În județul Harghita, după ce am vizitat Muntele și Canionul de Sare, apoi Salina Praid, am rulat spre sud spre Odorheiu Secuiesc, unde îmi rezervasem cazarea, urmând ca pe acel drum să vizitez câteva obiective turistice.
După 14 kilometri am ajuns în comuna Corund, situată în Depresiunea Praid, cunoscută pentru ceramica cu motive populare creată acolo prin vechiul meșteșug al olăritului. De asemenea în zonă se produc obiecte din lemn, paie, tulpini de rogoz și papură, iască și lână.
Toate felurile de produse sunt etalate de-a lungul comunei, în numeroase locuri amenajate pe marginea șoselei, spre vânzare.
Pe teritoriul administrativ al comunei se află o rezervație geologică pe care doream s-o văd.
Am lăsat mașina la marginea comunei și am parcurs cele câteva sute de metri, pe un drum de țară.
Drumul se termina la intrarea în rezervație, în dreptul Băilor sărate Unicum.
Rezervația Naturală Dealul Melcului (Rakodohegy), întinsă pe 8 hectare, este considerată cea mai mare arie cu aragonit din Bazinul Carpatic. Numele provine de la forma inițială a dealului, ca un melc, formă dispărută după ce a început exploatarea aragonitului. Numele i se potrivește în continuare deoarece aria este locuită de foarte mulți melci.
Dealul a fost remarcat și studiat, încă din secolul XVIII, de László Kővári care a apreciat că are o vechime de 30-40.000 de ani. Se spune că dealurile sărate au fost create din lut de uriași. Unul dintre ei a găurit dealul cu un băț și a ieșit un izvor sărat-calcaros. Din apele lui sedimentele se depun și Dealul Melcului crește.
János Bányai a explicat științific apariția depunerilor care formează dealul (1938). Calcitul și aragonitul se formează prin procesul de precipitare a soluțiilor sărate, carbogazoase, la temperaturi scăzute și cristalizează în crăpăturile travertinului, perpendicular pe ele. Dimensiunea cristalelor crește ajungându-se la unirea celor două straturi de pe laturile crăpăturii și procesul se reia în altă parte.
Depozitele de aragonit apar ca filoane stratificate, intercalate. Filoanele sunt de două tipuri. Unele sunt compacte, multicolore, câteodată formate radial în jurul unei roci sau bucăți de lemn și altele fibroase, arciforme, formate din cristale lungi de 3-7 centimetri, care se aglomerează pe pereții verticali ai rocilor.
Culoarea diferă datorită activității bacteriilor, a prezenței sulfurii de fier, a oxidării fierului, astfel apar nuanțe de alb, gălbui, gri, verzui, ruginii, uneori negre, sub forma unor benzi.
În timp, fără a-și schimba forma, aragonitul se poate transforma în calcit (paramorfoză).
Primul care a studiat izvoarele actualei rezervații a fost Antal Koch (1877). El a observat micile acumulări de aragonit din jurul izvoarelor și creșterea depunerilor (în 6 săptămâni depuneri de 6 mm). Cel mai vechi dintre ele, Izvorul Unicum, „creat de uriași”, iese din stâncă la baza depunerilor de carbonați, apoi se scurge în formă de evantai și formează un con de aragonit albicios. Încă din secolul XIX apa lui a fost folosită pentru băile sărate din apropiere.
În jurul izvoarelor, gazul natural din adâncime iese la suprafață și formează mici vulcani de nămol.
De asemenea, apa infiltrându-se în solul învecinat, la suprafață cresc diverse soiuri de plante adaptate acelui tip de mediu.
Exploatarea aragonitului a început în anul 1911. Se efectua manual, cu ajutorul unor instrumente. Mineralul fiind fragil, nu se putea prelucra prin cioplire, doar prin șlefuire. Mutat la Corund, profesorul ceh Konop Vencel a fondat Uzina de șlefuire a Aragonitului, procedeu prin care au început să se producă, spre a fi comercializate, diverse obiecte decorative și aragonitul a devenit „piatra prețioasă a secuilor”.
Prelucrarea lui a continuat până în anii 1931-1939 când din aragonit au rămas doar urme. Pentru exploatarea de adâncime, în următorii ani s-au amenajat trei perimetre miniere. La începutul anilor 1960 s-a încercat scoaterea lui prin dinamitare, procedeu care a redus debitul izvoarelor aproape de 10 ori.
Din anul 1980 fostele perimetre miniere au devenit arie protejată.
Zăcămintele de sare din Transilvania s-au format în urmă cu 13,5 milioane de ani când zona era acoperită de o mare nu prea adâncă și apa ei, sub acțiunea temperaturilor ridicate, s-a evaporat treptat, formând un strat de sare de aproximativ 400 metri grosime. În decursul timpului s-au depus sedimente care au apăsat sarea. Flexibilă, s-a ridicat în zonele cu breșe, sub forma unor ciuperci și în unele locuri a ieșit la suprafață.
Praid
După ce am văzut Muntele și Canionul de Sare m-am întors în Praid unde am pierdut cam 30 de minute, o parte din ele la coada pentru bilete, restul așteptând autobuzul cu care urma să mă deplasez în salină.
Salina Praid a fost creată la 40 de metri adâncime sub nivelul minelor vechi (1978-1980) și datorită aerului puternic ionizat, cu umiditate scăzută, o presiune mai mare decât cea de la suprafață, benefic în tratarea afecțiunilor respiratorii, în ea s-a amenajat o Bază de tratament.
Autobuzele salinei parcurg prin subteran o distanță de 1.250 metri până într-un loc mai larg, unde pot întoarce. De acolo, împreună cu restul pasagerilor, am coborât printr-o galerie, pe cele 250 de trepte amenajate, care se terminau la Baza de tratament.
Sarea a fost exploatată începând cu perioada cuceririi romane. În actele vremii exploatarea de la Praid a fost atestată prima dată din anul 1200. A luat amploare în secolul XVIII o dată cu deschiderea minei József (1762). Sub austrieci treptat s-au deschis mai multe mine (Károly și Ferdinand-1787; Párhuzamos-1864), în 1896 prima ocnă din Praid și 2 ani mai târziu, pentru cercetarea părții superioare a zăcământului, s-a creat o galerie, lângă care s-a deschis mina Elisabeta (Erzsébet). Sarea era transportată la suprafață cu ajutorul unor crivacuri trase de cai.
Între anii 1947-1949 s-a deschis mina Gh. Doja (Dózsa György), perioadă în care, pentru transport, s-a construit o cale ferată îngustă iar din anii 1970, exploatarea fiind mare, sarea a fost cărată cu basculante de 16 tone.
În urma extragerii sării s-au format goluri subterane mari unde temperatura se păstrează constantă, între 14-16 grade Celsius. Cele mai adânci sunt situate la 320 metri adâncime.
Baza de tratament, situată la 120 metri adâncime, se întinde pe mai multe sute de metri lungime. E formată din „camere” cu lățimea de 20 metri și înălțimea 12-15 metri, iluminate electric.
Tratamentul în salină constă în inhalarea aerului sărat minim o oră pe zi, timp de 18 zile, relaxându-se, efectuându-se plimbări sau gimnastică medicală, cu cadre specializate.
Este benefic în principal pentru afecțiunile respiratorii, ca bronșitele alergice, astmul bronșic, dar și în stări de depresie, sau pentru menținerea tonusului SNV.
