Casa Batllo, Barcelona, Spania

Publicat pe 7 februarie 2019 de monica frimu

Casa Batllo din Barcelona, Spania, este situată în mijlocul Passeig de Gracia, care, la începutul secolului XX, era zona la modă a orașului. În 1877 Lluis Sala Sanchez a construit o casă cu subsol și patru etaje, înconjurată de o grădină. Casa a fost cumpărată în 1900 de Josep Batllo și l-a desemnat pe arhitectul Antoni Gaudi să o transforme în ceva inedit. Între 1904-1906 acesta a adăugat noi etaje, a transformat apartamentul central, reședința familiei Batllo și a extins partea centrală.

Casa a rămas în posesia familiei Batllo până în 1954 când a fost cumpărată de o societate de asigurări care a înființat birouri. În 1970, apoi în 1983 casa a fost renovată. În 1993 a intrat în posesia actualilor proprietari care au închiriat-o și în ea au loc diverse evenimente. Din 2002 casa a putut fi vizitată. În 2004 a fost restaurată și din 2005 a intrat în Patrimoniul Mondial UNESCO.

Clădirea, în stil art-noveau, avea fațada cu elemente diferite. Parterul și primul etaj au fost unite printr-o structură de gresie ondulată ce delimita ferestrele cu vitralii în fața cărora existau șase coloane fine ce păreau a fi oase. Marginile erau rotunjite dând impresia unei guri deschise care i-a adus casei denumirea de „casa căscată”.

Restul fațadei, multicoloră, decorată cu mozaic și plăci ceramice sparte (trencadis), avea balcoane proeminente. Partea centrală se asemăna cu un lac cu nuferi, efect datorat mozaicului din ceramică și sticlă. Deasupra ei, unul dintre balcoane semăna cu un crin, datorită brațelor metalice atașate care, la vremea respectivă, serveau la ridicarea și coborârea mobilei. Fațada se termina cu o rotunjire spre stânga, asemănată cu spinarea unui balaur, unde se termina cu un turn. Împreună au fost asociate cu imaginea Sfântului Gheorghe (patronul Cataloniei) și lancea cu care acesta a ucis balaurul. Turnul avea în vârf o cruce ce indica cele patru puncte cardinale.

Biletele fiind cumpărate online, am pătruns în clădire. Existau două săli din care se intra spre apartamentul privat al familiei și spre cele închiriate.

Am urcat la etajul principal care cuprindea încăperea Podeaua Nobilă, ce se întindea pe mai mult de 700 metri pătrați. Tavanul era o boltă cu forme arcuite ce se continuau cu niște stâlpi de susținere. Ferestrele cu și fără vitralii erau împărțite de structuri din lemn decorate.

La acel etaj se mai aflau fostul birou, o sală de mese și o încăpere privată.

Am urcat spre terasa de pe acoperiș în jurul unei curți centrale, Partio de Luces, înaltă de 26 metri, cu rol de luminator și ventilație.

La fiecare etaj se aflau ușile de intrare în apartamente.

Pereții erau placați cu faianță albastră și albă. Privind în jos, tot acel albastru mi- a creat impresia de subacvatic.

La mansardă au existat camere de serviciu, spălătorie și uscătorie. Ieșind pe terasă am văzut cele 27 de coșurile de fum, placate cu cioburi de faianță și sticlă colorată, situate în patru grupuri care mi-au dat impresia de ciuperci.

În partea fațadei se afla o mică încăpere ce determina la exterior curba menționată anterior, simulând o parte din coloana vertebrală a balaurului.

Pe toată lungimea marginii acoperișului plăcile ceramice lucioase erau diferit colorate. În dreapta erau verzi-capul balaurului, în centru treceau prin nuanțe de albastru, violet- corpul și în stânga clădirii roșu, roz- coada. În dreapta o fereastră mică simula ochiul balaurului.

Despre turn se spunea că a fost construit pentru a se putea vedea în depărtare Sagrada Familia. Cum orașul s-a extins în timp prin construirea multor clădiri noi, aceasta nu se putea vizualiza, dar panorama Barcelonei era frumoasă.

De sus am văzut o mică curte interioară. Am coborât spre a o vizita.

Spre interiorul curții, la fiecare etaj al clădirii exista un balcon comun.

Deasupra se afla un brâu ondulat decorat cu motive florale din cioburi de faianță colorată.

În fiecare parte în care ne uitam, în curticică existau decorații colorate, cum de altfel era și pavajul.

Cu aceasta vizita noastră s-a terminat.

Citește și Prin cartierul Eixample din Barcelona, Spania

Casa Mila-La Pedrera, Barcelona, Spania

Publicat pe 5 februarie 2019 de monica frimu

Casa Mila sau La Pedrera din Barcelona, Spania, a fost ultima reședință privată proiectată de arhitectul Antoni Gaudi, o casă cu forme și structură ciudate, ca de alt fel toată opera acestuia, se spune, inspirându-se după un munte. La cererea lui Pere Mila și a soției sale Roser Segimon, pe locul unde aceștia au cumpărat o grădină cu o casă, pe care au demolat-o (1905), a fost construită Casa Mila, între anii 1906-1910. În perioada construcției a provocat probleme administrative prin nerespectarea aliniamentului de care și a înălțimii, probleme rezolvate de Comisia Primăriei care, în 1909, a inclus-o în casele monument ce nu respectau regulamentele.

Casa era alcătuită din două clădiri, în jurul a două curți cu forme și dimensiuni diferite. Avea forma unei curbe atât la exterior cât și la interior, ce determinau modelul cifrei 8 asimetrică. A fost ridicată cu nouă etaje: subsolul ca și garaj, mezanin, parter, patru etaje superioare și mansarda în pod, pe post de uscătorie, deasupra căreia se afla terasa. La exterior au fost postate balcoane mărginite cu fier forjat. Din 1911, la etajul principal a locuit familia proprietară, restul etajelor cuprindeau 20 de apartamente închiriate.

Gaudi era un catolic fervent astfel a decorat casa și cu elemente religioase deși, în 1909, a avut loc Săptămâna Tragică când s-au confruntat armata spaniolă cu clasele muncitoare, socialiștii și anarhiștii, fiind și o luptă de schimbări religioase anti-catolică. În timpul Războiului Civil spaniol (1936-1939) familia a părăsit orașul și clădirea a fost utilizată de Partidul Socialist Unificat din Catalonia. În 1940, după decesul lui Mila, soția a vândut casa dar a continuat să locuiască în ea până la moarte. Noii proprietari au modificat casa. Au împărțit primul etaj în 5 apartamente, mansarda în 13 apartamente cu un hol comun. În clădire au funcționat birouri de firmă, o sală de bingo, o academie și, din 1966, Compania de Asigurări Nord a funcționat la primul etaj. Până în 1971 clădirea s-a deteriorat apoi, treptat, picturile și ornamentele din interior, ajungând în anii 1980 aproape o epavă.

În 1984 Casa Mila împreună cu alte lucrări ale lui Gaudi au intrat în Lista Patrimoniului Mondial UNESCO. În 1896 a fost achiziționată de firma Caixa Catalunya care a recondiționat-o, renovat-o, în etajul principal au deschis o expoziție care a fost deschisă în 1990.

Pentru a vizita Casa Mila am cumpărat biletele de intrare online, deoarece cozile erau mari și nu doream să pierdem din timpul prețios. În interior era un spațiu larg înconjurat, pe toată înălțimea, de zidurile cu geamurile apartamentelor. Aveam senzația că acel „cilindru” (Atrium) se înălța până la cer.

Curtea interioară era pictată multicolor cu modele de flori și mitologice.

Scările au fost destinate intrărilor de serviciu. Pentru a intra în apartamente se folosea un lift din care se ieșea pe palierul respectiv, doar de la parter urca o scară impozantă.

Casa a fost construită în așa fel încât fiecare nivel era independent astfel se puteau modifica pereții interiori după placul fiecărui locatar.

Am vizitat etajul principal în care mobilierul, special pentru acea perioadă, a fost creat de Gaudi. După moartea acestuia (1926) proprietara Segimon a înlocuit o mare parte din mobilier și picturi cu decorațiuni în stil Ludovic al XVI-lea. Multe din piesele de mobilier au ajuns în colecții private.

Mansarda, folosită pentru uscarea rufelor, era în formă de arc boltit. Se afla sub acoperișul care, în unele zone avea dimensiuni și forme diferite, ceea ce creea aspectul neuniform al terasei, cu suișuri și coborâșuri.

Am urcat pe terasă printr-unul din cele șase luminatoare din care patru erau acoperite cu ceramică ruptă și două se terminau într-o cruce dublă. Am avut senzația că intram pe un tărâm de basm.

