Cascada Vânturătoarea, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi a excursiei noastre în județul Caraș-Severin urma să o petrecem în natură. Doream să vedem două cascade și câteva izvoare din Parcul Natural Domogled-Valea Cernei așa că, de dimineață, din Băile Herculane, am pornit la drum. Ieșind din stațiune pe lângă Hotelul Roman, la nici 2 kilometri ne-am oprit pentru a vedea o cădere de apă formată pe râul Cerna, numită Cascada mică Bobot, pentru a nu se confunda cu Cascada Bobot de lângă Mehadia.

În continuare am rulat pe un drum care urma valea Cernei, printre versanții muntoși.

La marginea drumului, folosit frecvent de amatorii de drumeții, am văzut un izvor captat care, direct din munte, curgea printr-o țeavă.

După ce am trecut de zona 7 Izvoare, pe care urma să o vedem la întoarcere, la câțiva kilometri ni s-a arătat Lacul Prisaca, lac de acumulare cu o lungime de 4 kilometri.

Lacul s-a format în urma construirii barajului din Băile Herculane care pe lângă scopul producerii de energie electrică are rolul și de a menține echilibrul apelor subterane din zonă.

Pe malul lui, mai ales spre coadă, au fost amenajate vile turistice de unde, cei cazați, pot face plimbări cu barca pe lac, să pescuiască în locurile amenajate, sau, dacă preferă, pot face doar drumeții.

Urmând cursul râului am ajuns în dreptul unui pod unde am parcat. Parcursesem 15 kilometri care, împreună cu oprirea la cascadă, au durat jumătate de oră.

Lângă mașină imediat a apărut un patruped cu care pe loc m-am împrietenit.  

De la pod, urmând marcajul cruce roșie, am trecut pe lângă niște case, apoi un podeț, peste pârâul din spatele lor.

A urmat un urcuș foarte abrupt, pe bolovănișul care aluneca sub încălțări.

Nu a fost lung, dar pentru noi, oameni de la câmpie, fără pregătire fizică, extenuant.

Urcușul a continuat prin pădure, pe o pantă devenită rezonabilă.

Ieșite din pământ,  rădăcinile copacilor formau niște „trepte” care ne ajutau dar ne și încurcau. În jocul de lumini și umbre trebuia să fim foarte atente pe ce călcam.

Noroc că drumul era foarte bine marcat.

Tot urcând, dintr-odată, printr-o porțiune fără copaci, am văzut în depărtare masivul muntos la care trebuia să ajungem. Acolo se afla Cascada Vânturătoarea.

Urcușul era intercalat de porțiuni mai line, unele plate, cu bolovani și copaci dezrădăcinați, căzuți în diferite direcții.

Din loc în loc cărarea trecea printre bucățile unor bolovani care, se vedea clar, au fost tăiați de oameni, probabil de acei cățărători germani care, îndrăgind locurile, au format o echipă, au marcat și amenajat multe din traseele din zonă.

În unele porțiuni cărarea trecea razant pe lângă pereții stâncoși ai muntelui.

Mi s-a părut foarte ciudat că liniștea era totală. Nu se auzea ciripit de păsărele. De fapt, pe tot drumul, ca viețuitoare am văzut doar câteva insecte și pânze vechi, țesute de păianjeni.

Din nou, printr-o zonă fără copaci, s-a văzut masivul muntos, de data asta mult mai aproape, ceea ce „ne-a dat aripi”.

Pentru a ne odihni, dar și pentru a savura peisajul, am ieșit de pe cărare într-un loc însorit, mai strâmt, pietros, de la marginea prăpastiei.

Vis a vis, la mijlocul peretelui de stâncă, se vedea un firicel de apă. Dacă l-am reperat, însemna că nu mai aveam mult până la cascadă.

Într-adevăr, după încă 5 minute de urcuș, a urmat o coborâre ușoară. Poteca trecea prin loc deschis, pe marginea pădurii. Înaintând, mă uitam la picioare, dar mai mult la muntele pe care cascada se revărsa și de care mă apropiam.

