Ansamblul Curtea Domnească din Bacău, județul Bacău, monument istoric, deschis vizitării din 1973, a fost centru administrativ, militar și economic al Țării de Jos, din Moldova secolului XV. Prima mențiune documentară datează din 1491.
O parte din ruine au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din perioada 1967-1968. Reluate între anii 1984-1986, s-au găsit ruinele unui turn de apărare, numeroase fragmente ceramice, obiecte gospodărești și monede datând din perioada 1481-1556.
Nu se cunoaște exact data construirii, doar că a fost în perioada în care domnitorul Ștefan cel Mare a restructurat administrativ Moldova, punându-l pe fiul său mai mare, Voievodul Alexandru, urmașul său la tron, să guverneze de acolo partea de sud a Moldovei (1476-1481).
Ansamblul era format din Casa Domnească, dreptunghiulară (17,90×8,50 m), cu subsol, parter și etaj, unde se aflau camerele în care locuia Voievodul Alexandru și familia. Interiorul era ornamentat cu plăci și cahle de sobă, cu motive florale, geometrice, heraldice, zoomorfe și antropomorfe.
Pe aripa sud-estică se afla Turnul de apărare, crenelat, dreptunghiular (2,80×10,80m), cu ziduri groase de 1,10 metri, înalt de 25 metri, cu 3 nivele- beci, parter și etaj cu locuințe. Avea rolul de a supraveghea partea sud-estică a orașului și drumul comercial de pe valea Siretului, cu ramificațiile sale spre Țara Românească și Transilvania. Până azi din turn s- au păstrat doar ruinele beciului.
În incintă se aflau și clădiri anexe în care locuiau și munceau slujitorii.
Lângă ele s-a construit Biserica „Precista”, cu hramul „Adormirea Maicii Domnului”, în stil moldovenesc, ștefanian (1491). Pe un soclu din piatră brută a fost ridicată clădirea din piatră și cărămidă, cu ziduri groase de 1,2 metri și contraforturi exterioare. A fost ornamentată cu 2 rânduri de firide, pictate cu personaje biblice, formând o friză sub nivelul cornișei.
În dreptul absidei centrale, sub firide s-au creat arcuri din cărămidă care, prin picioare verticale, coboară până la soclu. Deasupra s-a ridicat o turlă, în interior circulară și la exterior cu 8 fețe, având la bază elemente decorative.
În interior biserica a fost pardosită cu cărămidă smălțuită, mobilată și ornată cu diferite odoare sfinte, donate de voievod. În 1494 în biserică s-a așezat o piatră de mormânt pentru unul din fiii lui Alexandru. Descoperită de arheologi abia la începutul secolului XX, azi se păstrează în Complexul Muzeal „Iulian Antonescu” din Bacău.
Ansamblul a fost distrus de oștile otomane, conduse de Soliman I Magnificul, care înaintau, cu intenția de a cuceri Moldova (1538).
Fiind foarte rezistentă, a supraviețuit doar biserica care, în timpul Voievodului Vasile Lupu, a suferit reparații ample (1634-1653). Tot atunci catapeteasma, ușile împărătești și diaconești au fost reparate și s-au pictat icoanele, în stilul renașterii, reprezentând prooroci și sfinți.
În 1854, fiind ocupată de egumeni greci, aceștia au extins-o și au stricat forma inițială. A fost creat un pridvor, deasupra pronaosului s-a ridicat o turlă, pardoseala interiorului a fost înlocuită cu piatră și s-a efectuat pictura în tempera.
Din anul 1907 biserica a fost declarată monument istoric. În perioada 1924-1933 a fost restaurată în forma inițială, care s-a păstrat până azi și între anii 1979-1990 pictura interioară a fost refăcută.
Ulterior biserica a fost dotată cu mobilier suplimentar, înconjurată cu gard și în 2008 s-a construit un altar exterior, numit Foișorul Maicii Domnului.
Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.
Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.
În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.
A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.
În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.
Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.
Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).
Am avut norocul să o găsesc deschisă.
Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.
Primăria Hemeiuș
Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel.
În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).
Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.
La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje, care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.
Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.
Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.
În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).
Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.
Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.
În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.
După ce am vizitat orașul Moinești am continuat drumul prin județul Bacău, îndreptându-mă spre nord-est. După 37 kilometri am ajuns în satul Luncani, comuna Mărgineni, pomenit pentru prima dată într-un act al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu (1499-1568).
Am oprit pentru a vizita Biserica de lemn Vovidenia, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, azi inclusă pe lista monumentelor istorice.
Se spune că fiii lui Konstantin Tumurug și-au donat o parte din moșia Mărcești Mânăstirii Luncani și într-o poiană de la baza dealului Stanca, lângă vechea vatră a satului, au construit biserica (1777). În timp satul s-a extins și biserica a rămas la marginea lui.
