Orașul Avrig, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea  Avrig din județul Sibiu, oraș din 1989, este situată la poalele munților Făgăraș, pe valea Oltului. Prima atestare documentară  datează din 1367, satul fiind pomenit în cadrul descrierii unei incursiuni în zonă a Domnitorului Țării Românești Vladislav Vlaicu, care urmărea recuperarea Făgărașului și Almașului. Așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind urme de locuire încă din Epoca Bronzului (1.700-800 î.e.n.).

În centrul orașului se află  Biserica Evanghelică Fortificată, inițial construită ca o bazilică romanică, cu turnul în partea de vest (1270-1280), apoi fortificată (secolul XVI), formă în care s-a păstrat până azi.

Într-o clădire din apropierea ei azi funcționează Școala Evanghelică

Începând cu anul 1380 Sibiul a perceput dări satelor românești. Cele din zona Avrigului sunt menționate în registrele Sibiului începând cu 1468, ceea ce demonstrează că satul era populat cu români. Ortodocși, aveau o mică biserică. În secolul XVI  s-au desfășurat mai multe războaie și s-au declanșat epidemii de ciumă, ceea ce a dus la moartea multor locuitori și satele săsești au fost repopulate cu români. Un secol mai târziu localitatea s-a dezvoltat mai ales datorită înființării manufacturii de sticlă suflată cu var, care funcționează și azi ca Fabrica de sticlă Avrig S.A.

Totuși ocupația de bază era creșterea animalelor, în special oieritul. Fiind zonă de tranziție între Transilvania și Țara Românească și oierii neținând cont în ce teritoriu se aflau, începând cu 1721, la ordinul Curții de la Viena, s-a delimitat granița și s-au creat locuri de vamă. Acolo oile erau numărate, se plăteau taxele și ulterior puteau traversa proprietățile fără să plătească alte dări. Una din cele două vămi mari era la Turnu Roșu.

Judecătoria Avrig

Pe locul bisericii vechi, în 1762 comunitatea românească a construit Biserica Ortodoxă „Duminica Floriilor”.

Clădirii i s-au creat ferestre în stil gotic, la exterior, pe una din fațade, patru nișe, deasupra un brâu de medalioane, toate pictate în frescă. Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică. 

În curtea bisericii se află o troiță, postată în cinstea ostașilor români din Avrig căzuți în numeroasele războaie care au avut loc în decursul istoriei.

În cimitirul înconjurător a fost înmormântat Gheorghe Lazăr (1779-1823), personalitate marcantă a orașului. Născut în Avrig, în decursul vieții a devenit pedagog, teolog, traducător și inginer. A înființat prima școală cu predare în română, Școala de la Sf. Sava din București, fiind azi considerat fondatorul învățământului în limba română din Țara Românească.  Pentru a-l onora, în centrul orașului a fost postat bustul său. Există și o Casă Memorială care etalează viața acestuia.

Bustul Gheorghe Lazăr

În timp activitățile s-au diversificat, la sfârșitul secolului XVIII în Avrig existând o moară de hârtie, o țesătorie, pentru care erau formați mulți ucenici.

În 1892 s-a inaugurat calea ferată Sibiu-Avrig și în 1895 cea dintre Avrig și Făgăraș. Numărul populației a crescut, la începutul secolului XX localitatea devenind majoritar românească.

Școala Gimnazială Avrig

În Primul Război Mondial localnicii au aprovizionat trupele române cu alimente și produse din țesătorie (pânză, feșe, etc.). Datorită poziționării satului, i-au putut informa despre amplasamentul trupelor inamice. Din 1921 Avrigul a devenit una din cele 6 plăși create și după reorganizarea administrativă (1968) a fost inclus în județul Sibiu.

Primăria Avrig

Obiectivul principal, pentru care este vizitat orașul, este Castelul Brukenthal, fosta reședință de vară a guvernatorului Transilvaniei (1777-1787), un ansamblu format din castel, orangerie și un parc întins până în lunca Oltului.

Samuel von Brukenthal (1721-1803), un sas născut în Nocrich (azi jud. Sibiu), a studiat la Viena, ani în care a devenit membru al Lojei Masonice din Magdeburg. Dorind egalitatea sașilor cu maghiarii și secuii, care aveau secretariate administrative în Viena, i-a prezentat problema Împărătesei Maria Tereza. Aceasta i-a acordat șansa să înființeze pentru sași unul, apoi l-a desemnat conducătorul lui (1754). În acea perioadă a colaborat cu guvernatorul Transilvaniei, Adolf Nikolaus von Buccow, când au înființat granița militară a Transilvaniei și au schimbat sistemul de impozitare. Mulțumită de aportul său, în 1862 împărăteasa l-a ridicat la rangul de baron.

Înlocuindu-l pe Buccow în funcția de Guvernator al Transilvaniei (1777-1787), funcție din care s-a retras după moartea împărătesei, Împăratul Iosif II neagreându-l, a preluat și construcția începută de acesta la Avrig. În 1779 pe o terasă, aflată la punctul cel mai înalt al satului, a construit un castel, în stil baroc târziu, lângă el două clădiri cu un singur etaj și anexe, toate luând forma literei „U”.

Clădirea cu două niveluri, privind spre parc, cuprindea camerele de locuit, birouri administrative, o bibliotecă și o imensă sală de bal. În castel se organizau serate muzicale și literare.

Colecția de artă europeană a baronului a fost amenajată și în 1790 deschisă publicului. Azi este etalată în Muzeul Brukenthal din Sibiu, înființat în 1817, conform dispozițiilor testamentare ale baronului.

De la castel se putea coborî până în apropierea râului Olt, parcul fiind amenajat cu terase, străbătute de alei, care treceau printre copaci și numeroase specii de plante exotice, azi multe dispărute, pe lângă cascade și curgeri de apă amenajate.   

Parcul cuprindea o grădină olandeză, una franceză, una englezească, cu fântâni arteziene și ruine artificiale, grădini în care se cultivau legume și plante aromatice și un spațiu cu fazani.

O fântână arteziană, care a supraviețuit, se află la capătul unei scări, cu numeroase trepte, care coboară direct de pe platforma cu castelul. A fost creată în stil baroc de un arhitect vienez.

După moartea baronului complexul a trecut din proprietar în proprietar. La începutul secolului XX ajungând în posesia Bisericii Evanghelice, a fost transformat în sanatoriu care, deși naționalizat (1948), a continuat să funcționeze până în anii 2000.

În 1999 a fost preluat de Fundația Samuel von Brukenthal. Sanatoriul desființat, complexul refăcut, azi este deschis vizitatorilor și poate fi închiriat pentru diferite evenimente. Orangeria, construită în perioada 1770-1779, o seră cu numeroase plante exotice, a fost renovată în 2012.

În ea funcționează un hotel și un restaurant.

După ce am vizitat castelul, spre ieșirea din oraș am trecut pe lângă Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, construită din 1993 și interiorul pictat în frescă (2008).

Comuna și Mânăstirea Turnu Roșu, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Turnu Roșu este situată în partea de sud a județului Sibiu, în stânga râului Olt, pe locul unde cândva a existat Marea Eocenica, viețuitoare din ea, pietrificate, fiind găsite de localnici în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea pietrei de var, în locul numit „Lunca lui Cercel”, azi rezervație geologică.

A fost prima dată atestată documentar din 1453, într-o diplomă a Regelui Ladislau I al Ungariei, prin care satul, numit atunci Porcești, împreună cu alte șase sate, au fost incluse în administrația celor Șapte Scaune (săsești).

În 1602 lângă Turnu Roșu s-a desfășurat bătălia dintre oștile Domnitorului Țării Românești Radu Șerban și armata Imperiului Austriac de o parte și cele ale Domnitorului Moldovei Ieremia Movilă unite cu trupele tătarilor și turcilor de cealaltă parte, bătălie câștigată de Ieremia Movilă.

Fiind aproape de graniță și drumul bine apărat, era calea cea mai frecvent folosită  de solii ungari, transilvăneni spre Țăra Românească și invers. De asemenea  iobagii din Ardeal, sătui de munca și birurile grele,  părăseau moșiile, fugind pe acolo.

În secolul XVII Matei Basarab a devenit Domn al Țării Românești (1632-1654), perioadă în care a ctitorit și refăcut numeroase biserici, una dintre ele fiind Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită în Turnu Roșu (1653). Inițial o biserică sală, în stil muntean, ulterior a fost extinsă, când pe locul altarului s-a realizat un naos, în vest s-a construit tinda, pictată în frescă și deasupra ei s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil gotic (1750). Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică (1755). Deteriorat în timp, a fost văruit.