Poteca s-a terminat la baza cascadei. Eram foarte mulțumită că am ajuns până acolo și încă într-un timp foarte bun pentru mine, aproximativ 2 ore, având în vedere că timpul estimat pe marcaje era de 1:30 ore.

Cascada  Vânturătoarea, aflată la 1.000 metri altitudine, este formată de un afluent al râului Cerna, Ogașul Slacini. Are o înălțime de aproximativ 50 metri și prezintă două trepte. În cădere, după ce trece de prima treaptă, apa se lovește de un prag de stâncă și urmează treapta de jos, cu cădere liberă pe o înălțime de  40 metri, când este pulverizată ca o ploaie fină, pe o suprafață de cel puțin 100 metri pătrați.

De multe ori acea perdea de apă este spulberată de vânt și împreună cu soarele, luminând-o din unghiul potrivit, formează curcubeie. Cantitatea de apă care o formează variază, fiind mare în anotimpurile ploioase. Din păcate, fiind vară, debitul cascadei nu era foarte mare. Oricum, aparatul foto nu poate reda măreția ei, doar retina o percepe. La mine a stocat-o ca amintire.

Ajungând în partea de jos, apa se scurge pe porțiunea plină de mușchi.

Apoi umple spațiul dintre numeroșii bolovani, acoperind o suprafață destul de mare.

Spre baza cascadei peretele vertical este înclinat în afară, în spatele căderii de apă delimitându-se un spațiu unde, cei cu încălțări care nu alunecă, nu ca mine, au putut să intre și, ca după o perdea, să vadă căderea de apă, fără a fi udați.

Pe drumul de întoarcere mă gândeam ce frumoasă trebuie să fie cascada iarna, când apa îngheață, luând diferite forme ciudate.

Și iar pe panta abruptă, plină de bolovăniș, apoi la auto. Drumeția s-a sfârșit cu bine și cu amintiri frumoase.

Citește și Băile Herculane- 7 Izvoare

Băile Herculane- zona mai nouă

Publicat pe de
Răspunde

În acea zi vizitasem locurile istorice ale stațiunii Băile Herculane, urmate de un traseu montan, care ne-a relaxat după tumultul informațiilor acumulate. După o scurtă perioadă de odihnă am pornit în căutarea unui restaurant pentru a lua o cină, obligatoriu caldă, deoarece toată ziua consumasem doar sandvișuri.

Cum în centrul istoric, lângă care eram cazate, nu văzusem decât două alimentare  (probabil erau mai multe), am pornit spre „focarul” stațiunii, o zonă cu multe hoteluri, terase, restaurante, amenajată în secolul XX pentru afluxul mare de turiști, interni și internaționali din acea perioadă.

Nu departe de cazare am trecut pe lângă o clădire ai cărui pereți, dezveliți până la cărămidă, ne-au întristat. În secolul XIX acolo au fost amenajate Grajdurile Imperiale în care erau adăpostite trăsurile și caii care asigurau transportul de la gară în stațiune.

Strada a ieșit dintre clădiri și a continuat pe lângă versantul împădurit. Pe o laterală se afla Izvorul Conteselor. Legenda spune că a fost numit după trei contese care, în perioada comunistă, s-au retras într-o vilă construită deasupra izvorului. Pentru a supraviețui, au gătit prăjituri după rețete vieneze, pentru vânzare. Fiind foarte gustoase, au devenit renumite în stațiune, astfel contesele reușiseră să se adapteze noii vieți.

De cealaltă parte râul Cerna curgea agale, neținând cont de traficul rutier care îl însoțea.

Ne apropiam de zona nouă a stațiunii.

Spre fericirea mea, iubitoare de animale, mai ales câinii îi ador, am fost întâmpinate de un patruped. Prin privire parcă întreba ce căutam noi în acea zonă ? În curând mi-am dat seama de ce o interpretasem astfel.

