Comunele Birda, Denta și Moravița, jud. Timiș

Comunele Birda, Denta și Moravița, cu satele aparținătoare administrativ, sunt situate în sudul județului Timiș. Am început vizitarea lor cu comuna Birda, menționată prima dată documentar din 1680, când era stăpânită de turci și aparținea districtului Bocșa. Începând cu anul 1779, sub Imperiul Austro-Ungar, localitatea românească a fost colonizată cu germani și încadrată în comitatul Timiș.

Biserica Evanghelică Lutherană (1907)

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1911)

La 4 kilometri sud de comună, pe malul drept al râului Bârzava, am ajuns în primul sat aparținător. Satul Mânăstire a fost numit și atestat documentar (1485) după Mânăstirea Ortodoxă sârbească „Sf. Gheorghe”. Prima mânăstire a fost  construită la sfârșitul secolului XV.

În perioada 1793-1794 biserica mânăstirii a fost refăcută în stil bizantin.

Interiorul a fost pictat în frescă.

După 1944 mânăstirea a fost transformată în cazarmă.

Ulterior a fost preluată de C.A.P. și folosită pentru birouri. Azi la mânăstire trăiește o singură măicuță.

Spre est, la nici 2 kilometri, pe malul stâng al râului Bârzava, se află satul Berecuța, atestat documentar din 1458, cu numele Berek.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1924)

Din satul Mânăstire, la 2 kilometri spre sud-vest, se ajunge în satul Sângeorge, situat pe malul drept al râului Bârzava. Până după Primul Război Mondial, a fost populat majoritar cu sârbi.

Capela Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

De comuna Denta aparțin satele Breștea, Rovinița Mică și Rovinița Mare, ultimul situat la 3 kilometri sud-vest de Sângeorge. Cu numele Humor, a fost atestat documentar din 1228.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1859)

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost numit Omoru Mare, pentru a-l diferenția de satul Omoru Mic, nou înființat (1895), la 4 kilometri sud.

Biserica Romano-Catolică (1880)

În 1968 numele le-au fost schimbate în Rovinița Mare și Rovinița Mică. Drumul dintre cele două sate fiind greu accesibil și, după spusele unui localnic, Rovinița Mică nefiind azi populată, am continuat drumul spre sud-vest. După cca. 6 kilometri am ajuns în satul Breștea, atestat documentar din 1842, cu numele Brestye.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1902-1904)

De acolo m-am îndreptat spre comuna Denta, situată la nici 5 kilometri vest.

Cu numele Dench, așezarea este menționată în diplomele Regelui Robert Carol de Anjou (1322).

Biserica Ortodoxă Sârbească (1795)

Începând cu secolul XV a fost ocupată de turci și a primit rangul de cetate.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1884)

Turcii fiind alungați, sub Imperiul Austro-Ungar, începând cu anul 1724, Denta a fost colonizată masiv cu germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1890)

După reorganizarea administrativă (1968) comuna a fost inclusă în județul Timiș.

Casa Națională Denta (1928-1998)

Pentru a ajunge în comuna Moravița, localitate de frontieră, la granița cu Serbia, am avut de parcurs 14 kilometri spre sud. Satul a fost atestat documentar din 1333, cu numele Mora. În documentele din secolul XV sunt menționate două localități: Magyar Mura, locuită de maghiari, Moravița de azi și Toth Mura, locuită de slovaci, actualul sat Stamora Germană, ambele deținute de familia Csaky Mihaly. În 1597 în Magyar Mura s-au mutat familii de români, venite din actualul județ Caraș-Severin.

Ca tot Banatul, a fost cucerită de turci (sec. XV), apoi a intrat în posesia austro-ungarilor (sec. XVIII). În 1784 a fost colonizată cu germani, populația autohtonă fiind nevoită să se mute în satele vecine, românii în Gherman și sârbii în Dejan. Biserica ortodoxă a fost preluată de catolici și folosită până în 1910, când s-a construit o nouă biserică, Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

O dată cu inaugurarea căii ferate Timișoara-Moravița-Baziaș (1858) dezvoltarea comunei a luat avânt.

După Primul Război Mondial poziția Moraviței a fost incertă, până în 1924 când, delimitându-se definitiv granița dintre Iugoslavia și România, a revenit României.

Monumentul Eroilor

La 4 kilometri nord de comună se află satul Stamora Germană. Satul vechi s-a format la sfârșitul perioadei ocupației otomane prin cilonizare cu slovaci. Sub Imperiul Austro-Ungar a început colonizarea cu germani (1789). La începutul secolului XIX multe familii de germani din satele învecinate s-au mutat acolo și slovacii au fost nevoiți să se mute în satele din apropiere. În 1811 a devenit parohie independentă și în 1857 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.

După Al Doilea Război Mondial, trupele sovietice ajungând în zonă au deportat cam un sfert din populația germană în Siberia, apoi în Bărăgan. Datorită condițiilor vitrege cei rămași au emigrat și în sat s-au aezat refugiați din Basarabia și Moldova. Migrarea masivă a germanilor s-a făcut după 1989 și satul, numit în continuare Stamora Germană, a devenit preponderent românesc.

Spre granița cu Serbia, la 4 kilometri vest, la capăt de drum, se află satul Gaiu Mic. În trecut avea un drum de legătură cu Gaiu Mare, azi Veliki Gaj din Serbia, azi întrerupt de granița dintre țări. Satul s-a format în timpul ocupației otomane a Banatului. Se spune că numele său Gaiu, îi definea pe românii refugiați în păduri din fața cotropitorilor.Prima menționare documentară este în conscripția austriecilor (1717), când aparținea districtului Ciacova. În 1782, deținut de Contele Cristofor Naco, a fost colonizat cu slovaci care, în timpul colonizării cu germani (1806), s-au mutat. În decursul secolului XIX și numărul sârbilor a scăzut, azi fiind un sat majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1828)

Satul Dejan este situat la 4 kilometri nord-est de comună. În trecut a existat satul Radovanz, un sat sârbesc, distrus de atacurile otomane. În timp satul s-a refăcut, fiind menționat în conscripția austriacă ca sat majoritar românesc (1717). În 1786 localnicii s-au mutat în actuala locație și, pe terenul aparținând Erariului, au înființat satul Deschan, numit după administratorul erarial (1786).

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1930)

În jurul anului 1821 și în 1829 în sat s-au stabilit familii de maghiari. În timp au devenit majoritari. Și azi satul are o populație mixtă, româno-maghiaro-sârbă, din care 80% sunt români.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours” (1902)

La 8 kilometri est de comună se află satul Gherman, atestat documentar din 1323, când existau două așezări, numite Ermenul Mare și Ermenul Mic.

