 1902, pe malul stâng al râului Dorna, fiind inaugurată a doua gară, Gara Vatra Dornei Băi, azi monument istoric, după Primul Război Mondial ambele fiind preluate de C.F.R.
Am ajuns în oraș spre seară, pe o ploaie mocănească și m-am cazat la Hotelul Silva, din apropierea gării. A doua zi, cum ploaia se oprise, am pornit să explorez orașul.
Traversând podul peste râul Dorna, am ajuns la fostul Cazinou al Băilor, construit în perioada 1896-1898, în stil eclectic, cu influențe din Renașterea Germană, ca loc de agrement, în el fiind amenajate o sală în care se desfășurau concerte, spectacole, baluri, un restaurant, o bibliotecă și încăperi în care turiștii se puteau întâlni. Pentru lărgirea spațiului, în 1936 clădirea a fost extinsă spre sud și est. În Al Doilea Război Mondial clădirea a fost folosită de armata germană care, în timpul retragerii, au deteriorat-o, ulterior fiind reparată de Fondul Bisericesc (1945) și din 1948, prin naționalizare, a trecut în proprietatea statului.
Sub regimul comunist, numit Pavilonul Central, a fost ocupat de un club muncitoresc, un restaurant, unele săli fiind folosite pentru desfășurarea întâlnirilor sindicale, a ședințelor de partid, altele pentru campionatele naționale de șah, etc. În anii 1960 pentru modificarea interiorului în cantină, partea sudică a clădirii a fost extinsă. Când strada paralelă cu râul a fost transformată în bulevard (1986), cantina a fost închisă, clădirea fiind modificată și reparată. Lucrările nefiind terminate, în timpul Revoluției din 1989 a fost vandalizată, marmura, obiectele de lux, candelabrele, etc., fiind furate. Ulterior a fost restaurată și în 1899 s-a inaugurat Centrul Muzeal Cazinoul Băilor, care a funcționat un timp și după ce clădirea a fost retrocedată Arhiepiscopiei Sucevei și Rădăuților (2004), În timp clădirea degradându-se, muzeul a fost închis și redeschis în 2023, după ce a fost restaurată.
În stânga Cazinoului se află Catedrala Ortodoxă „Sf. Treime”, construită în perioada 1990-2002, în stil moldovenesc, cu 7 turnuri, unul central înalt, câte 2 pe laterale mai mici și 2 turnuri puțin înclinate, ce flanchează intrarea, prevăzută cu un pridvor deschis.
La exterior, în partea superioară s-au creat 40 de ocnițe, pictate cu chipurile sfinților Vechiului Testament, Evangeliști, Sfinților Mertiri, etc.
Interiorul e format din pronaos, naos, altar și încăperi adiacente- proscomidiar şi diaconicon. Intrând m-a frapat culoarea aurie predominantă, care mie îmi estompa picturile prezentând scene și personaje biblice, etc. Demisolul clădirii cuprinde un Paraclis, bibliotecă cu sală de lectură, spații liturgice, o expoziție de icoane, etc.
Trecând de catedrală, am intrat în Parcul Central, unde am urmat o alee mărginită de busturi, postate pe socluri din piatră, începând din anul 1964, prezentând personalități ca Mihai Eminescu, Costache Negri, Ciprian Porumbescu, etc..
În parcul cu copaci seculari, întins pe 50 de hectare, azi rezervație dendrologică a Academiei Române, se află mai multe izvoare de apă minerală.
În el trăiesc numeroase veverițe, pe care oamenii le hrănesc, activitate devenită amuzament, după ele parcul fiind numit și Parcul Veverițelor.
Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre o altă biserică, în drum trecând pe lângă cimitirul catolic, în care se află Biserica Catolică Veche, azi capelă mortuară, inițial construită în oraș și, devenită neîncăpătoare, în 1895 mutată.
În câteva minute am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”, construită în anul 1908 de către comunitatea greco-catolică ruteană și după desființarea cultului (1952) predată ortodocșilor, a căror Biserică de lemn a fost distrusă de un incendiu (1954). Până în 1991 slujbele au fost celebrate de preoții din oraș, apoi s-a înființat Parohia „Sf. Ilie”. În timp biserica a fost reparată și modernizată, ultimele lucrări având loc în anii 2000-2009.
Îndreptându-mă spre râu, am trecut pe lângă clădirea fostei școli, construită în anii1895-1897, în care au studiat elevi de mai multe etnii, până în 1911 predarea fiind în limbile română și germană. În Primul Război Mondial a fost transformată în spital, postbelic redevenind școală, azi Școala Gimnazială nr. 1.
Am cotit pe lângă Biserica Penticostală Betleem și, trecând râul Dorna, m-am îndreptat spre centrul orașului.
La intrarea pe strada principală se află Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, construită în 1905 de comunitatea germană ca Biserică Lutherană, în 1947 fiind preluată de ortodocși. În anii 1984-1993 biserica a fost extinsă, creată în stil moldovenesc, primind forma actuală.
În aceeași perioadă s-a construit și clădirea de lângă ea (1901), cu elemente în stil renascentist și moldovenești, pentru „Societatea Culturală Sentinela”, în cele 7 săli de la parter și 8 de la etaj fiind amenajate spații de lectură, expoziționale, locuri de întânire a membrilor, etc. În Al Doilea Război Mondial, în timpul retragerii trupelor germane, clădirea a fost avariată, ulterior refăcută, din 1975 în ea înființându-se o bibliotecă publică, azi Biblioteca Municipală „G.T. Kirileanu”, numită după istoricul literar, folclorist, publicist, din 1948 membru al Academiei Române, născut în județ (1872-1960).
Templul Mare a fost prima sinagogă din Vatra Dornei, construită în perioada 1898-1902 pe un teren dăruit de Biserica Ortodoxă.
În Al Doilea Război Mondial (1941) 2.650 de evrei din oraș și satele înconjurătoare au fost deportați în lagărele din Transnistria. Postbelic puținii supraviețuitori s-au întors, dar au început să emigreze în Israel, mai ales după 1958, când au primit aprobarea guvernului, cea mai mare parte părăsind orașul după 1989, în 2016 existând doar 8 evrei în oraș. Bănuiesc că azi sinagoga e închisă ?…Nu am găsit pe cineva care să-mi dea o explicație…
Azi strada centrală e mărginită de casele de epocă, intercalate de construcții mai noi, din perioada comunismului, ocupate de locuințe, la parterul lor funcționând diverse magazine și firme, altele fiind sediile unor instituții.
Poliția Vatra Dornei
Clădirea Primăriei Vatra Dornei a fost construită în anii 1895-1897 ca sediu administrativ al stațiunii, atunci numit Palatul Comunal. Clădirea cu 2 niveluri, a fost prevăzută cu un turn înalt de colț. Azi etajul e ocupat de birourile Consiliului Local, săli de protocol, etc. și la parter funcționează Muzeul de Etnografie, înființat în 1987.
În parcul alăturat se află Monumentul Eroilor, inaugurat în 1936, onorând cei 120 de bărbați decedați în luptele Primului Război Mondial, azi inscripționați pe o placă din partea inferioară a obeliscului. A fost modificat după Al Doilea Război Mondial, central fiind așezată o placă pe care s-au notat eroii din acel război, între plăci un basorelief prezentând o caschetă de soldat înconjurată de frunze aurite, în partea superioară, pe cele 4 laturi, câte o cruce și pe obelisc un vultur cu aripile deschise.
Înlocuind Biserica Catolică Veche, devenită neîncăpătoare și mutată în cimitirul catolic, în perioada 1895-1905 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Schimbarea la Față a lui Isus”, în stil roman, cu elemente în stil gotic, cu 3 nave, deasupra altarului principal fiind postat un complex statuar prezentând personajele principale din scena Calvarului.
După inaugurarea căii ferate Câmpulung Moldovenesc-Vatra Dornei, în oraș s-au stabilit numeroși muncitori feroviari de diferite etnii- germană, poloneză, ucraineană. Comunitatea catolică crescând, în 1913 s-a înființat Parohia Vatra Dornei și biserica, până atunci arondată Parohiei Iacobeni, a devenit biserică parohială.
Am părăsit strada centrală și, pe lângă Casa de Cultură „Platon Pardău”, numită după poetul și prozatorul român, născut la Vatra Dornei (1934-2002), m-am îndreptat spre hotel.
Urma să părăsesc orașul și să vizitez alte obiective din județul Suceava, planificate pentru acea zi.
Plecând din orașul Bistrița spre Pasul Tihuța, am rulat spre nord-est, în drum urmând să văd 2 mânăstiri și un lac de acumulare.
La 4 kilometri nord de comuna Josenii Bârgăulului, după ieșirea din satul Strâmba, pe un versant al munților Bârgăului, în 1999 a fost înființată Mânăstirea Strâmba„Sf. Ierarh Spiridon”.
A fost construită pe locul unei case și a 2 hectare de teren donate de o localnică, care s-a alăturat obștii de maici.