Am intrat într-o îmbulzeală de oameni care creau un zgomot de fond obositor. Peste el se suprapunea muzica, de diverse genuri, care urla de pe terasele arhipline. Nu era de mirare. În zonă se aflau multe hoteluri construite în anii 1970, mărind capacitatea stațiunii la peste 5.000 de locuri, ca Hotelul Diana (1977), Hotelul Domogled (1973), Hotelul Minerva (1982), etc.

După 1989 li s-au adăugat vilele private, totul creând un amalgam de clădiri în spatele cărora se înalță munții maiestuoși.

Am avut noroc să găsim o terasă nu foarte aglomerată, fără orchestră, unde am servit cina.

După cină, eu fumătoare, normal că am „tras” și o țigară, privind vârfurile munților scăldate de soare, în seara care se instala treptat.

Cum a doua zi aveam planificate multe alte obiective, trebuia să ne asigurăm mâncarea. Nu știam dacă mai rămânea timp și pentru un prânz, luat pe undeva în drum. Pe o străduță laterală, după modelul vechi, pe jos erau întinse niște folii de plastic pe care tronau diverse legume și fructe, o „piață” realizată pentru cerințele mulțimii de oameni, cu prețurile „piperate”, de la care ne-am aprovizionat și noi. În fundal, o clădire cu graffiti întregea peisajul.

Am depășit în grabă tarabele, amenajate pe marginea trotuarului, în care se găseau obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte, parfumuri, oale, suveniruri, etc., tot ce vrei și nu vrei.

Dorind ca drumul de întoarcere să-l parcurgem pe o altă rută, am traversat râul pe primul pod întâlnit. Fericire! Am intrat într-o zonă de vile liniștită.

O ultimă țigară și am ajuns la cazare. Eram mulțumită de cum a decurs acea zi.

Citește și Cascada Vânturătoarea, județul Caraș-Severin

Un traseu montan pe marginea stațiunii Băile Herculane

Publicat pe de
Răspunde

După ce am vizitat partea istorică a stațiunii Băile Herculane, ne-am gândit să parcurgem un traseu montan pe care și Împărăteasa Sissi îl parcurgea de multe ori, însoțită doar de o doamnă de onoare și o călăuză. De lângă Hotelul Roman am urmat o cărare și după 5 minute am ajuns în dreptul unui șir de scări. În capătul lor, printr-o poartă metalică deschisă, se intră în Peștera Hoților sau Grota Haiducilor.

Peștera, situată la o altitudine de 186 metri, săpată în versantul drept al văii Cernei, este locul unde săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite vechi din paleoliticul mijlociu (12.000-35.000 î.e.n.), nivele de locuire din neolitic, sedimente aparținând Culturii Coțofeni (2.800-2.500 î.e.n.), obiecte din epoca bronzului,  fierului, din timpul dacilor și romanilor, până în evul mediu și epoca modernă, în ultima peștera fiind asociată cu lotrii bănățeni, după care a primit numele.

Cert este că romanii au cunoscut-o deoarece stațiunea creată, Ad Aquas Herculi Sacras ad Mediam (Centrul Hercule cu apă sacră),  se afla în apropierea ei.

De asemenea în peșteră au fost găsite oase de urs de cavernă, este „locuită” de trei specii de crustacee și miriapode și o colonie de lilieci, pe care eu nu i-am întâlnit.

Încă din secolul XIX a început să fie vizitată, fapt atestat de cea mai veche, dintre multele iscălituri de pe pereți, care datează din 1820. Între ele au fost descoperite semnăturile unor personalități ca P. Ghica (1836), N. Golescu (1848) și poveștile din bătrâni afirmă că ar fi existat chiar semnătura Împărătesei Sissi. Probabil că au existat și alte somități care au vizitat-o și s-au semnat dar, în decursul timpului, semnăturile noi le-au acoperit pe cele vechi.