Sub austro-ungari, deși Banatul a fost colonizat cu germani, aduși în mai multe valuri, satul, numit German, a rămas pur românesc.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”

Orașul Gătaia și satele aparținătoare, jud. Timiș

Orașul Gătaia este situat în sud-estul județului Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin. Pe teritoriul lui, în partea de nord, săpăturile arheologice (1971-1972) au descoperit fragmente de ceramică din perioada daco-romană și urmele uni așezări din perioada avarilor (sec. VII-IX).

În secolele X-XI făcea parte din regiunea Banat, condusă de voievodul Glad, care a fost atacată de maghiari, dar a rezistat.

Zona a fost pustiită de atacurile tătarilor (sec. XIII). După retragerea lor satele s-au refăcut. Gătaia, atunci cu numele Gothal, fiind prima dată menționată în 1323 într-un act care menționează delimitarea vetrei satului, format din Gothalul superior și Gothalul inferior, deținut de Ladislau Omeri. În timpul Regelui Sigismund (1389-1437) este menționat cu numele Gataya.

Monumentul Eroilor

În 1552, după numeroase atacuri, turcii au cucerit Banatul. În decursul timpului, dorind să preia zona, austro-ungarii i-au atacat și în 1716, Eugen de Savoya învingându-i, prin tratatul de la Passarowitz (1718) Banatul le-a fost predat și a intrat în administrarea generalului Mercy, care a sistematizat teritoriul.

Au urmat valuri de colonizare cu germani. Din 1779 Banatul a fost încorporat în Ungaria și Gattay a fost inclus în comitatul Timiș.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

În secolul XIX a obținut statutul de târg. Din acea perioadă s-au păstrat două conace, Conacul Laszlo Gorove (1823), folosit sub comuniști ca depozit de grâne și Conacul Globusitky, azi aparținând Primăriei Gătaia și folosit ca spațiu de locuit.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1870)

Sub regimul comunist localitatea s-a extins, în partea de nord formându-se Gătaia Colonie, populată majoritar de români. În perioada 1975-1976 aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Duminica Tomii; Sf. Nicolae”, filie a Parohiei Ortodoxe Sculia și din 1996 parohie independentă.

De oraș aparțin administrativ satele Butin, Sculia, Percosova, Șemlacu Mare și Șemlacu Mic. Satul Sculia este situat la 3 kilometri nord de oraș. A fost prima dată atestat documentar din 1332-1337, numit Sculd sau Scalla.

Biserica Ortodoxă (1863)

Biserica Reformată

La 9 kilometri sud de oraș se află satul Șemlacu Mare, una dintre cele mai vechi așezări din județul Timiș, pomenită în scripte încă din 1270. Pe teritoriul lui s-a descoperit o parte din dantura unul mamut, datat din neolitic. Datorită localizării strategice, pe dealul Șumig a fost ridicată cetatea Somlyo (sec. XIV) care, împreună cu cetatea Vârșeț, apărau zona. În jurul ei satul s-a dezvoltat, primind statutul de târg (sec. XV). Cetatea a fost distrusă în atacurile otomane.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1886)

Biserica Evanghelică Lutherană

Rulând 3 kilometri sud-vest se ajunge în satul Șemlacu Mic, unde se află Mânăstirea Săraca „Schimbarea la Față; Bunavestire”, atestată documentar din 1270 ca Mânăstirea Șemlacului de câmpie.

În secolul XV a început catolicizarea forțată a Banatului dar mânăstirea a rezistat. Trimis de Sf. Nicodim de la Tismana, în 1443 la mânăstire a sosit călugărul Macarie. Pe locul vechii biserici a ridicat una din piatră și cărămidă, cu turlă octogonală, păstrată până azi.

În secolul XVI biserica a fost pictată.

Biserica a fost renovată în 1730 de familia Lazarevici. În timpul lucrărilor pictura interioară a fost refăcută de un grup de pictori din Țara Românească. La începutul sec. XVIII adăpostea o școală de pictură pe sticlă, a căror dascăli erau călugări români.

Biserica a funcționat până în 1778, când austro-ungarii au închis-o, călugării s-au mutat și icoanele, obiectele de cult, cărțile, etc., au fost mutate la Mânăstirea Mesici, Serbia (lângă Vârșeț). În 1782 teritoriul cu clădirile au fost cumpărate de , Ioan Ostoici, un dregător bogat din Timișoara, a cărui familie le-a deținut 150 ani, timp în care s-au ruinat, motiv pentru care a fost numită „Săraca”.

Pridvorul a fost adăugat în sec. XIX.

În 1932 a fost cumpărată de Episcopia Caransebeșului, refăcută, construită o nouă biserică, clădire pentru chilii și redeschisă ca lăcaș de cult.

A funcționat până în 1959, când a fost desființată de comuniști, devenind parohie.

După evenimentele din 1989 mânăstirea și-a reluat activitatea.

În sat a existat și o Biserică Evanghelică Lutherană (1859), azi o ruină la margine de drum.

Din Șemlacu Mic după cca. 6 kilometri sud-vest se ajunge în satul Butin, atestat documentar din 1337.

Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizat cu slovaci și germani.

Biserica Evanghelică Lutherană (1862)

După retragerea germanilor, în sat s-au mutat slovaci catolici, veniți din județul Bihor. Au preluat una dintre cele două biserici și au transformat-o în Biserica Romano-Catolică.

Abia în 1925 a fost construită și Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

La 4 kilometri sud-vest de Butin se află satul Percosova, așezare pomenită în documentul Umheister din 1150, dar prima dată atestat documentar din 1337, numit Berkesz sau Perkesz.

Biserica Romano-Catolică (1911)

Cetatea Feldioara, județul Brașov

Comuna Feldioara, din județul Brașov, este situată la  20 kilometri nord de municipiul Brașov, pe malul stâng al râului Olt. Arheologii au descoperit că zona a fost locuită încă din neolitic, epoca bronzului și romană. Bazele localității au fost puse de coloniști germani în jurul anului 1150, fapt atestat de ruinele găsite în partea estică a bisericii parohiale, datate din acea perioadă.

Un secol mai târziu în Țara Bârsei s-au stabilit Cavalerii Teutoni care, pe un deal din apropierea localității, au construit o cetate, numită Marienburg, după patroana lor spirituală, Sf. Fecioară Maria (1221-1225) și în localitate o Bazilică romanică, ulterior distrusă de atacul tătarilor (1241), ale cărei urme au fost descoperite în timpul construirii unei case (sec. XX).

După retragerea cavalerilor localitatea a fost populată cu un nou val de coloniști germani. În jurul anului 1280 aceștia au construit Biserica Sfintei Cruci. În timp hramul ei a fost schimbat, devenind Biserica „Sf. Maria”, menționată prima dată documentar în 1447 într-un act de donație făcut de Iancu de Hunedoara bisericii. În decursul timpului biserica a fost avariată de cutremure, atacuri ale năvălitorilor, dar de fiecare dată a fost refăcută și modificată. Biserica Evanghelică Lutherană „Sf. Maria”, în stil gotic târziu, azi situată în estul localității, este încă funcțională.