Biserica „Tuturor Sfinților”, creată în stilul arhitecturii moldovenești, a fost ornată în interior cu fresce prezentând personaje și scene biblice.
Azi complexul e format din biserică, chiliile măicuțelor, o trapeză (sală de masă), clopotnița, casa preotului duhovnic și ocupat de doar 6 măicuțe.
M-am întors în comună și am continuat drumul până în Prundu Bârgăului. De acolo am făcut un ocol spre sud-est, pentru a vedea Lacul Colibița.
În perioada 1977-1991 în munții Călimani, pe cursul râului Bistrița, s-a construit un baraj și o hidrocentrală, lângă el formându-se un lac artificial de acumulare, ocupând 270 hectare, apa lui fiind folosită pentru a se produce energie electrică și pentru alimentarea localităților din aval.
Fiind situat la o altitudine de 900 metri și având 13 kilometri lungime, în decursul timpului pe malul lui s-au construit vile, în final constituindu-se stațiunea Colibița.
Urma să trec din Transilvania în Moldova, prin Pasul Tihuța, o trecătoare situată la 1201 metri altitudine, urmând șoseaua construită la inițiativa Consiliului de Război al Armatei Austro-Ungare (1812-1817). Urcând munții, am ajuns în stațiunea turistică Piatra Fântânele, vizitată mai mult iarna, în ea fiind amenajate pârtii de schi și săniuțe. Am parcat mașina, apoi am urcat pe o stradă laterală și în 10 minute am ajuns la Mânăstirea „Nașterea Maicii Domnului”.
A început să plouă torențial, așa că m-am refugiat în biserică, sperând că nu va dura mult și ploaia se va potoli. Așteptând, am intrat în vorbă cu o măicuță, care mi-a relatat pe scurt istoria mânăstirii. Începând din anul 1928 s-a construit Biserica de lemn, cu iconostasul sculptat în lemn de elevii Școlii de Arte și Meserii din Prundu Bârgăului și decorat cu icoane. În ea a fost adusă de la Mânăstirea Prodromu de pe Muntele Athos o icoană a Maicii Domnului, pictată în 1914. În timp interiorul a fost ornat cu numeroase icoane primite din donații.
Deși a supraviețuit ocupației horthyste, sub comuniști mânăstirea a fost desființată, biserica rămând funcțională.
În anii 1980 părintele Petrinca, ajutat de credincioși, a început să refacă chiliile, s-a construit Paraclisul de iarnă „Sf. Ierarh Nicolae”, sfințit în 1985 și a fost reînființată mânăstirea, ocupată de o obște de măicuțe care azi se ocupă cu educarea copiilor din cătunele zonei, ulterior trimițându-i la școală.
După 1989, cu ajutorul localnicilor și a Organizației de Tineret din Württemberg, Germania, s-a finalizat noul complex, cu sală de mese (trapeză), ateliere de croitorie pentru veștmintele bisericești, ateliere de pictură bisericească, o clădire pentru oaspeți și pelerini (arhondaric).
Pe versantul alăturat mânăstirii, în 2010 s-a creat o platformă de beton, pe care s-a postat o cruce metalică, împreună atingând 31 metri înălțime și din 2014 a început construcția unei noi biserici.
Cum ploaia se mai potolise, am coborât la mașină și am rulat prin județul Suceava până la Vatra Dornei, unde îmi rezervasem cazarea.
Orașul Bistrița, din 1979 declarat municipiu, este situat în centrul jud. Bistrița-Năsăud, din nordul Transilvaniei. Fiind într-o excursie prin zonă, m-am oprit pentru a-l vizita, parcând în zona Tribunalului Bistrița-Năsăud.
Numit Orvieto, a fost prima dată atestat documentar din 1264 într-o scrisoare prin care Papa Urban IV îi cerea Regelui Ștefan al Ungariei să-i restituie mamei sale 4 sate, împreună cu teritoriile lor. Zona a fost însă populată din vechime, arheologii descoperind vestigii din neolitic, Epoca Bronzului, daco-romană și sfârșitul secolului XII, când zona a fost cucerită de maghiari. În 1241 invazia tătarilor a distrus localitatea. Refăcută treptat și colonizată cu sași, în ea s-au înființat tot mai multe bresle meșteșugărești și din 1353 a primit dreptul de a organiza un târg anual de 15 zile, devenind cel mai important centru din regiune, cu stemă și sigiliu proprii, din Casa Sfatului fiind administrată zona.
Pentru a evita pericolul otoman, începând din anul 1409 s-au construit ziduri înconjurătoare, continuate sub Iancu de Hunedoara, căruia Regele i-a dăruit Bistrița și 20 de sate înconjurătoare (1452), numindu-l Comite Perpetuu. În partea de nord a orașului, acesta a construit o cetate, în 1464 demolată, pentru a se fortifica întregul oraș, fiind create zidurile, bastioane și turnuri, date spre îngrijire breslelor, porți, șanțuri și valuri de apărare, lucrările fiind finalizate abia în anul 1654.
În secolul XVI orașul dezvoltându-se economic, în Piața Centrală s-au construit clădiri comerciale, unele supraviețuind până azi și o catedrală, din turnul căreia, bătându-se clopotul, se anunța un atac iminent. În acea perioadă Bistrița avea legături economice, comerciale, politice, cu Moldova, meșteșugari, constructori, pietrari, fiind chemați pentru a realiza numeroase lucrări, exemplu consolidarea Cetății Neamțului (1529).
În 1602 Generalul Basta a atacat cetatea, distrugând o parte din zidurile de apărare. Fiind încă în reconstrucție, oștile curuților au asediat-o (1704) și cetatea a trebuit să se predea. În 1762, înființându-se Regimentul II de graniță năsăudean, cetatea a fost preluată de armată. Iobagii transilvăneni fiind foarte exploatați de feudali, în decursul timpului s-au declanșat mai multe răscoale țărănești, culminând cu Răscoala Horea, Cloșca și Crișan (1784), care a cuprins și ținutul Bistriței. A urmat Revoluția de la 1848, când orașul a fost stăpânit succesiv de oștile maghiare și de cele imperiale, secole în care a intrat în declin.
Centrul Militar Bistrița
Proclamându-se dualismul Austro-Ungar (1867), bistrițenii au participat la luptele politice pentru recunoașterea Transilvaniei ca stat autonom, în care românii să primească drepturi egale cu celelalte nații. Abia prin Marea Adunare Națională de la Alba-Iulia (1918) s-a realizat unirea tuturor românilor într-un singur stat.
Izbucnind Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena (1940) România a fost obligată să cedeze partea de nord a Transilvaniei Ungariei hortyste, care a deținut-o până în 1944, când a fost eliberată și inclusă în România.
Din păcate plimbarea mea prin oraș nu putea urma cronologia istorică, clădirile declarate monumente istorice fiind situate în diferite zone ale orașului. Plecând de lângă tribunal, am trecut pe lângă fosta Casa Pionierilor, înființată în 1950, din 1990 numită Palatul Copiilor.
Am urmat o stradă mărginită de clădiri din secolul XIX. Într-una din ele azi funcționează Biblioteca Județeană „George Coșbuc”. Inițial clădirea a fost construită (1883-1884) ca reședință a doctorilor ce deserveau garnizoana orașului, în 1919 amenajată de Ministerul de Război al Regatului României ca reședință a Prințului Carol și postbelic folosită ca sediul unei bănci.
În apropierea ei, în anul 2019 s-a postat statuia George Coșbuc, poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru al Academiei Române.
Pe aceeași parte a străzii se află Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”, construită în anii 1927-1938, din numeroase donații, la ridicarea ei constribuind și compozitorul George Enescu, cu banii adunați în urma susținerii la Bistrița a unui concert de binefacere (1927). Interiorul bisericii a fost decorat cu picturi prezentând personaje și scene biblice, restaurat după anii 1990.
Clădirea din stânga bisericii, construită în anul 1892, inițial a fost ocupată de Cercul Cultural Bistrițean, apoi transformată în Gimnaziu de Fete (1900-1912), după Primul Război Mondial devenind Cazinoul Ofițerilor (1942) și din 1946 iar Centru Cultural. Sub comuniști, intrând în administrația Uniunii Generale a Sindicatelor din România (1960), a fost transformată în Casa de Cultură a Sindicatelor. În incinta ei azi funcționează Școala Postliceală Sanitară „Carol Davila”, înființată în 1994.
Pe cealaltă parte a străzii, vis a vis de biserică, în anii 1893-1894 s-a construit o școală, din 1923 clădirea fiind ocupată de primul liceu cu predare în limba română din oraș, Liceul de Stat pentru băieţi „Alexandru Odobescu”, ulterior unit cu Şcoala Regală Medie de Fete (1944). În urma reformei învățământului (1948), în ea a funcționat Școala Elementară Numărul 2, în 2013 desființată, clădirea fiind ocupată de Liceul de Muzică „Tudor Jarda”, care funcționează și azi, fostul său sediu fiind retrocedat.