Prima relatare despre ea spune că în 1778 un preot a găsit în grotă piese de harnașament și șei de cai de diferite tipuri și prima descriere a fost făcută în cartea lui Griselini (1780). Un secol mai târziu au început cercetările științifice. La Băile Herculane a avut loc a XVI-a întrunire a medicilor și naturaliștilor Imperiului Austro-Ungar în care s-au dezbătut cercetările efectuate de doctorului, geolog, M. Munk (1872). Datorită descoperirilor sale, peștera a fost declarată rezervație arheologică.

În peștera fosilă, cu o lungime de 143 metri, temperatura variază între 9-15 grade. Este străbătută de curenți de aer care se produc între cele trei deschideri ale sale și în lunile de vară umiditatea este crescută.

Deschiderile comunică între ele prin trei galerii de 2-4 metri înălțime, două iluminate natural.

A treia, galeria cu gururi, care uneori se umplu cu apă de infiltrație, este total obscură.

Una dintre galeriile iluminate,  galeria cu săpături, se deschide într-o sală mare, înaltă până la 13 metri. Pentru protejarea săpăturilor arheologice galeria este mărginită de o balustradă metalică.

De la peșteră am continuat drumul prin pădure, ghidându-ne după semnele de pe copaci.

Poteca lină, în serpentine lungi, a fost foarte ușor de străbătut.

Îmi imaginam că în vremea împărătesei poteca nu era așa de bătătorită ca azi și vestimentația epocii o îngreuna. Dar, iubind zona atât de mult, străbătea codrii însoțită doar de cele două personaje.

Studiind diversele forme de viață, nederanjate de nimeni, nu mi-am dat seama când am ajuns pe vârful Ciorici.

La altitudinea de 390 metri se află Foișorul Ciorici, construit la comemorarea a 130 de ani de la sosirea Împărătesei Sissi în stațiune, în amintirea drumețiilor dese pe care aceasta le făcea în acea zonă.

Foișorul, loc de relaxare și un minunat punct de belvedere, este situat pe marginea unei prăpăstii, de unde se poate admira panorama munților Cernei și Mehedinți.

Fiind marcată de frumusețea peisajului, împărăteasa l-a descris în numeroase versuri.

De la foișor am coborât, prin pădure, pe o potecă îngustă și după nici 10 minute am ajuns la Grota cu aburi care, ieșind din interiorul muntelui, scoteau un sunet continuu, pe care l-am auzit apropiindu-ne.

Intrarea în grotă, o despicătură verticală în munte, este situată la o oarecare înălțime. Sub ea se află o porțiune verzuie, creată de mușchii depuși, cărora le priește atmosfera umedă.

Ne-am cățărat și am pătruns în grota destul de voluminoasă.

Printr-o îngustare verticală, ea se termină în versantul muntelui.

Am părăsit grota și pentru a continua itinerarul a trebuit să ne întoarcem la Foișorul Ciorici. De acolo, din nou prin pădure, unde m-a fascinat multitudinea de ciuperci crescute mai ales pe copacii dezrădăcinați și căzuți în diferite poziții.

Urmărind poteca, care de data asta cobora puțin, în 5 minute am ajuns la Foișorul Galben care a fost construit pe Piscul Jubiliar ca refugiu și loc de popas. Piscul a fost numit așa în amintirea întâlnirii, la Băile Herculane, între Împăratului Franz Josef, regii României și Serbiei, pentru a sărbători inaugurarea canalului Porțile de Fier (1896). Cu acea ocazie, pe pisc și pe Platoul Coronini, au fost aprinse focuri de artificii.

Am urmat aceeași potecă până la un versant stâncos, de aproximativ 30 metri înălțime, la baza căruia curgea un mic pârâu. În secolul XIX, explorând zona muntoasă din apropierea stațiunii, doctorul M. Munk a descoperit că din acea stâncă ieșea un firicel de apă.

