Deta și Ghilad, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Deta este situat în sudul județului Timiș, pe Câmpia Bârzavei, la 18 kilometri de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar din 1360, numit Ded după nobilul Petrus de Deed care-l deținea. Totuși arheologii au scos la iveală urmele unor așezări mult mai vechi- epoca bronzului, perioada dacică, castrul roman Potula, perioadele prefeudală și feudală.

Documentele din secolul XVII afirmă că localitatea era locuită de români. După alungarea turcilor, a intrat în posesia austro-ungarilor care l-au colonizat cu germani (1737-1794). Prima colonie a fost așezată pe actuala stradă principală până la Hotelul Bellavista.

În zonă, clima fiind prielnică, contele Mercy a dezvoltat orezării, abandonate în urma epidemiei de ciumă care a decimat mare parte din populație (1738). Pentru a le reînființa, în 1763 au fost aduși coloniști italieni, specializați în cultivarea acelei plante. De asemenea s-a dezvoltat și creșterea viermilor de mătase. În acea perioadă la Deta a fost mutată parohia romano-catolică din Denta (1724). Totuși, fiind sub administrație militară, până în 1775 localitatea nu s-a dezvoltat.

Intrând în administrație civilă, dezvoltarea a luat avânt și din 1810 Deta a primit statutul de oraș. Localnicii se ocupau în special cu agricultura și creșterea animalelor. O dată cu construirea căii ferate Timișoara-Baziaș (1858), care avea stație în Deta, comerțul cu animale și cereale a crescut.

După încorporarea Banatului în Ungaria (1867) s-a format plasa Deta, cu 13 comune, care aparținea de comitatul Timiș. Orașul a fost modernizat prin turnarea de trotuare, lucrări de canalizare,  au început să se construiască școli, clădiri pentru instituții și Hotelul Bellavista, devenit loc de întâlnire a târgoveților români și sârbi.

În zonă,  încă de la mijlocul secolului XIX a existat o mânăstire sârbească. O dată cu dezvoltarea orașului, unele familii de sârbi s-au mutat acolo.

Biserica Ortodoxă Sârbă

În 1899 s-a introdus telefonul apoi s-a construit uzina electrică (1902) și s-a introdus iluminatul electric. Între anii 1900-1910 a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ana”.

Înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial dezvoltarea orașului a regresat și localității i s-a preluat statutul de oraș, devenind comună. În acea perioadă populația era formată majoritar din germani, urmați de români și foarte puțini maghiari și sârbi.

Monumentul Eroilor (2002)

Sub regimul comunist, prin construirea de blocuri care au format noi cartiere, comuna s-a extins. S-au deschis instituții noi și în 1968 Deta a redevenit oraș. A fost înființat  Muzeul Orășenesc (1969) care etalează descoperirile arheologice din zonă- obiecte din bronz, monede, vase, brățări, etc., elemente de etnografie și mașina tipografică cu care s-a tipărit primul număr al ziarului „Dettauer Zeitung” (1880), ziar care s-a publicat până în 1946.

Postbelic numărul populației germane a scăzut, orașul ajungând să fie populat cu 2/3 ortodocși și 1/3 romano-catolici.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (2008-2009)

De orașul Deta aparține administrativ satul Opatița, situat la  4 kilometri nord-est. A fost atestat documentar din 1332, pe harta  generalului Mercy purta numele Oppatiza(1728), nume maghiarizat în perioada 1909-1926, devenind Magyarapacza, apoi a primit numele actual.

Casa Națională (casă de cultură) inaugurată în 2012

Parohia ortodoxa din Opatita este consemnata în acte ca existând deja în 1725 când acolo exista o biserică. Pe locul ei, în 1875 a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.

La 11 kilometri nord-vest de orașul Deta se află comuna Ghilad, atestată din 1212 cu numele Gyad, în actele prin care Regele maghiar Endre II  o dona comitatului Sebus, preluarea fiind făcută de prefectul de Cenad, Nicolae Csaky.

Sub otomani se spune că era locuită de români, aduși de Pașa Rami, din Ardeal.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

După alungarea turcilor a intrat sub stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă existau două așezări, una mai mare, cu 100 de case-Dolni Gilad și, lângă ea, una cu 80 de case- Gorni Gilad (1717).

Un secol mai târziu, sub Imperiului Austro-Ungar, a fost colonizat cu germani.

Au urmat două valuri de coloniști maghiari (1842 și 1851-1860).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ludovic Rege”

În cele Două Războaie Mondiale mulți localnici au decedat. În amintirea lor, în centrul comunei  au fost postate două monumente.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

De Ghilad aparține administrativ satul Gad, situat la 13 kilometri vest de comună, pe malul râului Timiș, azi locuit doar de aproximativ 190 persoane. Prima dată a fost atestat documentar din perioada 1132-1337 dar arheologii au descoperit că locul a fost locuit încă din epoca bronzului.

Tradiția orală spune că în acel loc a avut loc o bătălie între Principele Glad și oastea ungară a lui Tuhutum (anii 900). După retragerea armatelor s-a format satul care a fost numit după principele învingător.

Pe harta contelui Mercy apare ca o așezare de români (1723). În decursul timpului în sat s-au așezat familii de sârbi despre care istoricii unguri spun că au fost aduse din Muntenegru. Ortodocși,  împreună cu românii au folosit aceeași biserică.

Biserica Ortodoxă Sârbească

 În 1924  românii au cedat sârbilor biserica veche și până în 1929 și-au construit  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

După ce Banatul a fost eliberat de sub dominația otomană și a trecut sub administrația austriacă, satul a fost cumpărat de familia nobilă Fodor, care deținea multe alte proprietăți. Aceștia au ridicat un conac în stil baroc, o clădire unică cu subsol, parter și un nivel, înconjurată de un parc.

Clădirea era formată din mai multe încăperi, dotate cu ferestre înalte.

Odăile erau separate prin mai multe coridoare.

Accesul în conac se făcea prin două intrări, una în față și una în spate.

Intrarea din spate prezenta o porțiune acoperită, susținută de stâlpi și arcade. De o parte și de cealaltă existau felinare pentru iluminarea spațiului seara.

În secolul XIX a fost deținut de mai mulți proprietari, ultimii fiind Hugo Gudenus și unul dintre fiii săi, Bela. Soția lui Bela, copilărind în Gad, s-au hotărât să se mute și să locuiască în conacul care azi e numit după ei, Conacul Gudenus.

