Fiind în Tunis, capitala Tunisiei, după ce am urmărit puțin din desfășurarea unei greve, am ocolit mașinile poliției și am ieșit din Piața Guvernului spre o veche moschee inclusă în Patrimoniul Național al Tunisiei.
Moscheea Kasbah a fost construită la ordinele fondatorului dinastiei Hafsid care guverna atunci Tunisul (1230-1233) ca Moschee Congregațională, Moschee de vineri care găzduiește rugăciunile speciale de vineri la prânz cunoscute ca jumu’am. Inițial a servit doar conducătorii ce locuiau în Kasbah apoi a fost deschisă publicului. Sub stăpânirea otomană a fost renovată (1584).
Am ocolit-o și am intrat în Medina unde, în decursul timpului, pe lângă moschei au fost construite diferite mausolee.
Mausoleul Mohamed Laz, monument istoric din 1912, a fost construit de comandantul militar din Tunis pentru ienicerul căruia îi poartă numele.
Mausoleul Ahmed Khodja a fost construit de dey-ul căruia îi poartă numele (1647). În el au fost îngropați familia sa și descendenții până la jumătatea secolului XIX. A fost declarat monument istoric din 1922
Moscheea Youssef Dey, cunoscută și ca Al B’chamqiya, inițial a fost folosită pentru oratorii publici.
În 1631 a fost transformată în moschee, fiind prima turcească din oraș.
A fost restaurată la sfârșitul secolului XIX și în 1926 a fost anexată Universității Ez-Zitouna.
De la moschee grupul s-a îndreptat…mai întrebați spre ce ?….spre cumpărături.
S-a început explorarea părții acoperită a medinei.
Cum nu prea sunt amatoare de magazine, pentru mine cumpărăturile păreau o pierdere de vreme. Pentru asta am plecat pe alt continent ? În fine, așteptând după grup am început să fotografiez câte ceva din zonele prin care treceam.
Din loc în loc, între magazinele cu mărfuri din toate sectoarele de vânzare, se aflau terase cu mese, cafenele, etc.
Deși foarte înghesuite, tot se mai găsea câte un spațiu care să fie amenajat.
În sfârșit am ajuns la un obiectiv care mă interesa, Moscheea Hammouda Pacha al Mouradi, în stil arhitectural turcesc, cu un minaret octogonal.
A fost construită de cel de al 2-lea bey care a condus dinastia Muradid până la moartea sa.
A funcționat ca hanafi, o școală juridică sunnită care inițial s-a dezvoltat în Irak, s-a răspândit și a ajuns școala principală dintre cele patru existente în Imperiul Otoman, azi, cu un număr foarte mari de adepți, aproximativ o treime dintre musulmanii din întreaga lume.
Se pare că trecusem doar prin partea mai europenizată a medinei ?
Când prin străduțele închise, când pe cele din exteriorul zidurilor, s-au continuat cumpărăturile care păreau că nu se mai sfârșesc.
Mă întrebam când o să mai avem timp să vedem măcar câteva clădiri istorice.
În acea porțiune erau etalate mai mult obiecte tradiționale, deosebite de cele europene, așa că timpul mi-a trecut mai ușor privindu-le.
Cum am mai povestit anterior, fiind republică, Tunisia a creat libertăți de care, în special, tinerii beneficiază. În general populația autohtonă a continuat tradițiile.
Am ieșit din înghesuială pe lângă o clădire mare, prevăzută cu coloane, în care am aflat că funcționa o școală.
De ea era lipit un alt magazin. Oare nu mai scăpam dintre ele ? Norocul meu a fost în ghidul tunisian, profesor de istorie, a cărei răbdare am pus-o la încercare cu întrebările mele și în același timp l-am bucurat, fiind singura curioasă despre amănuntele istoriei lor.
Medersa sau Madrasa, școli sau instituții de învățământ superior găzduite de o moschee, unde se predă în principal teologia islamică, dar și alte materii, au fost construite în medina în timpul dinastiei Hafsid.
Medersa Slimania
Au fost fondate pentru instruirea oficialilor de stat.
Începând cu secolul XX sunt folosite de studenții Universității Ez-Zitouna.
Am ajuns la un magazin de parfumuri unde, în sticluțe colorate, erau etalate diverse sortimente.
Ghidul tunisian ne-a explicat procesul de producție. Între timp ghida română avea alte treburi…Mă rog, începeam să-mi dau seama de ce atâta tevatură cu medina…
Lăsând grupul să iasă, liniștită, văzând că ghida a rămas în locație, am fotografiat sticluțele frumos aliniate. GREȘEALĂ! Cum ghida nu se grăbea, am ieșit să mă alătur grupului. Nici urmă de ei și…nici urmă de ghidă… Nu am avut de ales decât să-mi găsesc o cale de ieșire din acel labirint.
În a doua zi din excursia prin Tunisia din două variante, decât să rămân la hotel, cum o parte din grup a și făcut, am ales excursia opțională în care se vizitau capitala Tunis, Sidi Bou Said și Cartagina. Din Hammamet ne-am îndreptat spre capitala țării, Tunis. Am străbătut autostrada care trecea pe lângă diverse localități.
Pe parcursul drumul ghidul tunisian ne-a informat despre istoria Tunisului. Vorbind în limba franceză, un foarte mic rezumat a fost redat de ghida română. Ghinionul celor care nu cunoșteau limba.
Inițial Tunis a fost o așezare berberă, atestată documentar din secolul IV î.e.n. Istoria lui merge paralel cu cea a Cartaginei, construită sub ocupația Imperiului Roman. În acea perioadă, numită Tunes, era o așezare de pescari, țărani și meșteșugari.
În cel de al treilea război Punic (146 î.e.n.) a fost distrus de romani apoi reconstruit de Augustus și s-a dezvoltat devenind un important centru agricol. Creștinizat, a devenit episcopie și prin locația lui, un loc de popas pe drumurile romane ale provinciei cucerită în Africa. În secolul VII, după ce au cucerit regiunea, trupele musulmane arabe s-au stabilit la periferia localității, pe care au numit-o Tunis. În acea perioadă a fost construită medina. Tunis a fost transformat într-o puternică bază militară navală, orașul fiind situat la Marea Mediterană, în apropierea strâmtorii Siciliei.
În decursul timpului au avut loc lupte între diferitele dinastii și fracțiuni religioase (secol X) ajungându-se să fie distruse orașele de coastă, rămânând „în picioare” doar Tunis și Mahdia (1057). Populația Tunisului a jurat loialitate prințului din Béjaïa (1059) astfel s-a creat un mic regat independent, condus de un guvernator numit de prinț, care în timp a prosperat.
