O dimineață în Sibiu

Publicat pe 12 iunie 2019 de monica frimu

Fiind pentru o zi în Sibiu, după ce am vizitat Piața Mică, Piața Mare și Piața Albert Huet ne-am îndreptat, cei trei adulți și câinele, spre a treia centură de fortificații construită după invazia tătarilor (1241-1242) pentru a crește capacitatea de apărare a orașului.

Ne-am îndreptat spre Turnul Scărilor, singurul păstrat din prima centură de fortificații. A fost construit între secolele XII-XIII pentru a înlocui un turn de lemn mai vechi, cu un etaj și în partea inferioară un pasaj de trecere spre Orașul de Jos. Lângă turn, în vechime era un loc unde erau expuși cei care încălcau regulile comunității, „Colțul ispășirii”. Din 1897 etajul a fost transformat în cameră de locuit.

Lipită de turn era Casa calfelor (secolul XIII) care a aparținut unor comercianți. Cea actuală era rezultatul modificărilor din secolul XIX. Calfele erau tinerii care călătoreau spre a învăța meșteșugul pe care îl practicau apoi toată viața-pietrar, olar, dulgher, zugrav, zețar, etc. Ei trebuiau să fie bărbați singuri, fără obligații, care nu depășesc 30 de ani. Când plecau la drum avea doar o monedă în buzunar pe care, la întoarcere, trebuiau să o returneze. Peregrinările durau 3 ani, nu mai mult de 3 luni într-un loc, timp în care nu aveau voie să se întoarcă acasă, pentru a deprinde meșteșugul de la diferiți meșteri. Și azi mai există aproximativ 800 de calfe călătoare mai ales din Germania, Austria, Elveția, Franța și din 2002 și din Sibiu.

În fața intrării erau expuse diferite obiecte efectuate de calfe, aparținând diverselor meșteșuguri și Stâlpul calfelor, un stâlp din lemn cu piroane și alte obiecte înfipte în el. Acestea erau obiecte pe care le punea pe stâlp calfele care plecau la drum sau cele care erau în trecere pentru a le aduce noroc. Circula și o legendă în care un tânăr ce învăța lăcătușerie, pentru a efectua un lacăt care să nu poată fi spart, și-a vândut sufletul Diavolului și, în amintirea sufletului pierdut, pentru a alunga Diavolul, calfele bat câte un cui într-un pom fixat cu lacăt.

Am traversat turnul și am coborât spre strada Turnului, cu casele sale vechi în care actual funcționează magazine, farmacie, etc.

Curioasă din fire, am intrat pe o poartă prin care se vedea un gang. Pasajul dintre clădiri se termina la terasa unui restaurant cu pivnițe de vin. În depărtare se înălța Biserica Azilului, menționată pentru prima dată în 1292.

M-am întors spre a continua coborârea. De pe scări se vedea intrarea în Pasajul scărilor pe care doream să îl urmăm.

casă medievală

Turnul Scărilor

Pasajul Scărilor sau „Zidul cu ace” făcea legătura între Orașul de Jos și Orașul de Sus (secolul XIII). El înconjura zidurile cetății în jurul Catedralei Evanghelice prin două ramificații care se întâlneau în partea superioară a pasajului.

Casele aflate de-a lungul pasajului au fost construite între secolele XV-XVI, modificate în secolul XVIII și restaurate în 1860. În momentul vizitei noastre una dintre ele era în renovare.

Pasajul urca până la Liceul de Artă din Sibiu.

Pasajul fost restaurat în 1860, apoi în 2006 când solul a fost consolidat și scările au fost pavate. Prin Turnul de Poartă am trecut în Orașul de Sus unde ne-am despărțit.

Eu am urmat strada Mitropoliei unde doream să văd două biserici.

Biserica Reformată, calvină, a fost construită pe locul câtorva case care au fost dărâmate (1784-1786) și lângă ea, într-o clădire din secolul XV, în stil baroc, a fost amenajată Casa parohială reformată.

În apropierea bisericii se afla Casa cu cariatide, numită după cele două statui de femei situate la intrare în loc de coloane se susținere a unui balcon situat deasupra. Casa a fost construită în stil tradițional baroc (1801-1802) când localnicii o numeau „La virginele de piatră”. Azi în ea funcționează un internat al Liceului German din Sibiu.

Următorul colț era ocupat de o clădire interesantă, din păcate neîntreținută, în care funcționa Oficiul Poștal 1.

În următoarea clădire, înlocuind Institutul Teologic de Studii Superioare, din 1991 funcționa Facultatea de Teologie Ortodoxă „Andrei Șaguna”, una dintre cele 9 facultăți ale Universității „Lucian Blaga” Sibiu.

Vis a vis se afla Catedrala Mitropolitană „Sfânta Treime”. Biserică ortodoxă a fost construită între anii 1902-1906 pe locul unei biserici grecești (1797-1799) care a fost demolată și 8 loturi de teren unificate, în stil bizantin, cu 2 turnuri înalte de 43 metri cu 4 clopote și o cupolă înconjurată de turnulețe. La exterior a fost împodobită cu cărămidă roșie și galbenă care alternează pe rânduri. La intrarea principală se aflau trei arcade susținute de coloane deasupra lor un balcon, pe mijloc un vitraliu, mărginit de alte coloane mai mici, deasupra căruia se afla o arcadă cu 5 mozaicuri.

În timpul Primului Război Mondial 3 clopote au fost preluate de armata austro-ungară și transformate în tunuri. În 1926 au fost repuse în turn.

Cele mai vechi picturi în frescă (1905) se aflau pe iconostas și cupolă, restul interiorului bisericii a fost decorat cu motive ornamentale românești (1957-1967). Iconostasul a fost făcut din lemn de tei aurit.

Interiorul cupolei îl reprezenta pe Isus Pantocrator înconjurat de îngeri și, în jurul ei, cei patru evangheliști.

Am trecut printr- un mic pasaj spre esplanada Nicolae Bălcescu, stradă pietonală între Piața Mare și Piața Unirii.

Am ieșit în apropierea Palatul Comandamentului Militar, o clădire impunătoare situată pe colțul dintre două străzi. Clădirea a fost construită în 1892 pe locul Hotelului Împăratul Romanilor (1555) și a găzduit Comandamentul corpului de armată până în 1918 când acela s-a mutat la Cluj. În continuare în clădire au funcționat Consiliul Dirigent al Transilvaniei, redacția Gazetei Consiliului, Comanda teritorială, etc. (1918-1919). În 1937 a fost deteriorată într-un incendiu. Refăcută, în 1945, într-un corp al clădirii a funcționat Curtea Marțială a Garnizoanei Sibiu.

Parterul caselor vechi era amenajat în scop comercial, un exemplu Clădirea Floașiu (1895-1900) care în perioada interbelică a fost cel mai mare magazin românesc din Ardeal, după naționalizare cel mai mare magazin alimentar din oraș cunoscut ca „la Floașiu” și actual, la parter, supermarket-ul Billa.

De o parte și de alta, în fața caselor vechi se aflau terase, restaurante, etc.. La una dintre ele urma să ne întâlnim și să rămânem pentru a lua masa de amiază.

Citește și O după-amiază în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

Publicat pe 10 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Sibiu, municipiul județului cu același nume, este un oraș din sudul Transilvaniei, situat în depresiunea Sibiului și străbătut de râul Cibin. Prima menționare a unei cetăți, Cibinium, a fost într-un document ecleziastic (1191). În secolul XII cetatea a fost înființat de coloniștii sași veniți din zona Rin-Mosela, cu denumirea Hermanstadt. În timpul marii invazii mongole a fost distrusă parțial (1241). Ulterior refăcută, în secolul XIV a devenit un important centru comercial și din 1366 oraș.