În ultimii ani ai Administrației Austro-Ungare baronul s-a mutat la Timișoara. După moartea tatălui său și un proces, între frați, pentru partajarea averilor, a locuit într-un palat moștenit, din Iosefini, unde a și murit în 1941.

Localnicii povestesc că ulterior, pentru  o perioadă de timp, conacul a fost folosit ca închisoare în care mulți oameni au murit.

În perioada comunistă conacul a fost folosit ca sediu de școală apoi a fost abandonat.

O legendă spune (ca o glumă amară) că în curtea conacului au fost ascunse lăzi cu aur pe care, puținii vizitatori, le caută.

Cert este că azi, o ruină, inclus în patrimoniul istoric național, Conacul Gudenus este în proprietatea Primăriei Ghilad. Concluziile le trageți singuri.

Citește și Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Orașul Blaj, județul Alba

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.

Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.

Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n.  (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.

Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.

Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.

Iconostasul  a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în  1765 a avut loc prima slujbă.

În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.

În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.

Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.

În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea.  Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.

La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.

În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.

Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată  o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.

Pe o străduță care continuă  partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.

Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj.  După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.

În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etno­grafie al Blajului, Biblioteca orășe­nească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.

Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul. 

Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.

Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.

Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare,  în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.

statuia lui Inocențiu Micu-Klein

bustul lui Simion Bărnuțiu

bustul lui Timotei Cipariu

statuia ASTRA

Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar  printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.

Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.

Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.

În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.

În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.

Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.

Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.

Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de  15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.

bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției

De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.

Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.

Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena. 

Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.

Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.

În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.

Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.

Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)

Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.

În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.

La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.

Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic,  unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.

De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.

Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.

În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu  datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.

În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).

La revedere Blaj !

Citește și Orașul Târnăveni, județul Mureș

Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Din cele opt comune situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu Ungaria, văzusem cinci. Pentru a le vedea pe ultimele trei, din satul Roit m-am deplasat spre nord, apoi spre vest și după 10 kilometri am ajuns în satul Cheresig care, din 2008, după înființarea comunei Toboliu, aparține administrativ de ea.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1905)

Situat chiar pe granița cu Ungaria, are un punct de trecere al frontierei folosit doar de localnici.

Satul de câmpie, străbătut de râul Crișul Repede, a fost atestat documentar din 1289, cu numele Keresceg. Din acea perioadă s-au păstrat ruinele unui donjon, azi situate în plin câmp. El aparținea de Cetatea Cheresig, fapt atestat de un document din 1602.

Donjonul Cheresig a fost construit după marea invazie tătară (1242), ca turn de observație, înconjurat de o fortificație, azi o ridicătură de pământ.

Turnul din cărămidă, cu formă hexagonală, avea 5 nivele despărțite prin planșee de grinzi din lemn.

Cetatea era deținută de Voievodul Transilvaniei, Roland Borșa. Fiind atacată de Regele Ladislau IV Cumanul, frații Borșa l-au prins lângă donjon și l-au ucis. Un secol mai târziu cetatea a intrat în posesia lui Carol Robert de Anjou (1317), a familiei Losonczi (1390) și, în final, a familiei Csáky care, cu mici întreruperi, a deținut-o până la sfârșitul Primului Război Mondial. 

În 1514 iobagii s-au răsculat, conduși de Gheorghe Doja. 30.000 de iobagi, în frunte cu unul dintre căpitanii lui Doja, s-au îndreptat spre Cetatea Oradea. În drumul lor au asediat Cetatea Cheresig.

Au avut loc și incursiunile repetate ale turcilor, dorind să cucerească cetățile Gyula și Oradea. În drumul lor turcii au devastat zonele pe unde treceau. Au decimat populația, sau au luat-o în robie și satele au rămas pustii.

Fugind din calea lor, multe familii din zonă s-au refugiat în Cetatea Cheresig unde, lângă zidurile ei, și-au construit colibe.

În decursul timpului din fosta cetate au supraviețuit doar donjonul și câteva ziduri ruinate.

În secolul XIX turnul a fost acoperit cu scânduri și folosit ca hambar de cereale.

Azi, semeț, se înalță pe o ridicătură de teren, în plină câmpie, aducând aminte de acele vremuri.

Aș mai fi stat dar, fiind februarie,  ziua nu era așa de lungă, așa că m-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. 6 kilometri și am ajuns în comuna Toboliu. Localitatea a fost atestată documentar din 1213.  A devenit comună după un referendum al populației (2005) în care s-a cerut desprinderea de comuna Girișu de Criș (2007).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1865)

Pe teritoriul ei au fost descoperite ape geotermale dar nu sunt exploatate. Comuna este cunoscută ca mare producătoare de varză care se cultivă acolo încă din 1242. De-a lungul timpului au fost eliberate peste 200 de certificate de producător și, anual, se desfășoară Festivalul verzei când sunt prezentate diverse preparate specifice zonei.

Comuna Girișu de Criș, situată la 4 kilometri nord-est de Toboliu, a fost atestată documentar din 1221. A fost locuită de români, ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Sub Imperiul Austro-Ungar, prin catolicizarea forțată, o parte au trecut la cultul greco-catolic. Sub comuniști cultul a fost interzis și biserica a fost folosită de ortodocși. După 1999 biserica le-a fost retrocedată.

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

De comună aparține administrativ satul Tărian (1341), situat la doar 2 kilometri nord-est.

Biserica Reformată Calvină

În 1552, sub ocupația otomană, în sat exista o parohie catolică bine reprezentată. După eliberarea de sub turci a fost desființată și donată, împreună cu o parte din sat, iezuiților (1699).

În 1865 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Mariei” care în secolul XXI a fost renovată cu ajutor extern.

Pe vremuri în sat a existat și o Biserică de lemn ortodoxă care a fost donată unui sat de munte. În locul ei a fost ridicată o biserică din cărămidă, acoperită cu șindrilă, care a rezistat până în secolul XX. Actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost construită între anii 1933-1939, în stil romano-bizantin.