De la vechea biserică s-au păstrat naosul și pronaosul vechi, care formează actualul pronaos. Pe fațada de nord au fost reprezentați ctitorii ei, Matei Basarab și Doamnei Elina.

În apropierea bisericii se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, dezvelit în 1959.  

Numele localității, Porcești, a fost schimbat în cel actual, Turnu Roșu, începând cu anul 1966.

Căminul Cultural „Regele Mihai I”

La aproximativ 3 kilometri de comună, în munți,  se află Mânăstirea Turnu Roșu „Adormirea Maicii Domnului”. La ea se ajunge străbătând un drum pietruit care, pe porțiuni, urmează cursul pârâului „Valea Caselor”.

În 1601 pe locul, numit atunci „Curechiuri”, s-a înființat prima mânăstire. De la ea s-a păstrat un pomelnic în care apar numele a șapte călugări. A rezistat până în 1761, când a fost distrusă de generalul austriac Adolf von Buccow, perioadă în care  Împărăteasa Maria Tereza dorea catolicizarea teritoriilor deținute. În secolul XIX, pe locul vechii mânăstiri, localnicii au construit o mică biserică (1850). Deși era greu accesibilă, pe cărări de munte, în timp a devenit loc de pelerinaj.

Sub comuniști, pentru a se îngreuna accesul la ea și pentru a o ascunde, în jurul bisericii au fost plantați numeroși brazi. Lăsată în paragină, după 1989 a fost reparată și pictura refăcută în stil bizantin. Azi este inclusă pe lista monumentelor istorice.

Lângă ea, cu ajutorul enoriașilor, preotul din Turnu Roșu a construit o clădire pentru chilii, apoi o clopotniță și din 1994 s-a reînființat mânăstirea.

Obștea de călugări a avut o viață grea. Neavând apă, o cărau de la distanță mare (800 metri), iluminatul se făcea cu lumânări, probleme rezolvate în anul 2004, când s-a construit o conductă de apă și s-a introdus curentul electric. 

În 2009, în cadru festiv, Mitropolitul Ardealului a pus piatra de temelie a viitoarei Biserici „Adormirea Maicii Domnului”.

La demisol a fost amenajat paraclisul „Sf. Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei” în care, și azi, se oficiază slujbele.

Pentru a-l vedea, am fost însoțită de o enoriașă. Dorind să fotografiez, a trebuit să duc muncă de lămurire, personajul fiind atât de rigid încât, fără permisiunea „superiorilor”,  nu știa dacă să-mi permită sau nu.

Nu voi înțelege niciodată cum poate dăuna fotografierea unor clădiri, mai ales dacă nu sunt deteriorate…

M-am întors la Turnu Roșu și m-am îndreptat spre nord, urmând aproximativ cursul râului Olt. După 10 kilometri am ajuns la Centrala Hidroelectrică și lacul de acumulare Racoviță. Au fost amenajate pe râul Olt începând cu anul 1990. Lacul îndiguit, malul stâng 14,7 kilometri și malul drept 4,6 kilometri, se termină într-un masiv muntos din zona localității Bradu.

Barajul s-a realizat după anul 2006, cu o înălțime de 21,5 metri și căderea apei de 15,5 metri. În paralel  s-a construit hidrocentrala, lucrările fiind terminate în 2013 și complexul inaugurat un an mai târziu.

Lucrările nu au fost gândite și realizate bine. În 2016, pentru remedierea unor defecțiuni, lacul a fost golit. Reumplut, hidrocentrala a rămas nefuncțională, în aval existând două poduri de cale ferată., care nu au fost îndepărtate.

Șelimbăr, Cisnădie și Cisnădioara, jud. Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Șelimbăr,  din județul Sibiu, situată la la 5 kilometri est de municipiul Sibiu, a fost prima dată atestată documentar din 1323, dar localitatea este mult mai veche, fapt atestat de Biserica Evanghelică Lutherană, clădire fără turn, construită în secolul XII, în 1423 transformată în stil gotic. În decursul timpului a fost avariată de luptele purtate acolo (1599, 1656) și ulterior refăcută. În 1804 i s-a adăugat turnul-clopotniță și în 1911 a fost dotată cu orgă.

În 1599 pe teritoriul comunei s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr, în care trupele Voievodului Mihai Viteazul le-au învins pe cele ale lui Andrei Báthory. Pierderile au fost mari, 2.027 de soldați murind, alți 1.000 fiind luați ostateci , 45 de tunuri capturate, dar după victorie Transilvania a ieșit de sub tutela polonilor.

statuia Mihai Viteazul

Până în 1876 a aparținut de Scaunul Sibiului, unitate administrativă a sașilor transilvăneni înființată din sec XIII. În 1856 ortodocșii, minoritari, au construit în cimitirul de la marginea satului o Biserică de lemn, care în timp s-a deteriorat. Finanțată de 50 de familii de români, în perioada 1928-1937  s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire și pictură interioară fiind în stil bizantin. Pictura deteriorându-se, interiorul a fost din nou pictat în perioada 1997-1999.

În apropiere de locul unde s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr se află Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului; Înălțarea Domnului”.

Mânăstirea ortodoxă, de rit vechi, care folosește calendarul iulian, construită începând cu anul 1999, pe banii credincioșilor, este locuită de 12-15 călugări. Acolo își are reședința Preasfinţitul Episcop Evloghie, cel care a renunțat la o carieră în fizică atomică și s-a călugărit.

Complexul este format din Biserică, Paraclis, Altar de vară, o clădire ocupată de chilii, una pentru pelerini, grajduri și unelte agricole, călugării ocupându-se cu creșterea animalelor și agricultură.

La mânăstire pelerinii vin să se roage mai ales la Moastele  Sf. Glicherie, Sf. 14.000 de prunci , Sf. Cottus, Sf. Priscus, Sf. Panaghiotis.

Urmând un drum spre sud, după 10 kilometri se ajunge în orașul Cisnădie. Istoricii presupun că localitatea, numită Ruetel, a fost creată de coloniștii germani (sași), chemați de Regele Ungariei Géza al II-lea Árpád (1141-1161) pentru a apăra granițele regatului împotriva raidurilor cumanilor, pecenegilor, tătarilor, etc., distrusă de mongoli. Prima dată a fost atestată documentar în 1204, într-un document al regelui Emeric al Ungariei.

În centrul orașului se află  Biserica Evanghelică Fortificată, pe care nu am reușit să o vizitez, fiind în curs de reparații și renovare (2022). Prima Bazilică Romano-Catolică, în stil romanic, cu trei nave și un turn deasupra corului, a fost construită de coloniștii sași la sfârșitul secolului XII-începutul secolului XIII, însă prima dată atestată documentar doar din 1349. A fost dedicată Sf. Walpurga (călugăriță benedictină) până la reforma protestantă (sec. XVI).

După atacul otoman (1493) biserica a fost fortificată, dotată cu metereze și înconjurată cu trei centuri de ziduri, între care se aflau șanțuri de apărare, azi astupate. Pe zidurile interioare au fost amenajate încăperi pentru păstrarea proviziilor.

Biserica a fost transformată în stil gotic. Pe locul fostei abside nordice s-a construit sacristia. Absida sudică a fost despărțită de biserică printr-un zid și transformată în trezorerie, „comorile” Tezaurului păstrate, fiind mutate în 1915 la  Muzeul Brukenthal din Sibiu. Turnul-clopotniță, înălțat (59 metri), a fost primul din Transilvania care a fost dotat cu ceas.

În timp biserica a fost avariată, ulterior reparată, modificată, din biserica inițială păstrându-se până azi doar baza. Turnul fiind trăsnit de numeroase ori, a fost refăcut, forma din 1751 păstrându-se până azi, și în 1795 a fost dotat cu un paratrăsnet din cupru, primul din Transilvania.

Ca toate bisericile fortificate din acele timpuri și la cea din Cisnădie au existat mai multe turnuri. La biserică se intra prin Turnul Porții, apoi se străbătea un fel de tunel, în forma literei „S”, creat astfel pentru ca săgețile atacatorilor să nu poată nimeri direct ținta.