Spațiul a fost amenajat pentru toate categoriile de vârstă astfel în ocnă există multe posibilități pentru recreere.
Pentru copii au fost amenajate locuri de joacă.
Pe marginile încăperilor au fost așezate mese cu bănci. Există un restaurant, chiar și un internet-cafe.
Pentru evlavioși a fost creată o capelă.
În niște vitrine am văzut etalate metodele și uneltele vechi folosite în extragerea sării.
Primul Parc de aventură din Europa, amenajat într-o salină, se află la Praid. Club Aventura are trasee până la 15 metri înălțime, unele chiar pe stâncile de sare.
Între anii 1991-1994 s-a deschis un nou sector minier, numit după fostul director al salinei, Telegdy Károly.
La revedere Praid ! Chiar m-am relaxat în acea salină.
La revedere Sovata ! În ziua a 5-a a excursiei mele prin țară urma să explorez unele zone din județul Harghita.
După 12 kilometri am ajuns în comuna Praid, renumită pentru salina ei și pentru Muntele și Canionul de Sare, situat la nici 3 kilometri de centrul localității. Am ales să văd prima dată rezervația naturală mai ales că, fiind dimineață, nu credeam că vor fi mulți vizitatori.
Am plătit biletul de intrare, o sumă modică, și am pornit pe traseul, lung de aproximativ 1,5 kilometri, amenajat pentru turiști. Imediat după intrare se află fosta Mină Iosif (József), prima mină de adâncime deschisă în 1762, din care blocurile de sare erau puse în piei de bivoliță și aduse la suprafață cu ajutorul unui crivac tras de 4 perechi de cai. După ce a intrat în proprietatea austriecilor (1787) mina a fost mărită cu 2 camere laterale, mina Carol (Károly) și mina Ferdinand, din care se extrăgea sarea până la o adâncime de 66 metri. Mina veche a funcționat până în 1953. În ea au lucrat mineri veniți din Ocna de Jos și Ocna de Sus. Pentru ei au fost ridicate 25 de clădiri, situate peste galeriile fostelor mine. Datorită infiltrațiilor mari de apă mina s-a surpat și nu a mai fost utilizată.
Rezervația naturală ocupă o suprafață de 66 hectare și acoperă cel mai mare zăcământ de sare din țară, aflat până la adâncimi între 2,7-3 metri. Încă din Cuaternarul târziu pârâul Corund a săpat în stâncile versanților, s-a adâncit treptat și s-a format canionul.
Descoperind sarea, romanii au început să o exploateze la suprafață. Golurile rămase în urma săpăturilor s-au umplut cu apă de ploaie, aceasta le-a lărgit și s-au transformat în lacuri, precum cele din Sovata.
Prin formarea canionului s-au separat Muntele de Sare, sub forma unui dom (576 m) și un deal mai mic (Corbul Mic-Kisholló). Urmând itinerarul am trecut pe lângă diferite formațiuni de sare care, prin eroziunea apei, își schimbă treptat formele. Despre fiecare m-am documentat citind panourile montate în acel scop și o să le descriu în ordinea în care le-am văzut.
Conopidele și draperiile de sare se formează prin erodarea solului, lăsând sarea la suprafață. Picăturile de ploaie o dizolvă și se transformă în mici muchii.
Pe stânca concavă, neexpusă apei, se formează o peliculă sub forma unei conopide.
Pe suprafețele verticale, la limita de unde începe să cadă liber apa, se formează draperiile.
Izvoarele și crustele de sare
La poalele versanților de sare, intermitent, ies la suprafață izvoare cu apă sărată, formează canale și bălți mici care, sub acțiunea soarelui, se evaporă. Sarea rămasă pe sol, pietre, crengi, cristalizează și formează cruste, inițial mici cât bobul de mazăre. Cu cât fenomenul se perpetuează, sarea acoperă suprafețe tot mai mari.
Formațiunile se aflau la o oarecare distanță unele de celelalte. Între ele am urmat cărarea, pe alocuri amenajată cu bare de susținere și podețe.
Dolina de sare și apele înghițite
Dolina de sare este un versant muntos cu o concavitate sub formă de pâlnie prin care apele ploilor se scurg în niște cavități de la baza ei.
În perioadele cu ploi abundente se scurge în subteran unde formează canale și cavități de sare.
O parte din apa ajunsă în subteran revine la suprafață sub formă de izvoare.
Restul apei se infiltrează în subteran, o parte ajungând până în mină, de unde este pompată în bazinele ștrandului din Praid.
În continuare cărarea m-a purtat pe malul pârâului Corund.
După câteva sute de metri am ajuns la lapiezuri, mici culmi formate prin erodarea sării, foarte solubilă, de apa ploilor.
Cu cât ploile sunt mai dese, culmile se ascuțesc și formează o suprafață „țepoasă”.
În momentul cristalizării, pe unele suprafețe de sare se prind impurități, minerale, astfel în final va fi colorată în nuanțe diferite. Putem spune că lapiezurile pot înlocui meteorologii deoarece sarea absoarbe umezeala și se închide la culoare cu 30 de minute înaintea ploii.
În continuare paralel cu pârâul, de data urcând, după câteva minute l-am părăsit și m-am îndreptat spre un alt versant.
Creasta de sare și exploatarea ilegală
Prin erodarea ambelor fețe ale unei stânci se formează o creastă de sare care își schimbă forma în timp, procesul continuând. Măsurătorile afirmă că, începând din anul 1907 până acum, erodarea a continuat cu mai mult de 1 metru.
Din păcate continuă extragerea ilegală, blocurile de sare fiind vândute pe „piața neagră”.
Citind despre canion, la fața locului am căutat urmele galeriei Elisabeta, mici peșteri de sare și canale noroioase, despre care se scria că se mai pot vedea, dar nu am remarcat nimic asemănător.
M-am întors pe cealaltă parte a pârâului unde vegetația era mult mai diversificată.
Un covor roșu, cu flori nemaivăzute de mine, mi-a atras atenția. Era format de Salicornia herbacea (brânca), plantă care s-a adaptat și trăiește în mediu sărat (halofilă).
Pe cealaltă parte a pârâului se vedeau versanții de sare, acoperiți de verdeața pădurilor.
Am ajuns într-o zonă lipsită de vegetație unde se aflau câteva foișoare de lemn. Au fost amenajate pentru cei care folosesc băile cu nămol sărat în scop terapeutic.
Nămolurile se formează mai frecvent prin degradare organică dar există, în cantitate mai mică, și cele formate prin mineralizare, proces care se desfășoară lent. Izvoarele de pe versanți aduc apa în pârâu, împreună cu sedimentele din ea formează argila, astfel poate să curgă la vale fără să se amestece cu sarea care se depune pe fundul lui.
În timpul ploilor torențiale, debitul mare al izvoarelor tulbură apa pârâului, apa devine sărată și peștii, pe cale de a pieri, sunt pescuiți ușor. Când furtunile dispar, apa redevine dulce și ciclul se reia.
Băile de nămol au fost ultimul punct marcat în circuit. De acolo, după ce am traversat pârâul pe un podeț, cărarea m-a condus la ieșirea din rezervație.