Urmau ultimele două localități de pe lista mea, comuna Sântandrei cu satul Palota. De la Tărian după 6 kilometri est am intrat în satul Palota (1214). În secolul XIII era în proprietatea Episcopiei Oradea care, pentru merite în lupte, l-a donat familiei Czibak. Istoria ei s-a împletit cu cea a zonei. În secolul XIX, împreună cu alte 5 sate, a intrat în proprietatea ofițerului Frimont Janos Maria, care în urma meritelor câștigate în luptele purtate, a primit titlul conte de Palota. În 1810 contele a fost numit comandantul regiunii Veneția și s-a mutat la Padova.

În 1821 la Napoli a izbucnit o răscoală care l-a detronat pe rege. În luptele acerbe purtate cu răsculații, contele, cu frică de moarte, a promis că dacă scapă nevătămat va ridica în Palota o biserică. Reușind să înăbușe răscoala, a fost răsplătit cu bani și și-a ținut promisiunea. Între anii 1824-1829 a fost construită, de meșteri italieni,  Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” și a fost dotată cu un altar din marmură de Carrara. După moartea contelui (1831) în biserică a fost construit un cavou de marmură și rămășițele sale au fost aduse de la Viena. La aniversarea celor 150 ani de la construcție biserica a fost dotată cu un nou altar de marmură.

La 3 kilometri spre est, în apropierea orașului Oradea, se află comuna Sântandrei, atestată documentar din perioada 1291-1294.

Este o localitate polietnică, cu culte religioase diferite, fiecare cu biserică proprie.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1936)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1782)

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Andrei Șaguna”  (în parohia Sântandrei II)

Comunele Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat comunele Avram Iancu și Ciumeghiu m-am îndreptat spre nord, am traversat municipiul Salonta și am urmat o rută în care urma să văd trei comune din partea de sud-vest a județului Bihor, situate la granița cu Ungaria: Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român.

Comuna Mădăraș este situată la 4 kilometri nord de Salonta, în partea stângă a drumului Arad-Oradea. A fost atestată documentar din perioada 1291-1294. Istoria ei se împletește cu a tuturor localităților din zonă astfel între secolele XI-XIII erau incluse în Regatul Ungariei, în perioada 1567-1660 făceau parte din Principatul Transilvaniei și următorii 32 de ani aparțineau Pașalâcului de la Oradea.

După ce turcii au fost alungați (1692), au făcut parte din Imperiul Habsburgic și,  începând cu anul  1867, din Imperiul Austro-Ungar.

Biserica Romano-Catolică (1859)

După Primul Război Mondial a fost integrată în Regatul României (1918) din care a făcut parte până în 1940 când, prin Dictatul de la Viena (1940), teritoriile, aflate azi pe graniță, au fost împărțite, o parte revenind Ungariei. Doar după 4 ani, prin schimb de teritorii între țări, au fost din nou integrate în Regatul României.

Biserica Ortodoxă (1908)

În timpul comunismului, făcându-se prospecțiuni geologice, la adâncimea de 2.000 metri s-a descoperit un izvor termal care, având temperatura de 38 grade Celsius, a fost folosit pentru încălzirea serelor din comună. Ulterior, deși mic, a fost amenajat un bazin acoperit care este folosit cu scop curativ în afecțiunile aparatului locomotor și cardio-vascular.

Căminul Cultural

De comună aparțin administrativ trei sate. La 6 kilometri vest, străbătut de râul Corhana, se află satul Mărțihaz, atestat documentar din 1291.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1935-1939)

Sat de câmpie, neavând un foraj pentru apă potabilă, depinde de rezervorul comunei, din care se aprovizionează.

În apropierea satului se află două lacuri care, împreună cu pădurea din apropiere, fac parte din Parcul Natural Cefa. Am rulat pe un drum de țară cam 2 kilometri până la unul dintre ele.

Complexul de lacuri, impropriu numit Lacul Iannis, a fost amenajat pentru pescuit. Lacul principal, pe o suprafață de 24 hectare, este destinat pescuitului la crap. Pe marginea lui au fost construite căsuțe pentru cazarea pescarilor.

În al doilea lac, întins pe 2,5 hectare, se află pești răpitori care sunt pescuiți direct de pe mal.

Pentru a vedea celelate două sate, Homorog și Ianoșda, a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre est. După 14 kilometri am intrat în satul Homorog, pe raza căruia săpăturile arheologice au descoperit urmele unor așezări din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar din perioada 1202-1203, cu numele Homorb.

Monumentul Eroilor

În Homorod am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Adormirea Maicii Domnului” (1836-1838), inclusă pe lista  monumentelor istorice. Biserica are și un Muzeu (1973) cu 214 obiecte: icoane pe sticlă și lemn, manuscrise, cărți, odăjdii, țesături, obiecte de uz casnic, etc.

La 7 kilometri spre est este situat satul Ianoșda, atestat din perioada 1202-1203, cu numele Ianusz. Pe lângă urmele acelui sat medieval, arheologii au mai descoperit un topor de piatră și mărgele de pământ dintr-un mormânt neolitic, o măciucă de bronz (1902), care demonstrează că acel loc a fost locuit din timpuri mult mai vechi.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”  (1925-1926)

Pentru a vizita comuna Cefa și cele două sate care aparțin de ea, a trebuit să mă întorc la drumul principal, apoi spre nord. În total 16 kilometri și am intrat în satul Inand. Pe teritoriul lui au fost găsite fragmente ceramice datând din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar abia un secol mai târziu (1369).

În partea de nord a satului, lângă vale, a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp.  În locul ei a fost ridicată o altă biserică din chirpici și o parte din pronaos din cărămidă, acoperită cu trestie și turnul cu scânduri (1826), Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. Clădirea mică- 19 metri lungime, 6 metri lățime, 4 metri înălțime- a fost modificată în anul 1885 în sensul că pereții și turnul au fost înălțați cu aproximativ 60-80 centimetri. În timp, devenind neîncăpătoare, lângă ea a fost construită Biserica Ortodoxă Nouă.

Lateral de drumul principal se află Schitul „Sf. M. Mc. Ecaterina”.

Cerând detalii, ulterior căutându-le pe NET, am aflat doar că el aparține de Mânăstirea „Sf. Cruce” din Oradea, altceva, nimic.

Comuna Cefa este situată la 4 kilometri spre vest de Inand. Deși atestată documentar ca villicus de Chepha (1302), arheologii au descoperit urme ale unor așezări din secolele XI-XIII, Latène, Hallstatt, Epoca bronzului, Neolitic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Biserica Romano-Catolică

La vest de comună se întinde Parcul Natural Cefa care ocupă 5.002 hectare ce aparțin administrativ comunelor Cefa și Sânnicolau Român.