Trecând de un giratoriu, am ajuns la Biserica Reformată, clădire în stil gotic, cu interiorul în stil renascentist, construită în anii 1869-1887 pe locul unde pe vremuri a existat o biserică, distrusă în 1602 de soldații Generalului Basta.
Am cotit pe o stradă perpendiculară, pentru a vedea alte 2 colegii, primul fiind Colegiul Național „Andrei Mureșanu”. Funcționează într-o clădire construită în 1912 pentru Școala Regală Medie de Fete, o parte fiind amenajată ca Școală Primară de Stat cu predare în limba maghiară. În timpul Primului Război Mondial clădirea a fost ocupată de un Spital al Crucii Roșii, în 1919 preluată de statul român și în decursul timpului amenajată pentru Gimnaziul de Fete Bistrița (1928), căreia i s-a alăturat fosta școală greco-catolică, devenind Școala Primară mixtă „Andrei Mureșanu”. Prin Dictatul de la Viena orașul fiind preluat de maghiari, gimnaziul a fost desființat, în locul lui create Școala Regală Primară de fete și Liceul Maghiar de băieți „Hunyadi János”. Teritoriul revenind României, postbelic clădirea a fost ocupată Liceul Teoretic Bistrița (1948), cu secții maghiară și germană, din 1964 scindat, în clădire rămânând Liceul nr. 2 cu secție maghiară, din 1999 purtând actualul nume.
Secția germană s-a mutat în actualul Colegiul Național „Liviu Rebreanu”, clădire construită în 1901 pentru Gimnaziul Evanghelic, fosta clădire devenind neîncăpătoare.
În fața colegiului sunt postate două busturi reprezentative, statuia Georg Fischer prezentându-l pe primul director al Gimnaziului Evanghelic.
Statuia Liviu Rebreanu a fost postată în 1978, amintind de faptul că renumitul scriitor a fost elevul acestei școli.
Cotind pe lângă Centrul Militar, în câteva minute am ajuns în Piața Unirii, unde în 2004 s-a inaugurat statuia Al. Ioan Cuza, din 1859 primul Domnitor al Principatelor Române Unite
În piață se află Biserica Ortodoxă „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită în perioada 1270-1280 de călugării Ordinului Franciscan Minorit, în cadrul Mânăstirii „Sf. Andrei”, în incinta medievală a orașului. În 1895 biserica și mânăstirea au fost cumpărate de Parohia Română Unită (greco-catolică) Bistrița. Sub comuniști ritul fiind interzis (1948), au fost preluate de ortodocși.
Fosta clădire a mânăstirii a fost ocupată de Protopopiatul Ortodox. Pentru scurt timp (1918) în ea a funcționat Casina Română, o societate cultural-politică a românilor ardeleni care milita pentru unirea românilor.
Între Mânăstirea Minorită și Piața Centrală a orașului se întinde strada Dornei, în secolul XVI una din axele principale ale orașului, numită strada Pungarilor (Beutelgasse), ulterior purtând numele unor personalități și din 1962 cel actual, pe care am urmat-o și eu. A fost creată prin construirea mai multor case de meșteșugari și patricieni (sec. XV-XVI), cele din capătul estic, cu un singur etaj, fiind ridicate în 1548 de locuitorii veniți din periferii în interiorul cetății.
Până azi s-au păstrat doar câteva clădiri, una fiind Casa Argintarului, monument de arhitectură, construită la începutul secolului XVI de un mare meșter argintar, cu 2 etaje, fațada prezentând ancadramente din piatră renascentiste. În decursul timpului a suferit mai multe modificări, în 1758 afectată de un incendiu, până în 1939 ruinată, fiind slavată de demolare prin intervenția lui Nicolae Iorga. În 1950 fiind preluată de stat, clădirea a fost restaurată, extinsă cu un corp asemănător celui original și ocupată de secția de istorie a Muzeului Județean Bistrița-Năsăud (1969-1986), ultima restaurare fiind făcută în perioada 2013-2015.
Aproape toată latura nordică a Pieței Centrale e ocupată de Ansamblul Șugălete, 13 case etajate, construite în jurul anului 1480, legate între ele printr-o galerie cu bolți, mărginită de arcade, în care erau expuse și vândute produsele meșterilor locali și ale celor care treceau prin oraș.
Azi sunt folosite ca locuințe și sedii ale unor instituții, exemplu fosta Casă Petermann, azi deținută de Parohia Evanghelică C.A..
În aceeași zonă, în 2 din clădirile mai noi funcționează Primăria Bistrița.
Pe aceeași stradă a existat o mânăstire dominicană ale cărei proprietăți au fost cumpărate de Generalul Stephan Steinville (1717) și predate Ordinului Piarist. Un an mai târziu aceștia au înființat prima Școală Piaristă din Transilvania care a funcționat până în 1850, având între elevi viitoare personalități ca Gh. Șincai, Andrei Mureșanu, etc. Pe locul unei clădiri distrusă de incendiu, în perioada 1781-1787 au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime”, în stilul barocului vienez, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În Piața Centrală, înconjurată de un parc, se află Biserica Evanghelică Lutherană, înscrisă pe lista monumentelor istorice. A fost construită pe locul unei biserici vechi (sec. XIV), ridicată de coloniștii sași. Ulterior clădirea în stil romanic, cu 3 nave, prevăzută cu 2 turnuri ce flancau intrarea principală, a fost reconstruită în stil gotic (1475-1520), cu un turn de apărare, alipit bisericii, de 75 metri înălțime, prevăzut cu un ceas, accesat printr-un turn mic, cu scară în spirală. În perioada 1563-1568 interiorul a fost modificat, pe laturile de nord și sud s-au creat portaluri, corul a fost mărit și fosta orgă înlocuită cu una nouă, la rândul ei schimbată cu cea actuală (1795). Incendiul din 1857 distrugând partea superioară a turnului, aceasta a fost refăcută în stil neogotic. În timpul renovării din 1926, biserica a fost electrificată.
În 1938 în dreapta bisericii s-a inaugurat statuia Andrei Mureșanu, poet, jurnalist, unul dintre conducătorii Revoluției de la 1848, al cărui poem „Un răsunet”, adaptat pe un vechi imn religios, a devenit imn revoluționar și ulterior, numit „Deșteaptă-te, române!”, imnul de stat al României. După Tratatul de la Viena, a fost mutată la Sibiu și readusă după ce partea de nord a Transilvaniei a revenit iar României.
Pe colțul sud-estic al pieței în secolul XIII s-a construit o clădire din lemn, în care a funcționat un atelier pentru prelucrarea pielor, ulterior un atelier de prelucrare a fierului. La jumătatea secolului XV a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, în 1520 cumpărată de Andreas Beuchel, notar și de 2 ori jude al orașului. Fiind executat pentru trădare (1531), casa a fost preluată de stat, apoi vândută, din 1538 intrând în proprietatea meșterului pietrar Johannes Lapicida. În decursul timpului a fost extinsă, modificată în stil renascentist și în anii 1972-1976 restaurată. Azi, numită Casa lui Ion Zidarul, este înscrisă pe lista monumentelor istorice.
În 2015 la intrarea pe strada pietonală a orașului s-a postat statuia lui Alexandru Roșu, primul fotograf român din Bistrița care a studiat la Viena și în 1881 și-a deschis atelierul într-o clădire de pe marginea Pieței Centrale. Participând la multe expoziții interne și externe, primind numeroase premii, a fost considerat de Nicolae Iorga ca fiind cel mai talentat fotograf român al epocii.
Clădirea dn stânga statuii, pe colțul dintre strada pietonală și piață, a fost construită în 1850 pentru Vechiul Tribunal, ulterior ocupată de Judecătoria și Parchetul Bistrița, din 2001 trecută în administrarea Universității Tehnice Cluj-Napoca, reabilitată, în ea fiind înființată o filială, Centrul Universitar Bistrița.
Am părăsit centrul istoric și, îndreptându-mă spre Parcul Municipal, am traversat Piața Mică, loc unde în secolul XVIII staționau poștalioanele. Într-una din clădirile ce o mărginesc a funcționat prima tipografie din Bistrița, fondată în 1904, în care s-au tipărit numeroase reviste și cărți în limba română.
Urmând strada pe care ajungeam la parc, între casele care o mărginesc mi-a atras atenția fosta casă a unui comerciant, pe acoperișul căreia se află și azi statuia lui Mercur, zeul roman protector al negustorilor, casă folosită în perioada 1960-1970 de Arhivele Bistriței.
La capătul străzii în 2015 s-a inaugurat Monumentul Fierarului Pfaffenbruder, realizat în amintirea celui care s-a împotrivit asediului Generalului Basta. Făcând o breșă în zidurile dintre Turnurile Rotarilor și Dogarilor, trupele au înaintat, obligând apărătorii să se retragă spre Piața Mică. Fierarul s-a năpustit asupra lor cu un baros legat de un lanț și, învârtindu-l, a reușit să nimicească numeroși oșteni. Cei retrași i s-au alăturat, împreună reușind să apere acea zonă a cetății.