Toate acele sculpturi bizare aveau o funcționalitate importantă. Erau 28 de coșuri de fum, dispuse în mai multe grupuri, semănând cu santinelele ce purtau căști. Existau două guri de aerisire a clădirii și patru cupole. Printre acele sculpturi se defineau niște „alei” întrerupte de porțiuni cu scări.

Altele, sub formă de melc, erau cisternele de apă.

Toate elementele erau construite din cărămidă acoperită cu var, unele cu marmură spartă. Despre unul, acoperit cu sticlă spartă, circula o poveste în care se spunea că, a doua zi după inaugurarea casei, Gaudi a strâns sticlele goale și le-a folosit la decorarea lui.

Din 2013 clădirea a devenit sediul Fundacio Catalunya La Pedrera, o fundație cu activități culturale.

Ne-am învârtit pe toate marginile terasei pentru a vedea panorama superbă a Barcelonei.

Citește și Casa Batllo, Barcelona, Spania

Belfast, Irlanda de Nord

Publicat pe 1 februarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Deși timpul era limitat, în acea zi aveam să părăsim Irlanda, din Dublin am plecat să vedem orașul Belfast (Béal Feirste), capitala Irlandei de Nord. Am parcurs cei 170 km în două ore până pe coasta de est a Irlandei unde, la gura râului Lagan, se afla orașul. Până în anii 1800 era un mare port unde, din 1861 a funcționat șantierul naval Harland and Wolff. În 1888, când a primit statutul de oraș, devenise cel mai mare producător de lenjerie din lume, fapt ce i-a adus porecla de „Linenopolis”, de asemenea producător de tutun și funii. După Partiția Irlandei (1922) Belfast a devenit capitala Irlandei de Nord.

Am traversat orașul spre nord și după 8 km am ajuns la Castelul Belfast ( Belfast Castle), un castel scoțian din secolul XIX, situat pe dealul Cave Hill, la 120 metri deasupra nivelului mării.

În secolul XII a fost construit, de către normanzi, un castel situat în actuala zonă centrală a Belfastului, care a devenit proprietatea primului baron Chichester. Castelul a ars într-un incendiu (1708) și baronul a construit o nouă reședință, la marginea orașului. Clădirea pe care am vizitat-o noi a fost ridicată între anii 1811-1870 de al treilea descendent al baronului. După moartea sa a intrat în posesia celui de al VIII-lea conte de Shaftesbury care a definitivat construcția. În 1934 fiul contelui a cedat castelul orașului Belfast. Castelul, impropriu denumit, a fost un conac în stil baronial scoțian și nu o redută.

Între anii 1978-1988 a fost renovat și reamenajat, de asemenea și grădinile înconjurătoare.

Panorama era încântătoare. Se vedea o parte din Belfast Lough, o întindere de apă care la țărm forma mici golfuri și, în depărtare, o parte a orașului Belfast.

În interior se aflau un centru pentru vizitatori, un magazin de antichități, un restaurant și era amenajat un loc în care se organizau conferințe și mese de nuntă.

Ne-am întors în capitală și ne-am îndreptat spre un cartier, un „memorial” al luptelor purtate în decursul anilor. Între anii 1970-1980 Belfast era unul dintre cele mai periculoase orașe din lume prin conflictele majore între populația catolică și protestantă, grupurile republicane și loialiste. Cel mai mare conflict civil, Troubles (Na Triobloidí), a izbucnit în 1969, când pe străzile orașului grupurile paramilitare de ambele părți au bombardat, asasinat și violența era fenomenul ce marca viața de zi cu zi.

A excelat cu „Vinerea sângeroasă” (1972) când IRA (Armata republicană irlandeză provizorie) a detonat 22 de bombe la limitele centrului orașului și au fost uciși majoritar catolici. Tot în acea perioadă s-a înființat un grup monarhist, Shankill Butcher (Măcelarii din Shankill), mulți dintre ei fiind membri ai UVF (Forța Voluntară Ulster). Ei răpeau și ucideau persoane catolice prin tăierea gâtului cu un cuțit de măcelărie. Au funcționat până în 1979 când au fost anihilați și trimiși în detenție cu pedepse grele.

Între anii 1969-2001 au fost ucise peste 1600 de persoane. Deși conflictele s-au estompat și actual există zone de divergență politică, etnică și religioasă care sunt marcate prin afișarea de steaguri, graffiti și picturi murale.

În apropiere se afla Biserica Metropolitană Carlisle Memorial (Belfast Carlisle Memorial Church). A fost construită în 1875 pentru congregația metodistă. În 1966 a fost renovată și a mai funcționat până în 1982 când și-a întrerupt activitatea, metodiștii împuținându-se și localizarea ei fiind între zonele de influență catolică și protestantă.

Am trecut pe lângă Red Hall, o clădire ridicată între anii 1883-1885. În ea a funcționat Ordinul Orange, o frăție protestantă înființată în 1795. Aceasta funcționa actual ca organizație sindicală britanică conservatoare care a luptat împotriva independenței Scoției (2014) și urmărește apărarea drepturilor civile și religioase protestante. Deasupra fațadei era postată statuia Regelui William al III-lea.

Am traversat râul, pe podul Lagan Bridge, în cartierul Titanic (Titanic Quarter), denumit anterior Insula Reginei, situat pe o porțiune din Belfast Lough, asanată la mijlocul secolului XIX și folosită de Harland and Wolff care au amenajat numeroase șantiere navale și docuri.

Scăzând construcția de nave, terenul a intrat în declin și multe clădiri nefuncționale au fost demolate. În 2001 terenul a fost redenumit Titanic și a urmat o perioadă de regenerare în care s-au construit apartamente, instituții de învățământ, studiouri de film, etc. Din vechile structuri am văzut două macarale uriașe (The Samson and Goliath cranes), lungi de 140 metri, care ridică încărcături până la 840 tone. Au fost construite pe rând de firma germană Krupp, Samson în 1974 și Goliat în 1969.

Ne-am îndreptat spre Titanic Belfast, o construcție interesantă (2008-2012), de forma unui aisberg, cu aceeași înălțime ca a navei scufundată,Titanic (38 m). În interior funcționa un muzeu cu o serie de galerii ce aveau tematica- scufundarea navei Titanic, un spațiu de conferințe și recepții, o sală de banchete cu capacitatea de 750 de persoane, un centru de resurse comunitare și un bar.

În spatele clădirii se aflau Studiourile Titanic (Titanic Studios).

Într-un mic canal al râului Lagan, în apropierea Complexului Titanic, era ancorat un vas atracție turistică, SSNomadic.

Pe malul apei, în 1992 a început construirea unui complex format dintr-o arenă multifuncțională, un centru comercial cu restaurante, cinematograf și un centru științific, care au fost deschise pe rând în 1998, 2000, 2001. Complexul Odyssey, cunoscut ca SSE Arena Belfast are o capacitate de 10.000 de locuri și găzduiește evenimente sportive și concerte.

Am trecut râul înapoi spre centrul orașului. Pe partea dreaptă se vedea Obel Tower, cea mai înaltă clădire din Belfast (85 m), construită între anii 2006-2011, cu 233 de apartamente, birourile firmei de avocatură din Londra, Allen and Overy și, la parter, o cafenea a firmei locale de catering, Mount Charles. Clădirea a fost renovată în 2016.

Am depășit Ceasul Albert (Albert Memorial Clock), situat în Piața Queen. Între anii 1865-1869 a fost construit un turn cu ceas, înalt de 35 metri, în stil gotic francez și italian, în cinstea Prințului Albert, prințul consort al Reginei Victoria. A fost distrus într-o explozie produsă de armata republicană iraniană (1992) și restaurat în 2002.

Ne-am deplasat spre Catedrala Sfânta Anna (Saint Anne’s Cathedral), o catedrală ce deservește două dioceze separate, deci doi episcopi. Pe acel loc, în 1776 a fost construită o biserică parohială a Sfintei Anna care a funcționat până în 1903. În 1899, în jurul acelei biserici a început construirea catedralei, care a fost sfințită în 1904. În timp, treptat, i s-au adăugat corul (1922-1924), în partea de vest un memorial pentru Ulstermen și femeile ce au murit în Primul Război Mondial (1925-1927), baptisteriul (1928), Capela Sfântului Duh (1932).

În 1941 a fost grav avariată. S-a început renovarea ei în 1955 dar, din cauza inflației și a lipsei de finanțare, a fost amânată. Capela unității a fost terminată în 1974 și Capela puilor regali irlandezi (Royal Irish Ryfles) în 1981.

În anul 2007, pe acoperișul catedralei a fost construit un turn de oțel, înalt de 40 metri (Spire of Hope), iluminat noaptea. A fost așezat deasupra naosului, unde, printr-o porțiune din sticlă, putea văzut din interior.