Dezvoltarea de vârf a fost în perioada habsburgică când, între 1692-1791, apoi între 1849-1865, orașul a devenit capitala Transilvaniei, în care guvernului își avea sediul. Au fost construite numeroase palate, prima Fabrică de Bere din țară (1717), primul ziar din Transilvania (1784), primul teatru din România (1788), azi Sala Thalia. În secolul XIX Sibiul a fost legat de Copșa Mică prin prima linie de cale ferată din Transilvania. În timpul Celui de Al Doilea Război Mondial o mare parte din populația săsească a fost deportată în Siberia, ulterior anului 1989 numărul a scăzut datorită emigrării masive.

Am parcat mașina în Orașul de Jos și ne-am îndreptat pe lângă ruinele Rotondei spre Piața Mică (în documente Circulus Parvus), vechiul centru comercial al orașului situat în incinta celei de a doua fortificații a cetății la întretăierea a două străzi mari.

În secolele XIV și XV breslele măcelarilor (1370), cizmarilor (1466), croitorilor (1494) și-au construit sediile pe latura de sud a pieței. Clădirile de pe latura nordică, concave, pe traiectul primei linii de fortificații, despart Piața Mică de Piața Albert Huet. Aspectul pieței a fost modificat în secolul XVIII când pe locul sediului breslei croitorilor au fost construite biserica și casa parohială romano-catolică (1726-1733). Biserica și celelalte case înconjurătoare au fost demolate (1851-1852), arcadele celorlalte clădiri au fost zidite, piața a fost pavată și s-a amenajat strada Ocnei.

Accesul în cetate se făcea printr-un tunel. Zona a devenit insalubră, tunelul a fost demolat împreună cu casele înconjurătoare și s-a format un culoar de trecere. Peste strada Ocnei a fost construit un pod din lemn (1853) care a fost înlocuit cu unul din fontă, primul de acest tip din România (1859), Podul Minciunilor, nume despre care circulă mai multe legende.

O legendă spune că pe pod se plimbau cupluri de îndrăgostiți. Tinerele care jurau că sunt fecioare și în noaptea nunții se observa contrariul, erau aruncate de pe pod. În altă legendă, pe pod tinerii cadeți de la Academia Militară amăgeau tinerele fete prin jurăminte de amor. O altă versiune ar fi că în timpul numeroaselor târguri din piață cumpărătorii erau păcăliți, reveneau și îi aruncau pe vânzători de pe pod în speranța că se vor potoli.

În apropierea podului se afla Casa Artelor cu Muzeul de Etnografie și Artă Populară Săsească, în fosta hală a breslei măcelarilor (1370). Clădirea a fost restaurată în anii 1962 și 1967. Din păcate nu am putut să o fotografiez în întregime.

Pe partea cealaltă a podului, între clădirile ce formau un arc de-a lungul primei linii de fortificații, pe „colț” se afla Casa Luxemburg. A fost construită în secolul XV prin unirea a două case, una spre Piața Mică și una spre Piața Huet, într-un amestec de stiluri- clasic, baroc și rococo. La începutul secolului XIX i s-au adăugat etajul și mansarda. Purta numele de Casa Roșie sau Casa Schaser după proprietarul ei.

Între anii 1999- 2004 a fost restaurată. În ea actual funcționează Hotelul Atrium, Consulatul Onorific al Marelui Ducat al Luxemburgului, o sală de conferințe, Atrium cafe care găzduiește concerte live, piese de teatru și la subsol o sală de expoziții.

Am ocolit clădirea și am intrat în Piața Mică. În față se înălța Turnul Sfatului care prezenta în partea inferioară un gang de trecere din Piața Mică în Piața Mare. A fost construit în secolul XIII ca turn de apărare. Din secolul XV a îndeplinit diverse roluri ca depozit de cereale, închisoare, muzeu. Din construcția inițială s-a păstrat doar baza până la primul etaj. Cele superioare s-au prăbușit în 1585 și până în 1588 a fost reconstruit. A fost restaurat complet între anii 1961-1962.

Lângă turn se afla clădirea în care între anii 1324-1494 a funcționat vechea Primărie a Sibiului și în subsolul ei o închisoare. În secolul XIV a fost extinsă și lipită de turn apoi, în 1847, prin extindere a acoperit Pasajul Pielarilor și în clădire a funcționat timp de 100 de ani un magazin de obiecte ferometalice.

Turnul se putea vizita. Am intrat pe o ușă mică și am urcat pe o scară îngustă, în spirală, până la ultimul etaj de unde am văzut panorama pieței.

Ultimul târg de carne a fost ținut în piață în 1909, ulterior aceasta s-a vândut doar în magazine. În 1929 s-au amenajat 18 chioșcuri de lemn pentru vânzarea produselor. Jur împrejur, în fața clădirilor vechi se aflau terase, cafenele, restaurante, etc. la care am poposit și noi.

Am trecut prin gangul din turn în Piața Mare. Piața a fost delimitată o dată cu construirea celei de a treia centuri de fortificații (1366). Era străbătută de un pârâu care se bifurca spre a curge spre partea de jos a orașului. Inițial a fost piață de cereale (1411) apoi loc unde se desfășurau târguri, adunări publice și execuții, în piață aflându-se „Stâlpul Infamiei” (1550-1783), spânzurătoarea și „Cușca pentru nebuni”. În 1874 piața a fost pavată cu granit. În 1949 a fost transformată într-un parc care a fost desființat în 1984.

În piață se afla fântâna Falkenhayn înconjurată de un gard din fier forjat. Prima fântână din piață (1538) a fost folosită pentru spălarea rufelor și pentru adăparea animalelor în jgheaburi, activități care au fost interzise în 1797. Fântâna a fost împrejmuită și acoperită cu un umbrar din fier forjat și în 1819 a fost amenajat un nou bazin. În 1948 fântâna a fost demolată și în 2006 recreată o replică.

Pe o latură a pieței era Palatul Primăriei Sibiu. A fost construit în 1906 pentru Institutului de Credit Funciar (fondat în 1872), ulterior a funcționat CEC-ul, apoi a devenit sediul Primăriei.

În dreapta Primăriei se afla Biserica parohială romano-catolică „Sf. Treime” și lipită de ea Casa parohială romano-catolică care se regăsea și în Piața Mică.

După Reformă bisericile catolice au trecut la cultul evanghelic. Construcția unei biserici catolice a fost planificată în 1689 când iezuiții au cumpărat mai multe prăvălii pentru a le demola și folosi terenul dar nu au primit aprobarea Primăriei.

Din 1691 în Sibiu au fost cantonate trupe imperiale austriece. Cu timpul unii ofițeri și funcționari administrativi s-au stabilit împreună cu familiile și au creat o mică comunitate catolică.

Cu ajutorul unuia dintre generali s-a primit aprobarea și între 1726- 1733 a fost ridicată o biserică parohială romano-catolică, în stil baroc.

După 5 ani i-a fost adăugat turnul, lăsând liber pasajul medieval „Gaura Lăcătușului” care făcea legătura între piețe.

Casa parohială romano-catolică a fost amplasată în fostul Seminar iezuit, la rândul lui situat pe locul fostei Hale a Cojocarilor. A fost refăcută în perioada ridicării bisericii.

Pe latura de vest a pieței, în apropierea Primăriei se afla Muzeul Brukenthal. Clădirea a fost ridicată, în stil baroc târziu, pe locul a două case ca reședință oficială pentru guvernatorul Marelui Principat al Transilvaniei la acea vreme, al cărui nume îl poartă (1778-1788). A fost și sediul colecțiilor sale de artă care au putu fi vizitate din 1790.