În față, impunător, mi s-a arătat Palatul Culturii, clădire ocupată de Centrul Municipal pentru Cultură, Teatrul Municipal „George Coșbuc” și Oficiul Stării Civile Bistrița, din 2004 declarat monument istoric. A fost construit în 1896, o dată cu demolarea fortificațiilor medievale. În el a funcționat școala de duminică, în care erau instruiți ucenicii meseriașilor sași, o parte fiind ocupată de un restaurant select, menționat în celebrul roman „Ion” al lui Liviu Rebreanu. În perioada 1949-1951 a fost transformat în Căminul Cultural „George Coșbuc”, numit ulterior Casa Raională de Cultură Bistrița.
Lângă palat, la intrarea în parc, în 1978 a fost inaugurată statuia George Coșbuc, realizată din bronz, prezentându-l pe marele poet, critic literar, scriitor, publicist și traducător român din Transilvania, din 1916 membru titular al Academiei Române, șezând într-o poziție contemplativă, scaunul fiind așezat pe un soclu înalt placat cu plăci de granit.
Parcul Municipal „Regele Mihai I” Bistrița a fost amenajat la începutul secolului XX, cuprinzând peste 9 hectare cu diverse soiuri de copaci.
Începând din anii 1950 a fost amenajat cu alei, bănci pentru relaxare, un foișor, decorat cu busturile unor personalități, etc. și din 2021 numit după fostul rege, a cărui statuie a fost postată în el.
Am ieșit din parc și m-am îndreptat spre Turnul Dogarilor, singurul supraviețuitor din cele 18 turnuri ale fortificațiilor medievale, construite în anii 1465-1545, demolate în 1863 la comanda Curții Imperiale din Viena. Înalt de 25 metri, cu 3 niveluri, cu încăperi, partea inferioară folosită ca magazie, era legat printr-un tunel subteran de Abația Benedictilor, de acolo tunelul continuând spre Catedrala Evanghelică și terminându-se pe un deal din apropierea orașului.
Ulterior a fost folosit ca spital pentru bolnavii psihici, ca loc de detenție a prostituatelor, înainte a fi torturate în Piața Centrală, apoi alungate din oraș, ulterior ocupat de cercetașii bistrițeni, apoi transformat în azil de noapte, azi în el fiind etalată colecția lui Alexandru Misiuga, epigramist, veteran de război, colonel in retragere şi baron al „Casei Dracula”, formată din cca. 700 de păpuși, măști, exponate create de baron, etc.
Vis a vis de turn în secolul XIII s-a creat Conventul Dominican „Sf. Cruce”, cu clădirile mânăstirii dispuse în jurul unei curți, pe latura de nord biserica, distruse în incendiile din 1680 și 1758, rezistând doar corpul de vest, în care s-a înființat un azil, azi în el funcționând un Cămin de Bătrâni.
Lângă cămin în anul 2000 s-a înființat Așezământul „Sf. Vasile cel Mare”, în care se oficiază slujbe mai ales pentru vârstnici, copiii din școlile speciale și din Centrul de Plasament.
În mica piațetă din fața lui, în 2014 a fost inaugurat Monumentul Exodul Sașilor, finanțat de către Asociaţia saşilor bistriţeni din Germania şi Austria, comemorând evacuarea forțată a sașilor transilvăneni de către naziști (1944).
Plimbarea mea prin Bistrița se terminase. Am luat viteză spre mașină, urmând să continui drumul prin jud. Bistrița-Năsăud, pentru a vedea alte obiective planificate.
Fiind pentru o zi în Florența, Italia, după ce am văzut o parte din orașul istoric și am vizitat Galeria Uffizi, urma să trec râul Arno, îndreptându-mă spre Palazzo Pitti, azi muzeu, la care-mi rezervasem din timp biletul de intrare. În apropiere de Palazzo Uffizi, pe malul râului Arno, se află Palazzo Castellani (sec XI), în care funcționează Muzeul de Istorie și Știință. Fiind dedicat vieții și realizărilor astronomului Galileo Galilei, din 2010 a fost numit Museo Galileo.
În 1991 în fața clădirii s-a postat Meridianul de la Florența, un obelisc creat ca ceas solar antic (gnomon), care indică meridianul locului.
Urma să trec râul peste cel mai renumit pod din Florența, singurul care nu a fost distrus în timpul retragerii trupelor naziste (1944). Ponte Vecchio a fost construit în anii 1339-1345 pe locul unde în timp au existat 3 poduri, primul din epoca romană, al doilea dărâmat în 1117 și al treilea distrus de marea inundație din 1333. Inițial pe cele 3 arcade mari, se aflau 4 clădiri și o piață centrală, cu clădiri din lemn, ulterior înlocuite cu clădiri mici, formând cele două margini liniare ale podului, din 1442 ocupate de măcelării și magazine de legume, fructe, administrația orașului considerând că acel loc e benefic, deșeurile putând fi aruncate în râu.
Podul era mărginit de 4 turnuri, azi doar de 3, două dintre ele reconstruite postbelic.
În 1495 48 de magazine au fost vândute, devenind locuințe și sedii religioase. Deasupra clădirilor s-a construit Coridorul Vasari, de cca. 760 metri lungime, prin care Marele Duce Cosimo I de Medici traversa râul Arno, în drumul său de la Palazzo Vecchio, centrul politic și administrativ, la reședința sa principală, Palazzo Pitti. Pentru a elimina mirosul neplăcut de la măcelării, prin decretul emis în 1594 de Ducele Ferdinand I acestea au fost ocupate de ateliere și magazine de bijuterii.
În timp clădirile au fost modificate, podul primind aspectul actual, central cu o zonă deschisă, în amonte o logie, în ea fiind postată statuia Benvenuto Cellini, cel mai faimos dintre aurarii florentini, al cărui bust e așezat pe un piedestal, prevăzut cu o mică fântână la bază (1901).
După Unificarea Italiei, Florența devenind capitală, în 1860 s-a creat o terasă temporară, accesată prin fostele ferestre, transformate în uși, folosită de Vittorio Emanuele II.
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, după retragerea trupelor naziste, celelalte poduri fiind distruse, Coridorul Vasari a rămas singura cale de traversare a râului și podul a fost consolidat. Avariat de inundația din 1966, ulterior a fost restaurat.
Ieșind de pe pod, am intrat în cartierul Oltrarnounde, pe marginea unei piațete, am văzut Chiesa di Santa Felicita, biserică catolică situată pe locul unde în epoca romană au existat un oratoriu și în apropiere un cimitir creștin, distruse de invaziile goților și longobarzilor, ulterior pe locul oratoriului fiind construită o biserică care, devenind neîncăpătoare, în 1055 a fost înlocuită cu o noua biserică, în stil romanic, lângă ea construită o mânăstire, ocupată de călugărițele benedictine, în 1059 consacrată de Papa Nicolae II. Se presupune că biserica a fost părăsită în timpul Marii Ciume (1348), ulterior călugărițele revenind și construind o nouă biserică (1348-1354) din care s-au păstrat fragmente de frescă (1387), înlocuită în secolul XVIII cu actuala biserică, din cea veche fiind păstrate Capelele Barbadori-Capponi și Canigiani. Sub Napoleon ordinele religioase fiind interzise, în 1808 mânăstirea a fost desființată.
Trecând de biserică, mi-a atras atenția o clădire frumos decorată. Citind placa postată pe ea, am aflat că era Palazzo Guicciardini, construit în secolul XVII pe locul unor case achiziționate în timp de familia Guicciardini, care-l deține și azi. În perioada 1922-1924 a fost restaurat și interiorul modificat, ultima restaurare fiind făcută în anul 2007.
Am ajuns tocmai la timp pentru a vizita Palatul Pitti, biletul având oră fixă.
De acolo urma să mă întorc în orașul istoric și, traversându-l, spre gară, pentru vizitarea Florenței având doar o zi la dispoziție.
Îndreptându-mă spre râul Arno, am trecut pe lângă Palazzo diBianca Cappello, palat construit în prima jumătate a secolului al XV-lea de familia Corbinelli și în 1566 vândut lui Pietro Buonaventuri. După 2 ani, Pietro decedând, fiind moștenit de soția lui Bianca Capello, amanta Ducelui Francesco I de Medici încă de pe vremea când el era doar Prinț, aceasta l-a extins, modernizat și după ce Ducele a rămas văduv, căsătorindu-se cu el, l-a vândut lui Giovanni Riccardi, care a ornat fațada prezentând diverse animale, figuri umane și grotești, harpii, îngerași, etc. (1574-1579). Palatul a fost restaurat de-a lungul timpului de unii dintre numeroșii proprietari (1885, 1928-1920). Azi găzduiește Asociația Prietenii lui Pietro Annigoni Solidaritatea printre Popoare, fondată în 1996 de soția pictorului și Consulatul Burkina Faso, un stat independent din Africa de Vest.