În Turnul Slăninei, unde familiile depozitau produsul, intra doar capul familiei și numai duminica. După ce-și tăia porția, pentru siguranță împotriva furtului, ștampila partea rămasă.

În Turnul Școlii, probabil denumit în secolul XVII, când în Ardeal școala era obligatorie, activitatea era continuă, chiar și în timpul atacurilor. Turnul Faurilor de Seceri a fost numit după breasla, cea mai mare producătoare de seceri din Ardeal.

Amintind de reușita Bătăliei de la Șelimbăr, în zona din fața Primăriei orașului, în 2018  a fost postată statuia lui Mihai Viteazul. Pe un soclu înalt, domnitorul călare, cu o mână ține frâul calului și cu cealaltă îndreaptă sabia ca pentru un atac.

În afară de evanghelici în oraș a existat și o comunitate mică de români ortodocși. Neavând biserică, slujbele erau oficiate într-o clădire donată de o familie de șvabi, migrați în Banat. Sub comuniști, datorită industrializării, numărul lor a crescut. În anii 1970 preotul parohiei a cerut aprobarea ridicării unei biserici. Fără autorizație, cu toate opreliștile, în perioada 1984-1899 a construit Biserica Ortodoxă  „Sf. Nicolae”, situată în partea de sus a orașului.

În partea de jos a orașului, din donațiile enoriașilor,  s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf.Treime”, clădire în stil neobizantin, cu un pridvor deschis.  Sub acoperiș, ca un brâu în jurul biserici, s-au creat nișe, pictate cu figuri de sfinți. În perioada 2010-2014 interiorul a fost pictat în frescă.

Nu departe de ea se află  Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”, sfințită în anul 2014.

De Cisnădie aparține administrativ satul Cisnădioara, situat la 4 kilometri vest. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul lui au descoperit urmele unei așezări din perioada La Tène (Epoca Fierului).

În secolul XII dealul din localitate, numit atunci „muntele Sf. Mihail”, împreună cu biserica de pe el, au fost donate de Regele Andrei al II-lea al Ungariei lui magister Gozelinus, un cleric de origine valonă.  Devenind stareț al Abației cisterciene din Cârța, le-a donat acesteia (1223), act în care este prima dată atestată documentar Cârțișoara, ai cărei locuitori au devenit iobagii mânăstirii. Bazilica romanică, situată pe un platou de pe deal, s-a păstrat până azi.

Azi Biserica Evanghelică Fortificată „Sf. Mihail” poate fi vizitată, plătind un cost modic. Se află în mijlocul platoului de pe deal, înconjurată de un zid de incintă.

A fost construită în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul pătrat, ulterior i s-au atașat cele trei nave și absida semicirculară. În a treia fază a fost etajat turnul de nord și, pentru o mai bună apărare, ușa de acces a fost mutată, la ea putându-se ajunge doar pe o scară mobilă.  

Portalul, format din patru arce, sprijinite pe patru perechi de colonete, care se termină superior cu capiteluri cubice sculptate, este străjuit de câte două arcade. Porțiunea de deasupra lui a fost pictată, dar  până azi pictura a dispărut.

Din fostul altar s-a păstrat doar un fragment sculptat, datat din 1425,  care o înfățișează pe Fecioara Maria, azi păstrat în Muzeul Brukenthal din Sibiu.

Zidul din jurul bisericii, înalt de 4-6 metri la exterior și 2-3 metri în interior, a fost prevăzut cu creneluri.

La baza lui au fost create 8 uși din lemn de stejar, care se puteau bloca la interior,  prin care se aruncau bolovani asupra atacatorilor.  

Despre bolovani o legendă spune că trebuiau aduși de fiecare fecior, înainte de nuntă, pentru a-și arăta forța.

Fortificației i s-au construit trei turnuri, turnul de poartă în sud, situat la 5 metri în afara zidului, legat de acesta printr-o punte mobilă, un turn în vest și unul în est .

După ce Abația Cârța a fost desființată (1747), biserica a fost părăsită, apoi a revenit Protopopiei Sibiu. Situația localnicilor nu s-a schimbat, până la mijlocul secolului XIX ei rămânând iobagi.

Sub comuniști biserica a fost folosită de săteni ca depozit, păzit de un localnic, care locuia acolo. Ultimul paznic a părăsit-o în 1963.

În decursul timpului în sat s-a construit o altă biserică, probabil folosită de iobagi. Pe locul ei, păstrându-se turnul gotic vechi, s-a ridicat actuala Biserică Evanghelică C.A. (1764), în stil baroc.

În interior s-au păstrat picturi din secolele XVII-XVIII și orga construită în 1723. În curtea bisericii se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și câteva pietre funerare vechi.

În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. 40 de Mucenici”, construcție nouă, de cărămidă, accesată pe o scară din 21 trepte.

Din Orșova spre nord, pe lângă Dunăre

Publicat pe de
Răspunde

Revenind din excursia în Serbia, după ce am trecut vama la Porțile de Fier I în România, m-am oprit în orașul Orșova, un port la Dunăre din județul Mehedinți.

Primăria Orșova

Judecătoria Orșova

Am parcat lângă intrarea în Parcul General Ion Dragalina și am înaintat pe faleza Dunării.

Monumentul „Dezrădăcinați 1950”

Cum urma un drum lung până acasă, m-am oprit la o terasă pe malul apei, pentru a servi masa de prânz.

Eram doar noi și Dunărea, pe care se vedea insula Pescăruș, loc de relaxare al localnicilor, cu o promenadă lungă de cca. 2.000 metri, pe care însă nu aveam timp să o vizitez.

Deși aveam o variantă mai scurtă, de acolo m-am deplasat paralel cu Dunărea și cu drumul parcurs prin Serbia, dorind să văd câteva ruine și un monument, situate la nivelul fluviului.

La 18 kilometri de Orșova, între Eșelnița și Dubova, în zona Cazanelor Mici, se află Capul lui Decebal, cea mai înaltă sculptură din piatră din Europa și a doua din lume. A fost creat pe un versant care mărginește golful Mraconia, de un sculptor  din Orșova, ajutat de 11 alpiniști și finanțat de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan.

În decursul a 10 ani (1994-2004) s-a folosit peste o tonă de dinamită și cu uneltele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul, barosul, s-a creat chipul lui Decebal. Înalt de 55 metri și lat de 25 metri, fostul rege (87-106) veghează granița țării.

De pe celălalt mal al fluviului, pe teritoriul Serbiei, un basorelief îi aduce aminte că Dacia a fost cucerită de Împăratul Traian, în războiul daco-roman din 105-106. Tabula Traiana, o placă de 4 metri lungime și 1,75 metri lățime, a fost așezată acolo la porunca lui Traian, cinstind victoria asupra dacilor.

În apropierea monumentului, pe malul apei, se află o mânăstire, spre care m-am îndreptat și eu.

În secolul XVI banul Nicola Gârlișteanu, dregătorul regiunii de graniță a Caransebeșului și Lugojului, aflată sub jurisdicția Episcopiei de la Vârșeț, a construit Mânăstirea Ortodoxă Mraconia „Sf. Prooroc Ilie” (1523).

Distrusă în războiul ruso-austro-turc (1787-1792), ulterior a fost refăcută și a funcționat până în 1967 când, construindu-se Hidrocentrala Porțile de Fier, cu lacul de acumulare, a fost demolată. S-au păstrat doar ușile împărătești și o candelă care azi se află la Muzeul Parohial din Eșelnița.

Mânăstirea Mraconia „Sf. Arh Mihail și Gavriil; Sf. Treime” a fost refăcută în perioada 1993-2000, la inițiativa Mitropolitului Olteniei.

Am continuat drumul paralel cu Dunărea, îndreptându-mă spre Svinița.

La 4 kilometri înainte de localitate am parcat pe marginea drumului și am coborât la malul apei, unde se află ruinele unei vechi cetăți, azi inundate.

Cetatea Tricule, sau Tri Kule, a fost atestată din 1419 într-o diplomă prin care regele Sigismund de Luxemburg a predat-o cavalerilor teutoni, pentru o mai bună apărare în fața atacurilor otomane.

În 1443 cetatea apare pe lista obiectivelor militare ale Banatului Severinului. Într-un hrisov din acea vreme se amintește că a fost construită de banul Petru Petrovici cu scop de apărare a granițelor.  Până azi din cetate s-au păstrat două turnuri, restul ruinelor fiind inundate de lacul de acumulare.