Orga, a doua ca mărime din Irlanda de Nord, a fost construită în 1907 și refăcută între anii 1969-1975. În catedrală se desfășoară concerte clasice și anual un festival.

Am traversat Writer’s Square și ne-am plimbat pe strada comercială Donegall unde, în clădiri noi sau mai vechi, funcționau numeroase magazine, supermarketuri, baruri, restaurante.

În unele alei laterale pereții erau plini cu graffiti. După părerea mea era cel mai decorat oraș pe care îl văzusem până atunci.

În capătul străzii, în Piața Donegall, se afla Primăria Belfast (Belfast City Hall- Halla na Cathrach Bhéal Feirste). Belfastul devenise o localitate cu industrie foarte dezvoltată în domeniul lenjeriei, fabricării funiilor, construcției navale, tutunului astfel, în 1898, Regina Victoria i-a acordat titlul de oraș.

Construcția, în stil neo-baroc, a fost ridicată între anii 1898-1906, pe locul unde existase Sala de lenjerie albă. Clădirea împreună cu curtea interioară închisă ocupa o suprafață de un hectar și jumătate. La cele patru colțuri au fost ridicate turnuri, central o cupolă din cupru și a fost înconjurată de grădini amenajate pentru relaxare. În ea funcționa Consiliul Municipal din Belfast.

Am înconjurat clădirea Primăriei și ne-am îndreptat spre Opera din Belfast (Grand Opera House). Clădirea a fost ridicată și, în 1895, s-a deschis un teatru. O scurtă perioadă de timp a purtat denumirea de Palatul soiurilor (1904-1909). Perioada sa maximă a fost între anii 1920-1930 când se interpretau programe diverse. În 1937 s-a înființat Organizația Rank, o companie de film din Marea Britanie. Aceasta a achiziționat Grand Opera House și a utilizat-o ca cinematograf (1961-1972). Ulterior a fost cumpărată de Consiliul Artelor din Irlanda de Nord, renovată și deschisă ca teatru în 1980, cu o capacitate de aproximativ 1000 de locuri. În exploziile cu bombă din anii 1991, 1993 a fost grav avariată. Renovată în 2006, funcționează și azi cu spectacole dramatice, de comedie, muzicale și evenimente educaționale.

Timpul ne presa astfel am mai văzut doar clădirea principală a Universității Queen (Queen’s University), clădirea Lanyon, care era plasată în Cartierul Reginei, în drumul nostru de ieșire din Belfast. În 1810, în Belfast a fost fondată o instituție academică (Royal Belfast Academical Institution) care cuprindea o școală și universitatea. În 1845 a devenit „Colegiul Reginei Belfast” și a funcționat ca învățământ superior pentru catolici și presbiterieni, apoi anglicană. În 1849 a fost deschis Colegiul Queen, cu clădirea principală Lanyon, pe care am văzut-o și noi. În 1879 a devenit Universitatea Regală din Irlanda care, în 1908 a fost desființată și au fost create două universități: Universitatea Națională a Irlandei și Universitatea Queen din Belfast, ultima formată din trei facultăți-de Arte, Științe Umaniste, Științe Sociale și 15 școli, cu locații în diverse zone ale orașului.

În acea zi urma să părăsim Irlanda. Ne-am întors la Dublin, am împachetat și ne-am îmbarcat pe un feribot în Portul Dublin (Calafort Átha Cliath). Era mare aglomerație având în vedere că prin acel port se efectua cam două treimi din traficul portuar al Irlandei și anume transport de marfă, de persoane, andocarea de vase de croazieră, etc.

Adio, Irlanda !

A treia zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 25 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ziua a treia în Dublin era ultima zi pe care o petreceam în acel oraș minunat. Ne planificasem să urmăm lungul râului Liffey și să vizităm o parte din zona Docklands. De la Memorialul O’Connell am trecut pe lângă Irish Life Assurance, una dintre clădirile companiei de asigurări de viață și pensii înființată în 1939 și ne-am îndreptat spre râu.

Depășind Podul Butt am ajuns în dreptul clădirii Custom House (Teach a Chustaim), o clădire neoclasică, construită între anii 1781-1791, care a funcționat ca și Casă Vamală. Când Portul Dublin s-a mutat în aval a fost folosită ca sediu al Consiliului Local pentru Irlanda. Clădirea a ars în timpului Războiului de Independență (1921), apoi a fost reconstruită. Ultima restaurare importantă a fost făcută în 1980.

Pe cealaltă parte a râului, în George’s Quay Plaza, se aflau clădirile Complexului Ulster Bank Group, unele de aproximativ 60 metri înălțime. Banca Ulster s-a înființat în Belfast (1836), fiind achiziționată a devenit o filială a Băncii Naționale Westminster (1917). În anul 2000 a devenit parte din Royal Bank of Scotland Group, cu 146 de sucursale în Republica Irlanda și 90 în Irlanda de Nord.

După următorul pod, Talbot Memorial Bridge, se intra în zona Docklands (Ceantar Dugaí Átha Cliath) , care se întindea până la zona portuară 3 Arena. Pe malul apei era ridicat un complex de clădiri moderne, International Financial Services Centre (IFSC), o zonă economică întinsă pe aproximativ 37 hectare, care funcționează ca centru financiar european și centru de afaceri din Dublin.

Pe malul apei erau înșirate mai multe statui cu figuri umane suferinde, Dublin Famine Memorial, un Memorial pentru Marea Foamete din Irlanda (1845-1849), dezvăluit în 1997.

În apropiere, pe malul apei era amarată nava Jeanie Johnston Tall Ship, o navă cu trei catarge, copie a celei construite în Quebec, Canada, în 1847. Nava originală a funcționat ca navă de marfă traversând între Tralee, Irlanda și America de Nord. În Marea Foamete din Irlanda a transportat 193 de emigranți din Irlanda în America. În 1858 a fost avariată, echipajul salvat dar nava s-a pierdut. Copia a fost construită de o echipă internațională, lansată în anul 2000 și a funcționat transportând călători. În 2005 a intrat în posesia Autorității de Dezvoltare Dublin Docklands și a efectuat aproximativ 980 de transporturi de călători între Irlanda, Marea Britanie și Spania, până în 2010 când a fost transformată în muzeu de istorie a navigației și a emigrației din secolul XIX.

În spatele ei, peste râu se întindea, suspendat prin cabluri, podul Samuel Beckett Bridge (Droichead Samuel Beckett). Construcția crea imaginea unei harpe, simbolul național al Irlandei încă din secolul XIII. Era prevăzut cu posibilitatea de a se deschide și ridica pentru traficul naval. A funcționat oficial din anul 2009.

Imediat după pod se afla Spencer Dock unde se afla o clădire interesantă, CCD sau Centrul de Convenții Dublin (The Convention Centre Dublin-Ionad Comhdhála, Baile Átha Cliath). Construcția ei a început în anul 1998 și a fost deschisă în 2010. Ea găzduiește 22 de săli de reuniuni cu o capacitate până la 8.000 de persoane, un spațiu pentru banchete și o expoziție întinsă pe 4.500 metri pătrați.

Traversând podul, înapoi am văzut CCD.

Lângă ea se afla clădirea în care își avea sediul o filială a PricewaterhouseCoopers (PwC), o companie cu sediul în Londra care s-a format prin unirea unor două firme vechi din secolul XIX. În continuare se aflau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme.

Pe cealaltă parte a râului, vis a vis de PwC se întindeau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme. Pe cealaltă parte a râului, pe malul apei era postat, roșu, un Clopot de scufundări (Diving Bell). Utilajul este unul dintre cele mai vechi echipamente de scufundări subacvatice pentru lucrări sau explorări. Pentru prima dată a fost descris în secolul IV î.Hr. de către Aristotel.

Ne-am întors spre centrul orașului mergând pe malul apei. Vedeam vis a vis clădirile pe lângă care tocmai trecusem. Pe partea pe care ne aflam se înșirau mai multe clădiri noi în care funcționau alternând cu case de locuit.

Peste râul Liffey traversa un pod pietonal, Sean O’Casey Bridge (Droichead Sheain Uí Chathasaigh). Era de fapt o punte mobilă, de 100 metri lungime, construită în 2005 pentru a lega cheiurile sudice cu cele nordice. Cele două brațe se putea deschide pentru a facilita trecerea bărcilor. A fost denumit după numele dramaturgului irlandez, un socialist membru al Armatei Cetățenești irlandeze (1880-1964).

Pe malul apei am văzut o statuie din bronz, un bărbat ce manevra o parâmă cu mare efort. The Linesman simboliza munca asiduă efectuată de muncitorii portuari. Statuia a fost dezvelită în anul 2000.