Pe o temelie din piatră de râu, fără să fie legate cu mortar, în partea cea mai înaltă până la 1,2 metri, a fost așezată talpa, cioplită din topor. Apoi au fost ridicate bârnele de stejar, unite cu „cuie” de lemn și la exterior cu un brâu median din lemn, sub forma unei frânghii răsucite. Deasupra s-a creat acoperișul, din draniță, cu o streașină lată. La intrare a fost creat un pridvor deschis, limitat de stâlpi sculptați, cu pardoseală din piatră de trovant și deasupra lui, ancorat de acoperiș, a fost creat turnul clopotniță.
Temelia fiind fără aerisire, talpa s-a deteriorat în timp și a fost schimbată de mai multe ori, în momentul restaurărilor care au avut loc (1884, 1921, 1950, 2003).
În momentul vizitei mele (2021), la biserică se executau reparații. Primind permisiunea meșterilor, m-am strecurat, cum am putut, pentru a vedea măcar ceva din interior.
După ce construcția a fost terminată, în interior a fost plasată o catapeteasmă, din lemn de tei, pe ipsos, adusă de la Mânăstirea Luncani.
Un secol mai târziu icoanele cu care era decorată au fost înlocuite cu unele pictate direct pe lemn (1883-1884), picturi păstrate până azi, niciodată restaurate.
De asemenea s-a păstrat și icoana „Maica Domnului cu Pruncul” despre care localnicii spun că îi ocrotește, ferindu-i de necazuri.
Până în 1935 a fost Biserică Parohială.
La 3 kilometri sud de sat, la marginea unei păduri, se află Mânăstirea Carmelitană „Maica Domnului de pe Muntele Carmel; Sf. Profet Ilie”.
Mânăstirea a fost ridicată de Ordinul Carmelit, înființat pe Muntele Carmel din Palestina, în timpul cruciadelor din secolele XII-XIII. În perioada 1996-2002 au fost construite biserica, casa călugărilor, o casă pentru comunitatea surorilor carmelite.
Biserica a fost creată din două părți, unite de pietre, reprezentând Muntele Carmel și a fost acoperită cu tablă.
Interiorul, sobru, a fost mobilat cu bănci de lemn.
În spatele altarului a fost postat un mozaic, realizat în Italia, reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul Isus în brațe”, tronând deasupra sfinților carmelitani, pe care-i protejează.
Pe catapeteasmă se află Sf. Profet Ilie, „tatăl spiritual” al Ordinului Carmelit. Biserica a fost decorată cu câteva icoane, dintre care cele ale St. Tereza și Sf. Anton de Padova.
Biserica a fost împodobită cu vitralii, cele din părțile laterale reprezentând cei 6 sfinţi patroni ai Europei: Sf. Edith Stein, Sf. Ecaterina de Siena, Sf. Benedect, Sf. Ciril, Sf. Metodiu, Sf. Brigita a Suediei și sfinţi carmelitani, printre care Sf. Titus Brandsma, Sf. Maria Magdalena de’ Pazzi, Sf. Petru Toma, Sf. Albert Legislatorul Ordinului, iar cele din sacristiile laterale pe Sf. Ioan al Crucii și Sf. Tereza a lui Isus (de Avila).
În cripta bisericii a fost creat un baptisteriu, pentru botezarea celor care aderau la religia respectivă și urmau să devină călugări.
În total mânăstirea ocupă o suprafață de 11.654 metri pătrați. În jurul clădirilor a fost amenajat un parc cu alei și locuri de relaxare.
Vizitând o parte din județul Bacău, din Dărmănești m-am îndreptat spre nord și după 16 kilometri am ajuns în orașul Moinești, situat pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului său, pârâul Gâzu. A fost prima dată atestat documentar din 1467 dar așezarea a fost mult mai veche, pe Dealul Cetățuia, de la marginea orașului, arheologii descoperind urmele unei cetăți dacice din secolul I e.n.
Am am parcat lângă Parcul Tei și m-am îndreptat spre centrul orașului.
Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ridicat în 1908 și MonumentulEroilor din Primul Război Mondial
La începutul secolului XIX avea statutul de târg, cu o comunitate evreiască puternică, din care a emigrat în Palestina primul grup de evrei sioniști și a format acolo colonia evreiască Roș Pina (1882).
Parcul Central
Spre sfârșitul secolului a devenit comună, reședință a plășii Muntelui, de care aparțineau 4 sate. În ea funcționau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, pe terenul deținut în principal de „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.
O dată cu industrializarea, dezvoltarea comunei a luat avânt. Din 1925 a devenit comună urbană și din 1950 oraș, reședința raionului Moinești, din regiunea Bacău.
Primăria Moinești
Din anul 2001 orașul a fost ridicat la statutul de municipiu.
statuia George Enescu
În apropiere de centrul orașului se află Parcul „Băi”, amenajat pe locul fostei piețe, după descoperirea unor izvoare minerale.
Având proprietăți curative, s-au creat băi și apele au fost folosite pentru tratarea afecțiunilor oculare, digestive și reumatice, chiar și de spitalul orașului.
Din 1934 Moineștiul a fost declarat stațiune balneoclimaterică care a funcționat o lungă perioadă de timp.