După ce am trecut de Clisura Dunării, am oprit la ruinele unei alte cetăți, care a făcut parte din sistemul de apărare antiotoman, creat pe malurile Dunării, Cetatea Drencova (sec. XV). Împreună cu celelalte cetăți, în perioada 1429-1435 a fost sub controlul cavalerilor teutoni. Până în 1457 a fost deținută de familiile nobile Cerna și Bizere, apoi de Ladislau de Hunedoara, cunoscut ulterior ca Matias Corvin. Nu se cunoaște când și cum a fost distrusă cetatea, se presupune că de otomani. Săpăturile arheologice, efectuate pe locul cetății, începând cu anul 1819, au descoperit podoabe și brățări din bronz și argint, săbii, pumnale, vase din metal și o necropolă din secolele XII-XIII, în care se presupune că erau îngropați membrii familiilor princiare.

Ultima oprire a fost în apropierea localității Coronini, pentru a revedea Cetatea Golubac, pe care o vizitasem în dimineața acelei zile. Cetatea Ladislau, situată pe un munte din zonă, o văzusem de pe malul sârbesc.

În mijlocul apei, aparținând teritoriului românesc, marcând intrarea în Clisura Dunării, azi reper pentru navigatori, se află Stânca Baba Caia, o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 metri, numele ei tradus din turcă însemnând Stânca Tatălui (Babacai). Despre ea circulă o legendă care povestește că un moș, zeul Saturn (al agriculturii), și o babă, zeița Gaia (a pământului), se certau mereu despre modalitatea în care se taie iarba, moșul spunând că se cosește și baba că se taie cu foarfeca. Într-una din dispute moșul, pentru a scăpa de babă, a aruncat-o în Dunăre, dar baba și-a menținut părerea, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă, care s-au transformat în Stânca Baba Caia.  

Excursia se încheiase. Se însera și până la Arad mai aveam de parcurs în jur de 220 kilometri.

Situl Arheologic Lepenski Vir, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Situl Arheologic Lepenski Vir se află în defileul Porților de Fier, pe malul drept al Dunării, pe teritoriul satului Boljetin din Serbia. În 1960, pe terenul unui localnic, s-au descoperit fragmente ceramice și în 1967 arheologii au început săpăturile. În regiunea Lepenski Vir-Kladovska Skela s-au găsit aproximativ 25 de foste așezări și peșteri. Se presupune că peșterile au fost locuite de prima populație europeană, de la sfârșitul erei glaciare (aproximativ 20.000 î.e.n.).

Pentru a vedea situl Lepenski Vir, am parcat lângă un restaurant aflat în zonă, apoi am străbătut o cărare, printre modele de case vechi, expuse ca într-un muzeu.

De acolo am înaintat pe un drum forestier, prin pădure și după 5 minute am ajuns la intrarea în sit.

În cele șapte straturi săpate, arheologii au descoperit așezări din diverse perioade, până la cea a ocupației romane. Se presupune că au fost locuite continuu timp de aproape 5.000 de ani.

Datate cu radiocarbon, primele două straturi aparțin mezoliticului (9.500-7.200 î.e.n.), al treilea culturii neolitice Starčevo (6.300-5.500 î.e.n.). Stratul neolitic a fost deteriorat în momentul lucrărilor pentru degajarea fundațiilor unui fost turn de veghe roman.

Inițial așezările au fost populate de vânătorii-culegători. Începând din 7.500 î.e.n. (neolitic) în zona Balcanilor și pe valea Dunării au sosit migranți din Asia Mică. A ajuns și la Lepenski Vir unde imediat au fost asimiliați de populația locală, care a preluat cunoștințele acestora în domeniul agriculturii și creșterii animalelor.

Zona pe care și-au construit casele, un promontoriu înclinat, cu deschidere spre fluviu, avea formă de potcoavă, mărginită de stânci, cu un spațiu gol central, probabil loc de piață și de întâlniri, de unde porneau cărări spre marginea apei. La exteriorul așezării se afla cimitirul. Săpăturile arheologice au descoperit 136 de clădiri și sanctuare.

Clădirile de la Lepenski Vir au o formă unică, cu o bază în formă de trapez, având vârful orientat spre vânt, găsită doar în acest sit. Podelele, din argilă calcaroasă, amestecată cu bălegar și cenușă animală, s-au păstrat până azi. Pe laterale s-a găsit armături din piatră, suport pentru ziduri, care demontrează că acestea erau acoperite. Din exterior casa se asemăna cu un cort. Cea mai mică dintre case are o suprafață de 1,5 m pătrați, cea mai mare 30.

Din neolitic (cultura Starčevo) s-au descoperit case săpate în pământ, pentru a utiliza căldura constantă a acestuia. În porțiunea clădirii, situată deasupra solului, central se afla o depresiune circulară, ca un fel de altar. În spatele casei se afla un mic sanctuar, construit din blocuri masive, dreptunghiulare, de piatră, decorat cu sculpturi, prezentând probabil zeii râului.

Din același material s-a construit și soba interioară, care se continua cu una mai mică, situată la intrare, probabil folosită pentru încălzire și ca protecție împotriva animalelor sălbatice.

Sub podelele caselor au fost descoperite rămășițe din scheletele unor nou-născuți. Adulții erau îngropați într-un cimitir, situat în afara așezării, fapt atestat de rămășițele a 180 de persoane găsite acolo.

Cele mai vechi erau orientate paralel cu Dunărea, cu capul în aval, cele mai noi în poziție contractată. În unele morminte, lângă decedați, s-au găsit și oase de animale domestice, pungi, coliere, probabil îngropate o dată cu ei.

În sit au fost descoperite și numeroase sculpturi, de maxim 60 centimetri lungime, majoritatea situate în altarele caselor, realizate prin spargerea și cioplirea unor pietre rotunde de gresie, de pe malul apei, cele mai vechi datate din 7.000 î.e.n.

Unele sculpturi au fost ornamentate cu modele geometrice, altele șerpuite și împletite, imitând oasele de hering.

Restul sculpturilor prezintă capete umane, cu  sprâncenele accentuate,  nasul lung și gura largă, asemănătoare cu cea a unui pește, poziționate spre Dunăre, ceea ce sugerează că aveau o oarecare legătură cu zeii fluviului.

Fiind doar capete, cercetătorul Srejović a emis ipoteza că în acea perioadă se dezvoltase „cultul capului”, cu ritualuri în timpul înmormântărilor. Craniul masculului era detașat de gât, așezat pe o placă de piatră, acoperit cu pietre zdrobite și îngropat separat de restul corpului. La femeie se desprindea mandibula, de asemenea îngropată separat.

În 1971 situl a fost mutat cu cca. 30 metri mai sus, pentru a se evita inundarea sa, după amenajarea Lacului de Acumulare Đerdap, creat o dată cu Hidrocentrala Porțile de Fier I.

A fost ultimul obiectiv vizitat în Serbia. De-a lungul Dunării am rulat 70 kilometri (cca. o oră) până la Vama Đerdap (Serbia)- Porțile de Fier I (România), pe care am trecut-o lejer, după doar 30 minute de stat la coadă. De acolo mai aveam 23 kilometri până în orașul Orșova.

Cetatea Golubac, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Golubac este situată în nord-estul Serbiei, la granița cu România, pe malul Dunării, la 4 kilometri aval de actualul oraș Golubac, în care am petrecut noaptea.

Ridicată în locul unde fluviul se îngustează pentru a forma defileul, având o lățime de 6,5 kilometri, era un punct strategic din care se puteau urmări rutele terestre și navale.

În timpul reconstrucției din anii 2010 s-au descoperit urmele unei așezări romane, ale unui sistem de canalizare din acea perioadă, deasupra lor rămășițe bizantine și ruinele unei clădiri, folosită de otomani ca hamam.

Cetatea a fost prima dată atestată documentar din 1335, când era ocupată de trupele maghiare, dar este mult mai veche. Fiind râvnită pentru poziția ei, îndexcursul timpului acolo s-au purtat numeroase lupte, trecând alternativ în posesia otomanilor, a maghiarilor și după Bătălia de la Kosovo (1389) în posesia sârbilor. Ulterior deținută de maghiari, Regele Sigismund al Ungariei a donat-o sârbului Ștefan Lazarevici (1403), cu condiția ca la moartea sa să fie returnată, împreună cu cetățile Belgrad și Mačva, ceea ce nu s-a întâmplat.