Am trecut pe lângă Biserica Inimii Neprihănite a Mariei (Church of the Immaculate Heart of Mary – Eaglais Chroi Mhuire gan Sma). A fost construită între anii 1861-1863 pentru muncitorii din docuri, marinari și comercianți, aparținând Bisericii Sf. Andrei și a fost cunoscută ca Biserica Semanilor. În 1908 a devenit biserică independentă și din 1989 funcționează sub ordinul romano-catolic Misionarii lui Steyler.

Lângă ea se afla o clădire a cărei fațadă era pictată multicolor, St. Mary’s Pre School, în care funcționau o creșă și o grădiniță.

La podul din apropiere, Talbot Memorial Bridge, se termina zona Docklands.

Am depășit clădirile Ulster Bank lângă care se afla stația de tren Tara.

Cu trenul ne-am deplasat în zona Tallaght, la Hotel Maldron, unde eram cazate.

Lângă hotel se afla Stadionul de fotbal Tallaght Stadium care era înconjurat de multiple forțe de ordine. Lumea se aduna pentru începerea unui meci internațional.

De la etajul cinci, la care ne aflam, am avut oportunitatea să urmărim acel meci direct din cameră.

Și, ca tot turistul, am găsit o cale de a mă abate de la regulă, fumatul fiind interzis în hotel. Mi-am băut ceaiul, cu țigara alăturată, pe o terasă care am găsit-o la capătul holului de la etajul nostru.

A doua zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 22 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

A doua zi în Dublin am continuat itinerarul nostru urmând să alternăm vizitarea bisericilor cu a câtorva parcuri. Am pornit de la Piața Merrion ( Merrion’s Square- Cearnóg Mhuirfean), o piață georgiană aflată la sud de centrul orașului, lângă Muzeul Național al Irlandei. A fost construită începând cu 1762 și extinsă prin numeroase construcții până în secolul XIX, cu o grădină privată centrală, deschisă doar proprietarilor, zona fiind un cartier rezidențial. Din anul 1960 parcul a devenit public iar clădirile au fost ocupate treptat de diferite instituții.

The Fitzwilliam Casino and Card Club

Ne-am îndreptat spre un alt parc, mai mic, Fitzwilliam Square, construit între anii 1789-1792 de cel căruia îi purta numele.

Ne-am învârtit printre casele georgiene, sperând să nu ne rătăcim, până am găsit intrarea în Parcul St. Stephen’ s Green (Faiche Stiabhna), un parc întins pe 22 hectare unde am zăbovit mai mult decât ne-am planificat. În secolul XII acel loc se afla la marginea Dublinului. Era un loc mlăștinos și folosit pentru pășunat. În 1663 mlaștina a fost asanată, perimetrul înconjurat cu gard (1664) și a început construcția de case care, până în secolul XVIII, au fost înlocuite cu altele în stil georgian. În 1814 zidurile au fost înlocuite cu balustrade, zona închisă a devenit o zonă de agrement cu accesul limitat doar proprietarilor locali dar, în 1877, printr-o lege a Parlamentului, deschisă publicului.

Nu ne puteam imagina cu a arătat acel parc în timpul Revoltei de Paști (1916) când s-au săpat șanțuri defensive și s-a creat o blocadă din automobile și alte obiecte. Ce vedeam noi era foarte meticulos amenajat. În partea de nord am trecut pe lângă un lac mare înconjurat de diferite forme de vegetație și populat cu numeroase soiuri de păsări de apă.

În colțul de nord-vest era amenajată o grădină pentru persoanele nevăzătoare, cu plante aromate ce aveau notate denumirile în alfabetul Braille. Exista și un loc de joacă pentru copii.

Ne-am îndreptat spre Catedrala Sfântul Patrick (St. Patrick’s Cathedral –Ard-Eaglais Naomh Pádraig), Catedrala Națională a Bisericii Irlandei. În 1191 a fost fondată o biserică parohială și colegială dedicată Sf. Patrick. A fost construită între anii 1192-1270, în stil gotic englezesc timpuriu, cu un turn înalt de 43 metri. Era a doua catedrală din Dublin astfel, în 1300, s-a semnat un acord între cele două instituții religioase. După Reforma Engleză a devenit Biserică Anglicană. În următorii ani, sub domnia diferiților regi și regine, a schimbat cultul de la anglican, la catolicism. Sub Edward al VI-lea a fost retrogradată, devenind biserică parohială, o parte din clădire transformată pentru locuit, altă parte a funcționat ca Școala de Gramatică nou înființată. În 1555 a redevenit catedrală, a fost restaurată și dotată cu unul dintre primele ceasuri publice.

Când Irlanda a fost cucerită de Oliver Cromwell, catedrala ,fiind anglicană, a fost pângărită. Doar după restaurarea monarhiei (1660) a fost reparată, i s-a anexat o capelă care a fost folosită de imigranții hughenoți (protestanți francezi) și a primit denumirea de L’Eglise Française de St. Patrick.

În secolul XVII a fost restaurată și în secolul XVIII a servit cavalerii din Ordinul Sfântului Patrick. În 1870 a fost desemnată ca și catedrală națională a întregii Irlande și a devenit independentă. Din acel moment în Dublin au funcționat în mod egal două catedrale, cu mici perioade în care acestei catedrale i s-a retras titulatura.

În continuare am vizitat Castelul Dublin (Dublin Castle – Caislean Bhaile Atha Cliath) actual complex guvernamental și centru de conferințe. După invazia normandă (1169), în 1204, sub Regele Ioan al Angliei a fost construit un castel pentru apărare cu o piață centrală înconjurată de ziduri înalte, patru turnuri circulare situate în cele patru colțuri și șanțuri înconjurătoare. Castelul a fost grav avariat într-un incendiu (1684). A urmat reconstrucția în care a suferit modifică fiind transformat în palat georgian.

The Gate of Justice

Până în 1922, când Irlanda a devenit stat independent, castelul a fost sediul administrației guvernului britanic, ulterior au funcționat temporar (10 ani) cele patru tribunale. Clădirile ce înconjurau curtea erau majoritatea construite în secolul XVIII. Au funcționat ca apartamente de stat, o sală de bal, Sala Patriotului, care actual funcționa pentru inaugurările prezidențiale, Camera tronului care păstra mobilierul și aranjamentul din secolul XVIII, Sala patriarhului în care a funcționat din 1871 Ordinul Sf. Patrick. De asemenea în clădiri funcționau Garda Siochana, Muzeul Garda în clădirea Trezoreriei, Muzeul de Venituri, Biblioteca Chester Beatty, o cafenea.

Cea mai importantă clădire, în stil Palladian, Sala Bedford, funcționa ca Centrul de Conferințe Hibernia.

În curtea castelului aveau loc concerte, festivaluri. Noi am găsit-o ocupată cu opere de artă din nisip.

Din cele patru turnuri inițiale au supraviețui două. Turnul Bermingham, situat în colțul de sud-vest al castelului, prezenta o arhitectură modernă. Turnul de înregistrare, situat în colțul de sud-est, era singurul supraviețuitor din structura cetății medievale (1228-1230). Am ieșit din curtea castelului pe lângă acel turn. Lipită de el era fosta Capela Regală actual centru de artă.

De la castel am mers să vedem a doua catedrală din Dublin, Catedrala Bisericii lui Cristos sau Catedrala Sfintei Treimi (Christ Church Cathedral), căreia i-am alocat câteva ore. Inițial a fost construită o biserică din lemn care, în 1180, a fost înlocuită cu una din piatră, în stil gotic, ca mânăstire benedictină. În secolul XIII a fost extinsă prin construirea unei noi capele. Regele Henric al VIII-lea a transformat-o în catedrală (1539) fiind a doua catedrală din Dublin.

În 1597 turnul clopotniță a fost distrus într-o explozie ce a avut loc pe un chei din apropiere. Din 1670 până în 1878 numărul clopotelor din turn a crescut de la șase la douăsprezece, fiind adăugate treptat și în perioada 1871-1878 s-au efectuat lucrări de renovare și reamenajare. Între anii 1980-1982 a fost din nou renovată și în 1999 s-au adăugat 19 clopote ajungându-se la un total de 19. Catedrala era în renovare și pe parcursul vizitei noastre, când era înconjurată cu schele (2015).

Interiorul era grandios.

În unele capele se oficiau slujbe, în centrul catedralei un cor intona cântece bisericești.

Am vizitat cripta catedralei în care erau îngropate diferite somități ale epocilor trecute.

Pe culuarele laterale erau postate statui ale oamenilor politici și bisericești care au avut rol important în istoria Irlandei și a catedralei.