În timp băile s-au degradat, au fost părăsite și parcul a fost invadat de vegetație. A fost reamenajat începând cu anul 2011.
De acolo m-am întors spre mașină. După ce am traversat Parcul Central am ajuns în dreptul unei clădiri în care inițial a funcționat Clubul „Lira”. Clădirea a fost refăcută, pentru Centrul Cultural „Lira” (2000-2016), cu o sală mare de 300 locuri, o sală mică de 50 locuri și camere pentru găzduirea artiștilor în trecere. Pe lângă alte evenimente culturale, anual se desfășoară Festivalul de Artă „Teatru sub Lună” Moinești.
În apropierea actualului Parc Tei în perioada XVII-XVIII a existat un Schit de călugări. În timp, orașul dezvoltându-se, s-a mărit și azi acolo se află un cvartal de blocuri între care s-a construit Catedrala Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Ierarh Nicolae” (1998).
În apropierea altarului a fost postată o copie a icoanei Maicii Domnului, Prodromița, adusă în 2013 de la Muntele Athos.
Pe una din laturile parcului se află Spitalul Municipal de Urgență Moinești, dotat cu heliport pe acoperiș, în care funcționează 7 secții. În curtea lui a fost ridicată, de meșteri din Maramureș, Biserica de lemn „Sf. Pantelimon” (2008), pe care nu am putut-o vedea (eram în 2021-an de pandemie).
O dată ce exploatarea petrolului a luat avânt (1950-1980), mulți muncitori din țară au venit pentru a lucra în domeniu, mai ales din județele Buzău și Prahova. Pentru ei, lângă Moinești, s-a format o colonie. În timp, mărindu-se, a devenit comuna Lucăcești, desființată în 1964 și tranformată în cartier al orașului.
Parcul Lucăcești
În 1990 s-a înființat parohia ortodoxă Lucăcești. Petroliștii din zonă neavând un lăcaș de cult, a început construirea Bisericii Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor. Doar subsolul a fost terminat și slujbele s-au oficiat în el.
Din anul 2007 lucrările s-au reluat și clădirea a fost terminată.
Interiorul, parțial mobilat și decorat, urmează să fie terminat în timp (?).
Localitatea Dărmănești, județul Bacău, din 1989 declarată oraș, este situată la poalele munților Nemira, pe ambele maluri ale râului Trotuș. De el aparțin administrativ 5 sate. A fost atestată documentar în scriptele din perioada 1436-1442.
Zona fiind atacată de popoarele migratoare, populația s-a retras în munți, ulterior s-a așezat pe Valea Uzului („uzi”- trib al pecenegilor care a migrat pe teritoriul țării noastre) și au format satul Dărmănești, numit după conducătorul lor, Dărman.
În perioada 1807-1808 a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Nicolae” care, cu unele modificări, a rezistat până azi. A fost construită din bârne de stejar, îmbinate în coadă de rândunică, pe o fundație de piatră. La 1,5 metri înălțime, pe o bârnă de stejar, a fost sculptat în lemn un brâu împletit după modelul bizantin. Inițial a avut hramul „Sf. Treime”. În partea de vest a fost așezat pridvorul deasupra căruia i s-a ridicat turnul clopotniță. În anul 1884 a primit hramul actual, „Sf. Nicolae”.
Cu ajutorul Principesei Elisabeta Știrbei, o dată cu tot satul, biserica a fost mutată pe actualul loc, în cimitirul satului (1920) și a fost mărită, prelungindu-se pronaosul (1924). Interiorul a fost decorat cu picturi efectuate pe lemn, reprezentând scene și personaje biblice: Judecata de apoi, Izgonirea lui Adam din Rai, Sfânta Parascheva, etc.
În biserică s-a păstrat un pomelnic din 1807, scris cu litere chirilice, care enumeră peste 70 de ctitori.
Biserica veche devenind neîncăpătoare, în centrul comunei (1924) s-a început construirea unei noi biserici, din piatră cioplită. Lucrările s-au oprit datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial și s-au reluat în 1950, Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” fiind terminată și sfințită în 1958. Azi, într-o clădire de lângă ea, funcționează un mic Muzeu Etnografic.
La 3 kilometri de Dărmănești, în mijlocul unei păduri de gorun, se află fostul Palat Știrbei. A fost construit la sfârșitul sec. XIX-începutul sec. XX, de meșteri italieni, după planurile arhitectului Nicolae Ghika-Budești. În zonă, încă din 1908, a existat o aducțiune de apă, construită de meșteri germani, apa din munte fiind adusă pe o distanță de 8 kilometri.
Clădirea, din cărămidă, în forma literei „L”, cu 4 nivele, a fost deținută de familia Știrbei până în 1944. Apoi a funcționat ca Sanatoriu T.B.C. (1947-1977) și din 1978 a devenit tabără de copii. Azi, fiind proprietate privată, nu poate fi vizitat.
Sub comuniști, la 9 kilometri sud-vest de Dărmănești, pe cursul inferior al râului Uz, a fost construit Barajul Poiana Uzului (1965-1973), cu înălțimea de 84 metri și lungimea 507 metri și realizat un lac de acumulare, pe o suprafață de 334 hectare, lung de 3,7 kilometri, cu o adâncime de aproximativ 65 metri și un volum de 90 milioane metri cubi de apă.