Otomanii au atacat iar și în Bătălia de la Golubac (1428) Regele Sigismund, împreună cu oștile sale,  erau cât pe ce să fie capturați, dar au fost salvați de Cecília Rozgonyi și, câștingând cetatea, drept mulțumire, regele a donat-o pe viață familiei Ceciliei. Ultimele două cetăți au fost înapoiate, dar comandantul Cetății Golubac, având niște altercații cu regele, a predat-o turcilor. Jocul războiului a continuat, cetatea fiind capturată de otomani.

După Pacea de la Szeged, între maghiari și turci, teritoriul și cetatea au fost preluate de Despotul sârb Đurađ Branković (1444), care a deținut-o până la moartea sa, când a intrat din nou în posesia turcilor (1456). Rapid aceștia au refăcut și îmbunătățit fortificațiile. Cu o scurtă perioadă de timp, în care Regele Ungariei și Croației, Matthias Corvin, a reușit să o captureze, otomanii au deținut-o până în secolul XVII, când au început luptele cu habsburgii, care au reușit în două etape să o cucerească (1688-1690, 1718-1739).

La graniță s-a format Corpul Liber Sârbesc, care a controlat cetatea în perioada 1788-1791 și în timpul primei Revolte Sârbe (1804-1813). După înăbușirea ei a urmat ultima ocupație otomană. Turcii au fost alungați în 1867 și cetatea a fost preluată de Prințul Mihailo Obrenović al III-lea al Serbiei. Per ansamblu cetatea a respins peste 120 de atacuri.

Azi este formată din trei ansambluri, cu un palat, nouă turnuri, două porți, conectate prin ziduri de fortăreață, groase de 2 până la 3 metri, construite în mai multe etape. Cetatea era înconjurată de un șanț, probabil umplut cu apă, în afara căruia se afla un alt zid. În afara cetății se aflau casele localnicilor.

Am intrat în cetate prin Poarta principală (Main Gate), accesată pe un podeț de lemn, deasupra șanțului înconjurător.

Turnul 1, numit Turnul Pălăriei (Hat Tower) a fost construit în partea cea mai înaltă a stâncilor Ridan, cu baza poligonală, etajele superioare circulare și interiorul pătrat. La el se ajunge urcând o cărare îngustă, de-a lungul stâncilor.

Săpăturile arheologice efectuate acolo au descoperit fragmente de ipsos pictate, ceea ce demonstrează că turnul a fost ridicat pe locul unei clădiri mai vechi, pictată în fresco.

Părțile superioară, de pe munte, și inferioară, spre apă, ale fortăreței, au fost legate printr-un zid, care superior se termina în stâncă.

El despărțea cetatea în două, accesul dintre părți făcându-se prin a doua poartă.

Turnul 2, Turnul de Observație (Watchtower) a fost construit în faza inițială, pe marginea unei prăpăstii, deasupra Dunării.

Turnul 3, Turnul apărat de săgeți (Tower defended by arrows), tot parte din construcția veche, a fost numit după cele aproximativ 7.000 de săgeți și vârfuri de săgeți,  descoperite acolo de arheologi. La ultimul etaj având o terasă  cu vedere spre Dunăre și bilele rotunde din piatră, folosite de tunuri, scoase la iveală, au demonstrat că era un turn de pază.

În Turnul 4, Turnul cu Capelă (The Tower with Chapel), situat pe panta dinspre Turnul 3, o clădire închisă, cu bază pătrată și cinci niveluri, la al doilea etaj s-a descoperit o capelă, cu intrarea decorată. Se presupune că etajele superioare erau folosite pentru cazarea armatei.

Turnul 5, Turnul care proteja Palatul (The tower that protected the Palace), ultimul turn de-a lungul zidului, a fost ridicat în a doua fază a construcției, sub domnia despotului Ștefan Lazarevici. Pe lângă rol de apărare, avea și spații de locuit, fapt atestat de rămășițele unor sobe și a unor toalete descoperite de arheologi.

În aceeași perioadă s-a ridicat și Turnul 6, Turn de apărare în fața atacurilor de pe munte (Tower defense against mountain attacks). Ca toate celelalte turnuri,  sub ocupația otomană a fost întărit cu creneluri pentru artilerie și fundația creată cu șase laturi.

Turnul 7, aparținând celei de a treia fază a construcției, demonstrat de două pietre cu cruci și gravuri în limba slavă (sârbă), descoperite  în timpul săpăturilor, a fost situat în partea superioară a fortului exterior. Partea superioară fiind deschisă, denotă că era un  turn de apărare.   

Turnul 8, unul din Turnurile de apărare ale porții principale (Defense tower of the main gate), construit a treia fază, cu etajele de jos închise, se presupune că serveau ca depozit de armament și alimente.

De cealaltă parte a porții, Turnul 9, turn pentru tunuri (Gun Tower), a fost creat în perioada otomană, ca parte din centura de coastă, cu ambrazuri  pentru bateriile de tunuri, situate pe două depozite.

A fost utilizat în principal pentru paza portului, dotat cu cca. 100 de chaika, bărci de lemn cu catarg și velă, folosite de šajkaši,  înarmați cu săbii, sulițe mai lungi, pentru a fi folosite la distanțe mari și săgeți.

Turnul 10, cel mai nou turn, numit și Turnul Alb, cu un singur etaj, legat de Turnul 9 printr-un zid, inițial se afla pe uscat.

După formarea Lacului de Acumulare Đerdap (anii 1960-1970), nivelul apei crescând, turnul a ajuns să fie localizat în apă.

În partea de jos a fortului, în a doua fază de construcție, s-a ridicat Palatul (Palace), clădire cu 3 niveluri și două intrări, azi transformat în muzeu.

O scară adiacentă intrării principale, care conducea la camerele din etajul inferior, inundate de Lacul Đerdap, a fost descoperită de arheologi, săpată în stâncă.

La parter erau amenajate locuința comandantului cetății și diverse încăperi pentru întruniri.

La etaj era cazată garnizoana palatului.

După Primul Război Mondial, pentru a lega Serbia de estul peninsulei Balcanice, a fost construit un drum, care trecea prin ambele grilaje ale fortului. 

Între anii 1964–1972, pe Defileul Porțile de Fier a fost construit un baraj hidroelectric, Porțile de Fier I, cu un lac de acumulare, care a inundat părțile joase ale fortificațiilor. 

Din 1979 cetatea a fost declarată monument cultural al Serbiei. Începând cu anul 2005 a început restaurarea ei. Zona din jurul cetății, întinsă pe 23 hectare, din 2011 a devenit Parcul Național Đerdap. Pentru protejare, drumul care trecea prin cetate a fost închis, fiind înlocuit cu un tunel, creat în afara ei (2015-2017).

Apoi cetatea a fost refăcută, restaurată și în 2019 deschisă vizitării.

De la cetate, pe celălalt mal al Dunării, în România, am văzut Cetatea Sf. Ladislau (St. Ladislau Fortress), situată pe dealul Cula, lângă localitatea Coronini, drum pe care urma să mă întorc acasă.

Celor care doresc să viziteze Cetatea Golubac le sugerez să-și aloce măcar jumătate de zi. Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să ajung acasă, la Arad, am cumpărat biletul de intrare, cu preț mediu, care nu-mi permitea urcarea la turnurile de pe porțiunea stâncoasă, escaladarea durând mai mult.

Cetatea Ram, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Cei 85 de kilometri prin Serbia, între Vršac și Smederevo, i-am parcurs într-o oră și jumătate, de multe ori oprind, pentru a afla direcția (nu cunosc alfabetul chirilic). Era singurul drum mai scurt pe care puteam trece Dunărea, în acea perioadă bacul nefuncționând. Cred că le-am plăcut norilor, pentru că ne-au însoțit o parte din drum, picurând monoton.

Lacul Belocrkvansk

Cetatea Smederevo (Smederevo Fortress) a fost construită în perioada 1427-1439, sub despotul Đurađ Branković. În același secol, cucerită de otomani, aceștia au fortificat-o. A fost grav avariată în Al Doilea Război Mondial.

În momentul în care am parcat lângă zidurile ei, s-a dezlănțuit „iadul”. O vijelie cu ploaie torențială nu mi-a permis nici măcar să întredeschid geamul. Credeam că va trece repede, doar era vară. După 30 minute, timp în care a inundat porțiunile mai joase, vijelia s-a oprit și a continuat să plouă constant. Putând să folosesc ștergătoarele de parbriz, am părăsit Smederevo, sperând că voi ieși pe drum din acel front atmosferic, ceea ce s-a și întâmplat.