Împreună cu 3 localități din Țara Bârsei, Feldioara a intrat în posesia Ordinului Cistercian. Pe locul cetății, în jumătatea de est a platoului, a fost creată o mânăstire, cu o biserică și corpuri de clădiri, din care trei au fost descoperite de săpăturile arheologice, datate din 1240, situate deasupra ruinelor din perioada cavalerilor și sub Turnul de Est, construit ulterior. Din turn s-au păstrat încăperea inferioară, fragmente din al doilea nivel și lângă el un zid de incintă de 1,80-2 metri grosime.

Se presupune că mânăstirea a fost distrusă de un incendiu și pe platou, începând din jurul anului 1300, a început construcția la actuala Cetate Feldioara.

Azi refăcută și restaurată (2013-2017) după fortificația din secolul XVII, se poate vizita, plătind intrarea.

În atacurile turcilor (1430) și în campania lui Vlad Țepeș (1457) cetatea a fost grav avariată, de fiecare dată refăcută.

Din acea perioadă datează Turnul de Vest, dreptunghiular, inițial cu 4 niveluri, accesibile din curte sau de pe drumul de strajă, a cărei parte superioară a fost refăcută din lemn în timpul restaurării.

Din Turnul de Nord, cu zidurile groase de 1 metru, s-au păstrat doar câteva fragmente, pe care s-a găsit inscripționat anul 1657.

În sudul cetății a fost creat al doilea zid de incintă, gros de 1 metru, la 1,5-4,5 metri distanță de primul zid. Fiind situat pe o pantă foarte abruptă, pentru a nu se prăbuși, partea de sud-vest a fost sprijinită de 3 contraforturi. Acestea au cedat în secolul XIX, producând o alunecare de teren, care a distrus mare parte a acelei părți din cetate.

Aproximativ la mijlocul distanței dintre turnurile de est și vest a fost construită o barbacană, prevăzută cu două turnuri. În parterul lor au fost create ganguri de acces în curtea interioară.

Turnul exterior, azi dispărut, la parter forma un coridor, acoperit cu o boltă semicirculară din cărămidă. Din el se accesa și coridorul situat între cele două ziduri de incintă.

Coridorul de acces se continua în parterul turnului interior, la capătul lui fiind poarta, care culisa și putea fi blocată cu o grindă.

În partea de vest a curții interioare, la mijlocul distanței dintre laturile de nord și sud, la 1,75 metri adâncime, s-a descoperit o fântână circulară, creată din piatră de râu. Săpăturile au continuat până la 2,5 metri adâncime, fără să ajungă la fundul ei. Acolo au fost găsite fragmente ceramice (sec. XVI-XVII) amestecate cu pământ și moloz. Azi fântâna reconstruită are o adâncime de cca. 70 metri.

Ruina unui cuptor de pâine a fost restaurată. Avea o vatră circulară, cu diametrul de 3,5 metri, din cărămidă legată cu lut, situată pe un strat de nisip, înconjurată de un cadru din piatră, deasupra căruia se ridica cuptorul, cu boltă din cărămidă.

În momentul vizitei mele în curtea cetății erau etalate câteva mozaicuri, cu autori nespecificați, probabil dintr-o fostă expoziție.

În cetate azi este amenajat un Muzeu Etnografic cu obiecte și poze vechi care evocă istoria cetății, traiul de zi cu zi a localnicilor, munca la câmp, creșterea animalelor, țesăturile făcute în casă, din in și cânepă, cultivate în zonă, activități ca fierărie, dulgherie, cizmărie, fragmente descoperite de arheologi, unele din vremea dacilor, etc.

Biserica Evanghelică Fortificată Hărman, jud. Brașov

Comuna Hărman este situată în partea de est a județului Brașov, la 10 kilometri est de municipiul Brașov, în regiunea istorică Țara Bârsei . În ea s-a păstrat până azi o Biserică Evanghelică Fortificată, veche clădire din piatră brută și piatră de râu, care poate fi vizitată.

La începutul secolului XIII zona a fost ocupată de Cavalerii Teutoni (1211-1225) care au construit cetăți pentru apărare, au colonizat zona cu germani (sași) și au creat așezări. Comuna a  fost prima dată atestată documentar în 1240, după retragerea acestora, într-un document al Regelui Béla IV al Ungariei, prin care acesta a acordat Mânăstirii Cisterciene Cârța patronatul câtorva biserici, printre care și Biserica „Sf. Nicolae” din Hărman, o bazilică romanică (1240).

În jurul anului 1300 bazilica a fost extinsă, corul fiind flancat de două capele cisterciene, în care călugării se rugau. I s-a ridicat turnul clopotniță și a fost înconjurată cu un zid oval.  

În decursul timpului au avut loc mai multe raiduri ale mongolilor și otomanilor care, în drumul lor, distrugeau și jefuiau satele. Din această cauză în secolul XV biserica a fost înconjurată cu ziduri de apărare și la exteriorul lor de un șanț cu apă, fortificații îmbunătățite în timp, ajungând ca în secolul XVII să fie una dintre cele mai bine apărate biserici din zonă.

Fortificația era formată din 3 ziduri concentrice defensive, cel interior, înalt de 12 metri, prevăzut cu 7 turnuri de apărare. Erau legate printr-un drum de strajă, prevăzut cu metereze și guri de tragere.

În zidul interior și deasupra navei sudice s-au amenajat cămări de provizii, accesate prin scări de lemn, mobile.

Intrarea se făcea printr-o barbacană, deasupra căreia se afla Turnul măcelarilor. Turnul clopotniță a fost dotat cu un orologiu, cu un singur arătător, care indica orele exacte, păstrat până azi (sec. XVI).

Biserica a fost modificată în stil gotic. Capela nordică a fost transformată în sacristie, ai cărei pereți interiori au fost ornați cu picturi în frescă.

Tavanul navei centrale, distrus de un mare incendiu, care a ruinat tot satul, a fost refăcut boltit (1595).

Pe fațada vestică a fost creat portalul principal, în stil gotic târziu, ornat cu o pictură reprezentând sacrificiul, un pelican hrănindu-și puii cu propria carne. De pe lateralele lui, pe scările din două turnulețe, se accesau tribunele.

Turnul clopotniță a fost etajat pe 5 niveluri, create din tuf calcaros, atingând 56 metri înălțime. La nivelurile 3 și 4 au fost create metereze. La ultimul nivel au fost postate trei clopote din care unul, legat de ceas, era folosit pentru alarmă. Un clopot a fost postat în turnulețul situat deasupra corului și al cincilea clopot în vârful turnului poartă.