Azi el alimentează cu apă potabilă orașele din zonă (Dărmănești, Comănești, Târgu Ocna, Onești, 70% Bacău) și cu apă industrială Sucursala Termocentralei Borzești. După 1990 de-a lungul lacului s-au construit case de vacanță și la coada lui s-au creat Taberele Valea Uzului și Sălătruc.
Localnicii povestesc că în secolul trecut acolo a existat satul Poiana care, în urma unui incendiu, a fost distrus. Fiind situat pe unul dintre domeniile familiei Știrbei, aceștia au împroprietărit cu terenuri tinerii care s-au căsătorit imediat după incendiu, cu condiția ca să păzească zona, bogată în petrol, gaz și zăcăminte de aur, de eventualii hoți. Aceștia și-au construit case și s-a recreat satul Poiana, ulterior distrus prin construirea barajului.
După ce am vizitat orașul Miercurea Ciuc am continuat drumul prin județul Harghita și după 11 kilometri m-am oprit în satul Nicolești, pentru a vedea Biserica fortificată „Sf. Nicolae”.
Pe locul ei, în secolul XV, a fost construită prima biserică care în decursul timpului a suferit mai multe modificări și a fost împrejmuită cu un zid fortificat.
Din acel zid s-a păstrat până azi partea prevăzută cu 2 bastioane.
În perioada 1777-1784 a fost înlocuită cu actuala biserică, în stil baroc, cu elemente rococo.
Din anul 1992 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului Harghita.
Interiorul nu l-am putut vedea, biserica fiind închisă.
Prin fereastra ușii de intrare se vedea doar altarul unde, central, se află statuia Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în brațe. În biserică s-a păstrat și o pictură veche a Sf. Ioan Botezătorul.
O altă biserică veche, consemnată o dată cu atestarea localității (1332), se afla în comuna Mihăileni, la la 5 kilometri de Nicolești. Un secol mai târziu Biserica fortificată „Sf. Arh. Mihail” a fost reconstruită, în stil gotic (1442).
A rezistat până în timpul atacurilor turco-tătare (1661, 1694), când a fost avariată, turnul fiind distrus. După retragerea lor biserica a fost împrejmuită cu un gard de piatră, înalt de 3 metri și în secolul XVIII turnul a fost reconstruit.
Din prima biserică s-au păstrat statuia din lemn a Arh. Mihail (1510-1520), azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului și, în interior, fragmente de frescă care redau legenda Sf. Ladislau și inscripții vechi secuiești. Și această biserică a fost trecută în 1992 pe lista patrimoniului Harghita, ca monument istoric.
De acolo, după ce am traversat 4-5 localități, am intrat în județul Bacău și după aproximativ 1 oră am ajuns în satul Diaconești, amplasat între munții Ciucului și Tarcăului. La marginea lui, înconjurată de pădure, se află Mânăstirea Diaconești „Adormirea Maicii Domnului”.
Construcția a început în anul 1998, finanțată majoritar de localnici. Până în anul 2000 s-au finalizat un corp de chilii și Paraclisul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Apoi s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din bârne de molid și brad, în stil moldovenesc (2002-2004).
S-a adăugat un nou corp de chilii, prevăzut cu un atelier de pictură (2004-2005).
Pe lângă activitățile religioase, cele 30 de măicuțe pictează scene religioase, studiază muzica bizantină și chiar au editat scrieri despre sfinții din închisorile comuniste.
M-am întors în sat și m-am îndreptat spre est. După 16 kilometri am intrat în orașul Comănești. Situat pe ambele maluri ale râului Trotuș, se întinde pe o lungime de 12 kilometri, în centrul unui bazin carbonifer în care sunt incluse 34 sate din care 7 sunt exploatate economic.
Localitatea a fost prima dată atestat documentar din perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1409) dar pe teritoriul ei arheologii au descoperit monede geto-dace (Huși-Vovriești), un sesterț de bronz de la Antoninus Pius (140-144 e.n.) și în apropiere, la Vermești, rămășite din neolitic.
Biblioteca Orășenească Comănești
În perioada stăpânii Transilvaniei de austro-ungari, trecând munții, multă populație s-a refugiat în Moldova și unii s-au stabilit în zona Comănești.
Pe dealul de la marginea satului, în cimitir, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon” (1815), clădire din piatră de râu, în stil tradițional moldovenesc.
În decursul timpului a suferit numeroase modificări și reparații, ultimele în perioada 1994-2000.
Din anul 1864 Comănești a primit statutul de comună, formată din 7 cătune. În timp s-a dezvoltat, în 1895 existând deja 6 biserici, din care una catolică, 2 școli și o Fabrică de cherestea. S-au exploatat cărbunele și ozocherita din zonă și s-au descoperit 4 izvoare cu apă minerală.