Fiind pentru o zi în Sovata, județul Mureș, după tentativa de a călători cu Mocănița, eșuată, m-am întors la Izvorul Sărat și m-am îndreptat spre pădure, unde doream să văd lacurile stațiunii, 6 cu apă sărată, cu o salinitate mai mare de 7 ori ca cea a oceanelor, 2 cu apă dulce, o mlaștină și un lac artificial.
Întrebasem în oraș despre poziționarea Lacului Negru și mi-am dat seama de ce nu știa nimeni să mă îndrume spre el. Lacul sărat, format prin prăbușirea unei ocne (1710), fiind situat într-o zonă umbroasă, a secat și s-a format un strat de nămol sapropelic de aproximativ 2-3 metri adâncime. Până în anul 1989 nămolul a fost folosit în bazele de tratament ale Hotelului Sovata și Lacului Ursu.
Tot urcând lin, am ajuns la Turnul Belvedere, situat la marginea de sud-vest a rezervației naturale.
A fost construit în scop turistic, din bârne din lemn de stejar și brad, îmbinate cu structuri de oțel.
Înalt de 28 metri, poate fi accesat pe o scară interioară în spirală.
De sus se vede panorama munților și a unei părți din oraș.
La turn drumul s-a terminat. Se continua cu o cărare prin pădure, pe care am urmat-o.
Cam 5 minute și am ajuns într-o zonă amenajată cu bănci. Era clar că am găsit primul lac.
Lacul Mierlei, lac sărat, a fost amenajat la începutul anilor 1950, cu o adâncime de 1 metru.
La marginea lui au fost amenajate esplanade și podețe de lemn. Nămolul lui este folosit în tratarea afecțiunilor aparatului locomotor.
De acolo am urmat un drum prin pădure, o cărare amenajată sub formă de trepte, limitate de butuci de lemn.
Trecând un podeț am ajuns într-o zonă întinsă, cu podea și bănci din lemn.
Acolo ar fi trebuit să văd Lacul Șerpilor, un alt lac sărat transformat în mlaștină. Datorită vegetației abundente nu mi-am putut da seama dacă exista sau nu mlaștina.
Mai multe indicatoare te îndrumau spre diferite puncte turistice. Am ales să cobor spre aleea de pe malul Lacului Ursu, ultima porțiune pe trepte din beton.
Într-o dolină, la 60 metri de Lacul Ursu, se află alt lac sărat, Lacul Aluniș. Pe locul lui în trecut a existat o fânață care, prin prăbușirea unei margini a Lacului Ursu, s-a adâncit, formând așa numita „Groapa lui Cristofor”, în care s-a scurs surplusul de apă din primul lac și a format Lacul Aluniș, cu o adâncime de cca. 7 metri, a cărui nămol atinge vara temperaturi de 30-40 grade Celsius.
Depășind lacul, am trecut pe lângă un spațiu amenajat ca loc de joacă pentru copii.
Lacul Ursu, inițial numit Medve, s-a format în timpul unei furtuni, prin prăbușirea unei mine de sare, când s-a creat o groapă, delimitată de fânul adus de apă (1875), pe care ploaia neîntreruptă și pârâurile care cădeau de pe versanții din apropiere au umplut-o. După forma lui, localnicii l-au numit Lacul Ursu (1881). După ce ploile au încetat, soarele a început să încălzească apa sărată din lac care la suprafață (1-2 metri adâncime) a devenit fierbinte și, localnicii îmbăindu-se, au constatat că are efecte terapeutice.
În 1893 latifundiarul Illyés Lajos a adus oameni de știință care să studieze fenomenul de încălzire, numit heliotermie (1901). S-a constatat că apa, adusă în lac de două pârâiașe de pe munte, forma deasupra apei sărate un strat de apă dulce, de 10-15 cm grosime, prin care razele solare treceau și încălzeau apele sărate până la o adâncime de 1,5-2 metri, nelăsând-o să se ridice la suprafață. Temperatura maximă, 70 grade Celsius, a fost măsurată în anul 1898, în următoarele decenii ea scăzând constant (53-57 grade Celsius în anii 1929-1931).
Lacul Ursu a devenit cel mai mare lac heliotermal din Europa și este considerat rezervație naturală. Având proprietăți terapeutice, o dată cu înființarea Stațiunii de Sus, lângă el a fost amenajată o bază de tratament. Pe parcursul anilor salinitatea lui a scăzut datorită aportului crescut de apă dulce și utilizarea în exces, de către tot mai mulți vizitatori care, îmbăindu-se și agitând apa, au dus la omogenizarea straturilor pe verticală.
Pentru aceasta în ultimii ani au fost efectuate lucrări hidrotehnice, zona în care se face baie a fost delimitată de restul lacului prin balize și temperatura a început să se ridice iar. Apa lui este folosită pentru vindecarea reumatismului articular, a altor tipuri de inflamații și a infertilității.
Fiind în zona centrală, pentru a face o mică pauză, m-am îndreptat spre una dintre multele terase unde, fiind arhipline, am avut norocul să găsesc o masă liberă.
Apoi, în căutarea altor lacuri, m-am întors pe aleea aglomerată care urma marginea Lacului Ursu.
coada la bilete pentru intrarea la ștrandul Lacului Ursu
Spre a vedea două lacuri, aflate unul lângă celălalt, după un versant protejat cu gărdulețe, am cotit la stânga.
Lacul Verde a primit numele după culoarea sa și a copacilor înconjurători care se oglindesc în el.
Ocolindu-l pe o latură, am ajuns la Lacul Roșu.
Culoarea roșie se datorează viermișorilor care trăiesc în el și frunzelor colorate care îi acoperă o parte din suprafață.
La capătul lacului se află Muntele de Sare, parte din masivul care se întinde de la Praid la Sovata.
Acolo am văzut pentru prima dată rocile cu exteriorul din sare, sub forma unor creste ordonate.
Uitându-mă mai de aproape, am remarcat că de fapt sarea creează diverse forme bizare, colorate neuniform.
Razele soarelui o fac să strălucească ca niște firișoare și pete de argint.
Știam că în pădure, spre vârful versantului, se afla un foișor. Trebuia să îl văd neapărat așa că de lângă Lacul Roșu am urcat o cărare până la o terasă împrejmuită, dotată cu bănci de lemn.
De acolo am urcat scările amenajate și după 10-15 minute am văzut structura de lemn a Foișorului de sus.
Singuratic, un chitarist își interpreta muzica. M-a acceptat, deoarece nu s-a oprit din cântat. Din nou noroc ! Mai rar poți asculta muzică inedită, privind panorama superbă.
M-am întors la aleea paralelă cu Lacul Ursu și am urmat-o până la Lacul Paraschiva.
Lac cu apă dulce, s-a format în urma precipitațiilor care, neputând să străbată stratul gros de sare, s-au acumulat deasupra.
Pentru a vedea ultimul lac, a trebuit să mă întorc și să ocolesc pe cealaltă parte Lacul Ursu. Apoi am urcat prin pădure pe aleile pietruite amenajate în cadrul proiectului „Drumul Sării”, finalizat în anul 2015, când, fiind imposibilă deplasarea de utilaje în acele zone, totul s-a efectuat manual.
Ajungând la șoseaua asfaltată, am urmat-o spre Pensiunea Tivoli, unde eram cazată. De acolo până la lac mai aveam de parcurs 500 metri.