În el cresc diverse specii de plante și trăiesc unele animale rare, toate ocrotite prin lege. Aproximativ 700 hectare sunt acoperite cu apă din care o porțiune formează Lacul Cefa.

Străbătând o parte din parc, după 10 kilometri spre vest am ajuns în satul Ateaș, situat chiar în zona frontierei cu Ungaria. Cu numele possessio Athas, a fost atestat din anul 1283. Pe raza localității arheologii au descoperit și urme de locuire din secolele VIII-XIII.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1912-1913)

Înapoi la Cefa, apoi spre nord, după 15 kilometri am ajuns în satul Berechiu care, până în anul 2003, a aparținut de comuna Cefa apoi, împreună cu satul Roit, de comuna Sânnicolau Român. Satul a fost atestat documentar din 1332 cu numele sacerdos de villa Barakun.

Biserica Ortodoxă (1802)

Comuna Sânnicolau Român, situată în Câmpia de Vest, la 3 kilometri nord de Berechiu, este străbătută de canalul colector care leagă Crișul Repede de Crișul Negru. Pe raza ei arheologii au descoperit existența unor așezări încă din neolitic, secolele III-II î.e.n. și secolele II-III e.n. Localitatea a fost atestată documentar din 1332. A rezistat sub ocupația otomană, în 1552 fiind locuită de 8 familii.

Biserica Baptistă Betleem

În trecut, satul românesc avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1783), ridicată în stil baroc. Încă dinainte de 1900 turnul său a fost prevăzut cu orologiu. A avut 4 clopote din care, în timpul războiului, 3 au fost transformate în armament. Pe lângă clopotul rămas, în 1936 au fost instalate 3 mai mari, a câte 1.000 kg fiecare.

În epoca medievală pe teritoriul comunei exista o cetate (secolele XIV-XVI) ale cărei ruine au fost descoperite de arheologi. De asemenea s-au păstrat ruinele fostului Castel Toldy. Orientându-mă după spusele localnicilor, am ieșit din comună pe câmpul înconjurător. Degeaba am tot căutat, nu am găsit nici măcar un bolovan care să-mi hrănească imaginația.

Revenind acasă am căutat, meticulos, date. Ruinele cetății nu aveam cum să le văd, azi fiind o movilă de pământ acoperită de vegetație, iar despre existența ruinelor fostului castel, părerile erau împărțite.

La 5 kilometri nord-vest de comună se află satul Roit, atestat documentar din perioada 1291-1294, cu numele Ruyd, azi localitate de graniță.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)

Citește și Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Comunele Avram Iancu și Ciumeghiu, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Anul 2020, o zi de februarie acceptabilă ca temperatură. Am evadat de acasă (Arad) pentru a vizita câteva dintre localitățile situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu județul Arad. Am rulat spre nord, apoi am ieșit din drumul principal spre est și după o oră am ajuns în satul Tămașda care, împreună cu satul Ant, aparține administrativ de comuna Avram Iancu. A fost atestat documentar din 1169 ca Villa Tamasd și în 1241 ca Pons Tomae, un târg teutonic fortificat, pe malul drept al râului Crișul Negru.

Am traversat satul spre a vedea ce a mai rămas din Bazilica romanică, construită în secolul XII, cea mai mare din Transilvania acelor timpuri.

Se presupune că făcea parte dintr-o mânăstire benedictină.

Deși sub invazia otomană (1241) satul a fost aproape desființat, zidurile bazilicii au supraviețuit până azi și atestă existența acelei localități.

În urma reformei agrare (1920) terenul cu zidurile ruinate a fost încorporat în proprietatea unui localnic și a rămas așa până azi.

Cu permisiunea proprietarului, am traversat locul amenajat pentru cotețele păsărilor și animalelor de curte și, având grijă să nu deranjăm diversele animale, care se plimbau nestingherite, am putut explora ruinele.

Întorcându-ne spre șoseaua principală, în sat am văzut și cele două biserici funcționale.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1863-1866)

Biserica Reformată Calvină

După 5 kilometri am intrat în comuna Avram Iancu. Deși atestată documentar din 1828, cu numele Keményfoksau Regina Maria, când a fost populată cu moți din Munții Apuseni, stabiliți în zonă, localitatea a existat și înainte de invazia otomană.

Biserica Ortodoxă (1942)

pictura interioară, frescă (1982-1983)

Tot la 5 kilometri, însă spre vest, se află al doilea sat care aparține de comuna Avram Iancu, satul Ant.

A fost atestat documentar din anul 1353 ca find o așezare de iobagi.

Biserica Reformată Calvină

Situat pe malul Crișului Negru, datorită frecventelor inundații, a fost separat de râu prin îndiguire.

Din Ant m-am întors pe drumul Arad-Oradea și, spre nord, apoi spre est, în total 18 kilometri, am ajuns în unul dintre cele două sate care aparțin de comuna Ciumeghiu, satul Boiu, atestat documentar ca terra Boy (1232).

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1987)

Biserica Reformată Calvină

La 7 kilometri spre nord, în Câmpia Crișurilor, străbătută de mai multe cursuri de apă între care și râul Crișul Negru, este situată comuna Ciumeghiu, atestată documentar din anul 1216 ca villa Semec.

Biserica Ortodoxă (1938)

Pe strada principală am văzut o clădire în formă de L, cu un singur nivel, proaspăt renovată. Fostul Conac Miskolczy, construit în 1779 și modificat în 1910, azi este folosit ca dispensar comunal.

Satul Ghiorac, atestat din 1214, se află la 8 kilometri est de comună.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1957)

Biserica Reformată Calvină

În secolul XIX a aparținut baronului Tisza care și-a construit un conac în apropierea localității, numit după el Conacul Tisza. Sub comuniști acesta a fost naționalizat și transformat în Centru de Recuperare și Reabilitare pentru Persoane cu Handicap, azi cunoscut cu numele de Cămin-Spital Cighid. Era ultimul meu obiectiv și, deși nu eram sigură că voi avea permisiunea să-l văd, măcar exteriorul, am parcurs cei 5 kilometri de drum nu prea „prietenos”, la capătul căruia am găsit un portar stresat care mi-a interzis să staționez în zona porții. Fusese mediatizat că în perioada 1987-1989, datorită condițiilor inumane, au decedat 137 de copii, fapt pentru care a fost comparat cu un lagăr de exterminare. Mă gândisem că măcar după ce a fost retrocedat lucrurile se schimbaseră. Din păcate nu am putut vedea nici măcar zidurile unei clădiri, fiind acoperite de „acareturi” și copaci.