Din acea perioadă și până în secolul XX comuna a aparținut familiei de boieri Ghica, una dintre cele mai vechi familii nobile din Țările Române (secolul XVI), de origine albaneză. Aceștia au adus meșteri italieni care, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, cel care a proiectat și Ateneul Român din București, au construit Palatul Ghica (1880).
Clădirea, în stil baroc târziu, a fost împrejmuită de un superb parc.
Sub comuniști în palat a funcționat „Casa Pionierilor” (1945-1988).
Actual este sediul Muzeului de Etnografie și Artă „Dimitrie Ghica-Comănești”, numit după descendentul lor, fost om politic, prim-ministru al României, președinte al Senatului și Camerei Deputaților, ambasador, etc.
Aceiași meșteri au fost angajați să construiască și două gări aproape identice, una în Comănești (1898) și una în Curtea de Argeș, lucrări dirijate de un inginer român. Gara din Comănești, ridicată din cărămidă, a fost acoperită cu tablă. Pe peron patrulau jandarmi, numiți de Prințesa Ioana Ghica. Sala stației a fost folosită și pentru serbările de sfârșit de an ale Școlii Primare din comună.
Din 1952 Comănești a fost declarat oraș și doi ani mai târziu s-a construit o centrală termoelectrică pentru termoficare. După reorganizarea administrativă (1968) orașul a fost inclus în județul Bacău. Azi de el aparțin administrativ satele Podeni și Vermești. S-a dezvoltat mai ales prin înființarea unui combinat de prelucrare a lemnului (cherestea, placaje, mobilă) care după 1989 a fost închis. Până în anul 2003 rata șomajului a crescut, devenind cea mai mare din România și, în acea perioadă, orașul a fost declarat zonă defavorizată.
În oraș funcționează Catedrala „Sf. Împărați C-tin și Elena”, construită în stil tradițional moldovenesc (1992-2000). În 1994 a fost sfințit subsolul care poate fi folosit și ca adăpost civil. Biserica a fost prevăzută cu 6 clopote din care cel mai mare cântărește 700 kg.
Din Comănești până aproape de intrarea în orașul Dărmănești, la Pensiunea „Magic Garden”, unde aveam rezervată cazarea, am mai avut de parcurs doar 8 kilometri.
Nu în van a fost numită astfel și celor care vor dori să petreacă o noapte în zonă o recomand cu mare căldură. Las pozele să vă dumirească.
Comuna Bicaz-Chei este situată în extremitatea vestică a județului Neamț, la poalele munților Ceahlău, Hășmaș și Tarcău. Zona a fost locuită din timpuri străvechi, arheologii descoperind în apropiere, în locul numit „Munticelu”, urmele unei așezări din paleoliticul superior (cultura Gravettian).
În secolul XIX, împreună cu tot Ardealul, aparținea Ungariei. Prin Tratatul de la Trianon (1920) a trecut în posesia României, apoi prin Dictatul de la Viena a revenit în posesia Ungariei (1940-1944) și în final României. În 1950 făcea parte din raionul Piatra-Neamț, regiunea Bacău și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclusă în județul Neamț.
De dimineață plecasem din Piatra Neamț. Pe drum am văzut câteva obiective istorice, mânăstiri, lacuri, etc. și cam pe la amiază m-am cazat la Pensiunea Bicaz-Chei, unde urma să rămân o noapte.
Căminul Cultural Bicaz-Chei
Îmi planificasem ca restul zilei să-l petrec în natură, pe Cheile Șugăului, din munții Hășmaș, o arie protejată, întinsă pe 90 hectare din Parcul Național Cheile Bicazului-Hășmaș, declarat rezervație naturală în 1971.
Citisem mai multe descrieri despre orientare, itinerar, semnalizare, etc. Conform informațiilor culese (localnicii întrebați erau neștiutori), am ieșit din comună pe drumul spre Lacul Roșu și am ajuns la panoul informativ pe care erau trasate diverse trasee din zonă. De acolo am început urcușul spre Cabana Ecolog, deținută în trecut de C-tin Lăcătușu, primul român care a urcat muntele Everest, de unde porneau traseele montane. Citisem că este situată cam la 200 metri de drum dar eu nu am găsit-o.
Intuiția m-a îndreptat pe o potecă laterală unde, după câțiva zeci de metri, am ajuns la intrarea în chei. Eram în partea superioară a pereților abrupți, foarte apropiați (aprox. 4 metri), între care curgea pârâul Șugău. În decursul timpului acesta a săpat în stâncile calcaroase, unele cu travertin și a format un canion de cca. 350 metri lungime.
M-am întors și am urcat din nou, poate găseam o altă potecă pe care să pot coborî în chei. De-a lungul lor apa formează mici cascade din care, măcar una, doream să o văd. Știam că restul traseului, prin apă, nu l-aș fi putut străbate, nefiind echipată corespunzător.
La intersecția mai multor poteci m-am întâlnit cu niște alpiniști care mi-au explicat că, doar escaladând versanții, puteam vedea măreția cheilor.
Dezamăgită, am urmat indicațiile lor și, pe o altă potecă, am ajuns până la marginea pârâului, înainte să intre în canion.