În 1970, într-o zonă mlăștinoasă de la poalele vârfului Cireșul, cu ajutorul liceenilor din Sovata, a fost creat Lacul Tivoli, cu rolul de a prelua apele meteorice și aluviunile și pentru a fi folosit de cei care nu doreau să facă baie în apă sărată. Fiind la o altitudine joasă și volumul apei crăpând dealurile din jur, pentru că periclita Lacul Ursu, în anii 1990 a fost golit. Problema nu a fost total rezolvată deoarece pârâiașele, formate în timpul ploilor torențiale, au transportat în Lacul Ursu mâlul rămas.
În anii 2010-2011 fundul fostului lac a fost izolat, marginile înconjurate de o pășune în care surplusul de apă se evacuează, apoi a fost umplut cu apă dulce și recreat ca Lacul Tineretului. cu un spațiu de îmbăiere pentru cca. 500 de persoane (4.400 metri pătrați), pentru a diminua numărul celor care folosesc Lacul Ursu doar pentru divertisment. Pe o suprafață de 27.000 metri pătrați s-au ridicat clădirile ștrandului, din grinzi de lemn, pe piloni de lemn.
În pădurea de lângă lac a fost amenajat Parcul de aventură „Adrenalin Plus Sovata” cu 2 trasee pentru copii si 2 trasee pentru adulți. Al doilea traseu pentru adulți se termină cu o tiroliană, lungă de aproximativ 400 metri, care trece peste lac.
Mulțumită că am reușit să văd aproape toate lacurile, m-am întors la pensiune. A doua zi urma să părăsesc Sovata.
Localitatea Sovata din județul Mureș a primit statutul de stațiune în anul 1884. Inițial apele curative au fost folosite de localnici și puțini vizitatori apoi mica aristocrație a început să-și construiască vile (1840) dintre care multe s-au păstrat pe actuala strada Trandafirilor care se întinde între două giratorii, unui situat în centrul stațiunii și altul la intrarea în partea de jos a orașului.
Vila Sovata
Prima baie publică, numită Gera, a fost deschisă în 1876, în apropierea Lacului Negru. În jurul lor s-au construit vile și s-a dezvoltat Stațiunea de Jos.
În acea perioadă, datorită unor modificări geologice, s-a format Lacul Ursu (1875), numit atunci Lacul Medve. Sovata a început să fie vizitată de tot mai mulți turiști și numărul locuitorilor săi s-a triplat (1884-1880).
Vila Sara
S-au construit tot mai multe vile, în 1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi și din 1884 Sovata a fost declarată stațiune balneară.
Hotel Pacsirta cunoscut și ca Vila Gemenii
Între vilele care mărginesc strada, în decursul timpului au fost construite și biserici. Azi pe locul fostei Biserici Greco-Catolice se află Biserica de lemn Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1931-1932) care, pe fațadă, are pictată icoana hramului.
Văzând că apa caldă a Lacului Medve (Ursu) era folosită în scop terapeutic, latifundiarul Lajos Illyés Sófalvi a adus cercetători să studieze fenomenul (1893), motiv pentru care oamenii l-au numit Lacul Illyés.
Apoi moșierul a cumpărat Băile Giera, a amenajat zonele în care se aflau Lacul Negru, Lacul Illyés (Ursu), Lacul Roșu și s-a creat Stațiunea de Sus (1900-1902).
Vila Mureșul
Dezvoltându-se, la începutul secolului XX stațiunea a ajuns una dintre cele mai renumite din Transilvania.
Vila Vânătorului
Deși multe stațiuni s-au degradat, Sovata și-a menținut standardul și este foarte căutată și azi. Normal că în timp pe acea stradă s-au construit și clădiri mai noi, unele pentru cazare, altele funcționând ca magazine sau diverse firme.
După Primul Război Mondial, împreună cu toată zona, Sovata a fost cedată României. Fiind renumită pentru curele cu apă salină, Regina Maria, Regele Ferdinand și Principele Carol al II-lea au vizitat-o de multe ori.
Vila Maria
Pentru că solicitările pentru tratamente au crescut, în anul 1925, lângă Lacul Negru și Lacul Ursu, au fost construite baze de tratament. Anul următor stațiunea a fost electrificată. Din 1929, în Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” , nou construită, vara se țineau slujbe. Din 1948 a devenit Biserică parohială, cu slujbe constante și între anii 1990-1994 a fost executată pictura interioară în „fresco”.
Până în 1939 în stațiune s-au construit cca. 100 de vile. Activitatea a stagnat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior, sub comuniști, vilele și dotările balneare, pădurile și atelierele meșteșugărești au fost naționalizate.
Vila Magdalena
În anii 1960 principalele străzi ale stațiunii au fost asfaltate, pe lângă ele au fost amenajate trotuare și s-au extins, pe tot teritoriul comunei, rețelele de apă, canalizare și electricitate.
După anul 2000, primind autorizații, s-au construit numeroase cabane și case de vacanță private.
Pensiunea „Speranța”
Din anul 2002 a fost deschisă Vila Magistraților.
Vila, formată din corpuri de vile, vechi de 100 de ani, unite și modernizate, a fost amenajată pentru tratamentul funcționarilor din Ministerul Justiției.
Spre capătul străzii am ajuns într-o zonă în care se aflau tarabe unde puteai cumpăra o diversitate mare de obiecte- suveniruri, îmbrăcăminte, vase ceramice, etc., sau consuma produse tradiționale cum ar fi colacii și langoșul unguresc.
Vis a vis, într-o zonă verde de la marginea pădurii, se află Izvorul Maria, numit după actrița Mari Jászai (1850-1926), mare iubitoare a stațiunii.
Strada se termina într-un giratoriu. De acolo, întrebând în stânga și în dreapta, am căutat Lacul Negru pe care, însă, nu l-am găsit.
Știam că în apropierea lui se află Izvorul Sărat, singurul care mai amintește de Băile Ghera, izvor pe lângă care am trecut îndreptându-mă spre oraș.
În apropierea lui am văzut Biserica Unitariană.
Deși comunitatea a existat încă din 1950, biserica a fost construită, pe un teren privat, abia în perioada 1999-2005.
Dacă am ajuns până în acea zonă și aveam timpul necesar, mi-am propus să fac o călătorie cu Mocănița.
Străbătând străzile orașului, după nici 10 minute am ajuns la Gara Sovata, înființată în 1905, după ce linia de cale ferată a fost prelungită până la Praid.
Mocănița este un tren condus de o locomotivă cu aburi care funcționează prin combustia lemnului sau cărbunelui și circulă pe o linie feroviară îngustă. Se spune că și regele Mihai călătorea cu ea de câte ori venea în stațiune. Deoarece acea linie a fost suspendată, mocănița nu a mai circulat timp de 14 ani. Actualul tren, refăcut în anul 2003, este format din 3 vagoane, construite în anii 1953, 1985 și 1991 și o locomotivă cu aburi fabricată în Polonia (1949). În 2011 linia a fost redeschisă pentru a fi folosită în scop turistic.
De la Sovata străbate un traseu de 14 kilometri care trece printr-o regiune montană și are ca punct final localitatea Câmpul Cetății. Ajungând la casa de bilete mi s-a explicat că mulțimea care aștepta plecarea își rezervase călătoria cu 2 săptămâni înainte. Dezamăgită, am urcat într-unul din vagoane, măcar să am ca amintire o poză cu el.
De la gară m-am întors la Izvorul Sărat. Urma să cutreier pădurile, pentru a vedea lacurile stațiunii.