Am revenit spre est și după 57 kilometri, parcurși în cca. o oră, când pe ploaie, când pe senin, am ajuns la Cetatea Ram (Ram Fortress), situată într-un cot al Dunării, pe un platou, la 68 metri înălțime. Aici am avut noroc. Imediat după ce am parcat ploaia s-a oprit.

Primele săpături arheologice au fost făcute în 1980., urmate de unele mai ample în perioada 2015-2018, care au scos la iveală, în apropierea cetății, urmele unei așezări fortificate celtice și pe teritoriul ei un mausoleu roman, cu diametru de 13 metri și zidurile de 3 metri grosime, dedicat zeului Jupiter, datat din timpul domniei Împăratului Traian (98-117).  Tradiția orală spune că în secolul V Atilla Hunul a ajuns în zonă.

Prima atestare documentară a cetății datează din anul 1128, când armata bizantină i-a învins în zonă pe maghiari. În secolul XV, deținută de otomani, Sultanul Baiazid II a fortificat-o și dotat-o cu arme de artilerie grea (1483), pentru apărare împotriva atacurilor maghiare.

Legenda spune că sultanul, odihnindu-se pe un covor (ihram) și privind panorama asupra Dunării și teritoriilor îndepărtate, a poruncit construirea cetății acolo, în jurul mausoleului roman, numită Cetatea Ihram. În interiorul ei s-a descoperit un turn închis, fără ferestre, despre care s-a presupus că a fost o moschee.

Intrarea în cetate se făcea prin dreptul Turnului de gardă, situat în sud-vestul fortului.

Fortificația avea formă de pentagon neregulat, cu lungimea maximă de 35 metri și lățimea de 25 metri.

A fost construită din piatră spartă și mortar, la arcade și bolți fiind folosite cărămizi.  

În cele patru colțuri au fost ridicate turnuri cu patru niveluri, unite prin ziduri groase de 2-3 metri. La exterior a fost înconjurată de un șanț larg.

Pe exteriorul zidurilor au fost create locuri de tragere ale artileriei (metereze, creneluri).

Se presupune că cele 36 de tunuri erau deservite de cel puțin 100 de soldați.

În fiecare turn, la etajele inferioare, au fost create ambrazuri (locuri pentru tras cu pușca).

La etajele superioare se ajungea prin interiorul turnului, sau pe o scară exterioară.

Acolo se aflau camerele de locuit, fapt demonstrat de resturi din fostele sobe și ale hornurilor încorporate în pereți, găsite de arheologi.

Pe lângă rolul de apărare, cetatea controla traficul de pe Dunăre și a servit ca port militar. Multe din raidurile spre nord au pornit de acolo, în 1521 otomanii reușind să cucerească zona.

La exterior au fost construite două metereze mici. Pentru a ajunge la Dunăre, se ieșea prin Turnul de gardă și se cobora pe lângă șanțul înconjurător.

Se ajungea pe un platou, de unde coborau scări de piatră, până la port, azi docul feribotului.

După Bătălia de la Mohács (1526), când maghiarii au fost învinși, otomanii au ocupat și teritoriul din nord, de partea cealaltă a Dunării. În decursul timpului s-au desfășurat numeroase războaie între otomani și habsburgi. O dată cu declanșarea Războiului din Crimeea (1786), între ruși și otomani, austriecii au înarmat sârbii refugiați. În Banat s-a înființat Corpul Sârb Liber, miliție din aproximativ 5.000 de voluntari, care a luptat împotriva otomanilor, pentru a uni Serbia cu Imperiul Habsburgic.

După război, otomanii le-au dat sârbilor drepturi de a colecta taxe locale. Apoi au reorganizat armata și ienicerii excluși au ocupat Cetatea Smederevo. Dorind să o stăpânească ca în trecut, au încercat să revoce drepturile primite de sârbi. În timpul conflictului au fost uciși cca. 150 de sârbi, ceea ce a declanșat prima Revoltă Sârbă (1804).

Forțele sârbe au cucerit Cetatea Ram (1806), apoi luptele au cuprins toată țara, între 1804-1817 desfășurându-se Revoluția Sârbă, la finalul căreia Serbia și-a câștigat independența.

Până la mijlocul secolului XIX otomanii s-au retras și au evacuat cetatea. Sârbii au folosit-o ca birou vamal.

În cele Două Războaie Mondiale cetatea a fost grav avariată. În perioada 2017-2019 s-au efectuat lucrări de restaurare, reconstrucție, apoi a fost deschisă vizitării.

În decursul timpului în jurul cetății s-a creat satul Ram. În apropierea ei azi se află Biserica Ortodoxă Sârbă (Serbian Orthodox Church).

Biserica a fost construită în 1839.

În timpul lucrărilor s-au descoperit ruinele fostului caravanserai, cu 24 de încăperi, construit de otomani, singurul care a supraviețuit pe teritoriul Serbiei.

Încă 35 de kilometri, o parte paralel cu Dunărea, și am ajuns în Golubac, unde rezervasem cazarea. Speram ca a doua zi să fie senină. Urma să văd ultima cetate din itinerarul creat, de fapt și cea mai renumită din zonă, Cetatea Golubac.

Orașul Vršac, Serbia

Publicat pe de
Răspunde

Sfârșit de iulie. Week-end liber. Mi-am propus să văd câteva foste cetăți din Serbia. Dis de dimineață din Arad am rulat cei 141 de kilometri până la vama Stamora-Moravița, din județul Timiș. Știam că va fi coadă, Serbia nefiind în U.E., dar nici chiar așa. Trei ore în plină arșiță, fără toalete la nici una dintre vămi…

Încă 15 kilometri prin provincia Voivodina, Serbia și am ajuns în orașul Vršac (Vârșeț), centru administrativ al districtului Banatul de Sud, unde doream să schimb valuta în dinari sârbești, la băncile din Arad nefiind disponibili. Pierzând aproape toată dimineața cu drumul și statul la vamă, am văzut doar o mică parte din oraș, țelul meu fiind cetățile.

Pe teritoriul orașului arheologii au descoperit urme de locuire încă din paleolitic și neolitic. Regiunea a fost locuită pe rând de sciți, geți, daci, apoi cucerită de romani (102-271) și până în secolul VI de huni, gepizi și avari. În secolul al VI-lea s-a așezat obotriții, triburi slave din nordul Germaniei de azi, un secol mai târziu a aparținut Imperiului Bulgar. Bănățenii au fost creștinizați în timpul domniei ducelui Ahtum (sec XI). Când ducele Ahtum a fost învins de oștile maghiare, Vršac a intrat în componența Regatului Ungariei, când documentele maghiare menționează existența Castelului Vrscia, aparținând în secolul IX voievodului român Glad.

În 1425 în localitate s-au așezat familii de sârbi, formând satul care, în secolul XV, era în posesia despotului sârb Đurađ Branković . Unii cercetători afirmă că în 1411 a fost donat despotului de către Regele Ungariei Sigismund, alții că Cetatea Vršac a fost construită de Branković, după cucerirea Cetății Smederevo de otomani.

În 1590-1591 Cetatea Vršac a fost cucerită de aceștia și a devenit sediul autorităților otomane. În frunte cu Episcopul Teodor Nestorović, s-a declanșat o revoltă împotriva otomanilor (1594), care a fost înăbușită și episcopul ucis. Populația  refugiindu-se în Transilvania, Banatul a fost pustiit, dar o parte s-au întors, după promisiunile de pace ale turcilor. Turcii fiind înfrânți, s-au retras, o dată cu ei și musulmanii din sat. Banatul a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic (1716). În acea perioadă a fost construită Catedrala Ortodoxă Sârbă Sf. Nicolae, finalizată în 1728. Apoi au fost aduși coloniști germani, care s-au așezat lângă sat, formând localitatea Werschetz, ulterior cele două așezări fiind unite (1795). În timpul războiului ruso-turc, pentru o scurtă perioadă de timp Vršac a fost ocupat de otomani (1787-1788).