Era primul eșec din concediu. Bosumflată, m-am întors în comună și mi-am petrecut restul timpului pe terasa pensiunii. Speram ca măcar drumeția de a doua zi să aibă succes.
După cafeaua de dimineață am pornit la drum. Urma să părăsesc județul Neamț și să intru în județul Harghita unde, după 13 kilometri, ajungeam în stațiunea Lacul Roșu.
Drumul, pe două benzi, cu serpentine, urcușuri și coborâșuri, trece printre versanții calcaroși ai munților Hășmaș, străbătând Cheile Bicazului, lungi de 8 kilometri, întinse pe teritoriul ambelor județe. Este un drum de legătură între Moldova și Transilvania.
Cheile s-au format prin eroziunea rocilor, săpate de râul Bicaz și afluenții lui, în sute de mii de ani.
Cam pe la jumătatea lui a fost amenajată o parcare unde, majoritatea trecătorilor opresc, mai ales că acolo se află și diverse tonete amenajate în scop comercial.
Încă câțiva kilometri și am intrat în stațiunea Lacul Roșu, amenajată începând cu anii 1900, în jurul lacului căruia îi poartă numele. Lacul Roșu, lac de baraj natural, situat la altitudinea de 983 metri, s-a format în urma unui cutremur și a numeroaselor furtuni, prin prăbușirea versantului nord-vestic al muntelui Hășmașu Mare (1838).
Rocile au barat valea. Din pădurile inundate apa s-a revărsat în perimetrul închis, formând lacul, atunci mai lung cu 1 kilometru. În timp barajul natural s-a erodat, o parte din apă s-a revărsat, apoi s-a stabilizat și lacul a rămas la dimensiunile actuale, întins pe aproximativ 11,5 hectare, cu un volum de 587,5 metri cubi de apă, alimentat de 4 pâraie și 12 cursuri de apă temporare.
Numele l-a primit de la culoarea roșiatică, apa care-l alimentează străbătând straturi cu oxizi și hidroxizi de fier. Despre el circulă și o legendă care spune că surparea de teren a distrus un sat, omorând toate viețuitoarele din el. Apa lacului format s-a înroșit de la sângele lor, cauză din care a fost numit și Lacul Ucigaș (Gyilkos-tó).
Pentru a vedea lacul în toată măreția lui, mi-am propus să urc spre vârful Ghilcoș. Întrebând localnicii, mi-au explicat că există două trasee, unul mai scurt, dar accidentat de furtunile trecute și unul mai lung, care pornește de la marginea stațiunii. După eșecul cu Cheile Șugăului, pentru a fi sigură că drumeția se finaliza cu succes, l-am ales pe al doilea.
După indicatoare, am urmat un drum forestier care, în dreptul unei case, se bifurca. Indicatoarele dispăruseră dar, așa credeam, am avut noroc cu locuitorii casei care m-au îndrumat spre o poiană, pe care urma să o traversez.
Apoi, după un urcuș prin pădure, în pantă mare, mai aveam doar câteva minute până să mi se arate lacul. Cuminte, în plină arșiță, am străbătut traseul primit și…ajungând pe o culme…urma o altă culme…lateral păduri…Unde era lacul ?
Al doilea eșec. Măcar mă mișcasem în aer curat, prin zona liniștită, fără țipenie în jur. M-am întors la mașină și am pornit spre orașul Gheorgheni.
Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.
Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.
După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.
Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.
Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.
Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.
S-au descoperit obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți, pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.
Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.
În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.
Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.
În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.
M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.
După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).
La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.
M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.
Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.
La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.
În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.
M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.
Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.
În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.
Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.
La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).
A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.
După ce vizitasem orașul Piatra Neamț, județul Neamț, mi-am propus să văd câteva mânăstiri din zonă. Prima spre care m-am îndreptat a fost Mânăstirea Pietricica „Schimbarea la Față a Domnului; Sf. Mina”, situată pe dealul din partea de nord a orașului.
A fost înființată în anul 1994, ca schit de călugări, dependent de Mânăstirea Bistrița și sfințită în 2010.
După ce am parcat mașina pe un spațiu larg, pietruit, am intrat printr-un mic coridor unde, lateral, se intra în micul Paraclis „Sf. Nicolae”.
Picturile din interiorul lui etalează scene din viața sfântului și unele dintre minunile făcute de el.
Ieșind în curtea mânăstirii, în față mi-a apărut un șir de bănci deasupra cărora trona biserica.
Biserica a fost construită din lemn și tencuită.
Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice.
Lângă ea au fost ridicate un corp de chilii și clădiri anexe.
Am coborât în oraș și m-am îndreptat spre comuna Alexandru cel Bun. Pe teritoriul ei se aflau celelalte 3 mânăstiri pe care îmi propusesem să le văd. Mânăstirea Bistrița a fost construită în jurul anului 1407, în stil bizantin, sub domnia lui Alexandru cel Bun al Moldovei (1400-1432) care i-a donat, moșii, obiecte de cult și i-a subordonat sate.