Citește și Comunele Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român, județul Bihor

Comuna Fârdea cu 6 sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Iulie 2020. Am pornit să vizitez satele comunei Fârdea din județul Timiș, situate în apropierea Lacului Surduc. Din Arad am parcurs autostrada spre Lugoj, apoi, pe drumuri județene, după 120 kilometri am intrat în comuna Fârdea, situată în zona centru-est a județului Timiș, la contactul Dealurilor Lugojului cu Munţii Poiana Ruscăi, pe cursul superior al râului Bega.

Prima atestare documentară datează din secolele XIV-XV, ca localitate românească numită Tvrd. În 1454 districtul Twers, din care făceau parte 7 localități, aparținând de județul Timiș, a intrat în posesia lui Iancu de Hunedoara și la sfârșitul secolului a fost încadrat în județul Hunedoara.  

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1859)

La marginea comunei, în 2001 a fost înființat un schit de călugărițe. În perioada 2003-2004 au fost construite o biserică, chiliile, turnul clopotniță și a fost transformat în Mânăstirea Fârdea „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paraschiva”.

Este locuită de 16 călugărițe care, în atelierele de croitorie, confecționează veșminte, prapori, etc. pentru biserici.

La 3 kilometri spre sud,  pe valea îngustă a râului Hăuzeasca, este situat satul Hăuzești, unul dintre cele 6 sate care aparțin administrativ de comună.

Satul este atestat documentar din 1464 printr-o diplomă în care Hewges era donat lui Petru Desy și Nicolae Balothai. A supraviețuit în perioada ocupației otomane.

Sub austro-ungari, numit Antsest, avea doar 8 case.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Pentru a vedea celelalte sate, situate pe drumuri diferite, m-am întors și am traversat comuna, apoi am înaintat spre nord, în total 6 kilometri.

Satul Mâtnicu Mic a fost atestat documentar din 1364 cu numele Muchnuk. În decursul istoriei, sub otomani, austro-ungari, satul a rămas pur românesc.    

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1912)

Fiind situat la mică distanță de Lacul Surduc, pentru a-l vedea, am parcurs cei 2 kilometri de drum neamenajat.

Lacul Surduc este cel mai mare lac de acumulare din vestul țării, situat în partea de sud-est a munților Poiana Ruscă.

Am revenit pe drumul județean și după 2 kilometri spre est am ajuns în satul Drăgșinești. Numit Drasinfalva (satul lui Dragu), a fost donat de Regele Ladislau V, împreună cu alte sate înconjurătoare, lui Iancu de Hunedoara, documente din care satul a fost atestat (1453).Sub ocupația otomană o parte a locuitorilor s-au mutat la câmpie și au format satul Dragșina.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1996)

La 3 kilometri sud, satul Gladna Montană, în 1454 format din două localități alăturate, Felso Gladna şi Also Gladna, era proprietatea lui Iancu de Hunedoara, apoi, ca toată zona, a fost ocupat de otomani și de austro-ungari, când cele două localități s-au despărțit (1784). În sat au migrat germani, veniți din alte localități ale Banatului, zona Rusca, Reșița, etc., pentru a lucra în minele din zonă și o perioadă a fost numit Gladna Germană. Spre sfârșitul secolului XIX și mai ales în secolul XX, după emigrarea lor, satul a redevenit sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Tăierea Capului Sf. Ioan Botezătorul” (1954)

Pe un drum, care traversează Munții Poiana Ruscă spre est, am parcurs 3 kilometri până în satul Gladna Română.

Căminul Cultural „Cornel Veselău” (cântăreț de muzică populară bănățeană)

Lângă sat, până în perioada interbelică, s-au mai putut vedea ruinele unei cetăţi construite pe timpul voievodului Glad, azi dispărute, care atestau existența unei așezări din acea perioadă. Satul, cu numele Olah Gladna, a fost atestat documentar abia din perioada ocupației austro-ungare (1784).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Domnului” (1894-1896)

La 2 kilometri est, la capătul drumului asfaltat, se află ultimul sat care aparține de comuna Fârdea, satul Zolt, al cărui nume, tradus din limba slavă, înseamnă aur. Atestat documentar din 1453, când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, în decursul timpului a fost deținut de mai mulți nobili, apoi de erariul austriac și în 1860 a fost cumpărat de baronul Carol Billet.

Satul și-a păstrat, de-a lungul timpului, caracterul românesc. În 1775 a fost construită Biserica din lemn „Sf. Apostoli Petru şi Pavel” despre care tradiția orală susține că a fost cumpărată din Gladna.

Clădirea, din lemn de stejar, îmbinat cu cuie de lemn, a fost postată pe un fundament de piatră.

În decursul timpului, renovată și restaurată, cuiele au fost înlocuite cu unele de fier și acoperișul a fost înnoit.

Interiorul a fost decorat cu picturi pe lemn, reprezentând personaje și scene biblice care, în momentul vizitei mele, erau acoperite pentru a fi protejate.

Mă gândeam cât timp va mai dura, poate niciodată, până să fie restaurate.

În biserică se păstrează o colecție de cărți bisericești dintre care cea mai veche a fost tipărită la Blaj în 1776.

În apropiere am văzut și Biserica Ortodoxă Nouă, construită în 1936, în stil neobizantin.

Obiectivele fiind atinse, comuna cu cele șase sate vizitate, m-am întors și m-am îndreptat spre o altă latură a Lacului Surduc, loc amenajat ca zonă de agrement cu ștrand, camping, terase, locuri de pescuit, etc.

De asemenea se pot practica diverse sporturi nautice și scufundări.

Lacul Surduc, întins pe o suprafață de 530 hectare, are adâncimea 16-20 m și o capacitate de acumulare de aproximativ 51 milioane metri cubi.

A fost creat, prin construirea unui baraj din beton (1972-1976), pentru a  aproviziona municipiul Timișoara cu apă potabilă și industrială.

În aceeași perioadă a început și amenajarea zonei de agrement unde, fiind o zi toridă, la o „terasă” o trupă gălăgioasă se răcorea cu niște beri. Deh, inventivi băieții !