În secolul XII, când toată Tunisia a fost ocupată de arabii berberi și a făcut parte din Califatul Almohad (1151), Tunis a devenit capitală de provincie. Un secol mai târziu guvernatorul a preluat conducerea (1228), a format dinastia Hafsid, cu capitala la Tunis pe care a îngrădit-o cu ziduri de apărare. A urmat atacul francez în care Cartagina a fost cucerită dar Tunisul a scăpat, apoi spaniolii au recucerit teritoriile, sub care în oraș au început să se stabilească primii musulmani și evrei andaluzi.
În perioadele Almohad și Hafsid Tunis a fost unul dintre cele mai bogate și mai mari orașe din lumea islamică. În secolul XVI au început atacurile corsarilor astfel în 1534 un pirat, aliat cu turcii, a atacat orașul și turcii l-au ocupat. Regele Spaniei a contraatacat dinspre mare. Au avut loc mai multe lupte între spanioli și corsari. Într-un final locuitorii Tunisului au acceptat suzeranitatea Spaniei cu condiția ca fostul lor conducător, refugiat în Spania, să fie repus în funcție.
Luptele au continuat, de data aceea între spanioli și turci (1569-1574), controlul fiind preluat când de unii când de ceilalți. În final Tunisul a fost preluat de otomani. Orașul a fost condus de un bei și a început să înflorească. Două secole mai târziu Tunis a fost cucerit de cretanii musulmani și a intrat sub stăpânirea dinastiei Husainid (1705). Existând fricțiuni între membrii dinastiei, algerienii au profitat, au capturat Tunisul și au început să conducă Tunisia (1756).
După o perioadă de liniște, în care orașul a prosperat, în secolul XIX au început din nou atacurile, la început venețienii, apoi britanicii și în final francezii care treptat au ocupat orașul. Între aceștia și localnici au existat neînțelegeri care s-au soldat cu o rebeliune în urma căreia s-a creat Protectoratul francez (1811) recunoscut la Congresul de la Berlin în 1878. Sub francezi, în 2-3 decenii orașul a fost europenizat prin construcția de bulevarde, noi cartiere, introducerea de apă curentă, electricitate, gaze naturale, transport public, etc.
Facultatea de Științe Umane și Sociale
Orașul s-a împărțit în două sectoare- orașul vechi, cu populație arabă tradițională și orașul nou, populat de imigranți care au ajuns să-i egaleze ca număr pe cei autohtoni. După Primul Război Mondial activitatea economică a crescut, totul mergând la export, în detrimentul industriei tradiționale apoi în cel de Al Doilea Război Mondial forțele aliate ale Axei și-au creat baza din Africa în Tunis (1942-1943). Aceștia retrăgându-se în Sicilia, orașul a fost ocupat de armatele britanică și americană și folosit ca bază a operațiunilor militare împotriva Italiei.
Facultatea de Științe Umane și Sociale
Povestea ghidului tunisian era pe terminate. Din 1954 Tunisia a devenit stat independent cu capitala în Tunis unde între 1979-1990 a avut sediul Liga Arabă constituită din 22 de națiuni arabe apoi între 1982-2003 Organizația de Eliberare a Palestinei. Autocarul a oprit în dreptul unei clădiri interesant decorată, Primăria Tunis. Am fost coborâți în viteză și autocarul s-a „evaporat”.
În clădirea Primăriei, construită în 1998, funcționează Consiliul Municipal format din 60 de membri. În fața ei se deschidea o piață largă.
Piața Kasbah a fost creată prin demolarea zidurilor cetății și a mai multor clădiri din zonă (1950). Central, cu fața spre Primărie, a fost postat Monumentul Național Kasbah (1989).
În clădirile din jurul pieței funcționează mai multe instituții publice.
Mausoleul Farhat Hached a fost inaugurat în 2002, realizat în memoria celui care a fost un lider naționalist, sindicalist, conducător în lupta pentru eliberare de sub protectoratul francez, asasinat în 1952.
În dreapta Primăriei se află Colegiul Sadiki, cea mai veche instituție de învățământ din țară (1875).
În stânga Primăriei am văzut doar zidul înconjurător al Ministerului Apărării pe care, rapid, l-am fotografiat cu frică să nu fiu prinsă. Ni se explicase că în acea zonă fotografiatul era oarecum interzis, iar acea clădire chiar deloc.
Piața se continua cu Piața Guvernului mărginită de multe instituții ale adminsitrației statului.
Ministerul Finanțelor
În piață de-a lungul timpului au avut loc numeroase demonstrații politice.
De fapt chiar atunci se desfășura greva sindicatului sanitar. Deși manifestare pașnică, era monitorizată de multe forțe polițienești mobilizate acolo.
Dorind să văd dacă polițiștii erau cooperanți, i-am solicitat unuia dintre ei să se pozeze cu mine ca amintire. A acceptat. Acea fotografie azi îmi aduce aminte de pățania ulterioară.
În prima zi în Tunisia după ce am vizitat Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian” ne-am îndreptat spre centrul istoric al orașului Hammamet unde, pe malul mării, se afla Kasbah Hammamet, o fortăreață construită de arabi în secolul XIII.
Pentru a se proteja de pirații catalani și pisani cetatea a fost extinsă (secole XIV-XV), s-a structurat noul oraș Hammamet a cărui Medina, veche din secolul X, a ajuns să fie poziționată central.
În timp cetatea a trecut sub stăpânire spaniolă, apoi turcă, când Medina a fost complet zidită. În afara cetății, spre mare, a fost creat un cimitir islamic și în altă zonă un mic cimitir creștin. În acea perioadă europenii numeau orașul Mahomette.
Cetatea fiind un punct strategic la mare, multe națiuni au vrut s-o cucerească. Într-un final a fost ocupată, împreună cu toată țara, și a intrat sub Protectorat francez (1881). De atunci viața s-a schimbat. Orașul a fost ocupat încetul cu încetul de imigranți, mai ales veniți din sudul țării pentru a-și găsi locuri de muncă și au fost construite suburbiile actuale.
Din 1960 a început să înflorească turismul. Cetatea, situată în centrul orașului, a devenit un obiectiv principal în care a fost deschis un mic muzeu și pe litoralul din împrejurimi s-a dezvoltat cea mai mare stațiune din Tunisia.
După ce am fost atenționați să nu luăm în considerare vreo cerere de taxă pentru intrarea în Medina sau pe zidurile cetății am fost lăsați liberi. Nu mai văzusem o Medina până atunci așa că prima mea mișcare a fost să intru în ea.
În Hammamet această „piață” nu este foarte mare (200×200 mp). Străduțele care duc la ea, azi devenite zone comerciale, sunt situate pe fosta zonă a bazinelor.
Diverse sortimente de marfă erau etalate într-o mare înghesuială. Nici nu puteam să-mi dau seama care a cui proprietar este.