Urma să stau două nopți în Sovata, un oraș din județul Mureș, situat pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluența cu râul Sovata, în depresiunea Praid-Sovata, la poalele dinspre sud-vest ale Munților Gurghiu, la o altitudine de 475–530 metri.
Aveam rezervarea făcută la una dintre multele vile private care funcționează în scop turistic în stațiune, Vila Tivoli.
Vila, situată într-o zonă mai retrasă, se găsea la aproximativ 1 kilometru de centrul stațiunii.
Mai era puțin până se însera așa că după ce m-am primenit am străbătut aleile pădurii, îndreptându-mă spre zona centrală unde urma să iau cina.
Pe drum am început să-mi creez un itinerar pentru a doua zi. Știam că zona este cunoscută mai ales datorită zăcămintelor de sare care au fost prelucrate încă de pe vremea romanilor, prezența lor fiind demonstrată de castrul roman de la Sărățeni (106 e.n.), descoperit prin săpăturile arheologice, la 8 kilometri de Sovata.
Romanii practicau mineritul de suprafață. Săpau gropi concentrice, pe diferite niveluri, până la adâncimi de 40 de metri. Inundate de apă, se săpau alte gropi, până la 12-15 metri, de unde scoteau sarea pe niște punți alunecoase și o depozitau. Groapa respectivă era abandonată și se reîncepeau săpăturile pentru o altă groapă. În timp gropile s-au umplut cu apă și au format lacuri.
Actual în Sovata există 9 lacuri pe care doream să le văd. De asemenea strada cu numeroasele vile de epocă, multe păstrate până azi în forma originală.
În secolele XI-XII zona a fost ocupată de secui. Stabilindu-se acolo și primind de la Voievodul Transilvaniei, Majláth István, dreptul de a comercializa sarea (1536), au creat un sistem de transport terestru și unul pe râul Mureș, până la confluența cu Tisa, care a fost numit „drumul sării”.
Exploatarea de sare era păzită de paznici care au primit de la Principele Báthory Kristóf diferite privilegii (1578). Încă din acea perioadă Sovata era renumită pentru apele sale cu salinitate crescută, folosite atunci de localnici pentru tratarea diferitelor afecțiuni și mai ales de femei, contra sterilității.
Prima atestare documentară a localității, numită atunci Szavata, datează din 1602. Pe tot parcursul istoriei sale nu a fost locuită de prea multă populație. De abia în anul 1952 a primit statutul de oraș.
De dimineață am pornit la drum. Am făcut un mic ocol pentru a vedea ce a mai rămas din fostul Conac Bernády György, construit de farmacistul, ajuns primar în două perioade (1902-1913, 1926-1929), cunoscut pentru transformările benefice făcute în Sovata.
Conacul a rămas în proprietatea familiei până în 1946 când a fost vândut unui evreu din București. După doi azi, naționalizată, a intrat sub administrația Întreprinderii Balneare de Stat care nu a îngrijit-o și clădirea s-a ruinat.
Din 1990 a fost introdus pe lista monumentelor istorice. Prin retrocedare a intrat în posesia urmașilor, o familie în vârstă care locuiește în afara granițelor țării. Tot ce am găsit la fața locului a fost intrarea la conac, un gard și o poartă de lemn sculptat cu motive florale, inscripționată cu date istorice.
Paralel cu șoseaua m-am îndreptat spre centrul stațiunii. În stânga mea se înălțau câteva hoteluri, construite în perioada 1960-1980, cu baze de tratament.
În dreapta, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus”.
A fost construită în perioada 1937-1939 și renovată între anii 1979-2004.
Încă câteva minute și am ajuns în centrul stațiunii, marcat de un giratoriu din care se desprindeau două străzi, aproape paralele.
Pe dreapta se aflau multe terase, tarabe cu suveniruri, etc. De acolo am văzut „emblema” stațiunii, Lacul Ursu.
Pe stânga, în fața Centrului de Informare Turistică, erau aliniate trăsuri cu cai în care, conducătorii atelajelor, în ținută de epocă, așteptau clienții dornici de o plimbare.
În spațiul dintre cele două străzi vizitatorii se relaxau în Parcul Petőfi Sándor, amenajat cu rondouri de flori, bănci și o fântână arteziană centrală.
Am hotărât să mă deplasez pe strada care pornea din dreptul Centrului de Informare Turistică, stradă mărginită de vilele de epocă, construite din lemn, în stil tipic alpin. Pe partea stângă, în fața Hotelului Danubius, rondourile pline de flori și băncile de relaxare, situate pe locul fostei Grădini Rhédey, formau actualul Parc Nicolae Bălcescu, în care era postat și bustul acestuia (1991).
În a patra zi a excursiei mele prin țară, după ce am vizitat orașul Târgu Mureș, am pornit să explorez zona înconjurătoare, seara urmând să mă cazez la Băile Sovata. Pe drumul spre Reghin, la aproximativ 7 kilometri, este situată comuna Sângeorgiu de Mureș. Într-un document din anul 1880 se menționa că în fântânile din localitate s-au găsit ape sărate cu proprietăți terapeutice.
Imediat după aceea a fost creată o stațiune balneară (1900) în care era folosit nămolul mineral terapeutic și, în două bazine, apele minerale clorurate, sodice, iodurate, hipotone. Era dotată cu cabine, un restaurant și un parc.
La jumătatea secolului XIX în comună exista un castel fortificat, reconstruit în 1870, la ordinul lui Albert Máriaffy. Fiul său, Lajos III, a decorat interiorul, l-a mobilat luxos și l-a înconjurat de un parc, întins pe 68 de hectare, cu specii rare de arbori și un mic iaz.
Intrarea în Castelul Máriaffy se făcea printr-un pridvor mare cu acoperișul susținut de stâlpi. În partea dinspre râul Mureș fațada prezenta la parter un alt pridvor, cu o boltă susținută de arcade și la etaj o terasă mărginită de stâlpi cu capiteluri corintice. Ambele fațade erau prevăzute cu câte un balcon. Deasupra celui de pe fațada posterioară se afla blazonul familiei. Naționalizat (1948), a fost folosit de Gospodăria Agricolă de Stat, după 1989 a intrat în administrația Ministerului Culturii apoi a fost urmașilor contelui. În toată acea perioadă conacul, părăsit, s-a deteriorat treptat. În anul 2010 a fost cumpărat de Primăria comunei care, pentru a-l putea introduce în circuitul turistic, a început un program de reabilitare (2018-2021), din păcate nepăstrând toate elemente originale.
Din fostul parc s-a păstrat doar mică suprafață, aflată azi în administrarea Academiei de Științe Agricole, restul a fost deființat, pe locul lui construindu-se blocuri, stațiunea de cercetare și dezvoltare pentru creșterea bovinelor și unitatea de jandarmerie.
stejar cu vârsta de 713 ani
Pe același drum, la cca. 5 kilometri nord-est, am ajuns în comuna Ernei. Pe câmpia de la marginea ei, Ali pașa, cel care l-a ridicat la rangul de Voievod al Transilvaniei pe Apafi Mihály, și-a ridicat tabăra (1661).