Ulterior, fațada principală a fost transformată în stil baroc auster și a ieșit din linia clădirilor învecinate. Pe portalul din piatră de la intrare, încadrat de coloane și decorat cu elemente baroce, a fost pus blazonul aurit al lui Samuel von Brukenthal. În interior au fost delimitate două curți interioare despărțite printr-un portal susținut de atlanți. A doua curte servea anexelor gospodărești și grajdurilor. Muzeul a fost deschis în 1817. Azi în palat funcționează Galeria de Artă și Biblioteca Muzeului Național Brukenthal

Casa lipită de muzeu, în stil renascentist, Casa Albastră, cumpărată în 1734 de de un baron, a fost modificată în stil baroc și transformată în sală de spectacole care a funcționat între anii 1769-1783. Până în 1819 a fost etajată și a primit denumirea de „Casa albastră a orașului”. În timp a găzduit Academia de Drept (1844), Societatea de Științe Naturale (1858-1862), la sfârșitul secolului XIX Serviciul de măsuri și greutăți, în perioada interbelică un internat de fete și la parterul ei numeroase magazine, restaurante, farmacie, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Sediul Gestapoului german, în perioada comunistă Oficiul județean pentru patrimoniul cultural național și actual Galeria de Artă Românească, o sală de expoziții temporare și diferite sectoare de activitate ale Muzeului Brukenthal.

Căutând o terasă mai retrasă, am ieșit din piață printr-un gang. Am găsit-o imediat lângă Direcția Județeană Sibiu a Arhivelor Naționale situată într-o clădire cu coloane și pilaștrii în care, între 1945-1952, a fost sediul Miliției Regionale Sibiu.

După ce am terminat cafeaua am traversat Piața Mare, am străbătut culoarul pe lângă turnul bisericii și am ieșit în Piața Mică, apoi în Piața Albert Huet unde se afla Catedrala Evanghelică C.A. „Sfânta Maria”, cu turnul său de aproximativ 73 metri, cel mai înalt din Transilvania.

În curtea catedralei se afla Monumentul Episcopului Georg Daniel Teutsch. Statuia din bronz a fostului episcop al Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană din Transilvania (1867-1893), istoric și om politic a fost creată în 1899.

Biserica a fost ridicată în locul unei bazilici romanice din secolul XII, apoi extinsă în mai multe etape (1371- 1520). Din 1867, când scaunul episcopal luteran săsesc s-a mutat de la Biertan la Sibiu, a devenit catedrală.

În interior s-au păstrat picturile vechi din 1445 care au fost restaurate între anii 1989-1990.

Locul de adunare și spațiu funerar, ferula, situată în partea de vest, a fost separată de restul bisericii în 1853. Acest gen de spațiu este unic în România. Într-o galerie a ferulei s-au păstrat 67 de lespezi funerare a personalităților marcante ale orașului îngropate acolo. Din 1796 îngroparea în ferulă a fost interzisă, cu excepția baronului Samuel von Brukenthal.

După 1989, datorită emigrării masive a populației germane, numărul enoriașilor a scăzut într-un procent mare, de aproximativ 80%.

Lângă catedrală se afla Colegiul Național Samuel von Brukenthal. Prima școală pe acel loc, menționată documentar în 1449, aparținea bisericii luterane. În timp clădirea a fost extinsă (1545, 1598). Sinodul Bisericii Evanghelice a impus în 1722 frecventarea învățământului elementar pentru băieți și fete, apoi un examen de maturitate pentru terminarea studiilor gimnaziale. Clădirea actuală a fost construită între 1779-1781. Pe lângă gimnaziu s-au înființat un seminar teologic și o școală de meserii și în 1921 primește numele baronului von Brukenthal. Între anii 1944-1946 a fost transformată în spital, în 1948 școala a fost desființată până în 1954 când s-a redeschis ca liceu și din 2001 ridicat la rang de colegiu cu predare în limba germană.

Lângă colegiu se afla Casa capitulară, fostul sediu al Prepoziturii „Sfântul Ladislau”, principala instituție bisericească a sașilor din Transilvania în secolele XII-XVI. După reforma protestantă în clădire a funcționat Consistoriul Bisericii Evanghelice de Confesiune Augustană, a credincioșilor luterani germani, majoritatea sași din Transilvania.

Citește și O dimineață în Sibiu

Final de excursie în județul Hunedoara

Publicat pe 3 iunie 2019 de monica frimu

Răspunde

Am părăsit cu regret Muzeul Satului Hațegan și la capătul uliței am văzut Biserica reformată din Peșteana. Era o biserică din piatră și cărămidă cu un turn clopotniță pe care se contura o terasă înconjurată de gard din lemn, situată sub acoperișul din tablă. Ne-am așezat la umbră lângă un bătrânel care ne-a spus că biserica ar fi veche din secolul XVI dar nu se știe cu precizie. Ne-a impresionat să aflăm că deși în sat trăiau doar câteva familii de maghiari, o dată pe lună venea un preot din Hațeg și oficia slujba.

Deși la soare erau cam 40 de grade Celsius, văzând un indicator spre Rezervația botanică „Tăul Fără Fund” și fiind doar 1,3 km de străbătut, am început urcușul cu elan. Traseul era bine amenajat. Din loc în loc erau panouri explicative astfel pe primul panou am citit că dealul pe care urcam, denumit ”Drumul pietrelor”, era format din roci din ultima mare care a existat în acea zonă în urmă cu aproximativ 12 milioane de ani, Marea Paratethys și acoperea Panonia, Transilvania, înconjura munții Carpați și ajungea până în Asia. Din ea, după ridicarea munților, au rămas doar Marea Neagră, Marea Caspică și Marea Azov.

A urmat un urcuș mai lin, pe o potecă printre copaci și tufișuri, după care am ieșit în plin soare pe un platou golaș. Pe plantele uscate se vedeau nenumărate pete colorate într-o continuă mișcare, fluturii de lizieră despre care am citit pe un alt panou postat în zonă. De fotografiat nici vorbă!

Am coborât o mică pantă, de data asta prin umbra unor copaci și am ajuns la capătul expediției noastre, Mlaștina sau Tăul Fără Fund. Legenda care circula spunea că pe fundul mlaștinei existau forțele răului care atrăgeau oamenii și animalele dispărute în acea zonă.

În urmă cu mii de ani în acel loc s-a aflat un lac care în timp s-a umplut cu materiale. Pe partea superioară a apei au crescut straturi adânci de mușchi care au păstrat umiditatea necesară plantelor. De pe acea vreme a supraviețuit o plantă carnivoră, „Roua Cerului” (Drosera Rotundifolia), pentru care, spre a le vedea, am urcat prin arșiță, efort rămas fără roade din păcate. Pe drumul de întoarcere spre Peșteana îmi imaginam ce interesant ar fi fost dacă vedeam și eu capcana întinsă gâzelor de frunzele lipicioase ale acelor plante.

Urma să se îndreptăm spre casă. După 6 km ne-am oprit din nou. Dacă continuam așa, dorind să vedem tot ce era în cale, nu mai ajungeam la timp acasă… Am parcat lângă Primăria Sarmizegetusa, situată pe o latură a șoselei. Pe cealaltă parte se aflau ruinele fostei capitale a Daciei romane (106 e.n.), mult mai puține decât la Sarmizegetusa Regia, capitala dacilor, unul din motivele principale fiind preluarea rocilor de către localnici pentru folosirea lor în construcții.

La acea vreme Colonia Ulpia Traiana Augusta se întindea pe o suprafață de 32 de hectare și era înconjurată de ziduri. O străbăteau două drumuri principale care se intersectau în centrul orașului unde se afla Forul roman, centru civic și politico-administrativ. Forul cuprindea o piață publică, o bazilică pe latura căreia se aflau birouri și sedii de asociații, pe centrul laturii sala de ședințe a consiliului local și sub bazilică marele tezaur al orașului. Tot în centru se afla un tribunal și podiumul pe care stăteau judecătorii sub care era închisoarea. În dreapta bazilicii mai târziu a fost creat un pasaj spre cel de al doilea For construit ca centru religios.

În afara zidurilor se aflau construcții publice sau private, temple, ateliere meșteșugărești, în total populația era de aproximativ 25.000-30.000. Spre est și vest se întindeau cimitirele. Cea mai impunătoare construcție a fost Amfiteatrul cu capacitate de până la 5.000 de spectatori.