În cimitirul catedralei se păstra mormântul Sfântului Patrick. Într-o parte a catedralei, în sala de sinoade (Synod hall) era găzduită Dublinia, un muzeu istoric despre perioada vikingă și medievală a orașului. A fost deschis în 1993 și reamenajat în 2010.

După orele de reculegere, restul zilei l-am petrecut printre cele „lumești”.

Citește și A treia zi în Dublin, Irlanda

Trei zile în Dublin, Irlanda

Publicat pe 19 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Orașul Dublin (Duibhlinn), capitala Irlandei, este situat în provincia Leinster și este străbătut de râul Liffey. Inițial a fost o așezare vikingă, a devenit un oraș important după invazia normandă (sec. XII), al doilea ca mărime în Imperiul Britanic și din 1922 capitala Statului liber irlandez.

În prima zi ne-am îndreptat, cu mijloacele de transport în comun, spre centrul istoric al orașului. Era ziua pe care am dedicat-o în cea mai mare parte câtorva muzee. Am trecut pe lângă Parcul Phoenix unde am văzut Monumentul Wellington (Leacht Wellington), un obelisc înalt de 62 metri construit în memoria primului duce de Wellington, Arthur Wellesley, cel care l-a învins pe Napoleon în bătălia de la Waterloo (1815). Construcția a început între anii 1817-1820, a stagnat și a fost finalizată în 1861.

Am coborât din autobuz în Parnell Square în apropiere de Galeria Municipală de Artă Modernă (City Gallery The Hugh Lane) de unde urma să urmăm itinerarul pe care îl aveam în minte. Galeria se afla în Casa Charlemont, construită în 1763. A fost fondată în 1908 ca prima galerie de artă modernă din lume. Între anii 2004-2006 a fost reamenajată. Etalează lucrări ale artiștilor contemporani irlandezi, o colecție de artă franceză (Renoir, Manet, Pissaro) și expoziții temporare.

În apropiere se înălța o biserică protestantă, în stil gotic, Abbey Presbyterian Church, construită în 1864. Era cunoscută și ca „Biserica lui Findlater” după numele comerciantului care a finanțat-o.

Am trecut strada pentru a vedea o grădină memorială, Garden of Remembrance (Gairdin Cuimhneachain), dedicată eroilor ce s-au sacrificat pentru libertatea Irlandei. Ea a fost creată pe locul în care, în 1913, s-au înființat Voluntarii Irlandezi și a fost deschisă în 1966, când s-au celebrat 50 de ani de la Rebeliunea de Paști (1916).

Am ocolit grădina și am trecut pe lângă Teatrul Porții (The Gate Theatre) fondat în 1928. A fost recondiționat și extins cu un studio în anii 1990-2000.

Am străbătut strada comercială O’ Connell Street Upper cu numeroasele ei restaurante, cafenele, magazine, spre Spira din Dublin sau Monumentul Luminii (An Tur Solais), care se înălța în depărtare. Pe acel loc, în 1809 a fost ridicată o coloană de granit pe care a fost postată statuia lui Horatio Nelson, amiralul britanic care a învins flota franco-spaniolă la Trafalgar. A fost avariată grav în 1966 de republicanii irlandezi, apoi distrusă total. În locul ei, în 2002 a fost așezată o spiră din oțel inoxidabil, care a fost completată în 2003, până la înălțimea de 120 metri. Noaptea baza monumentului este iluminată și, deasupra ei, până la înălțimea de 10 metri, prin peste 11.000 de găuri, strălucesc diodele montate în interior.

În dreapta Spirei se afla ultima dintre clădirile georgiene ridicate în Dublin (1814-1817), Oficiul Poștal General (Ard-Oifig un Phoist). Poșta Generală din Irlanda a funcționat din secolul VII în mai multe sedii. În 1818 a fost ridicat sediul actual care, în timpul Revoltei de Paști (1916) a fost distrus. Clădirea a fost refăcută în 1929 păstrându-se doar fațada originală prevăzută cu 6 coloane ionice și cele trei statui situate deasupra și a continuat să funcționeze, chiar actual, ca Oficiu Poștal. În clădire funcționa și un mic muzeu despre viața irlandezilor.

Ne-am îndreptat spre râul Laffey. Pe mijlocul străzii, din loc în loc, erau postate statui ale unor personalități-Jim Larkin, John Gray, William Smith O’Brien iar de o parte și de alta se înșiruiau magazine, restaurante, cafenele, firme.

La capătul străzii era postat Monumentul O’Connell (James Connolly Memorial), un lider politic din secolul XIX care a militat pentru emanciparea catolică și eliberarea Irlandei din Uniune.

Am trecut râul pe Podul O’Connell, construit între anii 1791-1794, când purta numele de Podul Carlisle. A fost extins între anii 1860-1882, când a primit numele actual, o dată cu dezvelirea Monumentului O’Connell.

Pe stânga ne-a atras atenția o clădire cu fațada din sticlă, parcă adăugată unei construcții mai vechi. Colegiul Tehnologiei Informației (College of Computind Technology Dublin – CCT) a fost înființat în 2005 și funcționează ca furnizor de programe în domeniul informaticii și afacerilor.

Pe cealaltă parte, situată pe două străzi, arcuită, era Banca Irlandei (Bank of Ireland), cea mai veche bancă ce a funcționat continuu cu excepția atacurilor bancare, o bancă comercială, de depozit și de credit. Clădirea a fost construită în 1729 și a găzduit Parlamentul irlandez. A fost cumpărată de Banca Irlandei în 1803 și a fost sediul central bancar, în special al guvernului irlandez, până în anii 1970, când s-a mutat în altă locație.

Nu puteam să ratăm Muzeul Irlandez de Whisky (Irish Whiskey Museum) care se afla în zonă. În 2013 existau 5 centre de vizitatori deschise pe lângă 4 distilerii care, pe parcursul timpului s-au înmulțit. În 2014 a fost deschis Muzeul Irlandez de Whisky, primul din lume, independent de distilerii, în care se află o colecție veche din 1800 și sortimente noi, care pot fi degustate. De fapt, prima dată, whisky-ul a fost produs de călugări în secolul XII. Intrarea se făcea printr-un gang în care, de o parte și de alta, se aliniau butoaie cu whisky. Se urca la etaj unde, după plata biletului, se vizitau 5 camere tematice despre istoria producerii băuturii, epoca sa de aur și sortimentele diferite.

Ne-am îndreptat spre Colegiul Sfintei Treimi (Trinitty College– Coláiste na Tríonóide) situat peste drum de Banca Irlandei. A fost fondat în 1592, de Regina Elisabeta I, în afara zidurilor orașului, în clădirile Prioratului Tuturor Sfinților, pentru protestanți. În decursul secolelor, orașul extinzându-se, colegiul a ajuns să se situeze în zona centrală. Din 1793 au fost admiși catolicii doar pentru a studia, neputând ocupa funcții. Deși restricțiile au fost ridicate în 1873, până în 1970, pentru a se înscrie la Colegiu, catolicii aveau nevoie de permisiunea Bisericii Catolice. Din 1904 au fost admise și femei iar în 1934 a fost numit primul profesor de sex feminin. Colegiul se întinde pe 190.000 metri pătrați. Am intrat în Piața Parlamentului (Parliament Square) prin Regent House, clădirea în care funcționa Uniunea Studenților din Colegiul Trinity.

În 1798 a fost finalizată Capela Colegiului (College Chapel) de același arhitect care a construit în partea ei opusă Teatrul Public (Public Theatre), azi Examination Hall, două clădiri aproape identice. Capela este încă funcțională pentru membrii colegiului romano-catolic.

Din Piața Parlamentului se intra în Piața Bibliotecii (Library Square). În mijloc se înălța un turn clopotniță înconjurat de coloane corintice, Campanila, construit în 1853. Legat de ea exista o superstiție a studenților care afirmau că cel ce trece sub campanilă va eșua la examene. Chiar o legendă relata cum clopotele vor suna când sub campanilă se va afla o fecioară.

În dreapta ei se afla o clădire lungă, Biblioteca Colegiului Trinity (Trinity College Library– Coláiste na Tríonóide Leabharlann, Baile Átha Cliath), înființată în 1592, în care, de-a lungul timpului s-au adunat peste 4 milioane de manuscrise istorice, tipărituri vechi și cărți.

Din 1969 mai multe departamente au fost grupate în facultăți și anume Științe Umane și Litere, Studii Economice și Sociale, Inginerie și Științe ale Sistemelor, Științe ale Sănătății. În 1977 a fost înființată Școala de Farmacie, în Colegiu a fost transferată Facultatea de Medicină Veterinară și în 2005 s-a creat Institutul de matematică Hamilton. Restul clădirilor colegiului se află răspândite în tot orașul.