Trecând de multele tarabe, un magazin mi-a atras atenția. Proprietarii, bunic și nepot, îl amenajaseră ca pe un anticariat. Marfa, deși nouă, avea „patina vremii”.
Pe străduțele înguste am ajuns la Moscheea Kabir sau Moscheea Mare.
Deși știam că femeile nu au acces, am urcat scările până în poarta de intrare unde, rapid am făcut o fotografie.
Imediat am fost admonestată de un bărbat care lenevea pe un șezlong. Cuminte, am înaintat pe o străduță, pe lângă moschee. Tot am reușit să-l păcălesc pe acel mascul „feroce”. Nu l-a dus mintea să-mi urmărească mișcările. Am găsit o altă intrare deschisă din ușa căreia am pozat interiorul. Ce rău făceam ? Nici nu le-am încălcat regulile. Nu am pătruns în incintă.
Apoi am trecut pe lângă o ușă decorată în culori țipătoare, frumos armonizate. Era intrarea unor băi, Hammam Sidi Belghith.
Timpul trecea repede. Cum nu aveam de făcut cumpărături, văzusem ce înseamnă o Medina, m-am îndreptat spre nord, dorind să ies în centrul orașului.
De lângă cetate, pe unul din cele două bulevarde cu hoteluri, restaurante, magazine, etc., am ajuns la intersecția lor, în centrul orașului nou, unde se afla Piața Martirilor cu un monument construit ca un turn Eiffel în miniatură care comemorează eroii războiului de independență tunisian și o fântână arteziană care în acel moment nu funcționa.
În zonă traficul era foarte aglomerat. Pe lângă asta, lângă intersecție era amenajată și o stație de taximetre.
Ocolind zidurile cetății am ajuns pe o alee lângă plajă.
Prima zi a excursiei, pentru mine a doua (în prima am făcut drumul Arad-București), a fost interesantă. Am intrat în contact cu o cultură necunoscută mie pe care de abia așteptam să o aprofundez.
Relaxându-mă privind apusul de soare nici nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Ziua se terminase. Urma să ne întoarcem la hotel.
Localitatea Hammamet, situată în sud-estul peninsulei Cap Bon, guvernată de Nabeul, este renumită mai ales pentru plajele sale unde s-au dezvoltat multe resorturi turistice și pentru iasomie, care se comercializează în diferite forme înclusiv în suveniruri. De altfel după iasomie a și fost denumită stațiunea turistică Yasmine-Hammamet.
Poliția Hammamet
În secolul I exista o așezare, Pupput, azi suburbie din Hammamet, care în secolul II a devenit colonie romană, un secol mai târziu împrejmuită cu ziduri. Urme ale acelei așezări au fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice din 2004. Abia în secolul XII este pomenită documentar cu numele de Hammamet, hammam în română însemnând baie.
Deși mi-ar fi plăcut să vizitez orașul pe urmele istoriei, ghida ne-a condus inițial spre a vizita Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian”, numit după milionarul român George Sebastian care, ajungând în zonă, pe atunci un sat pescăresc, și-a cumpărat terenul și a construit o vilă, urmând arhitectura zonei (1920). Era înconjurată de un parc și avea o ieșire în apropierea mării.
Rapid a devenit locul de întâlnire a artiștilor renumiți care, în acea perioadă, se retrăseseră în zonă, a aristocraților și politicienilor.
Tot în aceeași perioadă în Hammamet s-a stabilit și un cuplu american a cărei reședință a fost vizitată de artiști din toată lumea, localitatea devenind un fel de centru cultural.
Vila a fost construită din beton și stuc, vopsită în alb. Intrarea principală a fost realizată din marmură sculptată de un constructor sicilian (1932).
Era o vilă destul de mică care cuprindea un dormitor principal, un dormitor mic pentru oaspeți, o bucătărie și o cameră de servit masa care, în partea superioară a fost prevăzută cu mashrabiya, o mică fereastră proeminentă închisă cu zăbrele din lemn sculptat, specifică zonelor arabe.
În clădire se intra printr-o sală susținută de coloane cu arcade, azi transformată în muzeu.
Într-o parte erau dependințele, în cea dinspre mare, o piscină înconjurată de un spațiu în care vizitatorii puteau să se relaxeze după baie și să servească câte ceva.
Prin grădinile întinse pe mai multe hectare, o alee amenajată ne-a condus la ea.
În timpul campaniei tunisiene din cel de Al Doilea Război Mondial casa a fost rechiziționată și a devenit sediul feldmareșalului Erwin Rommel. După război l-a găzduit pe Winston Churchill care și-a scris acolo memoriile.
În 1959 clădirea a intrat în posesia Guvernului tunisian care a amenajat-o ca Centru Cultural în care sunt expuse opere de artă și au loc conferințe, prelegeri, etc.
După ce am vizitat casa am traversat mai multe alei și podețe de lemn, prin frumoasele grădini.
Trecând pe lângă niște statui din metal, foarte modern executate, reprezentând diverse forme de artă, am ajuns în dreptul unor scări pe care le-am urcat.
În față mi-a apărut un amfiteatru, construit mai recent, iar în zare se întindea marea albastră.
Am fost nemulțumită că ghida nu era cu noi să ne dea detalii. Tot ce am putut afla a fost inscripția de pe o placă care spunea că în Teatrul Hammamet a fost inaugurat de Președintele Tunisiei, Habib Bourguiba, Festivalul Internațional de Muzică și Dramă (1964) care de atunci se desfășoară anual în lunile iulie și august.
Tot umblând prin Europa, m-am hotărât să schimb direcția, să cunosc cultura și civilizația unor țări de pe alte continente. Prima mea țintă a fost Africa de Nord. La o firmă de turism m-am înscris într-o excursie de 7 zile în Tunisia care se efectua în luna septembrie, sezon încă nu ploios și nici cu caniculă mare. Plecarea era din București așa că din Arad, negăsind alte curse care să mă avantajeze, am parcurs drumul cu un tren de zi.
Timp de 12 ore am străbătut drumul care în cea mai mare parte trecea prin sudul țării. Porțiunea în care am mers paralel cu Dunărea m-a încântat.
În rest călătoria a fost destul de plictisitoare, mai ales când a venit noaptea și nu mai vedeam nimic decât compartimentul de tren.
În jur de ora 12 noaptea am ajuns în Gara de Nord din București. Trebuind să ajung la aeroport cu 2 ore înainte de plecare nu s-a meritat să mă cazez undeva așa că am luat un taxi până la Aeroportul Otopeni, unde urma să îmi petrec toată noaptea. Când la un ceai, când afară la o țigară, bineînțeles cu valiza după mine, mă gândeam că administrația C.F.R. măcar s-a gândit să ofere un loc, contra cost, în care pasagerii să-și poată lăsa bagajele dar aeroporturile nu.