Și următorii domnitori au avut grijă de ea. Sub Ștefan cel Mare, în partea de nord-est a bisericii, a fost zidit turnul clopotniță în care, la etaj, a fost amenajat Paraclisul „Sf. Mc. Ioan cel Nou de la Suceava” (1498), ale cărui picturi interioare s-au păstrat până azi.
Petru Rareș a extins paraclisul, a renovat mânăstirea și a împrejmuit-o cu un zid, înalt de 4-6 metri, prevăzut cu metereze (1541-1546). De asemenea a dăruit mânăstirii satul Mojeștii.
În secolul XVIII s-au construit corpuri de chilii. Lângă unul din ele, azi bucătărie, se află vechea Casă Domnească a lui Alexandru cel Bun, refăcută de Petru Rareș.
La nici 5 kilometri distanță, în nordul comunei Alexandru cel Bun, pe vremuri numită Viișoara, se află prima mânăstire catolică înființată în România.
Cu acordul Papei Ioan Paul al II-lea, fondatorii ei, Schitul din Arpino și Eparhia Sora Aquino de Pontecorvo, au ridicat Mânăstirea Benedictină „Maica Unității” (2000-2003).
Interiorul bisericii este foarte simplu și sobru. A fost decorat doar la intrarea în altar. Central a fost pictată Maica Unității și pe laterale fondatorii Ordinului, Sf. Benedict și Sf. Scolastica.
Deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă.
După ce a fost inaugurată, Guvernul României i-a acordat personalitate juridică și în cadrul mânăstirii s-a înființat Fundația „Maica Unității”.
La 3 kilometri vest, pe teritoriul satului Scăricica, se află Mânăstirea „Întâmpinarea Domnului”.
A fost înființată în anul 2010, ca mânăstire de maici.
Ea folosește fosta Biserică „Duminica Tuturor Sfinților”, o clădire în stil tradițional moldovenesc, care a aparținut parohiei Scăricica.
Lângă ea au fost construite două corpuri etajate, pentru numeroase chilii.
După ce vizitasem centrul orașului Piatra Neamț, județul Neamț, de la Teatrul Tineretului am continuat plimbarea pe str. Ștefan cel Mare, printr-o zonă cu căsuțe tradiționale.
Am depășit Parcul Zoologic, deschis în 1904, încă câteva clădiri mai vechi și am ajuns la obiectivul căutat, Casa Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urmașă a familiei boierești Cantacuzino. În perioada exilului fostului domnitor Elena și-a construit o casă în Piatra Neamț dar nu locuit în ea decât 2 ani. A donat-o fratelui său Gheorghe Rosetti și s-a stabilit la Geneva. După ce soțul a decedat în Germania, și fiindu-i dor de țară, s-a întors la Piatra Neamț, a închiriat o casă, azi numită după ea, în care a trăit până la deces (1909). În acea perioadă s-a dedicat actelor de caritate.
M-am întors și m-am îndreptat spre Liceul de Artă „Victor Brauner”, înființat în anul 1991 și numit după cunoscutul pictor, sculptor, poet suprarealist (1903-1966). Funcționează într-o clădire din 1862, a cărei intrare este flancată de coloane dorice.
În anul 2003 statuia lui Victor Brauner a fost postată în fața liceului.
M-am învârtit pe străduțele din zona liniștită, cu case din secolul XIX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
Centrul de Cercetări Biologice, Geografice și Geologice „Stejarul” (monument istoric)
Privirea mi-a fost disturbată de o clădire nouă (2015), care nu prea își avea locul în acea zonă, pe care era postată placa: Judecătoria Piatra Neamț.
Ignorând-o, m-am cufundat iar în imaginea caselor istorice. Casa Ivașcu, o construcție în stil neo-românesc, din bârne de lemn, tencuită, (sec. XIX), avea un pridvor deschis, susținut de coloane de lemn.
Între ele se aflau și case mai noi, unele sedii ale unor firme, altele private.
O altă casă, monument istoric, construită din bârne de stejar, tencuite (1885), a fost donată statului în anul 1967 și amenajată ca Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”.
Am traversat B-dul Decebal și m-am îndreptat spre Piața Kogălniceanu, unde, pe o latură, se află Muzeul de Istorie și Arheologie. Nu am putut vedea nici măcar exteriorul clădirii, fiind în curs de reparații și restaurare.
În centrul pieței, lângă o fântână arteziană, se află statuia lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), postată acolo în 1913. Creată din bronz, îl reprezintă pe politician parcă „ținând un discurs” la Congresul de Pace din Berlin. În perioada comunistă, când orașul a devenit reședința raionului Piatra neamț din regiunea Bacău, sau făcut multe transformări (1950). În acea perioadă statuia a fost îndepărtată cu scopul de a fi distrusă (1951). Salvată, a fost plasată în Parcul Central și din 1974 în actuala locație.
Din piață am urmat B-dul Mihail Eminescu, inițial flancat de câteva case din secolul XIX, apoi de blocuri cu locuințe.