Biserica Anglicană „Sf. Marcu” a fost creată în 1877 de reverendul Charles Toth pentru comunitatea anglo-catolică din Florența. El a preluat parterul unui palat vechi (sec. XV), l-a modificat, creând o singură navă, altarul decorat în stil pre-raphaelit și în 1881 s-a oficiat prima liturghie. Biserica a fost avariată de inundațiile din 1966, ulterior refăcută, deasupra ușii principale fiind postată statuia din marmură albă „Apoteoza Sfântului Marcu”.
Am părăsit cartierul Oltrarno, trecând râul Arno pe Ponte Santa Trinita, refăcut în forma originală (1955-1958), după ce a fost distrus de trupele naziste în retragere (1944), la capete fiind postate cele 4 statui originale (1608), recuperate din râu, simbolizând cele 4 anotimpuri.
Pentru a vedea o bazilică din apropiere, am înaintat pe lângă fostul Palazzo Spini Feroni, construit în 1289 pentru bogatul comerciant și politician, atunci al doilea ca mărime din oraș, în secolul XIV împărțit între 2 moștenitori, partea dinspre Piazza Santa Trinita fiind vândută în secolul XVII, ulterior palatul fiind extins și modificat. În 1807 ajungând să fie deținute de același proprietar, cele 2 au fost unite. În 1846 Palazzo Vecchio fiind în renovare, municipalitatea a cumpărat palatul și, până lucrările s-au terminat, l-a folosit ca sediu. În 1938 a fost cumpărat de Salvatore Ferragamo, folosit pentru producerea și comercializarea articolelor din piele, mai ales încălțămintea, apreciată în toată lumea, din 1995 în palat fiind inaugurat Muzeul Ferragamo, dedicat activității sale.
Basilica Santa Trinita a fost construită în 1092 de călugării din Ordinul Monahilor Vallumbrosan, în afara zidurilor orașului antic, în stil romanic. Ulterior a fost extinsă (1300) și modificată, în anii 1500 creându-se actuala fațadă principală.
În centrul Pieței Santa Trinita se înalță Coloana Justiției (Colonna della Giustizia), cadou primit de Cosimo I de Medici de la Papa Pius IV. Pentru a sărbători victoria din Bătălia de la Marciano, în 1554 a postat coloana pe locul unde se afla când a primit vestea victoriei. Pe coloana din granit, înaltă de cca. 11 metri, e postată statuia din porfir roșu, prezentând Justiția, cu o mantie din bronz, ținând mâna dreaptă pe sabia dreptății, cu mâna stângă ridicând balanța. Coloana a fost finalizată abia în 1581, după decesul lui Cosimo I. În perioada 2016-2018 a fost restaurată și consolidată.
M-am întors și am continuat plimbarea de-a lungurl râului Arno, spre Ponte alla Carraia, construit în 1557, înlocuind vechiul pod distrus în inundația din 1333. În secolul XIX traficul crescând, podul a fost consolidat și modificat (1867), în anii 1920-1925 pe el fiind create linii de tramvai, apoi distrus de trupele germane în retragere și imediat refăcut, cu cele 5 arcade inițiale (1948-1951).
În porțiunea dintre podurile Santa Trinita și Carraia, pe locul mai multor case confiscate, bancherul Bindo Altoviti a construit Casino del Parione și lângă el a amenajat un parc, ulterior deținut de familia de Medici și în 1640 vândut Maddalenei Machiavelli. Moștenit de fiul ei Bartolomeo Corsini, acesta a construit actualul Palazzo Corsini, în stil baroc, cu 3 corpuri înconjurând o curte centrală, etajul superior cu terase mărginite de balustrade din piatră, decorate cu statui și vase de teracotă (1666- 1737). În 1765 Lorenzo Corsini, nepotul papei Clement XIII, a amenajat o galerie cu picturi, în timp fiind adăugate multe opere de artă, constituind actuala galerie privată, Galleria Corsini, cu picturi din secolele XVII- XIX. Azi o parte din palat e locuit de descendenții familiei Corsini, restul fiind folosit pentru evenimente și expoziții temporare.
Lângă Ponte alla Carraia, după demolarea zidurilor înconjurătoare ale orașului, în locul de convergență a 6 drumuri spre pod, s-a creat Piazza Carlo Goldoni. În anii 1920, prin modificările făcute la fațada Palatului Fossombroni, piața de fost mărită și între 1960-1965 traficul crescând, pentru a se lărgi zona de accesare a podului, din nou extinsă.
În 1873 în piață s-a postat statuia Carlo Goldoni, dramaturg și libretist italian care a scris peste 120 de piese în limba italiană, în dialectul venețian și în franceză, supranumit de Voltaire „Molière al Italiei”, în 1907 piața primind numele lui.
Vizitarea Florenței se cam apropia de sfârșit. Îndreptându-mă spre gară, am intrat în Piazza di Santa Maria Novella, pe vremuri loc în afara zidurilor orașului. Pe una din laturile ei se află fosta Loggia del Ospendale di San Paolo, inițial un spital pentru pelerini, Ospiciul Sf. Ap. Pavel (sec. XIII) care, primind numeroase donații, un secol mai târziu a fost extins și modernizat de Ordinul Sf. Francisc. Trecând sub patronajul Artelor Judecătorilor și Notarilor, începând din 1451 spitalul a fost reparat, apoi extins, s-a creat logia cu arcade susținute de coloane, interiorul a fost reorganizat, un spațiu devenind mânăstire de călugărițe. Primind aprobarea Papei Leon X, în 1516 spitalul a fost preluat de măicuțe și deținut până ce ultima a decedat, din 1614 Papa Paul V interzicându-le să primească noi novice. În secolul XVII, Ducele Leopold de Toscana suprimând ordinele religioase, spitalul a fost închis și ocupat de una din școlile create de duce, continuând să funcționeze școli până în 1976, când ultima a fost închisă, partea stângă a complexului demolată și pe locul ei construit Cinematograful Ariston. Apoi a fost amenajat Museo Novecento și din 2014 deschis publicului.
În 1219 călugării din ordinul Dominican, veniți de la Bologna, primind o parte din terenul, azi partea vis a vis de logie, au construit Biserica santa maria delle Vigne. Primind aprobarea Papei, începând din 1279 au început lucrările la o nouă clădire, actuala Bazilică Santa Maria Novella, în stil gotic, cu un turn de 68 metri înălțime, prevăzut cu 5 clopote, fațada acoperită cu marmură albă și verde, interiorul decorat cu picturi și sculpturi, terminată la mijlocul secolului XIV, fațada rămânând nefinalizată.
Lângă ea s-a construit o mânăstire în care, sub Papa Martin V, s-a ținut Consiliul de la Florența (1439), când s-a hotărât finalizarea fațadei, până în 1470 aceasta fiind terminată. Azi în fosta mânăstire funcționează Muzeul Santa Maria Novella.
În secolul XVI altarele laterale din interior au fost refăcute și s-a adăugat Capela Gaddi. Între anii 1858-1860 biserica a fost restaurată și în 1919 Papa Benedict XV a ridicat-o la rangul de bazilică.
În stânga bisericii se află sediul unei asociații de voluntari, Fratellanza Militare Firenze, fondată în 1878, care se ocupă cu îngrijirea persoanelor cu dizabilități și a celor fără adăpost.
Din păcate timpul meu a expirat, așa că am luat viteză spre gară. La revedere Florența!
Palatul Pitti din districtul Oltranno, Florența, Italia, a fost construit începând din anul 1458 pentru Luca Pitti, un bancher bogat, rival al familiei Medici. În stil renascentist timpuriu, fațada fiind realizată din blocuri mari de piatră brută. În 1549 a fost cumpărat de soția lui Cosimo I de Medici, transformat în reședința principală a familiei până, după ultimul moștenitor preluat de Casa de Lorena (sec. XVIII), extins cu 2 aripi laterale, primind forma actuală, apoi de Casa de Savoia (sec. XIX).
În spatele palatului s-a amenajat curtea interioară Ammannati, la parterul clădirilor mărginită de logii decorate cu statui.
Posterior curtea a fost închisă printr-un un corp de clădire prevăzut cu nișe, decorate cu statui și un arc central, mărginit de coloane, prin care se ieșea spre Grădina Ducală, amenajată în spațiul rămas liber după escavarea dealului Boboli, piatra fiind folosită la construcția palatului.
Printr-un Amfiteatru, în formă de potcoavă, se accesau grădinile de pe deal, extinse și decorate în decursul timpului, azi numite azi Grădinile Boboli, pe care nu le-am putut vizita, la acea oră fiind deja închise (ora 17).
În anul 1919 Regele Victor Emmanuel III a donat palatul statului italian care l-a transformat în muzeu public, azi ocupând încăperile celor 2 etaje, cele de la primul etaj, din aripa stângă, de Galleria Palatina.
Galeria prezintă numeroase statui,colecții de pictură renascentistă și barocă, cu opere de Rafael, Tizian, Caravaggio, Rubens, Botticelli, etc.