Aveam de parcurs cam 90 km până la Lugoj, de unde traficul nu mă mai interesa, fiind încă 100 km pe autostradă până la Arad. Trecând prin Oțelu Roșu, de pe marginea șoselei am imortalizat două biserici, ultimele fotografii din drumul nostru.

Biserica romano-catolică (1940)

Parohia ortodoxă „Sfinții Împărați Constantin și Elena” (2008)

Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

Publicat pe 30 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

În comuna Densuș, satul Peșteana din județul Hunedoara, între anii 2002-2003 a fost deschis pentru public Muzeul Satului Hațegan, un muzeu particular cu exponate tradiționale zonei. A fost înființat de Anton Socaci, tehnician fotograf și fotoreporter, născut în Peșteana, care a studiat timp de patru ani la Muzeul Țăranului Român din București.

A cumpărat o casă veche, aproape dărâmată și a refăcut-o după modelul inițial în jurul anului 1900. Din lemn de stejar și piatră, cu o prispă lungă și acoperiș de țiglă, trepte din piatră adusă de la Sarmizegetusa casa a aparținut unei familii înstărite. Pe vremuri a avut și anexe, grajduri, care au dispărut. Pe terenul lor a amenajat o curte și alte anexe pentru a le întrebuința în viața de zi cu zi.

Curtea și casa le-a împodobit cu flori, pomi fructiferi și viță de vie. Treptat a cumpărat de la localnici obiecte vechi, altele le-a primit în dar și a început să amenajeze muzeul.

Am fost întâmpinate de un domn îmbrăcat în straie țărănești după moda veche specifice zonei care ne-a ghidat și povestit despre fiecare obiect în parte. Muzeul nu avea taxă de intrare. Cine dorea putea lăsa bani pentru a ajuta la întreținerea lui. În curte unde am fost întâmpinate de un câine foarte prietenos.

În apropierea intrării se afla o fântână cu ciutură. Pe lângă ea erau postate pietre preistorice, pietre de moară, un sarcofag roman.

Unele dintre roci aveau fosile de pești. Au fost găsite în munții din Țara Hațegului.

Lateral era amenajat un spațiu de depozitare a lemnelor pentru foc. De marginile acoperișului atârnau, pentru a se usca, știuleți din diferite soiuri de porumb și niște legume ciudate. Am aflat că erau dovleci curățați și uscați care pe vremuri erau folosiți la scoaterea țuicii din butoaie.

Am urcat scările de piatră până pe prispă de unde se intra în cele trei camere amenajate ca muzeu. Prispa era aglomerată de diverse obiecte care au folosite în gospodăriile oamenilor.

Pe marginea de lemn am văzut o cască de soldat din Primul Război Mondial, felinare vechi, fiare de călcat ce foloseau cărbuni, un cântar vechi, etc.

Pe o masă din lemn, acoperită cu șervet cusut cu motive populare trona o mașină de scris ruginită care la vremea sa funcționa cu bandă.

Pe o etajeră se afla unul dintre primele tipuri de telefoane care funcționau doar prin centrală.

Am intrat în prima încăpere, „Camera de zi a țăranului”, amenajată după obiceiul timpului, cu un pat acoperit cu pocroviță pe care erau etalate șervețele țesute și cusute manual.

Pe pereți erau etalate obiecte de îmbrăcăminte populară. Podeaua era acoperită cu preșuri țesute manual și blănuri de animale care au fost vânate și prelucrate.

Într-un colț a post postat un război de țesut manual și instrumentele aparținătoare cu care se realizau preșurile, păturile, etc.

Se afla de asemenea și o sobă pentru încălzit pe care erau așezate alte obiecte care evocau activitățile casnice.

În a doua încăpere, „Camera de fală a ardeleanului”, se aflau obiecte de mobilier vechi, dulapuri, pat, măsuțe, lada de zestre, o mașină de cusut Singer cu pedală. Fiecare loc era ocupat cu obiecte vechi, vase de ceramică, șervețele, lămpi, linguri de lemn, etc.

Pe pereți erau agățate tablouri și poze vechi, în special ale soldaților aduse de pe frontul austro-ungar, o pușcă și ploscă de apă folosite de ei. În încăperea „de fală” soba pentru încălzit era din metal. Lângă ea era postată o roată cu fus pentru tors lâna.

Într-un geamantan din nuiele erau îngrămădite poze, diplome, cărți de studii ale lui Anton Socaci și pliante despre despre muzeu.

O măsuță era acoperită cu bancnote și monede care au circulat în zonă, unele emise înainte de 1918, coroane și lei vechi.

Lângă ele se aflau cărți istorice din acea perioadă.

A treia și ultima încăpere era amenajată ca bucătărie țărănească. Se afla un cuptor, recipiente de lemn în care se păstrau făina, zahărul, cântare, palete, făcălețe, oale, ceaune, etc., majoritatea confecționate din lemn, vechi de 300-400 de ani.

Ca o gazdă primitoare, după ce am terminat turul muzeului, domnul ne-a invitat în terasa din lemn amenajată în curte. Soția sa a lăsat treaba de o parte, ne-a servit cu fructe și răcoritoare și ne-a încântat cu diferite legende și povești legate de zonă. Povestea atât de frumos încât am fi rămas acolo multe de zile. Era deja amiază și trebuia să plecăm. În seara aceea era planificat să ajungem acasă la Arad.

Citește și Final de excursie în județul Hunedoara

Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Publicat pe 27 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț în nici 15 min. am ajuns în localitatea Strei la marginea căreia, pe un mic deal, în vechiul cimitir se afla o biserică ortodoxă atestată documentar din 1392. Pentru a ajunge la ea am trecut pe o potecă pe lângă lanurile de porumb.

După unele surse Biserica Adormirea Maicii Domnului din Strei a fost ctitorită de boierul român Ambrozie în jurul anului 1270 pe locul ruinelor unei „villa rustica” romană din care s-au păstrat până azi unele porțiuni ale anexelor. După alte surse ctitor a fost cneazul Petru, fiul lui Zaicu, care a primit în dar trei sate drept recompensă pentru participarea sa la numeroasele campanii militare ale lui Ludovic cel Mare în Italia (1347-1380). Biserica a fost împodobită cu picturi murale efectuate de pictorul Grozie ale cărui portret și nume se află în absida altarului.

Biserica a fost construită din piatră brută într-un stil nemaiîntâlnit la bisericile ortodoxe, gotic timpuriu cu influențe bizantine și elemente locale. Clopotnița cu trei nivele și acoperiș cu patru fațade triunghiulare s-au păstrat intacte până azi. În interiorul turnului, în interior s-a găsit un fragment dintr-un sarcofag roman.

Inițial intrarea se făcea printr-o ușă situată sub turn, deasupra căreia se afla un arc pe care s-a păstrat un fragment din frescele exterioare cu care a fost acoperită biserica. Ulterior intrarea s-a mutat pe o latură a bisericii.

Interiorul a fost pavat cu cărămizi romane. Din frescele vechi s-au păstrat o parte- în altar „Isus în glorie” și cortegiul Apostolilor, în navă „Buna Vestire”, Sfântul Nicolae și alți sfinți. Personajele au ochii scoși fapt explicat prin invazia turcească a zonei care în drumul lor au profanat bisericile. O legendă populară spune că ochii au fost scoși de vrăjitoare pentru a prelua sfinților puterea.

Din 1940 în biserică s-au ținut tot mai puține slujbe. După spusele localnicilor legionarii au construit o nouă biserică și cea veche a fost abandonată. Între anii 1969-1970 Biserica din Strei a fost restaurată. Din păcate nu poate fi vizitată. Este deschisă o singură dată în an, în septembrie, de hramul Adormirea Maicii Domnului când are loc Sfânta Liturghie.