Ulterior revenind sub habsburgi, orașul a început să se dezvolte, activitatea de bază fiind agricultura și viticultura, vinul din regiune fiind și azi foarte căutat. S-a înființat prima cooperativă a artizanilor din Vršac, care a construit Hotelul Concordia (1847). În 1852 a fost cumpărat de municipalitate și până în 1884 în el a funcționat o Școală Generală.  Clădirea a fost extinsă, transformată în stil clasicist modern și din 1896 transformată în actualul Muzeu Orășenesc (City Museum), cu săli de arheologie, istorie, etnologie, arte, etc., cu aproximativ 300.000 de exponate.

În timpul Revoluției Maghiare din 1848-1849 populația germană din oraș alăturându-se revoluționarilor și sârbii austriecilor, s-au iscat conflicte.S-a proclamat Voivodina sârbă autonomă, care a funcționat doar un an. În perioada 1849-1860 s-a format Voievodatul Serbiei și Banatului Temeschwar, care aparținea de Imperiul Austriac și din 1867, după abolirea voievodatului, a rămas inclus în  Județul Temes, în cadrul Imperiului Austro-Ungar.

Judecătoria Vršac (Vršac Court)

În apropierea muzeului se află Biserica Catolică Sf. Mc. Gerhard (St. Martyr Gerhard Catholic Church), numită după fostul Episcop de Cenad (sec. X-XI), fiul Regelui Ștefan I al Ungariei, care a fost ucis în timpul revoltei păgâne de la Budapesta.

Clădirea a fost construită în stil neo-gotic (1860), pe locul unei vechi biserici, devenită prea mică și trei ani mai târziu interiorul ornat cu picturi.

În oraș numărul românilor crescând, în perioada 1912-1913 s-a construit Catedrala Ortodoxă Română Înălțarea Domnului (Romanian Orthodox Cathedral of Ascension).

Din 1918 orașul a făcut parte din nou-înființatul Regat al Sârbilor, Croaților și Slovenilor, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1941-1944) din  Regiunea Autonomă Banat, în zona guvernată de Administrația Militară din Serbia. După ce germanii au fost învinși, în timpul retragerii armatei o parte din populația germană a părăsit orașul (1944). Cei care au rămas, au fost trimiși în lagărele de prizonieri comuniste locale sau au fost torturați și uciși de partizanii iugoslavi. Apoi s-a înființat Republică Socialistă Federativă Iugoslavia (1945-1992), când s-au desființat lagărele (1948) și germanii au primit cetățenie. Totuși rușii au obligat să emigreze mare parte din ei.

Azi Primăria Vršac (Vršac Town Hall), oraș începând cu anul 2016, funcționează într-o clădire în stil neo-gotic, construită în 1859.

Înainte de a urca la castel, situat la marginea localității, am oprit pe dealul Misa, pentru a vedea două biserici, una catolică, cea mai veche păstrată în Banat și una ortodoxă.

După o epidemie de ciumă, catolicii din oraș au ridicat Capela Sf. Rocco, dedicată ocrotitorului împotriva ciumei (1739), în 1782 transformată în  Biserica Catolică Sf. Cruce (Holy Cross Catholic Church).

Biserica Ortodoxă Sf. Teodora (St. Teodora Orthodox Church) a fost construită în 2002, în cinstea  Sf. Teodor Nestodorovic, episcopul ortodox sârb de Vršac, conducătorul Revoltei Banatului împotriva ocupației otomane (1594), canonizat în 1994.

Încă câteva serpentine și am ajuns la o parcare, amenajată lângă un restaurant, capăt de drum pentru mașini. A început să plouă torențial și, stând în mașină, mă gândeam că , dacă am ajuns acolo, ar fi păcat să nu pot vedea turnul. Noroc că a fost o aversă trecătoare.

După 15 minute de urcuș lejer, am ajuns pe platforma dealului Kula (399 metri altitudine), la fosta Cetate Vršac (Vršac Fortress), din care s-au păstrat câteva ziduri și Turnul de observație (donjonul), azi numită simplu Turnul Vršac (Vršac Tower).

Cetatea a fost construită în secolul XV, în două etape, prima fiind partea de est cu metereze și donjonul (turnul de observație), urmată de ridicarea unui turn semicircular, cu două niveluri, având diametrul de 10 metri și înălțimea 8 metri și a zidurilor de apărare.

Avea formă aproximativ dreptunghiulară, cu lungimea de 46 metri și lățimea 18 metri. Pe lângă clădirile militarilor, castel și donjon, în fortăreață a existat și o cisternă de apă, distrusă în momentul prăbușirii zidurilor.

Clădirea principală era situată lângă meterezele sudice. La parter existau două încăperi, una mai mare, folosită  ca depozit de provizii și alimente și una mai mică, în care s-au descoperit rămășițele unui cuptor. Etajul era accesat pe o scară de pe peretele nordic. 

Turnul cu trei niveluri, de 20 metri înălțime, a fost realizat din bolovani, zidiți cu mortar, cu o grosime între 2,5-3,9 metri, având baza patrulateră, de 13,8×11 metri și un acoperiș piramidal, acoperit cu scânduri sau șindrilă.  

Partea superioară a fost prevăzută cu o pasarelă, de 2 metri lățime, pe care se accesau crenelurile. În partea vestică a fost prevăzut cu deschideri prin care, pentru apărare, se aruncau asupra inamicilor pietre sau ulei încins și în partea nordică, cu două găuri de tragere. Etajele erau accesate pe scări de lemn interioare.

Înaintând spre Timișoara, otomanii au cucerit-o și au deținut-o până în timpul Marii Revolte din Banat, când Vršac a fost eliberat. Revolta fiind înăbușită, otomanii au preluat fortăreața.  Lângă intrarea principală, situată în partea vestică,  pentru a o apăra, s-a construit o clădire, care găzduia militari. După Tratatul de la Karlowitz (Carloviț), când s-a semnat pacea între otomani și austrieci,  fortăreața a fost părăsită de militari.

Turnul a fost consolidat în 1894, 1933, în perioada 1965-1966 restaurat, în 2009 refăcut și în 2021 renovat. Săpăturile arheologice efectuate în interiorul fortăreței (1997-2002) au descoperit vase ceramice, de sticlă, 2 vase din bronz, bijuterii, sulițe și vârfuri de săgeți. Din 1948 a fost declarat monument cultural al Serbiei.

După ce am savurat panorama, care cu prindea o mare parte din zonă, am coborât la mașină și am continuat drumul, îndreptându-mă spre Cetatea Smederevo, până unde aveam de rulat 85 kilometri.

Kondoros și Csorvás, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Kondoros, din sud-estul Ungariei, este situat în districtul Sarvasz, județul Békés, la cca. 4 kilometri de Castelul Batthyány-Geist. A devenit sat independent în 1875.

În secolul XVIII se afla la întretăierea a opt drumuri.

În 1740 a fost construit Hanul Csárda (Csárda Fogadó), un complex format dintr-o clădire pentru cazare și servit masa, un hambar și un grajd. În principal era locul de întâlnire a haiducilor.

În secolul XX, ajuns aproape o ruină, a fost recondiționat (1985), apoi amenajat și din 2005 deschis cu Muzeul Csárda și un restaurant.

Pentru a monitoriza haiducii și activitățile desfășurate la castel, loc de vânătoare, dar și de întâlniri politice, vis a vis de han a fost construită o cazarmă militară (sec. XIX), în care azi funcționează Primăria Kondoros (Kondorosi Városháza), situată în centrul orașului.

În fața ei se află Monumentul Eroilor (Hősök Emlékműve), un husar, în ținută militară, cu arma în mână. A fost ridicat pentru cinstirea eroilor din Primul Război Mondial, ale căror nume au fost inscripționate pe piedestal. În 1993, lateral de statuie, s-au postat plăci, cu numele celor decedați în Al Doilea Război Mondial.

Pentru a vedea cele două biserici din oraș, am urmat strada centrală.

Am trecut pe lângă un alt monument, postat în 2010, amintind de Asociația de vânătoare Alfoldi (Alföldi Vadásztársulat), înființată în 1850, pe o placă fiind scrise numele celor 56 de ctitori. 

Biserica Romano-Catolică Fecioara Fructului (A Gyümölcsszűz Római Katolikus Templom) a fost construită inițial cu un turn de lemn (1884) și din 1894 a devenit Biserică Parohială. Ulterior a fost refăcută în stil romantic târziu, forma actuală, când i s-a ridicat un turn din piatră și interiorul a fost ornat cu sculpturi, realizate în a doua jumătate a secolului XVII, aduse dintr-o biserică de la Budapesta.  În 1938, la 900 de ani de la moartea Sf. Ștefan, interiorul a fost pictat în frescă și în 1942 pe turn au fost postate sfera și crucea. Biserica a fost renovată în 1960 și 1998.     

Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom) a fost construită cu aportul și donațiile comunității (1904). Se spune că au fost folosite un milion de cărămizi, fabricate în ferma parohiei. Clădirii, în stil neo-baroc, i s-a ridicat un turn, înalt de 50 metri, dotat cu patru clopote. În timp a suferit numeroase reparații, ultima în perioada 2001-2004.

Pe una dintre clădirile din centru am văzut o placă, postată în cinstea lui András Balczó (1938-), atlet de petatlon maghiar,  de trei ori campion olimpic, distins cu titlul de Atletul Națiunii.

După 18 kilometri spre sud am ajuns în orașul Csorvás. A fost prima dată atestat documentar din 1217 dar săpăturile arheologice au descoperit ruinele unei biserici din perioada Dinastiei Árpád (896-1301).

În 1859 în satul Csorvás locuiau 57 de evangheliști. Numărul lor crescând (534), s-a creat comunitatea, care a construit o casă de rugăciune și o școală. Li s-au alăturat slovaci evanghelici, care în 1880 au devenit majoritari.

Comunitatea depășind 1.000 de persoane, în 1901 a fost construită Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom), ulterior devenită Biserică Parohială.

Lângă ea catolicii, care reprezentau 50% din populație, au ridicat propria biserică (1866-1868). În 1900 Biserica Romano-Catolică Sf. Tereza (Szent Teréza Római Katolikus Templom) a fost refăcută și doi ani mai târziu a devenit Biserică Parohială.

Comunitatea catolică avea o școală (1863) care, sub conducerea „Asistentelor Școlii Săracilor Numiți după Maica Domnului”, a funcționat până în 1948.

15% din populația satului era refomată. Încă din 1859 aveau o școală, care a funcționat până în 1907, și din 1861 propriul pastor. Biserica Reformată (Református Templom) a fost construită abia după Primul Război Mondial (1928).

În parcul din centrul orașului, comemorând localnicii decedați în cele Două Războaie Mondiale, au fost postate două monumente, situate lateral de o fântână centrală. 

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve)

În 2011 în parc a fost postat Memorialul Orașului Csorvás (Csorvás Varos Emlékmű), amintind de cele 91 de familii aduse din Budapesta la Csorvás și integrate rapid de localnici (1951).  

Nagyszénás, Castelul Geist-Reckmann și Castelul Batthyány-Geist, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Orosháza, m-am îndreptat spre nord, unde doream să văd două vechi castele. După 13 kilometri am intrat în satul Nagyszénás, atestat prima dată documentar din 1403, când aparținea Castelului Gyula și a fost donat de Regele Sigismund de Luxemburg familiei Maróti. Tradiția orală povestește că o așezare a existat acolo încă din secolul XI.

După ce János Maróti a murit satul, numit atunci Szénás, a fost deținut pe rând de alți proprietari, la sfârșitul secolului XV ajungând în posesia lui George de Brandenburg. Până la mijlocul secolului XVI numărul populației a crescut și satul a devenit cel mai important din regiune. A urmat invazia otomană, urmată de Războiul de 15 ani, între turci și habsburgi, cărora li s-au adăugat și atacurile tătarilor, în care majoritatea luptelor s-au desfășurat pe teritoriul Ungariei, perioadă în care satul s-a depopulat, rămânând un teren pustiu până la începutul secolului XX.

Lacul pescărie Nagyszénás

În 1818 teritoriul a intrat în posesia Contelui Nagy-Károlyi, care a înființat ferma Mihálytelki, unde a adus zilieri, formându-se o așezare, în care familia contelui și-a ridicat un castel. În apropiere s-au așezat câteva familii, creându-se satul Kisszénás (1850). Ulterior cele două sate s-au unit și au format actualul sat, numit atunci Nagykurtics. 

Majoritatea populației, inclusiv contele, erau catolici. La cererea localnicilor acesta a construit lângă castel o capelă (1889), care a funcționat până în 1942, când moșia a fost preluată de stat și capela demolată. În timp ce catolicii țineau slujbele în capelă, în 1900 evanghelicii au construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Templom).

Catolicii au dorit să-și ridice și ei propria biserică, dar a izbucnit Primul Război Mondial (1914-1918).

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)

Abia în 1926 au reușit să construiască actuala Biserică Romano-Catolică Maica Domnului (Nagyboldogasszony Római Katolikus Templom).

Localnicii au participat și la Al Doilea Război Mondial, în care mulți dintre ei au murit. În amintirea lor, în sat s-a postat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (A második világháború hőseinek emlékműve).

Postbelic, în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea petrolului (1954), s-au descoperit surse de apă termală și s-a construit un centru balnear. După ce a fost modernizat, în 2015 Nagyszénási Parkfürdő a fost redeschis.

La 10 kilometri nord-est de Nagyszénás se află fostul Castel Geist-Reckmann (Geist-Reckmann kastély). În 1871 moșia Kiscsákó a intrat în posesia familiei Geist. În perioada 1894-1895 Gáspár Geist a construit un castel de vânătoare, o clădire cu un etaj, cu o aripă laterală, în stil eclectic, cu influențe neogotice. În mijlocul fațadei principale a fost creat un turn cu două etaje. Sub cornișă, împrejurul clădirii, au fost create cca. 150 de graffiti, colorate în roșu și auriu, prezentând diverse scene de vânătoare.

La nord de el a fost construită Capela Catolică Sf.Iosif (Szent József katolikus kápolna), cu o clopotniță lateral de ea, sfințită în 1939. În 1944 familia a părăsit proprietatea. Ulterior castelul a fost ocupat de trupele sovietice, care l-au vandalizat.

După naționalizare, în castel a funcționat o școală (1946-1973), birouri, apoi a fost părăsit. În 1990 investitorul german Karl-Heinz Reckmann l-a cumpărat și a început să-l renoveze, lucrări neterminate la moartea sa. În 2013 a fost cumpărat de Miklós Varga, care a continuat renovarea, dar la un moment dat l-a părăsit. Azi, tot în proprietate privată, nu poate fi vizitat.

La nici 6 kilometri nord-est de Castelul Geist-Reckmann se află ruinele fostului Castel Batthyány-Geist (Batthyány-Geist kastély), construit de Contele László Batthyány (1844) ca și cabană de vânătoare.

Lider al mișcării reformatoare, în 1848 Batthyány a devenit șeful noului guvern, apoi a participat la formarea armatei revoluționare maghiară, ca ministru de război. În  timpul Revoluției Maghiare (1848-1849), tratativele sale cu Împăratul Austriei eșuând, a demisionat. În acea perioadă Batthyány și Baronul Béla Wenckheim au înființat prima societate de vânătoare maghiară, Societatea de vânătoare Alföldi, cu sediul la castel, probabil ca acoperire a întrunirilor politice ce se desfășurau acolo. După ce revoluția a fost înăbușită, contele a fost capturat și executat.

În 1858 Gáspár Geist a cumpărat moșia Csákó și în perioada 1864-1865 a transformat cabana de vânătoare într-un castel, o clădire în forma literei „H”, cu două etaje,  în stil romantic, pe care l-a înconjurat cu un parc, întins pe 25 de hectare.

Pe o aripă, la etaj, s-a creat o logie, mărginită la exterior de un șir de arcade, sprijinite de coloane din fontă.

Frontonul celeilalte aripi a fost susținut de coloane elvețiene din lemn.

Clădirile fostei ferme au fost refăcute pe post de anexe.

La vest de castel a construit o capelă în stil renascentist. Deasupra ușii de intrare a fost creat un timpan triunghiular, spirijinit lateral de câte o coloană. La colțuri acoperișului a fost decorat cu sculpturi din piatră și central s-a ridicat o cupolă, pe care s-a postat o cruce. Sub clădire s-a creat cripta familiei.

Izbucnind Al Doilea Război Mondial, familia a părăsit castelul.

După naționalizare în el a funcționat o școală, apoi un centru agricol.

După 1990 a intrat în proprietate privată, dar nu a fost restaurat și în 1993 vândut orașului Kondoros.

După preluarea parcului (2015), acesta a fost amenajat cu alei și rondouri de flori. Din loc în loc au fost postate plăci inscripționate cu date istorice.

Acoperișul clădirilor a fost refăcut și până în 2020 capela restaurată.