Agenția pentru Dezvoltare Regională nord-est
Am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Muncitorul”.
În Moldova au existat catolici încă din secolul XIII când călugării dominicani au creștinizat cumanii aşezaţi în zonă. În decursul timpului, prin migrarea din Transilvania, catolicii s-au înmulțit și în 1884 s-a înființat la Iași Episcopia Romano-Catolică. Prima biserică catolică din Piatra Neamț a fost construită între anii 1893-1895. În timp a fost renovată de mai multe ori, apoi pe locul ei a fost ridicată actuala biserică (2010-2012).
Luna august, caniculă, umblătură care nu se termina încă, m-am oprit la o terasă să mă răcoresc.
În continuare strada și-a reluat vechea înfățișare. Blocurile au dispărut și au apărut alte case vechi. Casa Corbu, azi monument istoric, în proprietate privată, a fost ridicată în 1898 de primarul orașului Dimitrie Corbu, în stil eclectic și baroc.
La intrarea principală a fost creat un portic mărginit de coloane și decorat cu elemente sculptate în piatră.
Nu mi-am dat seama cât de repede trecuse timpul.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra Neamț
Am început să „iau viteză”, îndreptându-mă spre ultima țintă, telegondola, a cărei stație se afla într-un complex de lângă gară.
În perioada 1882-1885, pentru a lega Piatra Neamț de Bacău, a fost construită prima linie de cale ferată, cu stație terminus în Piatra Neamț. Vechea clădire a fost înlocuită cu actuala Gară Piatra Neamț (1912-1913) și lângă ea a fost creată remiza de locomotive. Clădirea, monument istoric, a fost reabilitată în anul 2012.
După 10 ani, în apropierea gării, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1894-1896), dotată cu 4 clopote care, atunci când sunau, formau arpegiul gamei „La minor”.
În timp biserica a suferit renovări și în perioada 1986-1988 a fost consolidată.
Pe dealurile care înconjoară orașul în secolul XX au fost create zone de relaxare în natură. După ce o porțiune a dealului Cozla s-a surpat (1897), a fost împădurit cu brazi și pini aduși de la Serele Regale din Sinaia (1901-1904), s-au construit alei, promenade și s-a format Parcul Cozla.
În timp s-au amenajat trasee pentru drumeție, pârtie de schi, la care se ajunge cu telescaunul și în anul 2008 s-a inaugurat telegondola. Cele 22 de cabine, pe cabluri, pornesc de la Gară și până la cota Trei Coline (635 metri altitudine) parcurg o distanță de 1915 metri. Ele circulă din 8 în 8 minute și prețul călătoriei este rezonabil.
Inițial se vede panorama orașului, majoritar alcătuit din blocurile construite după cel de Al Doilea Război Mondial, pe locul clădirilor distruse de armata sovietică care, în drumul ei, a ruinat mai multe localități.
Ulterior orașul s-a dezvoltat prin înființarea de numeroase fabrici, în diverse domenii, a unei hidrocentrale (1960) și din 1968 a devenit reședința județului Neamț.
Într-o direcție am văzut zona cu casele istorice, pe care o străbătusem înainte.
În altă direcție se vedea lacul Bâtca Doamnei, pe lângă care urma să trec a doua zi.
Apoi am trecut peste o zonă cu case mărginașe și am intrat într-un culoar de verdeață, creat prin pădurea înconjurătoare.
Am coborât din cabină și am străbătut platoul pe care, în vechime, au existat un cazinou cu bufet și un pavilion. Fiind din lemn, au ars într-un incendiu.
Azi pe locul lor sunt ridicate spații comerciale și un restaurant. După părerea mea, prea puține, locația fiind îmbietoare.
Dacă amenajările creau o imagine dezolantă, panorama înconjurătoare era superbă. Plimbându-mă și savurând imaginile, mă gândeam la ce bogății s-au descoperit pe Cozla. Acolo s-a aflat așezarea cucuteniană situată la cea mai mare altitudine în Moldova. De asemenea s-au găsit depozite fosilifere cu specii diferite de pești și scoici care au trăit, în urmă cu 35 de milioane de ani, în marea Paratethys, ce se întindea acolo, azi arie protejată. Fosilele se pot vedea în Muzeul de Științe Naturale din Piatra Neamț.
Tot pe Cozla s-au descoperit 5 izvoare de ape minerale cloruro-sodice și sulfuroase (1882) care, fiind benefice în tratarea afecțiunilor digestive și circulatorii, au fost captate și folosite de mulți vizitatori, orașul devenind în 1889 stațiune balneară. Acele ape au fost premiate cu medalia de bronz la Expoziția Universală din Paris (1900). Din păcate, datorită exploatării în exces și a alunecărilor de teren, izvoarele au dispărut.
Fusese o zi împlinită. Îmi atinsese obiectivele propuse. După relaxarea pe deal, m-am întors în centrul orașului. Am poposit un timp „la o poveste” cu un grup de motocicliști care s-au întrunit pentru ultimele pregătiri în vederea unui concurs de a doua zi.
Excursiile Monicăi 