Începând cu secolul XVII fortificația nu a mai fost folosită în scop militar, doar ca spații de depozitare.

S-a construit o nouă intrare, o clădire mică, cu un gang scund, azi extins cu un coridor, flancat de arcade și acoperit cu un tavan din bârne de lemn.

Azi în încăperile clădirii se pot vedea fotografii, ustensile, obiecte, mobilier de epocă. Tot acolo se plătește și prețul modic pentru vizitare, sau se pot achiziționa pliante istorice și alte amintiri.

În 1794 s-a renunțat la galeria de apărare și pe acoperiș s-au ridicat 4 turnulețe de colț. Văzându-se din depărtare, lumea știa că localitatea avea dreptul de a pronunţa şi executa sentinţa capitală.

În interiorul bisericii amvonul de lemn a fost atașat direct de peretele navei principale.

Pereții corului, balustrada tribunei și primele bănci ale navei principale au fost decorate cu covoare orientale, cumpărate de la comercianți.  

În centrul navei centrale s-au postat băncile pentru femeile căsătorite. Au fost confecționate din grinzi de brad (1753), fără spătare, pentru a putea încăpea portul tradițional  al acestora.

Altarul a fost înlocuit cu cel actual, în stil baroc (1787).

În tribuna de lemn din vestul navei, decorată central cu motive prezentând vița de vie, s-au postat orga și câteva rânduri de bănci (1754). În perioada 1868-1888 tribuna a fost mărită, primind forma actuală și orga a fost înlocuită cu una nouă, funcțională și azi.

Înainte de a părăsi incinta, mi-a atras atenția un tablou, postat pe unul din pereții gangului de intrare- ieșire. Am sărit în altă fază a istoriei localității. Tabloul etala fotografiile Eroilor din Primul Război Mondial.

Bisericile Evanghelice Fortificate din Codlea și Bod, jud. Brașov

Municipiul Codlea, din județul Brașov, este situat în centrul țării, în fostul ținut istoric Țara Bârsei, la 7 kilometri nord-vest de municipiul Brașov. În perioada 1211-1225 în zonă au sosit Cavalerii Teutoni care, pentru apărare,  pe drumul care lega Țara Bârsei de provincia Sibiu, numit „drumul sașilor”, au construit 5 cetăți, printre care și Cetatea Neagră, situată pe un vârf de deal, la poalele munților Măgura Codlei, menționată documentar din 1265. După retragerea teutonilor cetatea a fost preluată de Regele maghiar Béla al IV-lea (1235-1270) apoi de Regele Ștefan V al Ungariei și Croației (1270-1272). În acea perioadă lângă cetate s-au așezat coloniști germani (sași) și au format localitatea Codlea.

Muzeul Codlea (2016)

În 1335 fortificația a fost distrusă de invazia tătarilor și nu a mai fost reconstruită. În secolul XIII exista o Biserică romanică care în secolul XV a fost refăcută în stil gotic, cu o clopotniță înaltă de 65 metri, situată în sud-estul bisericii, dotată cu patru clopote. Incinta a fost înconjurată de un zid, prevăzut cu turnuri de apărare, ca Turnul dogarilor, Turnul țesătorilor, etc.

În secolul XVI locuitorii s-au convertit la lutheranism, biserica fiind transformată în Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată care, cu unele modificări făcute în timp, s-a păstrat până azi. A supraviețuit atacului tătarilor (1658), care a distrus tot satul, populația refugiindu-se în incinta fortificațiilor ei. În timpul Primului Război Mondial trei dintre clopotele bisericii au fost preluate de armata austro-ungară, pentru a fi transformate în armament. Au fost înlocuite cu alte clopote noi abia în 1923. 

În perioada 1972-1982 biserica și fortificațiile au fost restaurate. Pentru efectuarea lucrărilor au primit ajutor financiar de la parohiile vecine și Fundația Eduard-Morres, înființată în 1975, cinstindu-l pe pictorul și topograful artistic al ținutului săsesc care, decedând la Codlea, a lăsat moștenirea sa parohiei evanghelice. În momentul vizitei mele (2022) biserica era în curs de renovare.

Primii români stabiliți în zonă au fost menționați în scriptele din 1699. La Codlea ei au creat un cartier, la sud-vest de cel săsesc. După câțiva ani a izbucnit Războiul curuților (1703-1711), o răscoală condusă de Rákóczi împotriva habsburgilor, cei din urmă învingând răsculații în Bătălia de la Codlea.

Cele două cartiere s-au unit în secolul XVIII, formând târgul Codlea, în care timp de un secol a funcționat breasla țesătorilor, desființată în 1894. A început industrializarea: fabrica de mobilă (1878), fabrica de scule pentru prelucrarea lemnului (1879), a treia centrală electrică din Transilvania (1903), o țesătorie de bumbac (1912), în 1939 devenită fabrică de țesături, 6 fabrici de prelucrare a lemnului, o uzină metalurgică, o uzină chimică. În paralel s-a dezvoltat floricultura, prima seră fiind construită de pastorul lutheran în 1885. În 1924 existau 8 grădini de flori, întinse pe 9.000 metri pătrați.

Postbelic cca. 500 de sași au fost deportați în Rusia. Celor rămași le-au fost naționalizate casele și terenurile. Începând cu 1950 în localitate s-au stabilit români, veniți să lucreze în fabrici, pentru care s-a creat un cartier de blocuri (1970).

Localitatea a devenit cunoscută și datorită Ansamblului Folcloric “MĂGURA”, care a susținut numeroase spectacole în țară și în afara ei. El funcționează azi în Casa de Cultură Codlea, inaugurată în 2015, într-o clădire în stil neoclasic, modificată în timp cu elemente baroce și specifice arhitecturii săsești (1881-1925).  

La 20 kilometri nord- est de Codlea se află comuna Bod, în care se poate vedea Biserica Evanghelică Lutherană Fortificată, ridicată pe locul unei foste bazilici romanice (sec. XIII). Este prevăzută cu un turn-clopotniță, reconstruit în 1790, când a fost dotată cu trei clopote. Două dintre ele au fost  doar rechiziționate în timpul Primului Război Mondial și în 1922 au fost înlocuite cu altele din bronz. La parterul lui s-a păstrat un portal de la vechea bazilică.

Biserica a fost distrusă în cutremurul din 1802, ulterior refăcută (1804-1806). Un alt cutremur (1856) a distrus o parte din fortificație, ulterior turnul și zidul de incintă din nord-vest fiind demolate. Din biserica veche se păstrează o cristelniță gotică (1491), altarul (1869) și orga (1816), pe care nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Cristian și Ghimbav, jud. Brașov

Comuna Cristian este situată în partea de sud-est a județului Brașov, la 10 kilometri de municipiul Brașov. În centrul ei se află  Biserica Evanghelică Fortificată, înscrisă pe lista monumentelor istorice. 