Ne-am întors la Hațeg și am parcurs 3 km în altă direcție, până în localitatea Sântămăria Orlea, pentru a vedea o altă biserică veche din piatră în care se găsește cel mai vechi ansamblu pictural din țară. Am avut norocul să putem intra. Deținătorul cheilor, un fost cadru militar, ne-a deschis, taxat și ne-a povestit detaliat istoria ei.

Nu se știe exact cine a construit-o. Una din variante este că o dată cu colonizarea zonei cu maghiari catolici, aceștia ar fi ridicat Biserica „Sfintei Treimi”(1276) care a aparținut de Curtea Regală Hațeg.

După ce Curtea Regală a fost distrusă de invaziile turcești (1520-1438), împreună cu satele aparținătoare, satul a fost dăruit cnezilor Cândea, drept recompensă pentru participarea lor la luptele antiotomane, de către Ioan de Hunedoara, administratorul zonei din partea Coroanei Maghiare.

A doua variantă afirmă că deoarece cnezii erau ortodocși și Biserica Sântămărie Orlea a fost de rit ortodox. Mărturie stau picturile bizantine din secolul XIV și literele chirilice înscrise în altar descoperite prin restaurare.

După 1447 familia Cândea a trecut la catolicism, o dată cu ei și biserica care din 1555 și până azi a funcționat în rit reformat calvin. Până în 1613 în biserică se oficiau slujbe reformate în paralel cu cele ortodoxe. După acea perioadă ortodocșii au rămas fără biserică.

Inițial biserica a fost construită în stil romanic, ulterior a fost transformată în stil gotic timpuriu („gotic burgund”). Turnul a fost ridicat pe cinci niveluri și prezintă un amestec de stiluri astfel la parter se află un portal de tip romanic, la primul etaj o fereastră gotică, la celelalte etaje ferestre tip romanic. În interiorul bisericii pereții au fost pictați în trei etape succesive. Cele trei straturi au fost descoperite cu ocazia restaurărilor, prima în 1869, a doua în 1873, făcute la comanda Comisiei Monumentelor Istorice din Budapesta.

Cel mai vechi strat, format din 10 cruci de consacrare situate în zona altarului, a fost realizat o dată cu construcția bisericii. Peste el, în partea de est a navei s-a descoperit o inscripție în latină ”Această biserică a fost închinată spre cinstea Fericitei Născătoare, anul Domului 1311”. Al treilea strat, probabil din anii 1400, s-a găsit în zona altarului și pe pereții de sub tribună. Se presupune că picturile acestui strat au fost finanțate de familia Cândea.

Din păcate în acel secol restaurările au fost oprite de către conducătorii Bisericii Reformate.

Lateral de centrul comunei se afla Castelul Kendeffy, castel feudal construit pe malul Râului Mare între anii 1777-1782 de familia de nobili căreia îi poartă numele. Sub regimul comunist a fost naționalizat (1946), din 1982 a fost preluat de Administrația județeană Hunedoara și transformat în hotel care a funcționat până când a fost retrocedat. Fiind proprietate privată nu am putut intra să-l vizităm. Am putut vedea doar turnurile sale, restul fiind acoperit de copacii înconjurători.

Între anii 1977-1986 pe cursul Râului Mare s-au construit 10 hidrocentrale, ultima fiind cea de la Sântămăria Orlea unde s-a ridicat un baraj și s-a format Lacul de acumulare Sântămăria Orlea care asigură alimentarea cu apă a peste jumătate din județul Hunedoara.

De la lac, înapoi, în depărtare, am văzut turnurile Castelului Kendeffy.

Ne-am întors la Hațeg și ne-am îndreptat spre a treia biserică veche din piatră ce se afla în zonă. După 6 km am ajuns în comuna Totești și ne-am abătut 1 km până în satul aparținător de ea, Păclișa, unde auzisem că se afla Castelul Pogany, vechi din anii 1800. Actual în ansamblu funcționează un Centru de Reabilitare pentru copii cu handicap și în castel Administrația acestuia. După ce ne-am legitimat, portarii au fost amabili și ne-au permis intrarea în incintă.

Castelul a fost ridicat în mijlocul unui parc stil baroc cu două etaje și 22 de camere într-un parc întins pe 18 hectare, traversat de un râu. Lângă el a fost amenajat un iaz mic cu pești. În castel a trăit și fata proprietarului care se pare că a fost muza celebrului sculptor Constantin Brâncuși pentru crearea capodoperei sale „Domnișoara Pogany” aflată azi într-un muzeu din New York.

În secolul XIX o parte a clădirii a fost transformată și a primit o formă neregulată. Din 1918 a fost naționalizat, după cel de Al Doilea Război Mondial castelul și terenurile înconjurătoare au fost transformate în cazarmă pentru armata rusă și după renovarea din 1990 clădirea a fost retrocedată descendentului familiei Pogany.

În apropierea castelului se afla o mică biserică în stil bizantin, probabil loc de rugăciune pentru angajații Centrului de Recuperare.

De la Păclișa, după 9 km am intrat în comuna Densuș. În centrul ei, în fața Centrului de Informare Turistică era postat bustul lui Ovid Densușianu (1873-1938), fost poet, folclorist, filolog, lingvist, membru al Academiei Române și Profesor al Universității București.

Am lăsat mașina în parcarea din fața Primăriei și ne-am deplasat pe o stradă laterală, aproximativ 5 minute, până la Biserica Sfântul Nicolae din Densuș. Prima biserică a fost construită în secolul VII, a suferit mai multe modificări, mai ales în secolul XIII, formă care s-a păstrat până azi. La construcție s-au folosit bolovani din râu, cărămizi, capiteluri, etc. luate din ruinele de la Ulpia Traiana Sarmizegetusa.

Biserica era situată în interiorul cimitirului înconjurat cu un gard din piatră. Dacă la Strei am văzut exteriorul bisericii, La Sântămărie Orlea am avut norocul să putem intra, la Densuș nu am avut deloc acces. Poarta cimitirului era încuiată și biserica se afla înconjurată de copaci. Am reușit să vedem doar turnul ei, asemănător cu al Bisericii din Strei.

Deprimate, ne-am întors la mașină. O altă imagine negativă din Densuș și am plecat „cu coada între picioare”.

Citește și Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

Rezervația de zimbri Hațeg-Slivuț, județul Hunedoara

Publicat pe 25 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

În județul Hunedoara lângă orașul Hațeg se află Rezervația de zimbri Slivuț-Hațeg pe care doream să o vizităm. Plecând de la Mânăstirea Prislop ne-am îndreptat spre Hațeg unde am făcut o scurtă oprire. Am parcat lângă Primăria orașului Hațeg.

Micul oraș a fost militarizat între anii 1765-1851 când a fost ocupat de una dintre Companiile Regimentului I de Graniță Orlat.

În fața Primăriei se întindea un parc cu o fântână arteziană situată central lângă care ne-am răcorit, afară fiind în jur de 40 grade Celsius.

După aprovizionare și servirea unei înghețate la una din terasele amenajate am părăsit orașul.

După 4 kilometri un indicator ne-a orientat spre Rezervația de zimbri. După încă 2 kilometri pe un drum asfaltat ce străbătea pădurea am ajuns la destinație. După ce am plătit pentru intrare un preț modic am urmat drumul forestier ce ducea spre locul unde se aflau zimbri înconjurați de un gard din lemn.

Eram singure prin pădurea pârjolită de arșiță. Din spate se auzeau glasurile unor copii, probabil a unor familii care ne urmau. Canicula de afară pesemne i-a moleșit pe zimbri.

Toți erau retrași, culcați la umbra copacilor.

Aceste animale mărețe în trecut ocupau zone mari din Europa și Asia dar specia a ajuns pe cale de dispariție datorită vânării în exces, mai ales prin braconaj. În România zimbri au dispărut în secolul XVIII când ultimul exemplar liber a fost ucis în Transilvania (1790).