În partea opusă bibliotecii se afla Clădirea Memorială a Absolvenților (The Graduates Memorial Building-GMB), o clădire victoriană neo-gotică și în apropierea ei statuia fostului președinte, George Salmon. Găzduia cele mai vechi societăți studențești ale colegiului- Societatea Filosofică Universitară (Phil), Societatea Istorică a Colegiului (Hist) și Societatea Teologică Colegială (Theo). Acestea anterior (1897) funcționau în una din cele trei case ale complexului Rotten Row care a fost demolat în 1899. Pe acel loc a fost construită actuala clădire, finanțată de studenți și deschisă în 1902. În spatele ei se afla terenul de tenis Botany Bay.

Din Library Square, înaintând, se ajungea în Piața Nouă (New Square) în dreapta căreia se aflau un muzeu, mai multe biblioteci și alte clădiri studențești. Restul terenului era ocupat de un teren de rugby și un parc. Am ieșit spre Galeria Douglas Hyde (The Douglas Hyde Gallery), o galerie de artă contemporană deschisă în 1978.

Am depășit parcul colegiului și am cotit pe lângă centrul cultural Alliance Francaise.

Am trecut pe lângă Colegiul Regal al Medicilor din Irlanda (The Royal College of Physicians-RCPI), înființat în 1654, pentru a reglementa practica medicală. A fost cunoscut cu numele de Colegiul Regelui și Reginei Medicilor din Irlanda până în 1890 când, prin Carta Reginei Victoria, a primit numele actual și a devenit independent de Colegiul Trinity. A funcționat succesiv în mai multe clădiri, în cea actuală din 1864.

Lângă el se afla Biblioteca Națională a Irlandei ( Leabharlann Náisiúnta na hÉireann) înființată în 1877 în una din aripile Casei Leinster, în care s-au adunat colecțiile Societății Regale din Dublin. A fost inclusă în Departamentul de Știință și Artă și condusă de un Consiliu format din 12 administratori. Din 2005 a devenit instituție culturală autonomă în care se află cărți, manuscrise, ziare, fotografii, acte muzicale care pot fi consultate gratuit dar nu împrumutate. De asemenea existau expoziții de artă și o arhivă a ziarelor irlandeze.

Casa Leinster (Teach Laighean), sediul Președintelui și celor două camere ale Parlamentului (Casa Oireachtas) din 1922, a fost ridicată între anii 1745-1748 ca și Casa Kildare, numele fiind preluat de la cel ce a construit-o. Când proprietarul a devenit duce de Leinster (1766) și casa și-a schimbat numele în Leinster House. A fost vândută Societății Regale din Dublin (1853) și a găzduit Expoziția Industrială Mare. În secolul XIX a fost extinsă cu două aripi în care se află Biblioteca Națională a Irlandei și Muzeul Național al Irlandei. Spațiul fiind insuficient pentru funcționarea Parlamentului, ultima extindere s-a făcut în anul 2000.

Muzeul Național al Irlandei (National Museum of Ireland) a fost deschis publicului în 1834 în altă aripă a Casei Leinster. A trecut de la o denumire la alta până la cea actuală primită după ce Irlanda a devenit stat independent. În el au fost adunate colecțiile mai multor instituții culturale și muzeale din secolele XVII și XIX începând cu cele geologice, mineralogice și colecția Muzeului Industriei Irlandeze din 1847. Spațiul devenind insuficient a fost construită clădirea în care se află Muzeul de Istorie Naturală.

După atâtea muzee vizitate ne-am oprit din explorarea Dublinului pentru a continua a doua zi.

Citește și A doua zi în Dublin, Irlanda

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Publicat pe 16 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre Kildare și, după 1 oră, la periferia orașului am ajuns în Tully, zona unde se afla Studiul Național Irlandez (Irish National Stud), întins pe 958 de acri. Din păcate vremea nu ținea cu noi. A început să plouă mărunt. Am cumpărat bilete și am intrat pe lângă Lower Lake.

Am depășit o casă înconjurată de o mulțime de flori.

Județul Kildare este cel mai important din Irlanda în creșterea cailor de rasă și a celor pentru consum. Am trecut pe lângă pajiștile pe care, pașnici, pășteau superbii cai Thoroughbred.

Am văzut și câteva exemplare, închise în țarcurile lor, ferite de ploaie, care au câștigat multe curse și concursuri hipice. Centrul de cai a fost înființat la Tully în 1945, fiind în proprietatea guvernului irlandez. Puii de rasă erau crescuți prioritar pentru curse dar și pentru dresaj, polo, vânătoare, etc. De asemenea se încearcă îmbunătățirea rasei sau crearea unor rase noi. Exista și Muzeul cailor (Irish Horse Museum) în care erau etalate trofeele obținute, chiar și scheletul calului celebru Arkle.

Grădina Sf. Fiachra (St. Fiachra’s Garden) a fost construită în 1999 și denumită după sfântul patron al grădinarilor.

Într-o porțiune împădurită se aflau alei care treceau pe lângă mici lacuri, cursuri de apă, podețe din lemn și cascade.

În centrul grădinii am văzut Schitul călugărului, o construcție din piatră cu trei bolți.

În spatele lui se afla un lac în care curgea o mică cascadă. Pe o prelungire din piatră era postată statuia călugărului.

Grădinile japoneze (Japanese Garden) au fost create între anii 1906-1910 de către un colonel scoțian bogat, cu ajutorul unui meșter japonez, Tassa Eida. În 1915 colonelul a plecat în Anglia, a donat grădinile Studiului Național Britanic, care le-a lăsat în paragină. Din 1943 au intrat în posesia guvernului irlandez, a fost formată Compania Națională de Studiu Irlandez și au fost reamenajate. Ele reflectă viața omului, trecerea sufletului de la naștere la moarte, apoi în eternitate. Îmbină cultura religioasă, filosofică și artistică estică cu cea vestică.

Traseul începe printre copaci, reprezentând sufletul călător. Ajunge la o mică cavernă- locul nașterii.

Urmează un traseu ușor și scurt-copilăria, la capătul căruia se află o movilă din piatră prin cu un tunel- trecerea de la ignoranță la cunoaștere. La jumătatea lui se iese spre un deal- învățarea, cu o porțiune de neatins-vigilența. Coborârea are variante. Spre stânga este ambiția, spre dreapta calea cea bună, a vieții austere, la centru, spre o insulă mică, o viață plină de bucurii. Toate căile duc însă spre ispită trecând un pod de piatră, apoi un pod de bambus, Podul vieții (Bridge of Life).

Se ajunge la Casa gheișei– ispita.

Dincolo de poduri și casa gheișei se urcă un deal mai abrupt-dealul ambiției și se ajunge la fântâna înțelepciunii.

Se trece apa pe niște pietre postate în loc de pod într-o grădină- a mulțumirii de unde se urcă pe dealul doliului urmând ca sufletul să plece în eternitate.

Am fi rămas acolo o veșnicie dar ploaia s-a întețit. Am părăsit frumusețea de loc și ne-am deplasat spre Dublin, unde urma să înnoptăm.

Citește și Trei zile în Dublin, Irlanda

Rock of Cashel, Irlanda

Publicat pe 11 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit Limerick îndreptându-ne spre Rock of Cashel. Am trecut prin orașul Tipperary (Tiobraid Ara-„Fântâna Ara”), un oraș ce poartă numele după râul Ara, care îl străbate.

Am traversat localitatea printre casele colorate, aliniate de o parte și de alta a șoselei, în care funcționau magazine, restaurante, cafenele, etc.

Ne-am îndreptat spre Cashel (Caiseal), numele tradus din irlandeză însemând fortificație rotundă (piatră ringfort), pentru a vedea un alt castel vechi al Irlandei.

În centrul orașului era o piațetă în care trona o cruce (The Market Cross) veche din 1895.

De o parte și de alta se aflau magazine, librării, restaurante, ca în orice centru de localitate.

La intrarea într-un turn vechi, recondiționat, era postată o tăbliță cu denumirea de Hotel. Plini de idei irlandezii !

Nu am rezistat să imortalizez butoaiele cu bere ce se aflau în fața unei berării.

Am aflat că la câteva sute de metri, pe o stâncă din calcar de aproximativ 100 metri înălțime, se afla castelul. Am urcat pe o străduță îngustă pe lângă Muzeul Satului (Cashel Folk Village). Cuprindea mai multe secțiuni : Marea Foamete (1845-1851), Războiul de Independență (1922-1937), Capela Penală cu artefacte religioase, perioada Paștilor din 1916, în care exponatele erau originale.

Printre numeroase pensiuni și hoteluri am ajuns în dreptul unei clădiri din piatră, Restaurantul Chez Hans. Clădirea a adăpostit Sala de Sinod a Episcopiei protestante din Cashel până în 1950. A fost vândută unui om de afaceri (1968) care a renovat-o și a deschis restaurantul. În 1983 acesta a fost distins cu o stea Michelin.