Se presupune că așezarea a fost colonizată în primul val la cererea Regelui Ungariei Géza II Árpád (1141-1161), fiind  prima dată atestată documentar  abia din 1223, cu numele Insula Christana, secol în care în localitate exista Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1270) și Bazilica romanică „Sf. Servatius” (1250-1270).

Primăria Cristian

În secolul XIV a fost ocupată de coloniști germani. Într-o scrisoare a Regelui Ludovic de Anjou (1362) localitatea este pomenită cu numele Keresztényfalva.

În perioada 1472-1498 bazilica a fost modificată în stil gotic târziu și extinsă. S-au construit navele și  un cor, flancat de altare laterale. De la vechea clădire s-au păstrat baza clopotniței, în nava laterală din nord câteva travee cu bolți și în nava centrală urmele ferestrelor semicirculare, astupate ulterior.

Pe lângă elementele în stil gotic, au fost create și de tip cistercian, o fereastră circulară în formă de trandafir (rozasă) și trei chei de boltă decorate cu bustul lui Isus, un Agnus Dei și o floare de cireș supraviețuind până azi.  

Clădirea fiind terminată, a fost înconjurată cu două ziduri, la 3 metri unul față de celălalt, prevăzute cu 9 turnuri de apărare, din care unul a dispărut în timp, la exterior înconjurate de un șanț cu apă, azi acoperit și un bastion de poartă (1580).

Pe partea interioară a zidului incintei au fost create cămările cu provizii, folosite în acel scop până în 1899.

În timp biserica s-a ruinat și în perioada 1839-1841 a fost înlocuită cu actuala clădire, în stil neoclasic, în care a fost încorporat portalul vestic, în stil romanic.Bastionul de poartă a fost transformat în casă parohială. Lângă el s-a păstrat un amvon exterior, la care se oficiau predicile în timpul epidemiilor de ciumă.

În interior s-a creat altarul principal, în spatele căruia, într-o nișă flancată de coloane, a fost postată statuia lui Isus, vegheat de Apostolii Petru și Pavel, prezentați în vitraliile ferestrelor. Tot acolo s-a așezat și piatra funerară a preotesei Anna May (1631), mormânt salvat din biserica anterioară.

În biserică se află tablouri și un medalion, prezentându-i pe cei mai importanți reformatori.

Martin Luther (1483-1546)

Johannes Honterus (1498-1549)

Biserica a fost prevăzută cu o orgă (1842), înlocuită cu actuala în 1909.

Pe lângă orga, funcțională, azi biserica posedă și un pian.

Pe latura estică a fortificației s-a construit cimitirul evanghelic (1826), mormintele din el fiind conservate până azi.

În parcul de lângă biserică se află Monumentul Eroilor Români din Al Doilea Război Mondial, înalt de 3,5 metri, creat de Regimentul 89 Infanterie Brașov în anii 1945-1946.

La 5 kilometri nord-est de Cristian, în Depresiunea Brașovului, se află orașul Ghimbav. Localitatea a fost creată prin colonizarea cu germani (sași). Prima dată a fost atestată documentar din 1342.

În timpul atacurilor otomane a fost grav avariată, în cel din 1422 distrusă și depopulată. Pentru a încuraja refacerea ei, Regele Sigismund de Luxemburg a scutit populația de plata dărilor timp de 10 ani. Repopulată, a fost construită Biserica Evanghelică Fortificată „Sf. Petru”.

A fost  înconjurată cu un zid de apărare, la exterior cu un șanț cu apă  și i s-a ridicat un turn de poartă, accesat pe un pod mobil. Până azi fortificațiile s-au ruinat, păstrându-se  biserica, care este inclusă pe lista monumentelor istorice. Deși, după orarul de vizitare, biserica trebuia să fie deschisă, nu am putut-o vizita. Poarta și ghișeul de unde se cumpără biletele erau închise (2022).

În cursul istoriei satul a fost devastat de numeroase incendii, în secolul XVI de trupele lui Mihai Viteazul (1599), apoi de cele habsburgice (1602), conduse de Generalul Basta și de cele ale Domnitorului Transilvaniei Gabriel Báthory (1611).

În 1658 satele din Țara Bârsei, între care și Ghimbav, au fost distruse de armata otomană, căreia i s-au alăturat tătari, cazaci și moldoveni. Oastea sultanului fiind învinsă, satele au fost refăcute.

 În 1876, pe locul turnului de intrare în biserica fortificată, a fost ridicată o clădire, pentru Primăria Ghimbav

Azi există și a doua clădire a Primăriei Ghimbav, situată vis a vis de prima, fiind prima localitate, din numeroasele pe care le vizitasem prin țară, unde existau două clădiri separate.

Orașul este cunoscut mai ales datorită elicopterelor produse în Uzina I.A.R. Ghimbav.

Orașul Râșnov și Peștera Valea Cetății, jud. Brașov

Orașul Râșnov este situat în partea de est a județului Brașov, la poalele masivului Postăvaru, pe cursul râului Ghimbășel. Așezarea a existat încă de pe vremea cucerii romane, la 4 kilometri nord-vest de oraș arheologii descoperind ruinele Castrului Roman Cumidava (150 e.n.). În decursul timpului, fiind localizată pe drumul ce lega Țara Bârsei de Pasul Bran, a fost atacată de turci și tătari.

Pentru apărare, în secolul XIII Cavalerii Teutoni au construit în zonă câteva fortificații din lemn, distruse de atacurile mongole, pe locul cărora în secolul XIV s-au ridicat cetăți, între care și Cetatea Râșnov, datată din 1335, an în care năvălirea tătarilor a pustiit zona, rămânând intacte doar cetățile Râșnov și cea de pe dealul Tâmpa din Brașov.

Localitatea, locuită de români ortodocși, a fost prima dată atestată documentar din 1331, cu numele Rosnou. Încă din secolul XIII în sat exista Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, clădire din piatră, cu o singură navă, altarul și nava mică ale bisericii actuale. În 1384, cu ajutorul Domnitorului Țării Românești Radu Basarab I,biserica a fost extinsă. Distrusă în timp, a fost refăcută (1500) și interiorul a fost ornat cu picturi în frescă. Azi o parte restaurate, prezintă scene din viața lui Isus, Maica Domnului, cei patru evangheliști, sfinți, etc.

În 1773 i s-a adăugat pronaosul și turnul clopotniță. Forma actuală a primit-o în prima parte a secolului XIX . Spre sfârșitul secolului a fost abandonată și a început să se ruineze. În 1925 a fost transformată în capelă pentru garnizoana militară Râșnov. Postbelic, pe dealul din partea sudică, s-a creat un cimitir, în care a fost postat Monumentul Eroilor.  