Decolarea spre Tunisia avea loc abia a doua zi la 7 dimineața.
Zborul nu a fost prea lung, doar câteva ore. Dintr-o dată a apărut coasta Africii de Nord apoi am aterizat pe Aeroportul Enfidha-Hammamet unde s-a pierdut mult timp cu completarea de chestionare și verificarea pașapoartelor.
În sfârșit am pășit pe pământ african. Tunisia este o țară situată în nordul continentului Africa, care ocupă 1300 kilometri din coasta Mării Mediterană, totuși o țară mică, fiind mărginită de Deșertul Sahara.
Zona a fost populată încă din perioada neolitică. În decursul timpului zonele de munte au fost ocupate de berberi, o porțiune situată la malul mării de fenicieni (1000 î.e.n.), apoi de romani, care au construit ca centru administrativ Cartagina (814 î.e.n.). Au urmat 3 Războaie Punice la finalul cărora romanii au ieșit învingători (264 î.e.n.- 146 î.e.n.). Sub stăpânirea lor au fost construite cca. 200 de orașe, agricultura s-a extins, în zonele unde era posibilă și creștinismul a început să se extindă.
Devenind un imperiu mare, marginile lui nu au putut fi bine apărate. Coasta de nord a Africii a fost cucerită de vandali, un trib venit din Spania, sub care s-au instalat legile bizantine.
În secolul XII triburile berbere din partea de vest a deșertului arab, din sudul actualului Maroc, găsindu-și o nouă religie, islamismul, s-au unit și au format Califatul Almohad, apoi au cucerit treptat teritoriile bizantine ajungând să controleze o mare parte din peninsula Iberică și Africa de Nord (1120). Noua religie credea în Mohamed, profetul, mesagerul lui Dumnezeu și susținea că regulile dictate de ea trebuie să fie un ghid atât personal cât și social și politic (647).
Califatul era la rândul lui împărțit în zone conduse de diferite dinastii astfel vestul Libiei, Tunisia și estul Algeriei au intrat sub stăpânirea Dinastiei Hafsid (1151-1534). Apoi otomanii au atacat și cucerit o parte din teritorii (1574-1705). Musulmanii au imprimat propriile legi și au împânzit zona cu moschei.
În 1881, folosindu-se de pacea instalată între triburile de la granița cu Algeria, Franța a invadat Tunisia care, doi ani mai târziu, prin Tratatul de la Bardo (Tratatul de la QSAR es-S’id), a intrat sub Protectorat francez. Țara a pierdut aproape toată economia, francezii având dreptul să se amestece în treburile interne și externe.
După cel de Al Doilea Război Mondial, în care Tunisia a dus greul bătăliilor din deșert, după multe negocieri, Tunisia a devenit stat independent (1956). Noi reguli au fost stabilite printre care egalitate între femei și bărbați și interzicerea poligamiei. Era un început dar majoritatea populației a rămas la religia de bază, islamismul, și la păstrarea vechilor tradiții.
De la Aeroportul Enfidha grupul a fost împărțit în autocare, fiecare cu destinația sa, majoritatea în resorturi, pentru sejur la plajă. Separat, grupul din care făceam parte, urma să străbată un circuit prin Tunisia. După cca. o oră am ajuns la complexul unde urma să petrecem noaptea.
Cum eram hotărâtă să văd tot ce se poate, m-am înscris în toate excursiile opționale. Deși trecuseră 24 de ore în care nu dormisem, după o pauză de amiază, am pornit la drum spre Nabeul. Localitatea este situată în nord-estul Tunisiei, pe coasta de sud a peninsulei Capul Bon, înconjurată de Marea Mediterană. Este numită și Orașul ceramicii, aceasta fiind modelată încă din primele veacuri ale neoliticului.
Originile localității sunt feniciene. O dată cu cucerirea zonei de către romani, în al treilea război punic aceștia au distrus-o total, apoi Cezar a reconstruit-o cu numele de Colonia Julia Neapolis de unde derivă numele actual, Nabeul.
La 2 kilometri de oraș, în urma excavărilor pentru construirea primului hotel din oraș (1965), au fost descoperite urmele acelei așezări- mozaicuri, ceramică, obiecte din bronz- și ale unei „fabrici” care producea sos de pește, foarte apreciat de romani. Obiectele se pot vedea în Muzeul Arheologic Nabeul.
În anul 365 un tsunami mare a lovit orașul lăsând o parte sub apă. Când a intrat sub stăpânirea Imperiului Roman a fost creată o Episcopie care, în timp, a rezistat vandalilor și imperiilor ortodoxe bizantine.
A fost desființată doar după moartea lui Mahomed (632) când musulmanii au atacat și, în trei etape, au cucerit teritoriile deținute de Imperiul bizantin și Imperiul persan (647-709 cucerirea musulmană Maghreb).
Populația a fost obligată să se convertească la islamism. Cei care s-au împotrivit au fost persecutați astfel mulți creștini au emigrat. Dieceza a fost reînființată de biserica romano-catolică abia în secolul XX.
Tunisia este cunoscută de turiști mai ales pentru piețele sale, souk sau medina. În Nabeul se află una dintre cele mai mari din zonă în care se vând papucii din piele, fără toc, „balgha”, producție locală.
De asemenea se comercializează sucuri și parfumuri produse prin distilarea portocalelor, lămâilor, trandafirilor Damasc, care sunt cultivate în zonă.
De altfel fiecare zonă își are produsele specifice astfel în Ezzit comercianții vând petrol, în Haddada produse din tablă.
Poșta Nabeul
Un produs specific zonei, ajuns cunoscut și comercializat în toată lumea, este pasta de ardei iute condimentată după o rețetă proprie, numită Harissa. Aceasta a fost creată după venirea andaluzilor în Tunisia (secol XVI). În drumul lor de comerț aceștia au depozitat provizoriu piper care a început să fie folosit de localnici.
Și, în sfârșit, principalul obiectiv al vizitei în Nabeul- ceramica. Am fost îndrumați spre un magazin artizanal și manufactură unde, pe lângă exponatele de vânzare, două personaje ne-au explicat și arătat o parte din tehnica folosită la producerea ei.
Industria ceramicii s-a dezvoltat începând cu secolul XV și a luat amploare în prima jumătate a secolului XX. De altfel în Nabeul există un Muzeu Arheologic în care sunt etalate statui, ceramice punice (secol VII î.e.n.) și mozaicuri romane, descoperite în apropiere.
Ceramica este fabricată din trei tipuri de lut: roșu-portocaliu, fără calități deosebite, alb-cremos, calitativ superior primului și caolin cenușiu, adus din regiunea muntoasă Krumiria, cel mai prețuit calitativ.