Restul etajului e ocupat de Apartamentele Regale, remodelate și redecorate în timp, în mai multe stiluri: renascentist, baroc, rococo, neoclasic, umbertin, cu tavanele aurite prezentând basoreliefuri și picturi, dotate cu mobilier de epocă.
Camera Nișelor (Sala delle Nicchie) a fost creată în timpul lui Cosimo I de Medici ca anticameră pentru primirea oaspeților, în nișele mari de pe pereți fiind postate 10 din cele mai prețioase sculpturi antice din colecția sa, azi putând fi văzute doar 6. La sfârșitul secolului XVIII a fost decorată în stil neoclasic, tavanul și pereții cu motive vegetale, între nișe s-au postat panoplii de armuri, Casa de Lorena folosind-o pentru recepții și spectacole, ulterior fiind transformată în sală de mese (sec. XIX).
Sala Verde a fost creată între cele două aripi ale palatului, în cea dreaptă locuind Marii Duci și în cea stângă ceilalți membrii ai familiei. E numită după culoarea perdelelor, a tapetului de mătase și tapițeriei mobilierului, create în perioada 1854-1855.
În diferitele epoci a fost decorată cu picturi, cea de pe tavan, creată în 1682, înfățișând Pacea dintre Florența și Siena.
În timpul Marelui Duce Ferdinand III de Toscana a devenit Cameră de Gardă, ulterior transformată în antecameră a celor din aripa de stângă.
Fosta Sală de Oaspeți din vremea lui Cosimo I de Medici a fost transformată la cererea Marelui Duce Leopold II în stil neoclasic, decorată cu stuc alb, pe fundal pastelat ocru și roz, tavanul cu basoreliefuri clasice, pereții cu pilaștri corintici, delimitând ferestrele și numeroasele oglinzi, ușile cu frontoane decorate, din tavan atârnând candelabre mari de cristal, azi numită Sala Albă (Sala Bianca). A fost folosită pentru desfășurarea de recepții oficiale, baluri și ceremonii de curte, începând din 1951 pentru prezentări de modă, prima fiind organizată de Giovanni Battista Giorgini.
La etajul al doilea, deasupra Apartamentelor Regale, în 1924 s-a inaugurat Galeria de Artă Modernă, în care sunt etalate picturi și sculpturi de la sfârșitul secolului XVIII până în secolul XX, peste 2.000 de opere, majoritatea italiene.
Palatul găzduiește și Muzeul de Porțelan, Muzeul Argintului, Muzeul Modei și Costumelor, în care sunt etalate cca. 6.000 de piese de îmbrăcăminte și accesorii din secolele XVI-XX și, în fostul Cazinou din Grădinile Boboli, Muzeul Trăsurilor.
Galleria degli Uffizi din Florența, Italia, funcționează într-un palat din centrul orașului istoric, construit în anii 1560-1580 de Ducele Cosimo de Medici I ca sediu administrativ al ducatului, cu birourile magistraților, funcționarilor, etc.
Palazzo Uffizi, clădire în stil renascentist, în formă de „U”, cu 3 etaje, cele 2 corpuri paralele lungi prevăzute cu logii, mărginite de coloane și stâlpi cu nișe, în care s-au postat statui, delimitând un coridor central, Cortile degli Uffizi, azi loc în care-și desfășoară activitatea mulți artiști stradali, fiindconectate printr-un corp cu un arc central, prin care se iese la râul Arno.
În 1581-1583 la al doilea etaj Francesco I de Medici a amenajat o galerie privată cu opere de artă, bijuterii, odoare, deținute de familie și deasupra Logiei Lanzi a creat o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în Piazza della Signoria, azi ocupată de o cafenea, în ea desfășurându-se ocazional evenimente.
În decursul timpului colecția crescând, operele de artă au fost expuse în încăperi învecinate, formând un muzeu, cedat orașului de ultima moștenitoare a familiei Medici, Anna Maria Luisa, cu condiția ca piesele să nu fie mutate, care în 1765 a fost deschis publicului.
În secolul XIX muzeul a fost extins, modernizat, în el fiind aduse opere de artă din alte muzee ale Italiei, azi funcționând în etajele superioare, o parte din al doilea etaj fiind ocupată și de Arhivele de Stat. Numeroasele săli sunt amenajate cronologic, începând cu Evul Mediu până în perioada Barocului, având și câteva piese moderne (sec. XIX-XX), în coridoare fiind expuse statui.
Leda și lebăda
În coridorul de la primul etaj sunt etalate fragmente de sarcofage, statuile unor zeități, busturile unor împărați și filozofi romani, din el fiind accesate sălile.
Muncile lui Hercules (sec. 2 î.e.n.)
Răpirea Persefonei (170-180 î.e.n.)
Statuia lui Apollo odihnindu-se (refăcută sec. XVII, cu mici părți din sec 4 î.e.n.)
În sălile primului etaj sunt etalate picturi italiene din secolele XIII-XV, prezentând evolutiv stilurile folosite de artiști:
trecerea de la stilul bizantin la naturalismul Renașterii timpurii, lucrări deGiotto, Cimabue, Duccio di Buoninsegna…
Renașterea timpurie, lucrări de Masaccio, Filippo Lippi, Paolo Uccello, Piero della Francesca…
Filippo Lippi- Încoronarea Fecioarei (1439-1447)
Paolo Uccello- Bătălia de la San Romano (1435-1440)
Boticelli și școala florentină (Pollaiuolo, Ghirlandaio, etc)
Botticelli- Primăvara (1480)
Botticelli- Nașterea zeiței Venus
Ghirlandaio- Sf. Maria cu Pruncul, Arhanghelii Mihail, Rafael și Sf. Episcopi Justus și Zenobius (1486)
Urcând la al doilea etaj, se intră în alt coridor lung, decorat cu sculpturi.
statuia Venus și Marte (adusă de la Roma în 1570)
În câteva săli sunt expuse picturi din sec. XV și numeroase statui.
Una dintre primele săli, Tribuna degli Uffizi, a fost construită în perioada 1581-1583 la comanda luiFrancesco I de Medici, octogonală, decorurile simbolizând elemente din natură, ca galerie privată a familiei, etalând cele mai importante piese de artă deținute de Medici, unde erau primiți doar prinți și oaspeți de rang înalt.
Ulterior în ea fiind păstrate cele mai valoroase opere de artă din secolele XVIII-XIX, a devenit o mare atracție, cu numeroși vizitatori, între care și Goethe, Stendhal, Ruskin. Sala a fost restaurată în anii 2010-2012 în stil baroc târziu.
Lângă ea a creat Sala de Matematică (Stanzine delle Mattematiche), numită după instrumentele științifice și hărțile expuse în ea, azi înlocuite cu medalii și portrete în miniatură din colecțiile familiei Medici.
Următoarele săli expun lucrări din secolele XVI-XVII: Renaștere (Leonardo da Vinci, Rafael, Michelangelo), Școala venețiană (Giovanni Bellini, Giorgione, Tiziano Veccelio), Manierism (Bronzino, Pontormo, Rosso Fiorentino), Baroc (Caravaggio, Artemisia Gentileschi, Guido Reni, Rubens, Rembrandt)
Leonardo da Vinci- Adorația Magilor (din 1670 în muzeu)
Luca Signorelli Bernardino- Alegoria Fecunditatea și Abundența (1500-1502)
portretul lui Guidubaldo da Montefeltro (1503-1506)
Caravaggio- Meduza (1597)
În muzeu există și câteva încăperi cu opere de artă din secolele XVIII-XX.
Carlo Innocenzo Carloni- Portretul fratelui său Diego Francesco (în jur de 1710)
Felice Cerruti Bauduc- Bătălia de la Sommacampagna (1855)
Emile Claus- Autoportret (1913-1914)
Sper că voi reveni cândva în acest fascinant muzeu !
Vizitând Florența, Italia, din Piazza del Duomo am continuat plimbarea prin centrul istoric, urmând să văd alte biserici și palate vechi. Prima a fost Chiesa di Santa Maria Maggiore, biserică catolică, atestată documentar din 1021, inițial situată lângă zidurile înconjurătoare romane. Primind numeroase donații, a achiziționat clădiri, terenuri, s-a construit mânăstirea și din 1176 a devenit Biserică Colegiată, protejată de Papa Lucius III. În decursul timpului a fost deținută pe rând de mai multe ordine religioase, în secolele XIII-XVI de Ordinul Cistercian, care a reconstruit biserica în stil gotic, în perioada 1521-1817 de Ordinul Carmelitan, care au reconstruit mânăstirea, renovat biserica, au demolat turnu-clopotniță (1630) și mutat pe fațada ei posterioară, apoi preluată de camileni. La începutul secolului XX biserica a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind distruse multe din frescele vechi care decorau interiorul, până azi păstrându-se doar câteva fragmente (sec. XIV).