În secolul XIII Țara Bârsei a fost colonizată cu sași. La începutul secolului XIV sașii din Râșnov au ridicat actuala Biserică Evanghelică Lutherană „Sf. Maria”, inițial biserică catolică, pictată în interior cu scene și personaje religioase (sec. XIV-XV). În secolul XVI majoritatea  sașilor au trecut la lutheranism și biserica a fost transformată Altarele laterale, tot ce prezenta sfinți , au fost înlăturate și pictura murală a fost acoperită.  În perioada 1773-1775  biserica a fost transformată în stil baroc, când i s-a creat și actualul altar. Fiind distrusă de incendii (1802, 1838), a fost reparată și restaurată. După reformă frescele, deteriorate, au fost scoase la iveală, azi o parte din ele restaurate.

Din 1427 Râșnov a primit dreptul de a ține târguri. Treptat s-au înființat breslele, cele mai importante fiind ale sticlarilor, lemnarilor și țesătorilor. În anii 1599-1600  târgul a fost ocupat de Mihai Viteazul, împreună cu familia și trupele armate, care se pregăteau de o nouă bătălie, cea de la Guraslău. Cetatea însă nu a putut fi cucerită. În timpul Revoluției condusă de Tudor Vladimirescu (1821) la Râșnov s-au refugiat cca. 300 de persoane din țara Românească.

Cetatea Râșnov  fiind în curs de renovare și restaurare (2022), deci neputând-o vizita, m-am hotărât să merg la Peștera Valea Cetății, situată pe povârnișul vestic al masivului Postăvaru, în apropierea orașului. După aproximativ 3 kilometri, pe șoseaua spre Poiana Brașov, am parcat, m-am îmbrăcat adecvat, în peșteră fiind 9-10 grade Celsius și am urcat pe un drum forestier, care străbătea pădurea.

După vreo 10 minute am ajuns la căsuța de la intrarea în peșteră, unde am plătit un preț modic și am așteptat formarea grupului.

Peștera a fost descoperită în 1949, mai precis intrarea în ea, în urma unei explozii, provocată de aerul în exces, acumulat prin sedimentare. Intrarea a fost desfundată și peștera, numită Fundata, a fost explorată.

Inițial galeriile peșterii erau umplute cu apă care, prin corodare, le-a lărgit. Apa curgând liber, a erodat și pereții verticali.

În anul 2011 a fost parțial amenajată și deschisă spre vizitare, care durează cca. 30 minute.

Inițial se parcurge galeria principală, de 958 metri lungime.

La capătul ei se intră în Sala Mare, întinsă pe aproximativ 2.500 metri pătrați, cu înălțime peste 20 metri.

În ea se găsesc numeroase stalactite și stalagmite, de mărimi diferite, una dintre ele de 2 metri înălțime.

Pereții peșterii, în mare parte, sunt acoperiți cu scurgeri de calcit.

Restul galeriilor, care pleacă din sală în diferite direcții, nu pot fi vizitate, fiind infiltrate cu apă.

Cantiatea de apă variază în funcție de sezon. I se adaugă și cea acumulată prin condensarea aerului, în contact cu pereții.

Acustica peșterii fiind foarte bună, Filarmonica din Brașov organizează ocazional concerte.

Comuna Bran, jud. Brașov

Comuna Bran este situată în partea de sud a județului Brașov, între munții Bucegi și munții Piatra Craiului, la capătul nordic al Pasului Rucăr-Bran, pe drumul care azi leagă Brașovul de Pitești.

Se presupune că pe teritoriul ei Cavalerii Teutoni au construit un fort din lemn (1211-1225), distrus în invazia tătarilor (mongoli) în 1242.

Pe locul lui în secolul XIV a fost construit Castelul Bran și în jurul lui s-a format localitatea Bran, atestată din 1377, printr-un document emis de Ludovic I, Regele Ungariei.

În 1498 Bran a intrat sub jurisdicția Brașovului, în secolul XVI făcea parte din Principatul Transilvaniei, din cadrul Ungariei de Est și un secol mai târziu a fost inclus în Imperiul Habsburgic.

Creându-se dualitatea Austro-Ungară, în secolul XIX a aparținut Ungariei și după Primul Război Mondial a revenit Regatului România Mare, sub domnia primului rege, Ferdinand I de  Hohenzollern-Sigmaringen, căsătorit în 1892 cu Maria, nepoata Reginei Victoria a Marii Britanii, încoronat la Alba Iulia în 1922 .

Regina Maria a participat activ la Primul Război Mondial, ajutând soldații din spitalele de pe front, astfel populația a numit-o  „Mama răniților” sau „Regina soldat”. După moartea regelui, moștenitorul tronului, Carol al II-lea, a îndepărtat-o din viața politică. Cum după război, drept recunoștință, i s-a donat moșia cu Castelul Bran (1920), fiind al doilea loc preferat de ea, primul fiind reședința regală din Balcic, Bulgaria, s-a mutat acolo.

Îmbolnăvindu-se, prin testament a cerut ca trupul său să fie îngropat la Mânăstirea Curtea de Argeș și inima să-i fie depusă la reședința din Balcic, în Capela Stella Maris, ridicată pe malul mării. După decesul ei (1938), castelul a fost moștenit de fata ei, Principesa Ileana, sora Regelui Carol II.  După semnarea Tratatului de la Craiova, când partea sudică a Dobrogei (Cvadrilaterul) a fost redată Bulgariei, a adus inima Reginei Maria și a depus-o într-o nișă, la poalele muntelui Măgura. Apoi a construit Capela „Inima Reginei Maria”, după modelul celei din Balcic (1941-1942) și a mutat-o acolo.

În 1945 a fost construit Spitalul Bran, în care a lucrat ca voluntar principesa, facilitând și aducerea de medicamente din Germania și Elveția. După abdicarea forțată a Regelui Mihai (1948), principesa a fost alungată din țară. Sub comuniști capela și spitalul au fost părăsite și în timp s-au ruinat. În 1968 directorul Muzeului Bran a preluat caseta cu inima, a ascuns-o în cadrul muzeului și în 1971 a fost dusă la Muzeul Național de Istorie al României din București, unde se află și azi.  În perioada 1995-2005 capela a fost restaurată. În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă Bran-Predeal „Adormirea Maicii Domnului”.

Fostul spital a fost retrocedat (1991). În anul 2017 a fost cumpărat și renovat de Primăria Bran.

Clădirea se află în apropierea intrării la castel, pe o alee amenajată cu numeroase tonete, în care se vând variate produse și suveniruri.