După ce este prelucrat în formele dorite, acestea sunt introduse în cuptoare încinse prin arderea trunchiurilor de palmier, până la temperaturi de peste 1.000 grade Celsius. Apoi sunt răcite în beciuri cu temperaturi joase și sunt din nou introduse în cuptoare.
Repetarea operațiilor- încălzire- răcire- „călesc” lutul pentru a rezista atât la temperaturi ridicate cât și la ploi, ger.
Magazinul etala o gamă variată de produse, servicii de masă, scrumiere, boluri, vase tajine, vaze, elemente decorative, etc.
Un sector era destinat plăcilor ceramice cu diferite motive care, etalate una lângă cealaltă, tapetau pereții.
Colegii din grup s-au înghesuit spre a achiziționa cât mai mult din marfa expusă. M-am retras într-un alt sector unde un angajat amabil mi-a demonstrat cum și cât de rapid produce o cănuță cu farfurie suport.
În fața lui se afla o roată care se învârtea. Cu mâinile ude a preluat o bucată de lut umed și i-a dat o oarecare formă. L-a așezat pe roată și, cu mâinile, în mișcările de rotire, a dat obiectului forma dorită. Apoi o doamnă, pe o farfurie creată anterior, mi-a arătat tehnica de pictare manuală care duce într-un final ca obiectele să fie atât de frumoase.
Cred că am fost mai câștigată văzând prelucrarea manuală decât stând la coadă pentru a achiziționa niște obiecte care, acasă, să nu-mi evoce decât o mare înghesuială inutilă. Am părăsit manufactura urmând să ne îndreptăm spre Hammamet.
De pe Dealul Calvarului din Pécs, Ungaria, am mers pe o străduță paralelă cu fostele ziduri de apărare.
Am trecut pe lângă o fântână reconstruită în locul unei fântâni turcești (Török kút), alimentată din izvoarele munților Mecsek, care în timpul restructurării zonei a fost demolată (1980).
În zonă, într-o clădire nouă, zugrăvită cu motive colorate, funcționează Camera de Comerț și Industrie (Baranyai Kereskedelmi es Iparkamara).
Tot pe lângă fostele ziduri de apărare, ocolind un bastion am intrat în Piața Sf. Augustin ( Ágoston tér).
În acea zonă a existat o biserică veche (1130) preluată de călugării augustinieni (secol XIII), înlocuită cu o biserică în stil gotic (secol XIV) lângă care a fost construită o mânăstire. Sub ocupația otomană a fost demolată (1620) și din materialul ei construită o moschee. După alungarea turcilor moscheea a fost preluată din nou de călugării augustinieni (1710). Aceștia au demolat-o și din materialul ei au construit o biserică care a ars într-un incendiu (1750).
Biserica a fost refăcută cu un turn înalt de 28 metri cu trei clopote și dotată cu o orgă (secol XIX). După ce a fost transformată în stil eclectic (1912) Biserica Sf. Augustin (Szent Ágoston templom) a primit forma actuală. Interiorul a fost pictat (1930) și a fost montat un ceas care din 2014 sună cu o melodie compusă după ritmul muncii unui miner.
În timpul săpăturilor efectuate pentru amenajarea spațiului înconjurător, în estul bisericii au fost descoperite urme ale vechii biserici medievale. Lângă biserică a fost postat Monumentul minerilor (Bányász emlékmű).
Timpul era înaintat așa că în grabă m-am întors la cazare.
Înainte de a părăsi orașul am urcat muntele pe un drum plin de serpentine. În locul unde s-au purtat lupte aprige în timpul Războiului de Independență în 1936 a fost ridicată Poarta Mecsek (Mecsek-kapu), o structură din piatră cu arcade, prevăzută cu un bastion, care delimitează simbolic limita dintre munți și oraș.
Am urmat alte serpentine până la un spațiu larg, prevăzut cu parcare, unde a fost postată Statuia Niké (Niké-szobor) la a 30-a aniversare de la eliberarea orașului (1975).
Pasărea din cupru, cu aripile deschise pentru a zbura, a fost numită după zeița mitologică a victoriei.
Locul oferă și vizionarea panoramei orașului.
De acolo, tot pe serpentine, am ajuns în dreptul unui hotel unde am parcat și am coborât până la Memorialul francez (Franciaemlékmű) inaugurat la centenarul morții soldaților din armata lui Napoleon (1908). În Bătălia de la Győr, deși armata franceză a învins trupele austriece, ambele tabere au suferit multe pierderi omenești. O parte dintre francezii răniți au fost transportați la spitalul din Pécs dar nu au putut fi toți salvați datorită izbucnirii unei epidemii de tifos.
În acea perioadă Ungaria preferând relațiile cu francezii celor cu austriecii și germanii, au ridicat monumentul care în presa celor din urmă a fost aspru criticat.
La baza monumentului, în fundație au fost plasate listele cu soldații decedați și în vârful lui a fost postat un vultur care privește spre oraș, panoramă superbă pe care am văzut-o și eu.
Ultimele obiective spre care m-am îndreptat au fost Grădina Zoologică și Acvariul (Pécsi Állatkert és Akvárium-terrárium) care se află pe locul fostului Parc Cultural Mecsek, parc de distracții amenajat pe 3,5 hectare prin muncă obștească (959-1961), unde au existat un acvariu, un terariu mic și ZOO, primele mutate în oraș după închiderea parcului, animalele mari în alte grădini zoologice, rămânând doar leii și râșii. Între anii 2014-2016 Grădina Zoologică a fost reconstruită, populată cu animale din 25 de specii, acvariul și terariul au fost readuse în zonă și complexul redeschis în 2016.
Din Piața Kossuth, Pécs, Ungaria, în drumul spre catedrală am trecut pe lângă Biserica Evanghelică-Luterană (Pécsi Evangélikus Egyházközség temploma) construită în stil renascentist (1875) de congregația luterană formată în 1868.
După ce am vizitat Catedrala „Sf. Petru și Pavel” am urmat fosta stradă Káptalan pe care locuiau mai mulți membrii ai episcopiei, numită azi strada Muzeului datorită faptului că pe ea se află mai multe muzee. Lateral, spre sud, am văzut străduța istorică Schaár Erzsébet utca numită după o sculptoriță care a creat inițial modelul unei străzi din secolul XVIII, lung de 24 metri, efectuat din spumă poliuretanică care a fost expusă la Muzeul din Székesfehérvár (1974) cu numele „Strada”.
Ulterior „strada”, creată din materiale durabile, a fost mutată în actuala locație (1985-1986).
Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să mă întorc acasă, am putut vizita doar câteva din mulțimea de muzee ale orașului. În 1979 a fost deschis Muzeul Martin Ferenc (Martyn Ferec Múzeum) sculptor, pictor, grafician, unul dintre primii reprezentanți maghiari ai tendinței non-figurative, care a predat orașului o parte din operele sale. După moartea sa (1986) au fost adunate toate picturile și sculpturile sale și în 2011 a fost deschisă o expoziție permanentă.
În apropiere se află alte două muzee. Muzeul Zsolnay (Zsolnay Múzeum) funcționează în cea mai veche clădire rezidențială din Pecs (1324), casa lui Janus Pannoius, de la care pe fațadă s-au păstrat fresce renascentiste. În ea a funcționat prima Bibliotecă publică din Ungaria (1477).
În decursul timpului clădirea a fost restaurată (1930, 1955) și a fost deschis muzeul cu o expoziție permanentă care etalează cronologic lucrări decorative ceramice efectuate în Fabrica de porțelan. În 1990 a fost deschisă Sala Memorială Zsolnay în care sunt etalate piese de mobilier, fotografii, picturi, etc. ale familiei.
În spatele lui se află Muzeul Arheologic „Grădina de Piatră” (Reneszán Kőtár) cu o expoziție în care sunt expuse desene și schițe făcute de arhitecți unui palat renascentist descoperit prin săpăturile efectuate în zonă.
Muzeul Victor Vasarely (Vasarely Múzeum) a fost deschis în casa artistului (1976) și etalează lucrările sale începând din 1947, o parte donate de el muzeului (1968) și lucrările altor artiști în geometrie și cinetică. Din curtea muzeul se poate intra Muzeul Minier Mecsek (Mecseki Bányászati Múzeum) situat într-un spațiu subteran care a fost inaugurat în 1981. În el sunt etalate minerale, roci din minele de cărbune din munții Mecsek și în ultimii ani mostre din extracția de uraniu.
După muzeu, pe colțul străzii se află clădirea Colegiului Tehnologic Episcopal (Püspöki Hittudományi Főiskolán).
Am cotit pe o stradă spre nord unde am trecut pe lângă Centrul Școlar Catolic „Sf. Mór” (Szent Mór Katolikus Általános Iskola).
În față, pe Dealul Calvarului, se afla Capela Calvarului (Kálvária-kápolna) la care doream să urc mai ales pentru a vedea panorama unei părți din oraș.
Inițial am urcat un șir de scări care s-a terminat într-un spațiu larg mărginit de o parte din fostele ziduri ale cetății și un bastion de la care pe o potecă amenajată am urcat la capelă.
În 1270 pe Dealul, numit atunci „Sf. Bartolomeu”, exista Capela Corpus Christi care sub stăpânirea otomană a fost distrusă. După ce iezuiții s-au stabilit în oraș (1701), prin schimb de terenuri au preluat dealul situat în afara zidurilor orașului. În vârful lui au construit o capelă mică și până la ea 7 stații.
În decurs de un secol au adăugat până la 14 stații decorate cu reliefuri din piatră care au fost sistematizate invers decât în mod obișnuit, adică din partea de vest spre capelă și prin partea de est coboară, înconjurate de pini și migdali.
Apoi au construit actuala capelă circulară, în stil neo-clasic (1814-1817) și în grădina alăturată „peștera Sfântul Mormânt”.
În anii 1930 spațiul a fost înconjurat cu ziduri, poarta de intrare în grădină a fost decorată și interiorul capelei pictat.
După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial capela a fost naționalizată. În decursul timpului s-a deteriorat și a suferit doar reparații minore. În 1990 a fot înființată Fundația Calvarul din Pécs care în timp a adunat fonduri și în 2012 au renovat-o.
Lângă capelă, așa numita „terasă a celor opt fericiri” (Nyolc boldogság terasza”) este pardosită cu plăci decorate cu motive florale situate în jurul unei plăci centrale, inscripționată.
De pe terasă am văzut panorama zonei de est a orașului unde se înălțau turnurile catedralei.
A doua zi în Pecs, Ungaria, de dimineață am pornit să vizitez obiectivele neatinse cu o zi înainte. În apropierea Joker Hostel, unde eram cazată, se afla Gara Feroviară Pecs (Vasútállomás) situată în Piața Indóház. Prima clădire a gării, fost construită la începutul anilor 1900 de către Compania feroviară Pécs-Barcs. O dată cu construcția liniei Budapesta-Pécs traficul a crescut și clădirea nu a mai făcut față. Până în 1989 a fost construită actuala clădire formată dintr-un corp central cu două aripi laterale și două pavilioane. Inițial gara era legată prin șine de cale ferată de uzinele din zonă- Fabrica de prelucrare a lemnului, Tăbăcăria, Fabrica de bere, etc. Azi acele șine, scoase din uz, acoperite de vegetație, sunt doar o amintire. Gara a fost renovată începând cu anul 2013.
Vis a vis de gară am văzut Monumentul Eroilor Feroviari (a hazáért hősi halált halt vasutasok emlékére -1914-1918).
M-am întors pe lângă clădirea Direcției MÁV și m-am îndreptat spre alte zone alte orașului pe care doream să le vizitez.
Aproape de următorul colț am văzut Biserica Reformată (Belvárosi Református Gyülekezet) construită în 1907.
Tot înainte, după câteva minute am ajuns în dreptul unui giratoriu în mijlocul căruia se găsea statuia lui Vilmos Zsolnay (Zsolnay szobor), îmbrăcat în ținută de muncă și ținând un ulcior în mână (1907). Fostul industriaș, director al producției în Fabrica de porțelan, a folosit materiale și invenții noi, fapt ce a făcut ca fabrica să fie renumită la nivel mondial. În jurul lui, cinci statui masculine simbolizează meșteșugurile de bază-sculptura, olăritul, arhitectura, pictura, chimia.
În zonă se aflau și două muzee- Muzeul de Istorie Naturală (Természettudományi Múzeum) și Muzeul Etnografic (Néprajzi Múzeum) pe care nu le-am putut vizita, la ora aceea fiind închise.
În jurul giratoriului se aflau clădiri construite în epoci diferite. În spatele statuii se întindea o clădire mai nouă, Feszek Irodahaz business center.
Dorind să ajung la o altă piață renumită din oraș, am cotit pe lângă o clădire mai veche.
Am trecut printr-o zonă cu clădiri noi în care funcționau diferite instituții publice.
De acolo m-am îndreptat spre Palatul Poștei (Postapalota). În 1885 la Pécs s-a deschis a 2-a centrală telefonică din țară . Pentru ea a fost construită actuala clădire (1902-1904) în care a funcționat și un telegraf, se făceau încasările, primirea și distribuția scrisorilor, etc.
Vis a vis de clădirea Poștei se afla un spațiu larg mărginit pe o parte de resturi din fostul zid de apărare.