Citește și Comuna Tomești cu 5 sate, jud. Timiș

Comunele Ghizela și Secaș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Luna mai, zi călduță de primăvară, nu puteam să stau în casă, așa că m-am hotărât să văd două comune din județul Timiș, cu satele care aparțin administrativ de ele. Din Arad am urmat autostrada spre Lugoj, am ieșit spre Topolovățu Mare și m-am îndreptat spre nord-est, unde sunt situate comunele Ghizela și Secaș. 

După aproximativ 90 kilometri, parcurși într- o oră și jumătate, am intrat în primul dintre cele trei sate care aparțin de comuna Ghizela. Satul Șanovița situat într-un loc, azi numit „Satul Bătrân”, era populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1796-1797)

Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1717) și, datorită inundațiilor frecvente,  vatra satului a fost mutată în actuala locație, în locul unor livezi de pruni. Până atunci prunele erau uscate (sușite) și depozitate în șoproane (șușile) astfel localitatea a primit numele după acea activitate, Șușanovăț, nume care s-a păstrat până prin 1930.

 O dată cu catolicizarea populației, a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1911) a cărei activitate a fost interzisă sub comuniști și reluată (2010) după alungarea  lor de la putere.

La 6 kilometri spre nord-est se află comuna Ghizela, formată tot prin  colonizare cu germani (1880) care inițial s-au așezat în Banatul Sârbesc (1832). Din Giselahein au migrat în zonă, au defrișat un teritoriu care aparținea de Babșa și Șanovița și-au construit case și au format satul, numit după locul de unde plecaseră. În 1906 au sosit coloniști maghiari care, cu ajutorul statului,  au creat o colonie separată și au construit Biserica Romano-Catolică.

Satul Hisiaș, mult mai vechi, este situat la 4 kilometri nord de comună. În 1410, împreună cu alte patru localități, făcea parte din Domeniul Duboz.

Sub habsburgi, pe harta contelui Mercy era numit Hiziasch și făcea parte din districtul Făget.

În timpul Împărătesei Maria Tereza în sat s-au așezat familii de români și a fost înființată Parohia Ortodoxă (1770).  Apoi satul a trecut în proprietatea fiscului.

După reorganizarea teritorială a fost alipit  județului Timiș.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1929)

Biserica Greco-Catolică (1932)

Pentru a ajunge în satul Paniova a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre nord- est, în total 8 kilometri. Satul a fost atestat documentar în scrierile lui Marsigli (1690), cu numele Panjeva, nume schimbat sub habsburgi în  Bangeva (1717). A aparținut fiscului austriac până în 1812 când a fost cumpărat de familia Demelich. În același secol s-a încercat colonizarea cu germani (1896) dar satul a rămas peponderent românesc.

Biserica Ortodoxă (1932)

Pe același drum, care înainta spre spre nord-est, spre dealurile Lipovei, după 5 kilometri am intrat în  comuna Secaș, tot o localitate mai veche, azi cu puțini locuitori. A fost atestată documentar din 1440 când aparținea cetății Șoimoș (județul Arad), numită Kyszekas (Secașul Mic).

Sub ocupația otomană satul a rezistat dar, se pare, că s-a divizat, deoarece  sub habsburgi au fost consemnate două localități: Georg, situată pe actuala vatră și Dollnischas, lângă el, care, după un timp, s-au unit și au format localitatea Secaș, din totdeauna locuită de români.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1869)

De comună aparțin administrativ două sate, Crivobara și Vizma, situate în nordul județului, spre granița cu județul Arad. După 4 kilometri spre nord, la capăt de drum,  am ajuns în satul Crivobara, sat românesc atestat documentar în aceeași perioadă cu comuna (1440), când aparținea și el de cetatea Șoimoș, ulterior intrat în proprietatea familiei Banffy (1447) și în decursul timpului a altor familii nobile.

Ortodocși, au ridicat  Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”, o biserică mică, de 13 metri lungime, sub 3 metri înălțime, construită din bârne de stejar. În ce an a fost ridicată, nu m-am putut dumiri. Pe o placă, postată pe zidul ei, scria 1810 și wikipedia o datează din 1780.

În decursul timpului a suferit reparații (1820) și modificări majore (1932), când interiorul a fost văruit și ferestrele au fost mărite. Din 1967 a fost declarată monument istoric. Ea este funcțională și azi.

Fiind situată departe de drumurile și localitățile mai importante, în timp numărul populației a scăzut, ajungând ca la recensământul din 2002 să existe doar 81 de locuitori.

Cam la 5 kilometri distanță, într-o zonă aproape izolată, se află satul Vizma, al cărui curs istoric este identic cu al celorlalte două localități. A fost deținut succesiv de mai mulți proprietari, ultimul fiind Ioan Kovacs (1893).

Biserica Ortodoxă (1930)

La același recensământ (2002), satul avea 16 locuitori și  azi este considerat  pe cale de dispariție.

Citește și Comunele Belinț și Coșteiu cu satele aparținătoare, județul Timiș

Cetatea Mehadia și Cascada Bobot, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În acea zi se termina excursia noastră. Dar era de abia dimineață. După ce am vizitat Gara Băile Herculane am pornit pe drumul de întoarcere. După nici 6 kilometri am ajuns în comuna Mehadia. Lângă ea aveam țintite două obiective. Întrebând localnicii, am aflat cum puteam să ajungem la Cetatea Mehadia. Am ieșit din comună pe un drum neasfaltat care, după aproximativ 3 kilometri, s-a terminat într-un spațiu larg, înconjurat de munți.

Existând mai multe drumuri, nu ne puteam decide în ce direcție să o luăm. Nici urmă de indicatoare. Norocul nostru a fost că a sosit un localnic care urca cu vacile la păscut. El ne-a explicat, ce-i drept în felul lui, „cam” ce cărări trebuie să urmăm.

Inițial trebuia mergem pe un drum forestier din care, la un moment dat, se desprindea o cărare pe care, urcând, ajungeam la ruinele fostei cetăți, ridicată de familia nobiliară Gutkeled, probabil în secolul XIII. Cert este că  cetatea a fost menționată într-un act de danie din 1324. În secolul XIV a devenit centrul politic și administrativ al unei porțiuni din zonă apoi, un secol mai târziu, pentru o scurtă perioadă de timp a fost sediul cavalerilor teutoni, aduși acolo de Regele Sigismund de Luxemburg. 