În aceeași zonă, în parcul din vecinătatea castelului,  se poate vizita Muzeul Satului Brănean, muzeu în aer liber, deschis în 1962.

Din satele zonei au fost aduse 18 tipuri de gospodării, pentru a arăta modul în care locuitorii lor își petreceau viața, meșteșugurile, ocupațiile de bază și tradițiile zonei.

Castelul Bran fiind unul din principalele obiective turistice din țară, comuna s-a dezvoltat și extins prin construirea numeroaselor pensiuni și vile, pentru cazarea vizitatorilor.

Vă recomand Pensiunea Iulia, în care m-am cazat eu, dotată cu toate facilitățile și situată la câteva minute de castel.

Castelul Bran, jud. Brașov

Castelul Bran este situat în comuna Bran, la capătul nordic al Pasului Rucăr-Bran, din județul Brașov. A fost construit în perioada 1377-1388, de sașii din zonă, fapt atestat de un document emis de Ludovic I Regele Ungariei (1377),  prin care le acorda permisiunea, cu condiția să folosească meșterii din zonă și costurile să fie plătite de ei.   

Castelul a fost ridicat pe o stâncă abruptă, deasupra drumului ce străbătea munții, făcând legătura între Transilvania și Țara Românească, pe locul unde a existat un fort de lemn, construit de Cavalerii Teutoni (1211-1225), distrus de invazia tătarilor în 1242.

În 1395 a devenit baza militară a Împăratului Sigismund de Luxemburg. Pentru a-l ajuta pe vasalul său, Mircea cel Bătrân, oștile sale au trecut munții în Țara Românească și l-au îndepărtat pe Voievodul Vlad I, numit și Vlad „Uzurpatorul”, apoi i-a donat acestuia Castelului Bran și Cetatea Bologa (jud. Cluj), cele două intrând astfel sub autoritatea Țării Românești (1407).

Castelul a fost recuperat de Scaunul Brașovului (1419). Intrând în proprietatea regalității maghiare (1427), a fost extins, sub forma unui patrulater neregulat, fortificat și închiriat Scaunul Brașovului.

În timp castelul a suferit numeroase modificări. În 1622 i s-au adăugat turnurile din sud și est și în secolul XIX acoperișul a fost schimbat cu unul din țiglă.

În semn de recunoștință pentru serviciile aduse răniților din Primul Război Mondial și constribuției la înfăptuirea Marii Uniri, în 1920 castelul i-a fost donat Reginei Maria, care l-a restaurat (1920-1929) și s-a mutat acolo. După moartea ei (1938), a fost moștenit de fata ei, Principesa Ileana, care l-a deținut până la naționalizare (1948).

Intrând în proprietatea statului, acesta l-a amenjata și în 1956 s-a inaugurat Muzeul de Istorie și Artă Feudală. Clădirea a fost restaurată în perioada 1987-1993 și muzeul a fost redeschis. A funcționat până la retrocedarea castelului moștenitorilor familiei de Habsurg (2006), când colecțiile statutului au fost mutate la Vama Medievală Bran. Pentru a putea funcționa în continuare ca muzeu, proprietarii l-au amenajat cu obiecte din colecțiile personale și a fost redeschis în anul 2009.

Castelul Bran este unul dintre cele mai vizitate obiective turistice din țară, fiind cunoscut în lume mai ales datorită legendei contelui Dracula, personajul fictiv, descris de scriitorul irlandez Abraham Stocker (1897), în romanul „Dracula”, care era stăpânul unui castel din Transilvania, ridicat pe o stâncă înaltă, poziționare ca cea a Castelului Bran.

Folosind porecla dată Domnitorului Țării Românești, Vlad Țepeș (secolul XV), un despot care pedepsea fără milă, scriitorul l-a plasat în castelul bântuit de vampiri și stafii, personaje preluate din legendele și miturile transilvănene. Deși în realitate domnitorul și castelul nu au avut vreo legătură, în scop turistic, o secțiune din muzeu a fost amenajată cu „povestea” lui Dracula.

Castelul este înconjurat de un parc mare, în care se află două lacuri, Casa de ceai, Casa administratorului și Casa Principesa Ileana. Pentru a-l vizita,  există mai multe variante de prețuri, incluzând întreg ansamblul, sau doar porțiuni din el. După plata biletului se parcurge o alee, care urcă prin parcul înconjurător, până la intrarea în castel.

Sălile cu exponate sunt amenajate sub forma unui circuit, care urcă până la etajul patru, străbate terasa, apoi coboară spre ieșire. Cine dorește poate urca și în unul din turnuri.

În fostele odăi se pot vedea piese de mobilier vechi și sobele decorate, unele cu motive tradiționale.

Sala Armelor expune scuturi și steaguri decorate cu steme din Transilvania și Țara Românească, armuri,  coifuri, arme albe: halebarde, spade, securi, un buzdugan și o arbaletă, create după modelele originale.

Protejate în vitrine de sticlă, se află modele de îmbrăcăminte purtate pe vremuri de oșteni.

Sala Gotică, numită după forma tavanului, ocupă fosta capelă a cetății. Preluând castelul, Regina Maria a transformat-o în Salonul Galben, pe care-l folosea pentru a servi micul dejun și pentru lectură.

În aceeași perioadă, la etajul II, a fost amenajat apartamentul Regelui Ferdinand I. Ușile antreului au fost pictate cu motive florale săsești.

În fostul dormitor azi sunt expuse coroana și sceptrul regelui.

Soba, îmbrăcată în ceramică, a fost pictată cu motivul arborelui vieții.

În camera de zi se află o masă, susținută în colțuri de lei sculptați în lemn.

În cadrul muzeului se află și o expoziție cu obiecte de tortură. Pentru a o vedea, am plătit un preț suplimentar. Exponatul principal este „Fecioara din Nürnberg”, creată și prima dată folosită în Germania (1515), obiect de tortură dotat cu lame interioare ascuțite, în care condamnatul era închis. Lamele erau poziționate pentru a răni părți ale corpului în care nu se aflau organe vitale, astfel tortura era de lungă durată.

În Scaunul Inchizitorial, folosit în Germania până în 1846, prevăzut cu țepi, deținutul era așezat dezbrăcat, imobilizat cu încuietori și lăsat să stea ore întregi, perioadă în care i se aplicau și alte torturi, cum ar fi strivirea degetelor, biciuirea, etc.

Pe Banca de alungire , tortură folosită în majoritatea țărilor Europei, deținutul era culcat, imobilizat, apoi alungit, provocându-i rupturi musculare. În paralel, pe corp i se aplica fierul înroșit, i se fracturau, sau smulgeau cu cleștele, unele părți din corp.

Pentru celelalte obiecte de tortură, pe care le-am văzut acolo, o să las imaginația Dvs. să lucreze.