În câteva minute am ajuns la castelul Stânca din Cashel (Carraig Phadraig–Rock of Cashel). Era denumit și St. Patrick’s Rock, sfânt care a venit la Cashel în anul 432 și a fost cel care l-a botezat pe regele Aengus, acesta devenind primul rege irlandez creștin. Circula o legendă conform căreia diavolul a mușcat din munte, și-a rupt dinții și a scuipat stânca, care a zburat până în locul actual. S-a construit o cetate care a fost sediul regilor din Munster (sec. IV, V) până în 1101 când a fost cedată bisericii.

Între 1127-1134 a fost construită Capela regelui Cormac, în stil romanic și între 1235-1270 a fost înființată Catedrala lui Cormac, cu un turn central, în stil gotic. Ea se continua spre vest cu un castel rezidențial.

În timpul Masacrului de la Cashel (Sack of Cashel) din anul 1647, armata parlamentară protestantă englezească au masacrat trupele confederate și clerul catolic. Multe dintre artefactele religioase au fost distruse.

În 1749 acoperișul principal al catedralei a fost înlăturat.

Am ocolit catedrala spre a vedea partea în care se afla cimitirul cu crucile înalte.

Întregul platou, pe care se aflau castelul și cimitirul, era înconjurat de ziduri.

Pe câmpia înconjurătoare, în depărtare, se vedeau alte ruine despre care nu am aflat ce au fost în vechime.

Ne-am întors spre Turnul rotund, înalt de 28 metri., singurul care a supraviețuit din secolul XII. A fost construit din pietre fără mortar. Cel existent a fost folosit la restaurarea lui.

O parte a castelului era în renovare.

La punctul de ieșire se afla un muzeu. Acesta funcționa în Sala Vicarilor, cântăreți bisericești laici, construită în secolul XV, care a funcționat până în 1836. A fost restaurată în 1975.

Exponatul principal era crucea celtică originală a Sfântului Patrick.

O ultimă privire și urma să părăsim Cashel.

Spre Limerick, Irlanda

Publicat pe 8 ianuarie 2019 de monica frimu

De la Blarney am plecat să vizităm Limerick, un oraș situat în provincia Munster din Irlanda, străbătut de râul Shannon, care se varsă în Oceanul Atlantic. Am străbătut o porțiune din Inelul Kerry (Ring or Kerry), un traseu turistic de 179 km lungime, pe malul de sud-vest al Irlandei, la Oceanul Atlantic. Ne-am oprit la o parcare de unde oceanul se vedea minunat.

Situat pe un istm al peninsulei Iveragh era satul Watterville. Pe marginea șoselei era postată statuia lui Charlie Chaplin, ca omagiu adus actorului pentru vacanțele petrecute acolo cu familia, din 1959, în fiecare vară, timp de peste 10 ani. În depărtare, pe malul oceanului, se vedea casa în care actorul a locuit.

Am părăsit oceanul și ne-am îndreptat spre Parcul Național Killarney (Killarney National Park).

Ne-am oprit la locul numit Ladies Wiev pentru a vedea panorama unei părți din parc.

Am ajuns la Lacul Lough Leane pe marginea căruia era situat un parc de rulote.

Pe malul de nord-est al lacului era situată localitatea Killarney pe care am străbătut-o până în piața centrală.

Acolo se găsea Biserica Killarney (Irish Killarney Church), pe locul uneia vechi existentă din anul 1200.

Am străbătut strada cu căsuțe colorate în care funcționau magazine, restaurante, berării.

În apropiere se afla Mânăstirea Franciscană (Irish Franciscan Friary). Franciscanii s-au stabilit în zonă în jurul anului 1448, au construit o mânăstire care a fost distrusă de armatele lui Oliver Cromwell în 1654. Totuși frații franciscani au continuat să funcționeze în ruinele mânăstirii până în 1849 când ultimul dintre ei a plecat. În 1860 călugării franciscani belgieni s-au mutat în Killarney, au construit o nouă mânăstire, deschisă în 1867, cea pe care am văzut-o și noi.

Ne-am întors spre locul de parcare făcând o oprire pentru renumita bere irlandeză.

Din nou la drum și, după aproximativ două ore și jumătate, am ajuns în Limerick unde am parcat lângă cea mai veche clădire a orașului, care îmbina stilurile arhitecturale roman și gotic. Catedrala „Sfânta Fecioară Maria” (St. Mary Cathedral) a fost înființată în anul 1168 de către ultimul rege al regatului Munster, pe locul palatului său din insula King, plasat la rândul său pe locul unei fortărețe a Vikingilor.

Turnul, cu înălțimea de aproximativ 37 m (120 picioare) a fost ridicat în secolul XIV și a fost dotat cu 8 clopote.

În timpul Războiului de 11 ani Catedrala a fost preluată de romano-catolici, apoi a funcționat ca sediul armatei parlamentare a lui Oliver Cromwell (1651), după ce aceasta a cucerit Limerick.

În timpul Războiului Iacobit din Irlanda (1688-1691) a fost avariată și după Tratatul de la Limerck reparată. Ultima restaurare a avut loc între anii 1991-1996.

Spre castel am trecut pe lângă Casele văduvelor (The Widows Alms Houses ), 5 căsuțe construite în 1605, împreună cu orfelinate și școli, care au adăpostit văduvele soldaților de la castel. Se foloseau lămpile cu ulei în loc de electricitatea de azi iar apa se colecta de la o pompă exterioară. Din 1962 a fost redeschisă, în ea adăpostindu-se 22 de văduve.

Am ajuns la Castelul Regelui Ioan (Caislean Luimnigh–King John’s Castle) care era situat lângă râul Shannon, pe Insula Regelui (King’s island). Pe acel loc, în 922 a fost construit primul bastion viking. În 1194 orașul a fost capturat de anglo-normani și între 1197-1210, la ordinul Regelui Ioan, a fost construit castelul, pentru apărare împotriva invadatorilor galezi.

Orașul a început să prospere, a devenit port și centru comercial. A fost împărțit în două zone, una pe Insula Regelui- „Orașul englez” și una pe malul sudic al râului- „Orașul irlandez”. În timpul Războiului de 11 ani, în primul dintre cele cinci asedii (1642), castelul a fost grav avariat, apoi ocupat de protestanții retrași din fața catolicilor și irlandezilor galici. Războiului Confederației Irlandeze s-a terminat prin înfrângerea lor de către armata lui Oliver Cromwell (1650).

În curtea castelului, o tânără îmbrăcată în haine de epocă, pe post de ghid, ne-a explicat modul de trai în interiorul castelului sub domnia Regelui John.

Am urcat scările spiralate ale turnului până la un etaj intermediar în care se afla o expoziție cu obiecte de epocă. Între anii 2011-2013 castelul a fost reamenajat în scop turistic, s-au deschis mai multe expoziții despre armamentul și uneltele folosite, viața Regelui John, un centru de animație pe calculator, etc.

Am continuat urcușul până deasupra castelului.

De pe terasă ne-am plimbat pe meterezele amenajate în scop turistic.

Am ajuns în cel mai înalt punct de unde priveliștea era minunată. Lângă castel, peste râul Shannon, se întindea Podul Thomond sau Podul multor arcade (Thomond bridge). A fost singurul pod ridicat în 1185, în decursul timpului reconstruit de mai multe ori. În secolul XIX era prevăzut cu mai multe arcade de la care provine și numele. Podul actual a fost construit între anii 1836-1840.

Pe cealaltă margine a râului se afla Biserica Sfântul Munchin (St. Munchin Church), o biserică romano-catolică, una dintre cele câteva biserici din Limerick dedicate acelui sfânt, patronul spiritual al orașului. Prima biserică, în stil gotic, a fost construită în 1827 pe locul unei capele din 1799, prima capelă catolică din oraș după Reformă, ridicată la rândul ei în locul unei capele mai vechi, din 1744. A fost renovată în 1980 și folosită de atunci ca magazin pentru Trustul Civic Limerick.

Într-o parte am revăzut Catedrala „Sfânta Fecioară Maria”.

În cealaltă parte se înălța o biserică pe care trebuia neapărat să o vizităm.

Am ieșit din castel și am străbătut o alee pietonală.

Ni s-a înfățișat Biserica Sfântul Munchin, construită în 1827 pe locul unei biserici din anul 561 unde, se spunea, a fost îngropat Sfântul Munchin în secolul V. A funcționat ca și catedrală până la construirea Catedralei „Sfânta Fecioară Maria”. Turistic era renumită pentru Mausoleul Jones (Jones Mausoleum Saint Munchin’s Church of Ireland) situat lateral de biserică, păstrat integru din 1850, când a fost construit. Biserica era înconjurată de cimitirul vechi în care se păstrau multe pietre funerare din secolele XVIII și XIX și mausolee ale unor familii de vază.