Ajungând în posesia lui Iancu de Hunedoara, pentru o mai bună apărare împotriva atacurilor otomane, cetatea a fost înconjurată de ziduri cu aproximativ 2 metri grosime. Împreună cu celelalte cetăți existente în zonă, cetatea a rezistat atacurilor. Totuși în 1523 a fost cucerită de turci care, însă, nu au folosit-o și în timp s-a deteriorat.

Urcând și gândindu-mă la vremurile îndepărtate nu mi-am dat seama când am ajuns pe un platou întins. Nici urmă de ruină. M-am tot învârtit căutând și, din nou noroc. Pe platou a apărut un personaj ca din basme. Un localnic, ajutându-se de un toiag și purtând în spate un sac cu ceva greu în el, s-a apropiat agale. Mi-a explicat că fusese aici, nu departe, pe celălalt deal, să-și adune puținele mere care le găsise. M-a șocat când mi-a spus că avea în jur de 80 de ani. Orășenii, la acea vârstă, de abia urcă un etaj de bloc….

Deși nu era în drumul său, ne-a condus la o potecă îngustă, ascunsă după copaci și acoperită de vegetație, pe care, urmând-o, în depărtare am văzut un turn ruinat. De acuma nu mai puteam să ne rătăcim așa că localnicul ne-a părăsit și noi, mulțumite că nu am venit în zadar, ne-am îndreptat spre ruine.

Cetatea a fost descoperită de contele de Marsigli pe la sfârșitul anilor 1690 și a descris-o ca fiind deja ruinată. A fost plasată în vârful dealului, pe marginea unei prăpăstii, astfel accesul la ea se putea face doar dintr-o singură direcție.

Era o fortificație patrulateră prevăzută cu turnuri de apărare. La exterior, în jurul zidurilor se ridica un val de pământ înalt, în unele locuri până la 4 metri, despărțit de acestea printr-un șanț de apărare săpat în stâncă.

Pentru a se intra în cetate trebuia să se treacă peste acel șanț, pe un pod construit pe piloni de piatră, apoi să se traverseze unica poartă lângă care, de siguranță, exista un turn de apărare.

Donjonul avea zidurile groase de 2,5 metri și o înălțime de peste 16 metri. În interior, peste un parter boltit, pe ziduri se sprijineau planșee care delimitau mai multe etaje. Cetatea a fost distrusă în timpul celui de al treilea război între austrieci și turci (1738).

Ruinele, păstrate până azi, reprezintă porțiuni din zidurile acelui turn de apărare, înalte în unele locuri până la 15 metri.

Printr-o crăpătură în zid am văzut în depărtare Râpa Neagră. Luând-o ca reper, mi-am dat seama că eram la o înălțime destul de mare și abruptă care, într-un eventual atac, reprezenta un punct bine situat strategic.

După ce am savurat panorama munților am coborât la mașină.

Ne-am întors la șoseaua principală, pe care am traversat-o și am urmat șoseaua prin comună. În dreptul ultimelor case ne-am oprit. Decât să pățim ca la cetate, să nu găsim indicatoare, am apelat la o localnică, dorind să ne fie călăuză. Neavând timp, ne-a trimis copilul, un băiat în jur de 7-8 ani și am pornit la drum. După ieșirea din comună drumul mergea paralel cu valea Sfârdinului Mare. Citisem că undeva, în acea zonă, s-ar afla Cascada Bobot.

M-am mirat când copilul ne-a întrebat dacă dorim să vedem ambele cascade. Știam doar de una așa că întrebându-l ne-a explicat că cea de a doua, mai mare, se afla sus în munte și pentru a ajunge la ea trebuia să urcăm cam 2-3 ore. Revenind acasă am căutat pe NET dar nu am găsit nimic despre ea.

După ce am trecut un pod peste valea râului am mai înaintat cam 2-3 kilometri pe drumul folosit frecvent de camioanele care transportă lemnul tăiat în pădure. Se povestește că, pe vremuri, mulți dintre vizitatorii stațiunii Băile Herculane organizau excursii pentru a vedea și cascada. Îmi imaginam că în momentul în care ajungeau în zonă se simțeau de-a dreptul exploratori. Azi, de bine, de rău, exista acest drum prăfuit.

Am parcat la marginea drumului și am urmat „călăuza” noastră care pornise pe o cărare. Nici urmă de indicatoare și pe alocuri cărarea se pierdea în vegetația abundentă. După aproximativ 15 minute am ajuns la Cascada Bobot.

Sărind peste bolovani și trunchiuri de copaci uscate, am ocolit micul lac format la baza ei.

În fața mea, de la o înălțime de aproximativ 6 metri, cascada se revărsa peste peretele de stâncă, îmbrăcat în mușchi.

Apa ajunsă pe sol se acumula într-un lac care în acel moment nu era prea mare. Fiind vară și secetă debitul apei era scăzut. Nu am zăbovit mult deoarece trebuia să ducem copilul acasă și, în față, ne aștepta un drum destul de lung.

Ajungând pe șoseaua principală ne-am îndreptat spre nord. Foarte aproape de comună am parcat pe partea dreaptă și, sărind șanțul de scurgere, am înaintat prin bălăriile înalte, unde m-am și urzicat, până la Biserica Spartă. După unicele informații despre ea, găsite pe NET, este considerată ca datând din vremea romanilor. Tot din acea vreme, pe teritoriul comunei, arheologii au descoperit și urmele fostului castru roman Praetorium.

Citește și Jupa, județul Caraș-Severin- Castrul Roman Tibiscum

Gara Băile Herculane, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

A patra zi a excursiei era și ziua întoarcerii acasă. Cu regret, am părăsit Băile Herculane. După nici 3 kilometri am ieșit în drumul principal Caransebeș-Orșova.

Vila Oltenia

Acolo am oprit pentru a vizita un ultim obiectiv istoric, Gara Băile Herculane, una dintre cele mai frumoase care s-au păstrat în țară, situată pe marginea șoselei, declarată monument istoric. Clădirea a fost construită pe valea Cernei, aproape de confluența ei cu râul Belareca, ca și casă de vânătoare pentru Împăratul Austriei, Franz Josef I (1878-1886).

Arhitectul a încercat să reproducă modelul castelului de vânătoare al Împărătesei Maria Tereza a Austriei, situat în apropiere de Viena. Clădirea, în stil baroc vienez, prezintă un corp central și un corp lateral de primul.