Leagănul lui Iuda, numit în Italia „Veglia”

Bock sau Capra Vrăjitoarelor

Încălțămintea de Fier

Gâdilătoarea spaniolă

Centura și Roata

Orașul Zărnești, jud. Brașov

În excursia prin județul Brașov, după ce am vizitat Mânăstirea Rupestră de la Șinca Veche, m-am îndreptat spre orașul Zărnești. După 11 kilometri spre sud m-am oprit în Șinca Nouă, pentru a vedea o Biserică de lemn, construită în secolul XVIII., numită de localnici Biserica din Deal. În acel secol, sub habsburgi, s-a încercat catolicizarea forțată a Transilvaniei. Refuzând, multe familii din satul Șinca (azi Șinca Veche) s-au refugiat spre munte, în locul unde au existat patru schituri de călugări, dintre care trei au fost distruse de armatele imperiale (1762). În jurul celui rămas, refugiații au construit case și au format actualul sat Șinca Nouă. Fiindu-le tulburată liniștea, călugării au plecat. Sătenii au preluat biserica, devenind parohială și în jurul ei au creat cimitirul.

Biserica a fost construită pe o fundație din piatră, din bârne de lemn, lucrate cu barda, cu acoperișul din lemn, având o streașină lată. Ferestrele mici, au fost create dintr-o singură bucată de lemn. Deasupra pronaosului s-a ridicat un turn-clopotniță, dotat cu un clopot și o toacă. În el se urca pe o scară cioplită într-un trunchi de copac. Clădirea s-a păstrat până azi, înconjurată de vechiul cimitir, doar bârnele de la bază au fost înlocuite în 1996.

Spre ieșirea din localitate, pe marginea șoselei, am văzut o biserică ortodoxă nouă, numită Biserica din cărămidă.

Tot spre sud, după 23 kilometri am ajuns în Orașul Zărnești, situat la poalele masivului Piatra Craiului și străbătut de râul Bârsa. Am cotit spre vest și m-am îndreptat spre centrul orașului.

Localitatea Zărnești fost prima dată atestată documentar din 1373, cu numele Zârna, dar așezarea a fost mult mai veche, pe teritoriul ei în 1857 arheologii descoperind urmele  fostei colonii romane “Zernensis” și morminte funerare ale unor comandanți ai Legiunii a XII-a Gemina. De-a lungul timpului satul a fost atacat de barbari, tătari, turci, dar a rezistat.

În centrul orașului se află  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, ctitorită de Domnitorul Neagoe Basarab în 1515. Despre ea localnicii spun că a fost singura clădire care a rezistat în atacurile tătarilor, când întreg satul a fost incendiat. În timp numărul populației crescând, biserica a fost extinsă și în interior ornată cu picturi (1782), care s-au păstrat până azi. 

În 1810 biserica a fost reparată, în spatele pronaosului i s-a adăugat turnul-clopotniță, s-a creat catapeteasma și interiorul a fost pictat. În perioada 1992-1995, în cursul reparațiilor capitale, acoperișul a fost înlocuit, exteriorul tencuit și pictura refăcută.

Pe teritoriul actualului oraș, pe câmpul dintre fostele sate Zărnești și Tohan, în 1690 a avut loc Bătălia de la Zărnești, de o parte luptând Emeric Thököly, comandantul curuților și pretendent la tronul Transilvaniei, căruia i s-au alăturat cu oștile lor Domnitorul Transilvaniei Constantin Brâncoveanu, Domnitorul Moldovei Constantin Cantemir, trupe otomane și tătare și de cealaltă parte trupele Imperiului Habsburgic., care au fost înfrânte.

În secolul XVIII s-au înființat primele școli românești, prima fiind în Tohan (1731), urmată de cea din Zărnești (1764). Împărăteasa Maria Tereza poruncind să se militarizaeze granițele (1764), s-au format regimente de grăniceri, din români și secui, care patrulau pe munții Carpați. Satele aflate în zonă intrat în administrarea grănicerilor, între care și Tohanul, când școala a fost preluată de aceștia.

În secolul XIX a început industrializarea Zărneștiului. Prima s-a  înființat o filatură mecanică de tors bumbac (1840), ulterior transformată pentru produs stofe (1860)și în final în Fabrică de Chibrituri. Apoi s-au creat Fabrica de Spirt (1850), desființată în1880, Fabrica de Hârtie (1852) și Fabrica de Celuloză (1889).

În acea perioadă Pretura  Bran a fost trecută în Comitatul Făgăraș (1876) și din 1891 și-a mutat administrația la Zărnești, în clădirea Judecătoriei.

Judecătoria Zărnești (1886)

După Primul Război Mondial s-a creat Cooperativa Forestieră (1925), pentru exploatarea lemnului pădurilor și transportul pe râul Bârsa. Apoi, prin Decret Regal (1937), 345 hectare ale locuitorilor satului Tohan au fost expropriate și pe teren s-a construit Fabrica Malaxa Tohan,  producătoare de muniție. Tot atunci s-a înființat Școala Profesională „Malaxa”. După un an fosta Plasă Bran, din județul Brașov, a fost transformată în Plasa Zărnești, de care aparțineau 13 localități.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1905)

Abia după Al Doilea Război Mondial în Zărnești s-a înființat un Liceu Teoretic (1963-1964), care a funcționat doar 10 ani, fiind transformat de comuniști în Liceu Industrial. Desființat după 5 ani, clădirea a fost ocupată de o Școală Generală. În 1999 liceul a fost reînființat și din 2012 numit Liceul Teoretic „Mitropolit Ioan Mețianu”, după ctitorul Catedralei Mitropolitane a Ardealului (Sibiu), născut în localitate.

Din 1951 Zărnești a primit statutul de oraș, în care a fost inclus și satul Tohanu Vechi. După reorganizarea administrativă (1968) a fost arondat și satul Toahu Nou. Amintind de jertfele localnicilor, care au luptat în Războiul de Independență (1877-1878), Primului Război Mondial (1914-1918) și  Al Doilea Război Mondial (1938-1944), în zona pietonală din fața Primăriei și a Liceului a fost postat Monumentul Eroilor, dezvelit în anul 2011.

Teritoriul orașului cuprinde o mare parte din parcul Național Piatra Craiului, arie întinsă pe mii de hectare, cu revervații naturale, protejată prin lege. În pădurea din apropierea orașului se află ”Rezervația de Urși Libearty”, creată în perioada 2005-2007, pe o suprafață de cca. 60 hectare, în care sunt aduși urșii bolnavi, maltratați, etc., de la grădinile zoologice din țară

Primăria Zărnești

Din Zărnești până la Bran, unde-mi rezervasem cazarea, am mai avut de parcurs doar 8 kilometri spre sud-est.

Pensiunea Iulia din Bran