Au supraviețuit în munții Ardeni și munții Caucaz în număr tot mai mic datorat braconajului. În 1908 a fost prins un zimbru caucazian mascul tânăr care a fost transportat în Germania unde a trăit 18 ani. Prin împerecherea lui cu femele de zimbru de șes s-au creat zimbri europeni. Ultimul zimbru caucazian liber a fost ucis în 1927.

În 1958 la Slivuț, pe o suprafață de 50 de hectare împădurite cu stejari, carpeni și brazi, s-a creat rezervația în care a fost adusă din Polonia o pereche de zimbrii-Podarec și Polonka. Pe lângă zimbrii în rezervație trăiau cerbi carpatini, urși, capre negre, căprioare, fazani, etc. În 1963 li s-a alăturat zimbrul Pumila.

Prin împerecherea lor s-au născut pui. În 1979 în rezervație se găseau 12 zimbri.

În timp numărul a crescut la 47 de pui.

O parte din ei au fost transferați în alte zone din țară unde s-au format rezervații noi astfel trei exemplare au plecat la Grădina Zoologică din București (1966), doi la Pitești (1967), trei la Vânători- Neamț (1969), șase la Neagra Bucșani (1982) de unde s-au întors la Hațeg trei (2002).

Ultimul exemplar, Roxana, a ajuns la Hațeg în 2004. Celelalte specii de animale au fost transferate la diverse grădini zoologice pe motivația că la Slivuț era autorizată doar o rezervație de zimbri.

Norocul nostru a fost cu acei copii. Glasurile lor au trezit turma la viață. Astfel am putu vedea specimenele în toată măreția lor. Moleșite cum erau, parcă pozau.

Citește și Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Publicat pe 21 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

De la Lacul Cinciș ne-am îndreptat spre Hațeg. Din Silvașu de Jos am deviat câțiva kilometri spre Silvașu de Sus pentru a vedea Mânăstirea Prislop la care auzisem că au loc mari pelerinaje, fiind una dintre cele mai importante din Transilvania. Fiind o zi de vară, în timpul săptămânii, am avut norocul să găsim parcarea auto aproape goală.

Prima mânăstire a fost ctitorită de Sfântul Nicodim pe pământurile și cu ajutorul nobililor români din Ciula (1399-1405). Până în secolul XVI a ajuns o ruină.

A fost reconstruită de fiica lui Moise Voievod din Țara Românească, Zamfira, care s-a refugiat în Ardeal după ce tatăl ei a fost ucis. Legenda spune că Zamfira, bolnavă fiind, vizitând zona, a băut apă din izvorul de la Prislop și s-a vindecat. În semn de mulțumire a construit o nouă mânăstire, a împodobit-o și a dăruit o icoană „făcătoare de minuni” (1564). Mormântul ei a fost așezat la mânăstire.

Din secolul XVII la mânăstire a început să funcționeze o școală bisericească pentru viitorii preoți la sate. Tot în acea perioadă un localnic pe nume Ioan s-a călugărit și a devenit sihastru la Mânăstirea Prislop. Actual pentru vizitare, locul era amenajat cu balustrade.

Ioan și-a săpat o peșteră în munte unde a trăit până când vânătorii, confundându-l cu un animal sălbatic, l-au împușcat și ucis.

În 1992 a fost canonizat ca Sfântul Cuvios Ioan de la Prislop și peștera a început să fie denumită „Casa Sfântului” de către pelerinii tot mai numeroși.

În secolul XVIII mânăstirea a trecut la rit greco-catolic. Zona fiind ocupată majoritar de ortodocși, până în secolul XIX a rămas aproape pustie.

În 1948 a fost trecută la rit ortodox, cu stareț părintele Arsenie Boca, mutat acolo de la Mânăstirea Brâncoveanu de la Sâmbăta de Sus din munții Făgăraș. Părintele, teolog și artist plastic ortodox român, avea o personalitate marcantă.

Pentru concepțiile și credința sa, în perioada comunistă a fost închis la Brașov, apoi dus la muncă pentru construirea Canalului Dunăre-Marea Neagră, mutat la închisorile din Jilava, București, Timișoara și Oradea.

Până în 1950 Arsenie Boca a restaurat clădirile, le-a înfrumusețat cu picturi, unele chiar realizate personal și mânăstirea a devenit așezământ de maici.

Picturile din biserica veche au fost păstrate, din păcate doar câteva au rezistat timpului.

Probabil pentru a nu se deteriora, accesul vizitatorilor în interiorul bisericii este limitat la hol.

În 1959 mânăstirea fost transformată și a funcționat ca azil de bătrâni.

Din 1976 a redevenit locaș mânăstiresc de maici.

Arsenie Boca este considerat cel mai mare duhovnic român al secolului XX. A fost înmormântat în cadrul mânăstirii (1989) iar locul său de veci a devenit loc de pelerinaj. Sutele de pelerini cred că prin rugăciuni la mormântul acestuia își rezolva problemele de sănătate, familiale, etc.

Personal am rămas dezamăgită. Lipsea acea atmosferă de liniște pe care o găsisem la alte mânăstiri. Locul devenise mai mult comercial, pentru aproape orice se plătea. Pentru cei care căutau alinare, în perioada de timp în care am vizitat nu am văzut măcar o măicuță sau o haină bisericească. Vizitatorii ca mine erau puțini, majoritatea erau credincioși aproape fanatici care încercau să-mi dicteze modul de conduită gândit de ei.

Citește și Rezervația de zimbri Hațeg-Silvuț, județul Hunedoara

Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Publicat pe 16 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

Pentru a petrece două zile în natură ne-am deplasat spre localitatea Cinciș din județul Hunedoara, sat aparținător de comuna Teliucu Inferior, care se află în munții Poiana Ruscă, pe malul drept al râului Cerna, lângă lacul de acumulare Cinciș, supranumit de hunedoreni „Marea hunedorenilor”.

Numele Cinciș provine de la cele cinci persoane care au întemeiat o așezare în urmă cu 1300 de ani, construindu-și fiecare o casă. Bunicul, fiul și trei nepoți, luptând în locul unde azi se află Poiana Turcului, l-au salvat pe împăratul de la acea vreme de atacul turcesc și au primit ca răsplată acel loc (secolul II e.n.). În decursul timpului, în zonă au apărut alte sate, în total cinci, Cinciș denumit popular Iuba, Valea Ploștii, Bănea lui Crai, Moara Ungurului și Ciuleni în care locuiau aproximativ 150 de familii.

Între 1958-1964 pe râul Cerna s-a hotărât să se ridice un baraj și să se creeze un lac de acumulare pentru aprovizionarea cu apă a Combinatului Siderurgic din Hunedoara. Pentru aceasta a trebuit inundată zona. Satele au fost mutate pe deal, creată comuna Cinciș-Cerna și rămășițele așezărilor împreună cu cele două biserici cu cimitirele lor, una dintre ele veche din 1360, au rămas sub apă.

Pe valea râului Cerna, afluent al Mureșului, a fost ridicat un baraj de beton în arc înalt de 48 de metri care a intrat în funcțiune în 1964 și pe o suprafață de 867 de hectare, adânc de 48 metri, s-a format lacul de acumulare, unul dintre cele mai mari din Transilvania.

Despre lacul care a înghițit așezări, biserici și cimitire circulă mai multe legende și anume furtuni care apar în mijlocul lacului cu apă stătătoare și dispar instantaneu, despre spiritele celor morți care bântuie locul, cum anual se înecau persoane fără să se explice cauza, astfel lacul a fost supranumit „Lacul blestemat”.

Țărmul sudic al lacului este format din dealuri împădurite, cel nordic din plaje. Din 1970 pe malul lacului a început să se dezvolte o mini stațiune care în decursul timpului s-a extins. În prezent există numeroase pensiuni, vile particulare, moteluri, 5 camping-uri, numeroase terase, situate pe una din laturile lacului, chiar și o popicărie.