Tot acolo am văzut o fântână, central cu o coloană care împroșca apă.
Am străbătut o stradă cu numeroase magazine, terase, cafenele și clădiri de locuințe.
La capătul ei am intrat în Piața Kossuth (Kossuth tér) creată pe locul unei străzi și a unei părți din grădina unei mânăstiri achiziționată de oraș (1864). Era înconjurată de case de locuințe, pe partea de nord mai multe magazine care formau „Bazarul Milostiv”, pe partea de sud o cafenea și Hotelul Vadászkür. Din 1947 piața a primit numele actual.
În anii 1970 multe dintre clădiri au fost demolate și până în 1976 s-au construit un complex de clădiri cu birouri și un magazin universal. În 2008 s-a construit un garaj subteran când, prin săpăturile efectuate, au fost găsite o pivniță turcească, urme de ziduri și morminte romane.
Partea de nord a pieței este formată dintr-o clădire în care funcționează servicii ale administrației locale (Pécsi Járási Hivatal Kormányablak Osztály). În fața ei se află statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos- szobor), postată în piață în 1908 și mutată în locația actuală după terminarea parcării subterane (2010).
Pe latura de est am văzut Sinagoga Neologă Pécs (Pécsi zsinagóga) , o clădire în stil romantic a cărei fațadă a fost renovată între 1980-1983 și clădirea, pe cale de ruinare, restaurată începând cu anul 2005.
Comunitatea evreiască a existat la Pécs încă din perioada ocupației otomane. După alungarea turcilor evreii au fost obligați să locuiască în afara zidurilor cetății. Deși Regele Iosif a dat un decret de clemență, catolicii din oraș, sub îndrumarea episcopului, nu i-au primit. Totuși două familii s-au mutat în oraș (1788).
Numărul evreilor crescând , au cumpărat un teren pe care și-au amenajat un cimitir (1827) apoi au construit Sinagoga Neologă, cea mai mare din regiunea Transnubia, azi vestul Ungariei.
Construcția a fost începută în anul 1843 apoi a fost extinsă și terminată în perioada 1868-1869. Pe fațadă, sub o arcadă a fost montat un ceas care cu un arătător, o mână neagră, arată ora locală și cu celălalt, auriu, ora Ierusalimului. Deasupra lui a fost inscripționat un text al profetului evreu Isaia „casa mea va fi numită casa de rugăciune pentru credincioșii din toate națiile lumii”.
In interior cele trei nave sunt foarte simple, conform legii iudaice nedecorate cu picturi reprezentând personaje, doar cu elemente geometrice și florale.
Unele zone au fost zugrăvite în culorile albastru, maro și roșu care se armonizează cu elementele de decor, unele din lemn sculptat și băncile din lemn pentru credincioși.
La parter au fost amenajate 448 locuri pentru bărbați și la etajele susținute de coloane 476 locuri pentru femei. Ele pot fi accesate doar prin intrarea secundară a sinagogii.
Sanctuarul este despărțit de nave printr-o balustradă din bronz sculptat. Încăperea este mărginită de o arcadă cu decoruri aurite susținută de coloane din marmură. În ea se păstrează sulurile Torei și Chivotul Sfânt. În fața ei se află masa e pe care se citește Tora, un suport de lumânări cu nouă brațe, cel central purtând Lumina Eternă (Hanuka) și un suport cu șapte brațe (Menorah) simbolizând cele șapte zile ale creației.
Sinagoga, fiind neologă, în timpul slujbelor este permis să se cânte astfel în apropierea Sanctuarului a fost postată prima orgă din lume construită de Angster.
În timpul Primului Război Mondial foarte mulți dintre evreii care au participat au murit. În amintirea lor, pe peretele nordic a fost postată o placă memorială. După cel de Al Doilea Război Mondial în oraș a mai rămas cam 10% din populația evreiască. Actual, pentru cei aproximativ 200 de evrei din oraș, slujbele se desfășoară într-un spațiu din clădirea Comunității Evreiești.
După ce am vizitat sinagoga am prins viteză îndreptându-mă spre catedrala pe care doream neapărat să o vizitez.
După ce am văzut Piața Széchenyi din Pécs, Ungaria, mai având timp până la întâlnirea cu amicii, am cutreierat zona centrală din apropiere.
Am urmat o străduță mărginită de clădiri mai vechi și mai noi.
Școala de dans Pitypang (Pitypang Tánciskola)
Casa Hoffman
Cinematograful Apolló (Apolló Mozi)
Am ajuns în dreptul unei clădiri interesante situată pe colțul dintre două străzi. Am cotit pe lângă ea dorind să văd ruinele existente vis a vis. Citisem că săpăturile arheologice au descoperit o moschee, Ferhád pasa dzsámija, o baie turcească, o mânăstire de derviși înconjurată de un cimitir musulman (sec. XVI) pe care, din păcate nu le-am putut vedea, zona fiind închisă publicului.
M-am îndreptat spre strada pietonală Király utca numită după episcopul din perioada amenajării ei (1820). În fața mea a apărut o clădire foarte decorată, Casa Vasváry (Vasváry-ház), numită după fostul ei proprietar, un negustor de fier care a cumpărat clădirea în 1840 și a ornamentat-o cu ceramică din Fabrica de porțelan Zsolnay (1883-1884).
Deasupra ferestrelor a fost decorată cu elemente vegetale, sub ele, capete de leu. În dreptul ferestrelor s-au păstrat până azi ornamentele ceramice care reprezintă „Arte și industrie” (în stânga) și „Comerț și trafic” (în dreapta). Deasupra porții de intrare, în partea superioară a fost inscripționat numele casei lângă care a fost postată stema familiei flancată de două statui.
În clădirile de pe Király utca azi funcționează numeroase restaurante, cafenele, galerii de artă. Într-o clădire din 1695 a funcționat cea mai veche cofetărie din Ungaria (1789). După ce a fost naționalizată a funcționat cu intermitență apoi a fost restaurată și din 2014 funcționează cu numele Cofetăria Caflisch (Caflisch cukrászda). Înaintând spre est pe colțul unei clădiri am văzut o fântână care a existat acolo din 1778. Azi apa curge prin gura unui leu postat pe o placă din ceramică decorată.
Spre capătul de est al străzii se află Biserica Liceului „Schimbarea la Față a Domnului Nostru” (Lyceum templom) construită în stil baroc de călugării Ordinului Paulinilor (1741-1756) cu hramul „Sf. Treime”, în cadrul unei mânăstiri.
După desființarea ordinului (1786) clădirile au rămas nefolosite până în 1832 când episcopul de la acea vreme le-a transformat într-o școală.
În momentul în care s-a înființat Universitatea Pécs a devenit biserică universitară (1923) apoi a fost reluată de Ordinul Paulinian (1997).