Corpul central, cu geamurile separate prin coloane, prevăzut cu ușa principală de intrare, este acoperit de o cupolă decagonală, la rândul ei acoperită cu țiglă de mai multe culori. La bază și pe suprafața cupolei țiglele formează motive geometrice simetrice.

Este accesat de două șiruri de scări mărginite de balustrade din fier forjat decorate,  cu diferite modele.

Deși a fost construită cu alt scop, creându-se linia ferată Timișoara-Caransebeș-Orșova (1876-1878), începând cu anul 1886 a fost folosită ca gară.

Înconjurând clădirea, am ajuns pe peronul placat cu mozaic, situat la marginea liniilor de cale ferată. Îmi imaginam forfota care se producea o dată cu sosirea trenului în gară, cum protipendada imperiului, în ținutele de epocă, chiar regi, diplomați, unii sosiți cu Orient Expresul, se grăbeau spre trăsurile care urma să-i transporte în stațiune.

Alții, așteptându-și rândul, sau următoarea cursă, se odihneau sub bolta de verdeață crescută pe suportul sprijinit pe coloanele în stil roman, postate lângă clădirea gării, pe marginea peronului, privind muntele împădurit.

Seara peronul era iluminat cu felinare așezate pe stâlpi metalici, sculptați, astăzi deteriorați, unii deveniți suporturi de flori.

Printr-o ușă, al cărei geam era ornat cu simbolul stațiunii, am intrat în corpul principal.

Porțiunea de sub cupolă era iluminată prin ferestrele care, una lângă alta, erau separate prin coloane de zid, pe care atârnau corpuri de iluminat, rămase din acea epocă. Încadrată în ansamblul geamurilor, se afla ușa principală de intrare.

Pe o coloană de zid se afla vechiul ceas, realizat de  Paul Garnier, care era doar o piesă de decor.

Cupola era susținută de două coloane.

Interiorul ei era decorat cu picturi care reprezentau zeități romane, printre care și Hercules, simbolul stațiunii. De asemenea era inscripționat numele stațiunii, în limba latină. Cu cifre romane apărea anul 1968. Mă întrebam ce eveniment, atât de important, avusese loc, pentru a se inscripționa anul lângă picturile vechi.

De acolo am intrat în sala de așteptare a clasei 1. Pereții au păstrat decorațiile vechi care prezentau scene de vânătoare, personaje în ținute de epocă, etc.

Pe lângă ei, aliniate, scaunele de plastic așteptau pasagerii care, se pare, că sunt din ce în ce mai puțini.

Citește și Cetatea Mehadia și Cascada Bobot, județul Caraș-Severin

Băile Herculane- 7 Izvoare

Publicat pe de
Răspunde

De la cascada Vânturătoarea ne-am întors spre stațiunea Băile Herculane. Într-o curbă, înainte de 7 Izvoare, pe partea stângă am văzut indicatorul spre Cascada Cociului și am parcat lângă el. Formată pe Pârâul Ogașul Roșeț, după el a fost numită și Cascada Roșeț.

Deși știam că traseul (punct roșu), lung de 1,4 kilometri, străbate o diferență de nivel de 550 metri, la început drumul nu ni s-a părut atât de greu.

Pe un podeț de lemn am trecut un mic pârâu.

Curgând la vale, peste bolovanii acoperiți de mușchi forma mici căderi de apă.

Am urmat cărarea prin pădure, printre bolovanii, parcă pictați de mușchi, și copaci, unii cu forme bizare.

Dacă la prima cascadă am văzut doar copacii pădurii, aici existau tufișuri și alte soiuri de plante.

După jumătate de oră urcușul a început să fie mai abrupt și pentru noi mult mai greu, fiind deja obosite de la prima cascadă. De pe munte au coborât două personaje care ne-au informat că, fiind vară, cascada era secată. Dezamăgire totală. Totuși am avut noroc cu cei doi altfel depuneam un efort suplimentar fără nici un beneficiu.

Ne-am întors și cu mașina ne-am îndreptat spre 7 Izvoare care se află la 7 kilometri de stațiune. Cu mult timp în urmă au fost descoperite 20 de iviri naturale de apă din versantul drept al râului Cerna, în apropierea malului, situate pe o lungime de 50 metri, cam cu aceiași parametrii, care au fost numite Șapte Izvoare Calde.

Apa lor termominerală, cu mineralitate mică, slab sulfuroasă, cu debite de peste 2 l/sec, a fost înconjurată de mici bariere din pietre, ulterior din beton,  formând niște „cădițe” în care, de atunci și până azi, oamenii se scaldă în scop terapeutic.

La doar 85 metri în avalul Cernei, pe malul său stâng s-a efectuat și Forajul Scorilo, cu o adâncime de aproximativ 550 metri, prin care s-au descoperit ape cu proprietăți asemănătoare celor din 7 Izvoare Calde.

Fiind utilizate de tot mai multă lume, în decursul timpului locul a devenit, în opinia mea, un loc comercial. Lângă „cădițe” a fost amenajat un ștrand cu bazin de dimensiuni olimpice, au fost ridicate vile, s-au deschis campinguri pentru corturi și rulote, terase, etc.

Văzând un șir lung de scări care coborau spre malul apei, bineînțeles că le-am parcurs, fiind curioasă ce o să găsesc acolo jos.

Pe cealaltă parte a râului se vedea o construcție de beton înconjurată de gard.

Pentru a se ajunge la ea, peste Cerna era construit un pod suspendat.

Ajungând în dreptul clădirii, o pancartă m-a lămurit. Era vorba de trei izvoare care făceau parte din grupul Șapte Izvoare Clade, a căror apă, captată, nu era destinată publicului.

Înapoi peste pod, urcatul scărilor și am ajuns din nou în zona suprapopulată. Am găsit o terasă, situată ceva mai departe, unde ne-am petrecut o parte din timp.

Apoi ne-am întors în stațiune, la cazare. Deși nu ajunsesem la a doua cascadă și era abia după-amiază, am rămas să ne odihnim. A doua zi, urmând să ne întoarcem acasă, dar nu direct, încă mai aveam multe obiective de văzut în drum, restul zilei ni l-am petrecut, fiecare, după bunul plac.

Citește și Gara Băile Herculane, județul Caraș-Severin