Stațiunea este aglomerată mai ales în perioada de vară când apa lacului are o temperatură medie de 18 grade și se poate practica înotul și sporturi nautice.

Lacul fiind populat cu numeroase specii de pești ca șalău, crap, știucă, caras, amur, etc., este un loc ideal pentru pescuit.

Pe lac trăiesc stoluri de rațe sălbatice care s-au acomodat și pot spune chiar împrietenit cu oamenii.

Pentru amatorii de drumeții există trasee montane, chiar se poate ajunge la o Biserică romano-catolică veche situată spre unul din capetele lacului. Merită vizitată zona. Din păcate lipsesc mijloacele de transport în comun. Există un autobuz ce parcurge drumul între stațiune și Hunedoara pe care însă nu l-am văzut în cele două zile.

Citește și Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Publicat pe 13 mai 2019 de monica frimu

Răspunde

La aproximativ 20 de kilometri de Hunedoara, urcând spre înălțimile munților Poiana Ruscă, în așa numitul Ținut al Pădurenilor, se află comuna Ghelari, localitate atestată documentar între anii 213-215 î.e.n. ca loc unde se extrăgea minereu de fier, ocupație care a durat până în anul 2000 când exploatarea a fost închisă. Inițial, cu extragerea minereului s-au ocupat localnicii, ulterior li s-au alăturat pădurenii din satele de munte învecinate iar în perioada comunismului au fost aduși cetățeni din regiunea Moldovei. Ne-am deplasat cam 30 de minute pe șoseaua bine întreținută, care trecea printre peisaje minunate, dorind să vizităm așa numita Catedrală a Pădurenilor din Ghelari.

Zona a fost colonizată cu maghiari romano-catolici care au preluat biserica ortodoxă existentă dinainte de 1700 în locul „Valea Caselor”. Ortodocșii s-au adunat timp de 40 de ani în șura unui țăran. În 1770 un nobil român calvin a construit în zona din „Deal” Biserica „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” ca mulțumire pentru vindecarea soției sale de cancer în urma unui Sfânt Maslu slujit de preoții ortodocși. De-a lungul timpului biserica a suferit mai multe modificări și reparații, ultimele în 2005 și 2010. În interior pereții de lemn au fost decorați cu picturi reprezentând Săptămâna Patimilor în care ostașii care-l batjocoreau pe Isus purtau hainele popoarelor care au asuprit Transilvania.

În 1939, lângă ea a început construcția unei noi biserici imense (47 metri lungime, 21 metri lățime, 47 metri înălțime), cu 7 turle, cele două din față înalte de 47 metri. Pentru Biserica „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” și „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” materialele au fost aduse cu trenul până la baza dealului apoi urcate cu carele trase de boi sau erau transportate cu trenul prin galeriile de mină, apoi cu un funicular, descărcate și transportate cu căruțe până la locul construcției.

Costurile au fost suportate de minerii din zonă și lucrătorii din Combinatul de la Hunedoara cărora, după spusele localnicilor, li se oprea lunar un procent din salariu, de către localnici care au ajutat cu muncă, bani, alimente și pelerini. Construcția a fost oprită între anii 1945-1955 datorită instaurării comunismului dar a fost reluată și, pentru o mai buna desfășurare a lucrărilor, în 1958 a fost construită o șosea pentru a lega localitatea Ghelari de orașul Hunedoara.

Pentru a ajunge la cele două biserici alăturate au fost construite scări pavate cu marmură mărginite de stâlpi cu felinare. Din loc în loc au fost postate statui și bănci pentru relaxare. Era seară și speram să mai găsim biserica deschisă. Prin amabilitatea doamnei responsabilă cu încuierea bisericii am primit câteva minute pentru a vedea interiorul.

Cupola de la intrarea în biserică a fost realizată din mozaic. Cei 4.000 de metri pătrați din interior au fost pictați de cinci pictori timp de 7 ani (1960-1967). Iconostasul și toate picturile au fost poleite cu foiță de aur, în total folosindu-se peste 4 kilograme de aur și sculpturile au fost realizate din lemn de stejar.

Frescele au fost executate în stil „buno fresco”. Dacă priveai un sfânt pictat acesta te urmărea în orice direcție te deplasai.

Construcția a fost finalizată în 1970 iar sfințirea bisericii s-a făcut în 1973. Până în 1977, datorită exploatării miniere din zonă, terenul de sub biserică s-a tasat și clădirea a început să se avarieze. Doar în 1988 s-au efectuat lucrări de consolidare. Pentru susținerea bazei s-au forat găuri și s-a injectat beton.

Pentru comoditatea credincioșilor a fost dotată cu scaune, existente în alte biserici creștine dar întâlnite foarte rar în bisericile ortodoxe.

Am plecat uimită și contrariată de ceea ce văzusem. O BISERICĂ enormă în mijlocul munților construită în perioada comunistă ?!?

Citește și Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Castelul Huniazilor județul Hunedoara

Publicat pe 17 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

La parcarea aflată la intrarea spre Castelul Huniazilor (Corvinilor) am ajuns după nici 1 kilometru din centrul vechi al orașului Hunedoara . Era arhiplină și negăsind loc ne-am învârtit pe străduțele din apropiere unde cu greu am parcat deranjând un cățel.

Castelul Huniazilor din Hunedoara este o cetate medievală înscrisă în „top 10 destinații de basm din Europa” și una dintre cele șapte minuni ale României. A servit ca punct strategic militar și ca reședință a familiei Corvinilor. Este situat pe o suprafață de 7.000 de metri pătrați cu două poduri, două terase, opt turnuri și 42 de încăperi.

În 1409 regele Sigismund de Luxemburg i-a dăruit lui Voicu Hunyadi o cetate ridicată anterior de Carol I al Ungariei pe o stâncă lângă pârâul Zlaști. Fiul acestuia, Ioan de Hunedoara (Janos Hunyadi), voievodul Transilvaniei (1441-1456), pe locul cetății a început construcția unui castel în stil gotic cu turnuri, bastioane, balcoane sculptate în piatră, săli pentru ceremonii și sărbători, în jurul unei curți interioare.

Fiul său, Matei Corvin, devenit rege maghiar din 1457, a extins castelul. Au fost adăugate turnuri și săli, pentru consolidarea fortificației s-a dublat peretele. În 1480 lucrările s-au oprit. Din proprietatea Corvinilor trece în cea a familiei Torok (1526-1618), apoi a familiei principelui Bethlen care a îmbunătățit imaginea lui cu elemente renascentiste, s-au construit Palatul Mare, două turnuri și a fost adăugată curtea externă care a fost folosită pentru depozitare și administrație.

În anul 1724 castelul a trecut în proprietatea statului maghiar. În 1784, în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan nobilimea locală s-a refugiat în castel, aceasta fiind ultima funcție de apărare militară. În decursul timpului castelul a fost avariat în cinci incendii ulterior reconstruit de autoritățile austro-ungare apoi de cele române. Din 1918 a intrat în patrimoniul Ministerului Cultelor Române. Muzeul Castelul Corvinilor Hunedoara s-a aflat pana în anul 1990 sub tutela Muzeului Civilizației Dacice și Romane Deva, apoi sub coordonarea Primăriei Hunedoara ca instituție independentă. În decursul timpului, fiind neglijat, castelul a început să se ruineze. Ceea ce se vede azi este rezultatul unor restaurări și reconstrucții care nu au urmat modelul original. Ultima renovare a castelului a fost în anul 2010.

Am trecut spre castel pe un pod de lemn susținut de patru piloni masivi de piatră, peste pârâul Zlaști, pod care pe vremuri era retractil în preajma porții. La intrare se afla Turnul Porții de Vest cu formă rectangulară, înalt de 22 metri, cu trei niveluri de apărare prevăzute cu spații de tragere. În secolul XVIII s-a deschis o intrare și a fost transformat în Turnul Nou de Poartă. În partea stângă era Turnul Buzdugan, înalt de 30 de metri, cu un nivel de apărare susținut pe console și pictat cu motive romboidale.