Palazzo Antinori, în stil renascentist, a fost construit în perioada 1461-1469 pentru familia Boni care, neavând suficiente resurse pentru a-l termina, l-a vândut fraților Martelli (1475). Unul din ei decedând, supraviețuitorul l-a vândut în 1506 familiei Antinori, familie care îl deține și azi, când a fost modificat, creându-se o nouă fațadă posterioră, o grădină împrejmuită cu un zid crenelat, primind aspectul actual. Fiind producători de vin, pe una din fațadele laterale au creat o mică fereastră, prin care-l comercializau. Azi în parterul palatului funcționează Restaurantul Cantinetta, unde se pot sevi mâncăruri tradiționale toscane.
Vis a vis de palat se află Chiesa dei Santi Michele e Gaetano, prima dată atestată documentar din 1055, numită Chiesa San Michele Bertelde. Biserica și mânăstirea de călugări aparțineau abației de Nonantola, de lângă Modena, care le-au deținut până în 1290, când au fost preluate de benedictini. În timpul Contrareformei, biserica a fost predată Teatinilor (1592), ordin nou format de Gaetano di Thiene. Primind multe donații, în anii 1604-1701 au reconstruit biserica în forma actuală, cu turnul-clopotniță prevăzut cu 5 clopote. Fațada principală prezintă 3 portaluri, separate de perechi de pilaștri, cu timpane triunghiulare, deasupra celor laterale câte o nișă, cu statui ce-l prezintă pe San Gaetano, pe timpanul portalului central fiind plasate stema ordinului, flancat de statuile ce prezintă Speranța și Sărăcia, superior o cornișă, inscripționată central cu numele lui Carlo de’ Medici, lateral susținâns câte o urnă cu focul Credinței, deasupra ei o rozetă centrală, încadrată de perechi de pilaștri, pe care superior s-a postat stema familiei Medici și un timpan central. În 1671 fondatorul ordinului a fost canonizat de Papa Clement X, ulterior biserica primind actualul nume. În 1785, în urma suprimării companiilor religioase de Marele Duce Leopold I de Toscana, biserica a devenit parohială.
Pe colțul dintre 2 străzi se află fostul Palazzo Strozzi, palat în stil renascentist, numit după Filippo Strozzi, un comerciant bogat, ostil familiei de Medici, care fiind exilat, a adunat averi, apoi s-a întors la Florența și, demolând 15 case, a început construcția palatului (1489-1491), lucrări continuate în timp, cu întreruperi din lipsa fondurilor, sau a mișcărilor politice. În 1538 în Bătălia de la Montemurlo, Strozzi fiind făcut prizonier, s-a sinucis și palatul a fost preluat de Medici, apoi revenind familiei Strozzi și pierdut iar Piero Strozzi, care s-a refugiat în Franța (1554), în final revenindu-i Cardinalului Lorenzo Strozzi. În secolul XIX, executându-se lucrări de extindere a străzilor, pentru a se alinia, palatul a fost modificat(1886-1889). Familia Strozzi l-a deținut până în 1937, an în care Roberto Strozzi l-a vândut Institutului Naționald e Asigurări, care l-a restaurat. Azi palatul găzduiește instituții culturale- Centrul de Cultură Contemporană Strozzina (CCCS), Institutul Național de Studii Renașterea, Institutul Italian de Științe Umane și Fundația Palazzo Strozzi.
Palazzo Ferroni a fost ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, pe locul unor clădiri medievale, ca reședință a familiei Stufa, înrudită cu familia Medici. În secolul XVII a intrat în posesia familiei Ferroni, care l-au modificat, prelungindu-l cu un colț, între cele 2 străzi, la primul nivel prevăzut cu un balcon, susținut de pilaștri, coloane și o mică fațată decorată în stil renascentist. Ulterior a fost restaurat, interiorul modificat, azi în parter funcționând un magazin.
Încă puțin și, pe sub o arcadă enormă, urma să intru în Piazza della Republica, fostul centru al orașului roman, cu Forumul roman, un templu, băile termale, clădiri administrative și publice, piața fiind pavată cu marmură și decorată cu statui, rămășițele lor fiind descoperite de arheologi în timpul restructurării zonei (sec. XIX). În timp piața a fost folosită și pentru vânzarea mărfurilor, după anul 1.000 devenind spațiu comercial, în jurul ei s-au construit numeroase case, între biserici (azi dispărute), s-a creat ghetoul în care comunitatea evreiască a fost obligată să locuiască (1571), etc.
Înlocuind un monument roman, în centrul pieței, loc în care se se intersectau drumurile nord-sud și est-vest, ce uneau orașele romane, în 1430 s-a ridicat Coloana Abundenței (Collona del Abondanza), singura din elementele vechii piețe care s-a păstrat până azi, inițial formată dintr-un soclu de granit, pe el statuia creată de Donatello prezentând o femeie care ținea în mâna stângă cornul abundenței, cu cea dreaptă susținând pe cap un coș cu fructe. În timp deteriorându-se, în 1720-1721 a fost înlocuită cu o nouă statuie, puțin modificată, cornul abundenței fiind ținut cu ambele mâini. Piața dezvoltându-se, în jurul coloanei s-a creat un magazin, statuia înălțându-se deasupra lui și în timpul extinderii pieței a fost dezasamblată (1885), statuia fiind depozitată în Muzeul San Marco, soclul în depozitele Porții Romane, abia în 1955 fiind readusă în piață.
Piața devenind neîncăpătoare, comerțul s-a mutat și în alte zone, ea primind numele de Piazza del Mercato Vecchio. Începând din anul 1888, pentru a o extinde, clădirile medievale, palatele, bisericile, au fost demolate, s-au construit noi clădiri, în unele funcționând magazine, cafenele, pe locul fostului ghetou Palazzo Levi (1890-1893), sediul Fundației de Asigurări, în partea de sud Palazzo delle Giubbe Rosse, partea de nord fiind formată de Hotelul Savoy și Palazzo del Trianon.
În partea de vest s-a ridicat Palazzo dell Arcone, cel mai impozant palat, prevăzut central cu enormul Arc de Triumf.
În piață a fost postat Monumentul Vittorio Emanuele II, în 1932 mutat în Piazza Vittorio Veneto. Treptat piața a devenit locul de întâlnire al artiștilor, după apariția fascismului (1919) în ea au avut loc ciocniri politice, postbelic întorcându-se artiștii, azi în ea performând numeroși artiști stradali. După proclamarea Republicii Italiene (1946), a fost numită Piața Republicii, nume folosit și azi.
În apropierea pieței, pe strada ce duce la Ponte Vecchio, se află Palazzo Davanzati, palat în stil renascentist, construit în secolul al XIV-lea de familia Davizzi, ulterior deținut de familia Davanzati, în care azi funcționează Museo della Casa Fiorentina Antica, care reconstituie atmosfera locuințelor nobiliare florentine medievale și renascentiste.
Lângă el, Chiesa e Museo di Orsanmichele se află pe locul unde a existat o mânăstire cu un mic Oratoriu, la mijlocul secolului VIII trasformat în Biserica „Sf. Arh. Mihai” (San Michele în Orto), demolată 1240 și construită o logie pentru comercializarea și procesarea grâului (1290). Distrusă într-un incendiu (1304), clădirea a fost refăcută (1337), de formă patrulateră, cu 3 etaje, la parter cu o loggie deschisă, destinată pieței grâului, apoi modificată (1380-1404), arcadele fiind închise cu zidărie și pe ele postate 14 statui prezentând sfinții patroni ai breslelor artelor și meșteșugarilor, executate de mari artiști ca Donatello, Verrocchio, Brunelleschi, etc.
În 1569, Cosimo I de Medici alocând etajele superioare Arhivei Contractelor și Testamentelor, clădirea a fost extinsă și transformată, unele scări și pasaje fiind desființate. În secolul XIX clădirea a fost restaurată, în timpul lucrărilor fiind făcute mici modificări.
Izbucnind războiul, în 1941 o parte din statui au fost îndepărtate, restul fiind acoperite cu materiale de protecție.
După ce biserica și statuile au fost restaurate (1984), în 1996 s-a inaugurat Chiesa e Museo di Orsanmichele, la primul etaj etalând 11 din statuile originale ce împodobeau exteriorul, la al doilea etaj cele 40 de sculpturi mici din gresie, sau piatră, care au decorat coloanele externe.
Printr-un program de finanțare, în anul 2000 frescele și statuile din biserică au fost restaurate, cele din exterior fiind înlocuite cu copii.
Deși puteam să merg direct în Piazza della Signoria, am ocolit puțin, pentru a vedea Loggia Mercato Nuovo, popular numită Mercato del Porcellino, constuită 1547-1551 de Ducele Cosimo I de Medici, ca spațiul acoperit, pentru comercializarea mătăsii și obiectelor prețioase. Loggia era mărginită de 20 de coloane, susținând arcade și 8 pilaștri, atunci decorați cu statui din marmură, azi fiind vizibile doar cele 3 statui postate în perioada 1892-1895). Pe tavan s-a creat o rozetă cu blazonul familiei de Medici, spațiul dintre el și acoperiș fiind destinat Arhivei Actelor Notariale, accesată prin interiorul stâlpilor de colț, pe scări în spirală.