În Ernei s-a păstrat Castelul Balintitt, construit de baronul căruia îi poartă numele la sfârșitul secolului XIX. În stil neobaroc, cu forma literei „U”, avea 18 camere. În el s-au păstrat arhivele și biblioteca cu aproximativ 15.000 de volume ale umanistului maghiar Kovacsóczy Farkas. În anul 1946 aripa nordică a fost demolată, pe colțul din stânga fațadei principale a fost ridicat un etaj unde s-a construit un balcon metalic. După naționalizare (1948) în el a funcționat Școala Generală Ernei.
O dată cu construcția castelului, pe dealul de lângă el a fost amenajat un parc, cu un lac, pe care se făceau plimbări cu barca, două case cu flori și două fântâni. Până azi a rămas doar o porțiune aflată lângă șosea, cu câțiva copaci situați în jurul unui mic lac.
În continuare m-am îndreptat 4 kilometri spre nord unde, în unul dintre satele care aparțin de comuna Ernei, satul Dumbrăvioara, doream să văd un al castel care, din secolul XVIII, a supraviețuit până azi. Castelul Teleki a fost ridicat în stil baroc, cu două aripi (1769-1773), de cancelarul Transilvaniei, Sámuel Teleki. În aripa de nord s-au amenajat camerele familiei, în cea de sud cele ale servitorilor, bucătăria și la subsol depozitul de legume și pivnița de vinuri.
Până în anul 1800, în spatele aripii de nord au fost construite anexele în care a fost mutat personalul și aripa de sud, locuită de aceștia până atunci, a fost transformată în camere de oaspeți. În spatele acelei aripi a fost amenajat un manej care a funcționat din 1825 până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Moștenit de următoarele generații, între anii 1912-1914 nepotul lui Teleki a ridicat un corp central, în stil neobaroc, al cărui interior nu a mai fost amenajat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Castelul rămas nelocuit, în timp s-a deteriorat și postbelic a fost devastat.
În anul 2005 a fost retrocedat urmașilor, o familie din Canada, care l-au închiriat Liceului Tehnologic și din anul 2019 a fost cumpărat de un Prof. Dr. medic cardiolog din Târgu Mureș. Fiind în proprietate privată, deși se afla cineva colo, nu mi s-a permis să intru nici măcar până în curte. Pentru a vedea cât de cât clădirea, deși necivilizat, m-am cățărat pe bordura gardului.
Alt Castel Teleki, unul dintre cele mai frumoase castele vechi din Transilvania păstrate până azi, se află în comuna Gornești. Fiind situat doar la 4 kilometri nord, normal că l-am vizitat. Apoi m-am întors în Dumbrăvioara, am deviat din drumul Târgu Mureșului spre vest, apoi spre nord și după 12 kilometri am ajuns în comuna Voivodeni unde, pe harta topografică militară austriacă, pe locul Conacului Zichy, păstrat până azi, apărea o clădire asemănătoare (1760-1773).
Conacul este format din două clădiri: cea veche, din secolul XVIII și corpul central, format la începutul secolului XIX, care are intrarea prevăzută cu un portic, susținut de coloane, care delimitează un pridvor, la care se ajunge urcând câteva trepte.
Tot atunci, în apropierea lui, a fost construită o clădire longitudinală cu un cerdac prevăzut cu arcade semicirculare.
Azi acea clădire poate fi accesată trecându-se un podeț de lemn.
Curios să vadă ce fac niște arădeni în comună, Primarul mi s-a alăturat și m-a poftit să rămân până a doua zi, când urmau să se desfășoare „Zilele Conacului Zichy”. Am fost nevoită să-l refuz deoarece, în acea seară, aveam cazarea rezervată la Sovata.
Din Voivodeni m-am întors la Târgu Mureș apoi, spre vest, m-am îndreptat spre Sovata. După 40 kilometri m-am oprit în satul Sânvăsii, comuna Gălești, unde, pe deal, se află o biserică veche care se presupune că a fost ridicată în secolul XIV și a fost modificată un secol mai târziu. În grădina ei au supraviețuit doi copaci plantați în secolul XIX ei și lângă ea un stejar cu vârsta de 350-400 de ani.
Biserica Unitariană prezintă elemente din stilurile romanic și gotic astfel pe sanctuarul dinspre est se află un arc de triumf semicilindric cu o fereastră romanică, pe poarta din piatră vestică și pe ușa dintre parterul turnului și sacristie, elemente gotice. Turnul a fost construit între sfârșitul secolului XV și începutul secolului XVI, probabil ca turn de apărare. În el s-au păstrat clopotul mare, de 450 kg (1498) și clopotul mic, de 120 kg (1925). Sub el, într-o sală arcuită, se află mormântul moșierului Sigér Mátyás, decedat în anul 1586.
Biserica și turnul au fost acoperite cu șindrilă. Interiorul a fost pictat cu fresce sub care, la decopertarea unei părți (2009-2015), au fost găsite urme ale unor picturi efectuate în altă tehnică, considerate mult mai vechi. De asemenea s-au păstrat o bancă pictată (1694), pictura de pe coroana amvonului și masa de împărtășanie (1784) și orga construită în 1841.
La exterior biserica a fost înconjurată cu un gard de lemn.
Lângă ea, cândva (nu am putu afla când), a fost postată statuia lui Szent Laszlo (1016-1093).
În drumul spre Sovata, ultima oprire am făcut-o după aproximativ 8 kilometri. În orașul Miercurea Nirajului, pe marginea șoselei, se află Biserica Unitariană. A fost construită în stil eclectic, cu elemente neoclasiciste (1838), pe locul unei biserici vechi (1650), demolată, din care păstrează în interior coroana amvonului (1765).
De acolo până la ținta mea finală din acea zi, Stațiunea Sovata, mai aveam de rulat doar 30 kilometri.
Localitatea Gornești din județul Mureș este situată la 19 kilometri nord de municipiul Târgu Mureș, pe drumul spre Reghin. Acolo se găsește unul dintre cele mai mari și impresionante castele din Transilvania care s-au păstrat până azi, Castelul Teleki.
În secolul XV aparținea unei moșii care împreună cu moșiile Dumbrăvioara, Glodeni și Poarta au fost donate de Sigismund de Luxemburg (1405) familiei Erdélyi de Somkerék. ca recompensă pentru faptele de arme, mai ales în Bătălia de la Nicopole (1396) în care Antal i-a salvat viața.
Fiul său a construit, pe moșia din Gornești, pe malul stâng al râului Mureș, un castel medieval cu cinci turnuri, dreptunghiular, cu o curte închisă la mijloc, în nord și est etajat, menționat într-un document din 1477 cu numele de Castrum Nostrum (regis) Gernyezegh. La etaj s-au amenajat camerele de locuit ale proprietarilor și la parter bucătăria, anexe, locuințele servitorilor (1462-1465). Era înconjurat de un șanț de apărare alimentat cu apă din râul Mureș. Accesul în castel se făcea pe un pod de cărămidă ce se continua cu un pod mobil.
Castelul a rămas în proprietatea familiei până la ultimul său descendent, Erdélyi István, care a decedat în 1642. Neavând copii, castelul și cele 24 de domenii, întinse în 5 comitate, i-au revenit soției sale, Mindszenti Krisztina. Și aceasta murind 4 ani mai târziu, averea a fost confiscată de Regele Rákóczi György care a donat fiului său Zsigmond moșia Gornești, împreună cu alte 6 moșii.