În 1968 biserica și-a întrerupt activitatea religioasă, a fost desacralizată.

A fost recondiționată între anii 1988-1989.

Ne-am îndepărtat de castel și am traversat râul Shannon.

Ne-am îndreptat spre Muzeul Hunt (The Hunt Museum), unul dintre cele mai renumite muzee din Irlanda care purta numele fondatorilor. John și Gertrude Hunt au achiziționat în timpul vieții numeroase piese antice și opere de artă pe care, inițial, le-au expus temporar (1978) într-o sală a Institutului Național al Învățământului Superior, actuala Universitate Limerick. În 1974 s-a înființat Trustul Muzeelor Hunt, într-o casă particulară din secolul XVIII (1765), în stil Palladian. Clădirea a fost renovată și în 1997 s-a deschid Muzeul Hunt în care au fost expuse aproximativ 2.500 de artefacte din Irlanda, Egiptul antic, peste 2.000 de opere de artă, dintre care desene de Picasso, obiecte religioase, de îmbrăcăminte, etc. În 2011, în fața clădirii a fost postată statuia unui cal vopsit, din fibră de sticlă, căreia i s-a alăturat încă una peste un an, împreună alcătuind Horse Outside.

Și, din nou la drum.

Castelul Blarney, Irlanda

Publicat pe 1 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Castelul Blarney (Caislean na Blarnan) din Irlanda se afla în apropiere de Cork. Nu am putut să ratăm vizitarea lui, mai ales să ne alegem cu darul „elocvenței” atingând renumita Piatră Blarney. De fapt cuvântul blarney a apărut în limba engleză fiind folosit de Regina Elisabeth I pentru a defini o poveste ce face omul fericit, dar nereală.

Ca toate castelele avea o istorie lungă. Inițial, în 1210, a fost ridicată o fortificație din piatră pe locul unei case de lemn mai veche. Distrusă în 1446, a fost reconstruită pentru un lord din dinastia MacCarthy Mor. Sub proprietatea acestuia, într-unul dintre turnuri a fost așezată Piatra Blarney (cloch na Blarnan).

În timpul războaielor de 11 ani între Anglia, Irlanda, Scoția (1641-1653), cu obiective etnic și religios, conduse de Carol I, a fost asediat și în 1646 confiscat de parlamentarii care luptau contra monarhiei absolute în dorința unui parlament care să controleze administrarea regatului. În timpul războiului dintre protestanți și iacobiți a fost ocupat de armatele lui William al III-lea care lupta împotriva absolutismului catolic. Ulterior a trecut din proprietar în proprietar. În 1874 familia Jefferyes a construit un conac, în apropierea unui lac, Casa Blarney. Actual este în proprietatea lui Sir Charles John Colthurst, descendent al primului care s-a așezat în acel loc, în casa de lemn.

Am cumpărat biletele de intrare și am pătruns în teritoriul castelului, înconjurat de grădini și străbătut de râul Martin.

Am înaintat pe o alee pe marginea căreia erau plantați copaci tineri ale căror trunchiuri erau îmbrăcate în benzi colorate. Întrebând ce obicei era acela nu am primit vreun răspuns.

Am ajuns în apropierea castelului. În fața zidului de est se aflau ruinele unui conac gotic, în care a trăit proprietarul, Curtea (The Court), construit în 1739, distrus de un incendiu în 1820 și lăsat în paragină.

Am trecut râul Martin și am ajuns la poalele unui mic deal pe care se ridica castelul.

Circulau mai multe legende despre castel. Una povestea că în temnița castelului se afla închisoarea și cei aflați acolo se aflau sub puterea pietrei vrăjitoarei. Din păcate nu se puteau vizita decât câteva tuneluri rămase intacte. Am început urcușul pe cele aproximativ 100 de scări.

Zidul era străpuns din loc în loc de barbacane prin care priveliștea era minunată. Se vedeau chiar și casele din localitatea Blarney.

La un etaj intermediar am intrat în Camera familiei (Family Room) pe care cu greu mi-o puteam imagina în splendoarea sa de altădată. Erau doar zidurile și cerul deasupra mea.

Doar câteva scări și am ajuns deasupra castelului unde se afla Piatra Blarney.

Privind în jos, în interior am văzut locurile explorate anterior.

La exterior, într-o parte se vedeau fortificații, Grădina Otrăvită și Casa Blarney.

În altă parte râul curgea prin grădinile ordonate, parcă pictate. Până în depărtare puteam vedea o parte din parcurile și grădinile cu aleile lor, întinse peste 60 de hectare.

Am așteptat cuminți să ne vină rândul pentru a săruta Piatra Blarney (cloch na Blarnan). A fost așezată la marginea parapetului în 1446 și despre ea existau mai multe legende. Cea mai veche implica zeița Cliodhna, zeiță din mitologia irlandeză. Ea l-a sfătuit pe constructorul castelului, aflat într-un proces, să sărute prima piatră pe care o întâlnește în drum spre curte, care îl va ajuta să-și susțină pledoaria cu elocvență, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel constructorul a încorporat-o în parapetul castelului. Altă legendă spune că a fost Lia Fail (Fatal Stone), piatra folosită ca tron de încoronare a regilor Irlandei. Se mai spunea că a fost Perina lui Iacob, adusă în Irlanda de profetul Ieremia. Deși multe dintre legende au fost demonstrate științific ca nereale, ele au rămas „credibile”.

Părerea experților este că ritualul sărutării pietrei nu este mai vechi de 100 de ani. La început era foarte riscant deoarece cel care dorea să sărute piatra trebuia să fie atârnat cu capul în jos fiind ținut de glezne. Când a devenit punct turistic, parapetul a fost dotat cu șine din fier forjat, o traversă de protecție și a fost postat un asistent. M-a susținut și pe mine în doar gestul sărutului făcut.

O ultimă poză și urma coborârea pentru a explora grădinile.

Zidul castelului din nord era ridicat pe o stâncă de 8 metri înălțime. Se presupunea că a fost vopsit în alb.

Ne-am îndepărtat de castel pe lângă zidurile de apărare de o parte și Grădina Otrăvită (Poison garden) de cealaltă parte. Intrarea în grădină se făcea pe propriul risc. În ea se aflau mai multe sortimente de plante toxice ca Veninul lupului (Aconitum lycoctonum), Ricinul, Opiul, Canabisul, cele mai periculoase îngrădite.

Am urmat o alee ce străbătea o porțiune cu copaci seculari. Pe lângă cei păstrați cu grijă, pe teritoriul castelului se plantau non stop alții tineri, de toate soiurile, în unele zone castani, în altele pini, pentru a păstra frumusețea locului.

Printre ei am zărit ascuns un mic turn de veghe (Lookout Tower).

În apropierea lui am ajuns la Casa Blarney (Blarney House), situată într-o porțiune defrișată, amenajată cu alei și gazon cu flori.

Întoarcerea la castel a fost printr-o feerie de culori.

L-am ocolit spre a explora alte teritorii și am trecut pe lângă Turnul de veghe (The watchtower) de lângă castel, restaurat în secolul XIX.

Lângă el, neașteptat, nu ? Erau doi dintre cântăreții stradali care au umplut obiectivele turistice din toată lumea.

În stânga noastră curgea domol râul Martin. Pe marginile lui creșteau variate soiuri de plante și copaci seculari cu plăcuțe inscripționate despre soiul și vechimea lor.

Am ajuns la o arcadă din roci calcaroase acoperită cu vegetație, The Rock Close, prin care dacă se trecea cu ochii închiși, mergând cu spatele și gândindu-te la o dorință, legenda spunea că aceasta se va împlini.

Mai jos de Rock Close, în zona Bog Garden, erau două mici cascade, prin fața cărora am trecut pe un podeț din lemn.

Acesta continua printre tufe de Rubarbă gigant (Gunnera manicata), o plantă erbacee braziliană, creând senzația de junglă.

Ne-am îndepărtat cu părere de rău. Era timpul de plecare. Pentru cei care ajung în zonă, nu ratați acel castel!

Citește și Spre Limerick, Irlanda

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive categorie: în lume

Casa Batllo, Barcelona, Spania

Casa Mila-La Pedrera, Barcelona, Spania

Belfast, Irlanda de Nord

A treia zi în Dublin, Irlanda

A doua zi în Dublin, Irlanda

Trei zile în Dublin, Irlanda

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Rock of Cashel, Irlanda

Spre Limerick, Irlanda

Castelul Blarney, Irlanda