Am cumpărat biletele de intrare la ghișeul aflat în pasajul prin Poarta Nouă. Din curtea interioară am ocolit turnul și am coborât într-o terasă din care se vedea o parte din oraș.

În cealaltă parte se întindea podul pe care intrasem.

Am revenit în curtea interioară mărginită în partea de nord de Aripa Matia cu Loggia Matia care a fost construită de meșteri italieni cu două terase suprapuse și decorată cu fresce laice care, în patru scene, arată cum s-a dobândit stema familiei de către Ioan de Hunedoara. Restaurarea din anii 1956-1968 a redat modelul inițial, în stil renascentist, construcția fiind printre primele în acest stil în Transilvania.

Am urcat la etaj și am vizitat Camera de Aur în care erau etalate obiecte din Muzeul Castelului Corvinilor Hunedoara.

În interiorul Turnului Porții erau fostele camere de zi ale doamnelor castelului, amenajate în secolul XVIII.

Tot la acest etaj se afla și fostul dormitor al regelui Matei Corvin.

Din Loggia, printr-o scară interioară am intrat în latura de est a castelului unde se afla Capela cetății (1446). Inițial a fost o capelă mică cu hramul Sfintei Maria. Primind acceptul Papei Calixt al III-lea, în locul ei Ioan de Hunedoara a amenajat o altă capelă cu hramul Sfântului Ioan Botezătorul, patronul său spiritual, urmând să fie și locul său de veci. Aceasta nu s-a întâmplat deoarece a devenit un personaj important, guvernator al Ungariei, voievod al Transilvaniei și a fost înmormântat în capitală, la Alba Iulia.

Am pătruns în aripa de vest a castelului, Palatul Mare, pe o scară interioară în spirală pe portalul căreia se afla stema familiei Corvin. Am ajuns în Sala Dietei, un spațiu destinat ceremoniilor, construit în stil gotic târziu cu un șir de coloane octogonale situate pe axul central.

În secolul XVIII proprietarul Gabriel Bethlen a demontat elementele gotice din piatră și a compartimentat sala pentru diferite utilizări. Ulterior sala a fost refăcută după planul celei inițiale.

Am traversat sala și pe o altă scară am ajuns la Turnul Capistrano (1440-1444). Inițial a fost un turn circular cu două niveluri de apărare. În timpul lui Ioan de Hunedoara nivelul superior a fost transformat într-o chilie pentru călugărul franciscan Ioan de Capistrano (1386-1456). În interior singura piesă care a rezistat timpului a fost șemineul gotic, singura de acest gen care a supraviețuit în regiunile care au făcut parte din Regatul medieval al Ungariei. De acolo se putea urca la al doilea etaj al Palatului sudic unde se aflau camerele ce au fost folosite ca birouri pentru Administrația minelor de fier din munții Poiana Ruscă în secolul XVIII.

Am coborât în curtea interioară și am intrat în parterul Palatului Mare unde se afla Sala Cavalerilor, o sală aflată situată sub Sala Dietei, având aceleași dimensiuni. Era împărțită de coloane din marmură roșie pe capitelurile cărora erau postate stemele nobiliare ale familiilor Corvin și Anjou. A fost folosită ca spațiu de servit masa în ocazii festive, ca loc de întâlnire a nobililor și conform unei legende ca sală de judecată. Acuzatul era așezat într-un jilț pus peste o trapă deasupra unei catacombe. Dacă era vinovat, trapa se deschidea și acela se prăbușea.

În alte încăperi ale parterului se aflau o serie de exponate de tehnică militară din secolele XIV-XIX și trofee de vânătoare.

craniu de urs și craniu de vulpe

Ne-am îndreptat spre partea de sud-vest unde se afla un ansamblu de apărare format dintr-o galerie și un turn.

Pentru a ajunge în turn am traversat Galeria Nje Boisa, un spațiu închis, îngust, legat de castel printr-un pod de lemn susținut de 9 pilaștrii înalți legați prin arce semicirculare.

Turnul Nje Boisa (1446-1456), denumire care în traducere din limba sârbo-croată înseamnă „Nu te teme”, era rectangular, prevăzut cu patru nivele de apărare.

Ne-am întors prin galerie și prin ferestrele ei mici am văzut Turnul Pustiu, un turn cu două niveluri de apărare, asemănător Turnului Capistrano și Turnului Toboșarilor, cel din urmă având în plus elemente decorative geometrice.

A suferit în urma unui incendiu (1854) și a fost restaurat între anii 1956-1968.

Latura de sud a castelului sau aripa Zolyomi a primit denumirea de de la familia care a deținut castelul în a doua jumătate a secolului al XVII. Era formată de o clădire cu trei niveluri, Palatul Administrativ, cu locuințe și încăperi cu alte utilizări.

Parterul, în care am văzut vechile ateliere meșteșugărești ale Administrației Miniere, a fost construit în secolul XVI. Etajele au fost ridicate în perioada când proprietar era principele Gabriel Bethlen.

Lângă palat, pe colțul de sud-est se afla Turnul Porții de Est, Turnul vechi de poartă, rectangular, care a fost prevăzut cu două nivele de apărare.

În spatele lui, cu rol de a închide intrarea din exterior, se afla Turnul Alb (1619) spre care se mergea prin niște tunele.

A fost prevăzut cu patru niveluri de apărare. Accesul la nivelele superioare se făcea pe o scară spirală plasată la nivelul bastionului de est.

În curtea interioară, lângă capelă se afla o fântână cu o inscripție pe zidul ei. Legenda spune că a fost săpată de trei prizonieri turci timp de 15 ani până au găsit apa. Le era promis că vor fi eliberați, ceea ce nu s-a întâmplat, astfel ei au inscripționat zidul fântânii cu textul „Apă ai, inimă n-ai.” În realitate traducerea caracterelor vechi arabe (secolul XV) făcută de specialiști este „cel ce a scris această inscripție este Hasan, care trăiește ca rob la ghiauri, în cetatea de lângă biserică”. Era înconjurată de o mare mulțime de turiști care, de altfel, umpleau și terasa de artilerie dotată cu piese de artilerie grea, de unde panorama era minunată.

Am terminat turul prin a vizita închisoarea castelului unde era amenajată camera de tortură. Pe manechine erau simulate diverse metode de tortură care au fost folosite legal până în 1787 când a intrat în vigoare Codul Iosefin prin care au fost interzise. Curtea interioară a fost folosită și ea pentru execuții publice.

Un exemplu ar fi soția nobilului Ioan Torok, proprietarul castelului în secolul XVI, care după o perioadă în care a stat legată de un stâlp situat în curte a fost executată prin baterea unui piron în cap. Legenda motivează actul prin gelozia soțului care fiind mult timp plecat în bătălii a ordonat să fie spionată. Soția, având nevoie de fierar pentru repararea ușii blocate, spionul i-a comunicat soțului vizita unui bărbat. Gelos, acesta a torturat-o apoi executat-o.

Încărcate de istoria zonei am părăsit castelul prin Poarta Nouă.

Vizitarea castelului a fost foarte reușită. Pe drum spre parcare am avut o surpriză pe care a trebuit s-o imortalizez. Ultima fotografie cred că e concludentă.

Citește și Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive categorie: prin țară

O dimineață în Sibiu

Sibiu- trei piețe istorice

Final de excursie în județul Hunedoara

Muzeul Satului Hațegan, sat Peșteana, comuna Densuș, județul Hunedoara

Biserici vechi de piatră din județul Hunedoara

Rezervația de zimbri Hațeg-Slivuț, județul Hunedoara

Mânăstirea Prislop, Silvașu de Sus, județul Hunedoara

Lacul de acumulare Cinciș, județul Hunedoara

Catedrala Pădurenilor din Ghelari, județul Hunedoara

Castelul Huniazilor județul Hunedoara