După moartea lui a intrat în posesia familiei Bánffy Erdélyi. Baronul Bánffy Dénes, membru al Consiliului Regal, poseda foarte multe moșii. Fiind foarte lacom, pentru a-și spori bogăția, a intrat în numeroase conflicte. În unul dintre ele, soldat cu o adevărată „bătălie”, participanții au fost arestați și condamnați la moarte. Sub presiunea cancelarului Mihály Teleki de Szek, Apafi a semnat verdictul și Bánffy a fost decapitat (1674) și un an mai târziu moșia a intrat în posesia cancelarului.
Între anii 1686-1687 Teleki a fortificat castelul, l-a extins cu o nouă aripă și l-a înălțat. Turnurile le-a decorat cu piatră sculptată în stilul Renașterii transilvănene. În jurul lui a amenajat grădini cu flori și legume. Nu s-a bucurat însă mult de ele, murind în Bătălia de la Zărnești (1690).
Moșia a fost moștenită de fiul său, contele Teleki Sándor, cel care a sprijinit învățământul reformat, a finanțat colegiile din Aiud și Tg Mureș și a ajutat studenții care studiau în străinătate. Căsătorit cu fiica lui Miklós Bethlen, un adversar al dominației habsburgice (1703), au avut 4 copii. Aceasta murind de tânără, s-a recăsătorit cu Zsuzsanna Nagy de Petk, cu care a avut 2 copii, cel mai mic dintre cei 6 având doar 15 ani când tatăl lor a murit (1754).
În urma sa au rămas 3 domenii care au fost împărțite între cei 3 fii astfel Lajos a primit moșia Glodeni, Samuel moșia Dumbrăveni și László, fiul din prima căsătorie, moșia Gornești. Castelul a rămas încă locuit de familia mamei sale astfel László s-a stabilit pe moment la Țelna. În acea perioadă castelul s-a deteriorat treptat.
După moartea lor, László s-a mutat la Gornești unde și-a propus să ridice un nou castel. În 1772 a demolat vechiului castel apoi a început construcția corpului central, neterminat, deoarece 6 ani mai târziu a decedat. Fiul său József a continuat construcția. În paralel, pe locul dintre șanțul înconjurător și castel a amenajat o grădină franceză cu flori care formau motive din etnografia maghiară (1789-1792) și a construit o seră, „Marea casă a florilor”. A adunat o colecție mare de cărți, manuscrise, etc., pe care o ținea la Târgu Mureș, care, moștenită de fiul său László III, a fost donată Academiei Maghiare de Științe.
Până în 1803 succesorii săi au terminat castelul, construit în stil baroc de Grassalkovich, în formă de „U”, cu subsol, parter, etaj și pod. Fațada pavilionului central a fost decorată cu pilaștri dubli cu capiteluri ionice și ferestre în arc, cu ornamente rococo, deasupra cărora se află câte o altă fereastră, de formă ovală. Superior fațada se termină cu o cupolă pe care tronează un turn cu ceas. Cele două generații sub care a fost construit castelul și-au pus amprenta. Nu se știe exact care dintre ei au înălțat fațada și au ornat-o cu un balcon. Restul fațadelor au fost decorate simplu.
Aripile castelului delimitau o curte mare, orientată spre grădina franceză pe care unul dintre moștenitori, Teleki József al II-lea, a transformat-o într-un parc englezesc.
Fiind un acerb călător, ajuns în Anglia a rămas impresionat de parcurile de acolo, a adus arbori de esență rară, diverse soiuri de flori și a amenajat parcul (1800). La moartea sa (1817) soția a ridicat în parc un monument comemorativ , azi parțial distrus.
Din cei 8 copii, cel de-al doilea, Teleki Domokos, ambasadorul liberal maghiar, director și membru de onoare al Academiei Ungare de Științe, a moștenit domeniul și implicit castelul. În proprietatea lui, domeniul a fost devastat de trupele rusești, venite în ajutorul habsburgilor pentru a înăbuși revoluția (1849). Nici o fereastră nu a mai rămas, podelele au fost rupte, mobila cu mătase furată, tablourile au fost distruse, legăturile de piele ale valoroaselor cărți din bibliotecă rupte și folosite la peticirea curelelor sau șeilor. Ulterior castelul a fost restaurat.
La 10 ani de la moartea sa (1876), pe un deal din apropierea satului, înconjurată de copaci, a fost construită cripta familiei Teleki, o clădire cu fațadă triunghiulară, cu un fronton din marmură albă, cu două capiteluri corintice, la care se ajunge urcând șase trepte.
Castelul a intrat în posesia fiului său Teleki Domokos, un arheolog pasionat care a colindat multe țări. A adunat o colecție de covoare orientale și din zona Transilvania. Pentru o parte din ele, pe coridoarele castelului, a creat un muzeu propriu.
O altă parte a colecției a donat-o Muzeului din Budapesta din care, până azi, s-au păstrat doar puține piese, muzeul fiind devastat în timpul Revoluției Maghiare (1956). De asemenea a creat o bibliotecă cu peste 6.000 de volume.
De la una din vilele familiei din Budapesta contele a adus mai multe statui pe care le-a postat în parcul castelului. Șapte sculpturi reprezentau personaje mitologice ale antichității- Iunona, Neptun, Marte, Venus, Ceres, Bachus și Ganimede, câteva dintre ele, păstrate până azi, sunt postate în galeriile aflate la baza aripilor și în parcul castelului.
De asemenea a dus și patru sculpturi de pitici, caricaturi ale unor personalități și tipuri ale claselor sociale din timpul Revoluției Franceze- Ludovic al XVI-lea, Mirabeau, o figura feminină reprezentând femeile gălăgioase și vindicative din pătura de mijloc a societății franceze și o vivandieră (femeie autorizată în trecut să însoțească armatele unor țări pentru a vinde soldaților alimente și alte articole de consum). Din păcate acele statui s-au distrus în timp.
Interiorul a fost mobilat cu piese în stil Ludovic al XIV-lea. Pereții erau decorați cu motive geometrice și din tavan coborau lustre masive din bronz.
La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost jefuită, o mică parte din cărțile bibliotecii au fost salvate și trimise la Biblioteca Teleki-Bolyai din Târgu Mureș.
Postbelic clădirea a fost naționalizată (1949). După epidemia de tuberculoză (1956) a fost restaurată și transformată în preventoriu TBC pentru copii (1961-1962).
Pe parcursul anilor s-au făcut diverse modificări și renovări, unele ferestre au fost înlocuite, dormitoarele pentru copii au fost pictate, s-a introdus încălzirea centrală, porticul cu ferestre de la parter a fost închis (1991), etc.
Deși ansamblul a fost retrocedat (2006), urmașii familiei l-au preluat abia în anul 2011. Au avut noroc că sobele, candelabrele, tâmplăria și stucaturile originale s-au păstrat intacte. Parțial au refăcut interiorul și în unele încăperi au amenajat expoziții cu picturi contemporane.
Dorind să-l poată restaura și introduce în circuitul turistic, proprietarii, cu ajutorul tinerilor voluntari, au organizat anual „Ziua Castelului”, în care se expune istoria lui și au loc evenimente culturale.
Pentru a-l vizita, am făcut o programare telefonică în prealabil. Deși nu era zi de vizită, personajul care mi-a răspuns a fost amabil și la ora convenită era prezent la intrarea în ansamblul castelului. Nu mi-a cerut nici taxă de intrare dar, la plecare, în ideea adunării de bani pentru restaurare, am lăsat o sumă modică.
Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).
În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.
După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.
Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).
Direcția Silvică
Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.
Direcția județeană- evidența populației
Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.
Casa de Cultură a Sindicatelor
Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.
Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.
În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.
Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).
După Al Doilea Război Mondial cultul a fost interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .
Palatul Primăriei, azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.
Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.
În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.
Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.
La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.
Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.
Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.
În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană, Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.
La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.
În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).
Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.
Ceasul cu flori
Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.
Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.
În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată de Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).
M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.
Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.
Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.
Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).
Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.
Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.
Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807) imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă. În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.
Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.
În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).
În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.
Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.
La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.
În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.
După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.
În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află statuia Episcopului Áron Márton.
Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.
Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.
Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.
Oficiul Poștal nr. 1
Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892 pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.
După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.
Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.
Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.
Orașul Târgu Mureș a fost reședința Scaunului Mureș până în 1876 când scaunele săsești au fost desființate. După ce dimineața am văzut câteva obiective istorice, datate începând cu secolul XIV, am servit prânzul și am continuat vizitarea orașului.
La sfârșitul secolului XVII fosta sacristie a mânăstirii din cetate a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată). În 1718 școala a devenit Colegiul Reformat în care se studiau dreptul, filologia, științele naturii. În colegiu și-au făcut studiile Petru Maior și Gh. Șincai, cunoscuți azi mai ales prin faptul că au devenit membri ai Școlii Ardelene.
În 1786 a fost înființată prima tipografie din oraș care a fost donată colegiului prin testamentul proprietarului ei, un doctor, savant, care susținea educația și științele. După naționalizare (1948) în clădire a funcționat Liceul Maghiar de Băieți și la 400 de ani de la înființare (1957) a preluat numele fostului profesor de matematică, devenind Liceul Teoretic Bolyai Farkas. Tot atunci în fața clădirii a fost postat Monumentul celor doi Bolyai. În 1994 s-a înființat prima clasă cu profil teologic reformat apoi s-a înființat Liceul Teologic Reformat (2000).
În apropierea colegiului, pe una din laturile pieței, se află Biserica Unitariană, o clădire în stil neogotic ridicată între anii 1929-1930. În Transilvania secolului XVI după dezbateri aprinse, Principele Zápolya a fost convins și în cadrul Dietei de la Turda (1568) a emis un edict prin care a permis libertatea cultelor religioase. În acel context episcopul calvinist Dávid Ferenc și-a transferat episcopatul la anti-trinitarism (unitarianism), formând la Cluj biserica unitariană, recunoscută oficial pentru prima dată în lume, rit la care principele a aderat, devenind singurul rege unitarian din istorie.
Între 1557-1568 mulți dintre locuitorii orașului Târgu Mureș au devenit unitarieni. Și-au ridicat prima casă de rugăciune abia în 1869, pe locul căreia se află azi actuala biserică.
Pe aceeași latură a pieței se află clădirea în care funcționează Biblioteca Teleki Bolyai și Muzeul Memorial Bolyai. A fost prima Bibliotecă Publică din Principatul Transilvania.
Inițial a fost un palat în forma literei „L”, construit de Kata Wesselényi (1770).
Neavând urmași, a fost moștenit de o nepoată, soția contelui Sámuel Teleki, fondatorul bibliotecii, care l-a extins cu o aripă și tot atunci s-a delimitat gangul porții de intrare spre bibliotecă (1799-1802).
La etaj se aflau apartamentele proprietarilor, în jumătate de parter cele ale servitorilor, în curtea din spate anexele gospodărești. În cealaltă jumătate de parter a fost amenajată sala mare a bibliotecii și lângă ea locuința bibliotecarului.
Sala mare a fost formată dintr-o galerie și trei nave.
La început biblioteca a fost dotată cu colecția lui Teleki, formată din cărți, dintre care 33 de volume ale Enciclopediei lui Diderot și D’Alambert, lexicoane și publicații ale unor academii științifice din Europa, cărți istorice, de specialitate, în total 40.000 de volume.
Apoi Farkas Bolyai, profesor de matematică la Colegiul Reformat, și fiul său, fondatorul geometriei neeuclidiană, au donat colecția lor, formată din 80.000 de volume.
Fondul mare de carte fiind oferit de cele două nume sonore ale orașului, Biblioteca le poartă azi numele, Biblioteca Teleki-Bolyai.
După naționalizarea instituțiilor de învățământ religios (1948), când Colegiul Reformat a fost transformat în Liceu de Stat, volumele bibliotecii colegiului au fost transferate în Biblioteca Teleki-Bolyai.
În anul 1937 a fost deschis Muzeul Memorial Bolyai în care sunt expuse obiecte personale celor doi matematicieni, lucrări științifice și, într-un tabernacul, fragmente din craniul lui János Bolyai, extrase și conservate în timpul proceselor de exhumare și reînmormântare în cimitirul reformat (1911).
Vis a vis de Bibliotecă, în fostul Palat Kendeffy, azi funcționează Tribunalul Mureș. Palatul a fost construit de familia căreia îi purta numele (1754), lângă el au fost ridicate anexele și amenajată o grădină. În același an sediul Tabulei Regia, Tribunalul Suprem al Transilvaniei, a fost mutat de la Mediaș la Târgu Mureș unde a funcționat în clădirea Primăriei vechi, din Piața Mare. În 1826, în schimbul a două case centrale, palatul i-a fost cedat ca sediu. Până în 1918 a găzduit Judecătoria și Penitenciarul apoi instituții judiciare.
Laturile pieței sunt ocupate și azi de case de epocă între care Prefectura Veche, numită și „Casa Scaunului” sau „Casa Pretorului” (1744-1746), în care și-a avut sediul Scaunul Mureș, apoi Comitatul Mureș-Turda și azi funcționează un centru de creație artistică.
Casele Domokos și Csiki
Prin stânga Colegiului Reformat am urmat strada Bolyai până la fosta Casă Palffy, construită în secolul XVII de judecătorul Tolnai Janos. Probabil din cauza deciziilor drastice pe care le lua, casa era cunoscută și cu numele de „Casa Călăului”. Între anii 1885-1944 a fost deținută de familia Palffy. Naționalizată, în timp s-a ruinat. La sfârșitul secolului XIX, în timpul amenajării străzii, clădirea a fost reparată și modificată în sensul că arcadele au fost zidite, pe laturile clădirii au fost montate ferestre și accesul la subsol a fost desființat, aspect care i-a conferit o altă denumire, „Cetatea Bufnițelor”. Primăria, în proprietatea căreia se află azi, a restaurat-o (2000) și din anul 2005 în ea funcționează Facultatea de Pedagogie Muzicală din cadrul Universității de Artă Teatrală din Târgu Mureș.
În timpul Revoluției Maghiare (1848-1849) orașul a susținut revoluționarii. În timpul luptelor trupele habsburgice au ocupat Târgu Mureș și în 1854 au reușit să îi înfrângă. În bătălia decisivă mulți generali au fost uciși. În acel loc a fost ridicat Monumentul Secuilor Martiri, azi înconjurat de mai multe spitale ale orașului și clădiri ale Universității de Medicină.
În anul 1876 scaunele săsești au fost desființate, s-au înființat 15 comitate și Târgu Mureș a devenit reședința Comitatului Mureș-Turda.
Excursiile Monicăi 