În jurul anului 1633, copiind originalul roman de marmură, adus la Florența de familia Medici (sec. XVI), în fața „Farmacia del Cinghiale” (farmacia mistrețului), la est de piață, s-a postat statuia din bronz a mistrețului (Porcellini), ulterior mutată în partea de vest a pieței, decorând fântâna existentă acolo, numită de atunci Fontana del Porcellini. Metalul fiind afectat de jeturile continue de apă, începând cu anul 1857 statuia a fost înlocuită de mai multe ori cu copii, azi cea originală fiind păstrată în Muzeul Bardini. În timp botul mistrețului a fost lustruit de numeroșii turiști care, frecându-l, speră că le va aduce noroc și punând o monedă în gura lui, ea căzând în apa fântânii, le va împlini dorința reîntoarcerii la Florența.
În piață s-au desfășurat și diverse festivaluri populare. În timp logia a fost restaurată (1838), renovată (1904), în anii 1950 încăperile de sub acoperiș ocupate de Arhiva Istorică a Florenței, ultima restaurare fiind efectuată în anii 1996-2003.
Câteva minute și am ajuns în Piazza della Signoria, centrul orașului istoric, care găzduiește puterea civilă a orașului. Pe acel loc săpăturile arheologice din 1974 au descoperit ruinele băilor termale, ale Teatrului Roman și unor clădiri create sub domnia lui Hadrian (117-138), ale unei biserici creștine din secolul V, ulterior înlocuită cu Biserica Santa Cecilia (sec VIII-XIX) și Bazilicii Sf. Romulus, ambele distruse în sec X pentru construcția unor case, până în secolul XIII ocupate de ghibelini, apoi demolate (1268) pentru crearea pieței. În partea de nord 1299-1314 s-a construit Palazzo Vecchio, pentru reprezentanții breslelor profesionale, care din 1282 au guvernat orașul, având sediul în Palazzo Davanzati. Clădirea cu 3 etaje, prevăzute cu ferestre, înconjurate de arcade din piatră, terminată superior cu creneluri, a fost prevăzută cu un turn de 95 metri înălțime, Torre di Arnolfo, înălțat deasupra galeriei interioare, al cărui exterior a fost ulterior modificat (1592) și în 1667 pe el postat un ceas.
Curtea interioară a fost mărginită de o galerie cu arcade, susținute de coloane decorate cu sculpturi, deasupra arcadelor fiind postate cele 9 steme și blazoane ale orașului. Central s-a creat o fântână, având în mijloc statuia unui înger înaripat ce ține un pește în brațe.
Galeria a fost ornată cu fresce și statui, postate în nișele de pe pereți.
Numărul participanților la Consiliul Poporului crescând la 500, în 1495, prin extinderea clădirii cu un nou corp, la primul etaj s-a creat Salonul Cinquecento, decorat cu 2 fresce mari, prezentând Bătălia de la Anghiari realizată de Leonardo da Vinci și Bătălia de la Cascina de Michelangelo Buonarroti, numeroase sculpturi, după ce Florența a devenit capitala Regatului Italiei (1865-1871) fiind ocupat Camera Deputaților. În 1540, sub Cosimo I de Medici, palatul a devenit reședința familiei ducale, o parte din el fiind ocupat de Papa Leon X (Lorenzo de Medici). Azi o parte din palat e ocupat de apartamentele Primarului și consilierilor, altă parte funcționând ca muzeu.
În fața palatului, pe laterale, în sec XV au fost postate statuile Marzocco (1419-1420), un leu din piatră puternic, odihnindu-se cu o labă pe emblema cu crinul florentin, azi unul din simbolurile orașului, păstrat la Muzeul Național Bargello și statuia Giudita e Oloferne (1453-1457), în 1494 plasată în Piazza della Signoria, ca simbol al autonomiei politice a Republicii Florentine, ulterior mutată în mai multe locații și din 1988 în muzeul din Palazzo Vecchio, afară fiind postată o copie.
În fața intrării în palat s-au așezat statuia lui David de Michelangelo și statuia Hercules și Cacus de Brandinelli, azi înlocuite cu copii.
Pe locul unde se afla Teatrul Roman, în 1359 s-a construit Curtea de Mărfuri (Corte di Mercanzia), fondată în 1308, instituție care se ocupa de soluționarea litigiilor civile și comercial. Și azi pe fațada principală, superior, se pot vedea copiile stemelor celor 21 de bresle (arte), originalele fiind păstrate în muzeul din palat.
Apoi s-a creat Loggia della Signoria (1376-1381), cu arcade rotunde mari, în stil clasic, susținute de stâlpi, în stil gotic, acoperită, în care s-au desfășurat numeroase adunări publice și ceremonii oficiale ale Republicii Florentine, care au încetat în secolul XVI când, pentru o perioadă de timp (1527) în ea s-au campat soldații mercenari din legiunile Sf. Imperiului German Roman, după ei fiind numită și Loggia dei Lanzi.
Dorind să arate lumii că republicanii au pierdut puterea și el e guvernatorul absolut, în 1554 Cosimo I de Medici a postat în logie statuia lui Perseu cu Meduza, creată de Benvenuto Cellini, din bronz, de 3,2 metri înălțime, Perseu sprijinindu-se pe un picior, cu brațul stâng ridicând capul decapitat al Meduzei, ulterior statuile Șobolanul Sabinei (1585), Hercules și centraurul Nesso (1599), sculptate de Gianbologna.
În decursul secolelor, fiind decorată cu numeroase statui, logia a devenit un muzeu în aer liber, azi parte a Galeriei Uffizi. La sfârșitul secolului XVIII în ea s-au transferat sculpturi antice de la Villa Medici din Roma, cum ar fi unul din cei 2 lei de marmură, postați în părțile laterale ale scării de intrare, cel din dreapta fiind datat din epoca romană, cel din stânga în jurul anului 1600, grupul statuar Patrocles și Menelaus, din centrul logiei, cadou primit de Cosimo de Medici de la Papa Pius V, o copie a unei statui grecești din 230-240 î.e.n și cele 6 statui prezentând femei, situate în apropierea peretelui posterior, lângă ele existând și statui mai noi, exemplu Șobolanul din Polissena (1865).
Lângă Palazzo della Signoria, la comanda lui Cosimo I de Medici, în perioada 1560-1580 s-a construit Palazzo Uffizi, sediu administrativ al guvernului ducal, cu birourile pentru magistrați și funcționari, clădire în stil renascentist, cu un coridor central deschis, Cortile degli Uffizi, care se deschide printr-o arcadă dublă spre râul Arno. În palat Francesco I de Medici a creat o galerie privată în care a expus opere de artă, bijuterii, obiecte prețioase ale familiei de Medici și la capătul palatului, pe partea superioară a loggiei, o terasă, din care se puteau urmări diferitele ceremonii și spectacole desfășurate în piață (1581-1583).
Lângă colțul de nord-vest al Palazzo della Signoria s-a creat Fântâna lui Neptun (Fontana del Nettuno), inaugurată în 1565, un bazin octogonal în care central s-a postat statuia lui Neptun, zeul mărilor, ținând în mână un trident, cu chipul asemănător cu cel al lui Cosimo I de Medici, realizată din marmură albă de Cararra, în spatele lui 2 tritoni, ființe jumătate om, jumătate pește, care suflă în scoici, simbolizând controlul asupra apelor, toate așezate pe un car tras de 4 cai cu cozi de pește, 2 din marmură albă și 2 din marmură roz, care ies doar parțial din apă.
Pe marginea interioară a bazinului s-au postat nimfe și tritoni din bronz, în colțurile lui 4 statui din bronz, prezentând zeități marine, simblozând că, deși oraș de interior, Florența deține puterea maritimă și politică: Thetis, mama lui Achile, marea blândă, generoasă, Doris, mama nereidelor, abundența și rodnicia mărilor care hrănesc orașul-port Livorno, nou creat și controlat de Florența, Oceanus, titanul din mitologia greacă, ce controlează tot oceanul, dominația Florenței asupra apelor și rutele comerciale maritime și Nereus, tatăl nereidelor, înțelepciune, stabilitate și veșnicia mării.
Fiind folosită pentru spălarea rufelor și adăparea animalelor, pentru a o proteja, în 1592 fântâna a fost înconjurată cu un gard metalic. În decursul timpului a fost restaurată de mai multe ori (1720, 1812), ultima dată în anul 2020, când s-a reparat și sistemul de alimentare cu apă.
În 1587, la comanda lui Ferdinand I de Medici, s-a creat prima statuie excvestră din Florența. Terminată în 1594 și postată în piață, Statuia Cosimo I de Medici îl prezintă pe Ducele de Toscana călare, monument executat din bronz, situat pe un piedestal din marmură, ornat cu capricorni, stema lui Cosimo, 3 basoreliefuri ce descriu episoadele importante din viața sa și o inscripție în latină, sculptată în bronz, descriind realizările sale. În timpul restructurării orașului (sec. XIX) în piață s-au construit clădiri neo-renascentiste, primind aspectul actual.
Excursiile Monicăi 