Lângă biserică, în clădirea vechii mânăstiri se află Școala Gimnazială și Profesională Széchenyi István (Széchenyi István Gimnázium). Școala a fost fondată în 1857 când a funcționat în altă locație până când localitatea a fost ocupată de sârbi (1918-1921) și școlile, bibliotecile, etc. au fost distruse.
După retragerea lor, clădirea a fost restaurată, a intrat în posesia Universității Pécs și a primit numele Széchenyi. În 1944 în clădire s-a mutat Spitalul Militar, școala a fuzionat cu un alt liceu și din 1954 a revenit în clădirea inițială.
De la biserică am făcut cale întoarsă urmând Király utca spre vest.
Depășind Casa Vasváry am intrat în Piața Teatrului (Színház tér), delimitată de casele vechi.
În piață sunt organizate regulat evenimente culturale ale orașului.
În secolul XIX actorii nomazi, neavând o locație, au jucat în case private și hanuri din oraș. Între 1815-1839 a fost construit un teatru care deteriorându-se a fost închis (1886).
Actualul Teatrul Național Pécs (Pécsi Nemzeti Színház) a fost ridicat în locul unui Spital Militar (1895).
Clădirea a fost modernizată și renovată de două ori (1987-1991; 2011).
În el funcționează teatrul principal, un teatru de cameră și o sală de studio.
Teatrul de Cameră (Kamaraszínház)
În fața teatrului au fost create două bazine cu apă, fiecare decorat cu câte o sculptură care se referă la actorie, un clovn ascuns în spatele unei măști și o femeie ce privește după o mască.
Ieșind din piață spre vest am trecut pe lângă GrandHotel Pallatinus, un complex în stil art-nouveau.
A fost ridicat pentru o familie (1915) în locul locul unei fabrici de mănuși.
Începând cu anul 1988, în decursul a 13 ani hotelul a fost renovat apoi deschis cu numele actual.
În ziua respectivă am terminat explorarea orașului. Obiectivele rămase, pe care mi le propusesem, urma să le văd a doua zi.
Încă câteva case spre vest și am intrat în Piața Széchenyi.
După ce am vizitat zona catedralei din Pécs, Ungaria, m-am îndreptat spre centrul orașului unde se află piața centrală Széchenyi tér în care se deschid mai multe străzi. În epoca romană piața era situată la marginea de nord a localității.
A devenit importantă o dată cu construirea Bisericii Sf. Bartolomeu (sec. XIII), azi situată în nordul pieței. Sub stăpânirea otomană (sec. XVI) piața, numită Bazar, a devenit comercială, au fost construite două fântâni și o baie turcească. Clădirile pieței au fost distruse în campania din 1664. Ulterior din pietrele ruinei bisericii a fost ridicată Moscheea lui Pașa Gázi Kászim.
În timpul luptelor de eliberare, soldate în final cu alungarea turcilor, moscheea a fost deteriorată și minaretul, căzut, a fost demolat (1753-1766). În acea perioadă fostul Bazar a fost transformat în piață publică unde până în secolul XIX au avut loc execuțiile.
În timp clădirea a fost refăcută și transformată în Biserică Romano-Catolică, Pașa Qasim Belvárosi templom, renovată în 1939.
Lângă ea a supraviețuit până azi Clopotnița Bisericii Sf. Bartolomeu (Középkori Bertalan templom).
În fața bisericii se află Memorialul Primului Război Mondial (Világháborús emlékmű), mai precis al regimentului 19 infanterie, ridicat în 1932.
La începutul secolului XVIII orașul a trecut printr-o mare epidemie de ciumă în care mulți oameni au murit. În memoria lor în piață a fost ridicată statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor) și piața a fost numită după ea (1710-1713). În decursul timpului s-a distrus și a fost înlocuită cu actuala statuie (1908).
Tot central, la 500 de ani de la moartea lui (1956), a fost postată statuia lui Iancu de Hunedoara (János Hunyadi- szobor).
Piața este delimitată de mai multe clădiri importante. Din păcate nu am putut să o văd în ansamblu, fiind ridicate corturi pentru desfășurarea unui eveniment. Lângă biserică, pe latura de nord-est, a existat o baie turcească care în timpul luptelor pentru eliberare (1664-1686) a fost avariată și în timp s-a ruinat. Terenul a rămas neocupat mai mult de un secol.
Situată pe colț, în 1891 a fost construită o clădire în stil eclectic în care actual funcționează Judecătoria Pécs (Pécsi Jarasbirosag).
Lângă ea, spre sud, se află Hotelul Nádor (Nádor szálló) a cărui primă clădire a fost construită în 1846 apoi a fost demolată și reconstruită sub actuala formă (1902). Până în 1980 fațada s-a deteriorat grav. Hotelul a fost închis pentru recondiționarea care a durat 15 ani, perioadă în care a fost construit și un garaj subteran.
Tot pe latura de est se află Primăria Pécs (Polgármesteri Hivatal). Prima Primărie, construită în 1698, a fost distrusă sub ocupația otomană.
După alungarea turcilor a fost reconstruită (1710), în timp, deteriorată, a fost înlocuită cu altă clădire (1831-1832) și în 1907 cu actuala clădire în stil baroc.
Pe unul din colțurile clădirii a fost ridicat un turn cu ceas.
La sud de ea, în epoca turcească a existat o clădire care ulterior a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire, în stil romantic (1882), numită după proprietarul ei Palatul Lóránt (Lóránt Palota). La parterul ei din 1961 funcționează o farmacie.
Pe latura de vest a pieței, între clădirile de epocă, cea mai importantă este cea în care funcționează Consiliul Județean (Megyeháza). Clădirea în stil eclectic (1897), prevăzută cu o cupolă, a fost decorată cu ceramică realizată în Fabrica Zsolnay. Acoperișul clădirii a ars în incendiul din 1954. Ulterior a fost refăcut fără cupolă.
În sudul pieței Ordinul Capucinilor a ridicat o biserică (1727-1731) preluată de Ordinul Milostivirii (1795).
În fața ei a existat o fântână turcească care a fost demolată în 1892. Ulterior lângă ea a fost ridicată fântâna Zsolnay (Szolnay-kút), decorată cu stemele orașului și Fabricii de porțelan Zsolnay.
A fost refăcută ca Biserica Sf. Sebastian (Szent Sebestyén templom) (1887-1891). Pe fațadă într-o nișă cu arcadă a fost așezată statuia Fecioarei Maria (Szent Mária szobor). Altarul a fost executat din lemn încrustat. Central a fost postată o pictură reprezentând martiriul Sfântului Sebastian.
Deasupra, la nivelul ușii de intrare, a fost montată o orgă.
Excursiile Monicăi 