Izvorul lui Munk a fost colectat într-un rezervor (1901) și apa a fost folosită pentru instalația de ventilare din Băile Imperiale Austriece, acționarea hidraulică a ascensorului din Pavilionul nr. 6 și alimentare fântânilor arteziene din parcul central. Nu mi-am dat seama dacă azi mai este folosită la ceva. Apa ieșea printr-o țeavă și forma un mic pârâu care curgea la vale.

Am ocolit versantul și am început coborârea prin pădurea care, pe alocuri, nu mai avea copaci, doar un covor de frunze moarte și crengi uscate.

Am ajuns într-un loc unde indicatoarele se încrucișau arătând diferite direcții. Lângă el, o masă cu bănci de lemn aștepta trecătorii.

Până la acea oră, explorând stațiunea și urcând muntele, nu mâncasem nimic. Masa și băncile, parcă puse pentru noi, ne-au fost „restaurantul”.

Am ales să ne îndreptăm spre Platoul Coronini. Drumul cobora accentuat prin pădure.

Nu îmi dădusem seama cât am urcat și cât ocolisem stațiunea până când, prin rărișul copacilor, am văzut acoperișurile caselor, dintre care se înălțau hotelurile, mici culori în zare.

Apropiindu-ne de platou, de fapt ne apropiam de „civilizație”.

Plăcile metalice găsite în cale, unele cu numele unor foste locații care deserveau populația, în primul rând mi-au amintit de declinul stațiunii. Apoi m-au enervat. După mine PĂDUREA nu este un coș de gunoi !

Ieșind din pădure, pe un drum mărginit de case am ajuns la artera asfaltată.

Dacă existau case, existau și tomberoanele arhipline, cu gunoiul ocupând și mare parte a zonei care le înconjura.

De la imaginile jalnice mi-am întors privirea spre întinderea vastă a Platoului Coronini, înconjurat de munți. În depărtare se înălța releul stațiunii și în altă direcție o troiță.

Dezamăgite de „creațiile” omului din zonă, ne-am întors în pădure și am urmat o cărare spre un alt foișor.

Era ultimul obiectiv înainte de a ne întoarce în stațiune.

După aproximativ 15-20 de minute am ajuns la  Foișorul Verde, plasat pe o ridicătură stâncoasă, la marginea prăpastiei.

Nedorind să părăsim superba zonă, am „tras de timp” savurând imaginea masivului Domogled și a stațiunii în care, vrând, nevrând, trebuia să ne întoarcem.

Coborârea a fost pe o pantă mai mare, la care trebuia să fim atente să nu alunecăm,  însă tot nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la ciudățeniile create de natură (sau create de imaginația mea ?).

Cărarea s-a terminat în dreptul unui foișor situat în spatele unei clădiri.

De acolo, pe strada care urma râul Cerna, ne-am îndreptat spre cazarea noastră, Vila Oltenia.

Citește și Băile Herculane- zona mai nouă

Băile Herculane- din Piața Hercules la Hotelul Roman

Publicat pe de
Răspunde

În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.

Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.

Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.

Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu  turcii (1788). 

Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.

Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.

Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.

A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.

În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire.  Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.

Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo.  În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.

În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.

Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.

În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.

Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.

În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).

Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.

Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)

Pe o parte, strada era  mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.

Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.

Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.

La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.

Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.

Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta. 

Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.

Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius,  avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.

Citește și Un traseu montan pe marginea stațiunii Băile Herculane

Băile Herculane- în jurul Parcului Central

Publicat pe de
Răspunde

Vizitând Băile Herculane, după ce am trecut peste râul Cerna pe Podul de fier forjat, am intrat în Parcul Central al stațiunii, amenajat ca loc de relaxare (1862), ulterior prevăzut cu două fântâni arteziene .

În el a fost postat un foișor în care fanfara armatei cânta duminica și în zilele de sărbătoare. În 1903, dirijorul Fanfarei Regimentului 33 Infanterie din Arad, luând o pauză, a intrat în Salonul de cură și a început să improvizeze la pian. Și compozitor, a creat un vals, numit în onoarea stațiunii, care, în timp, a devenit foarte cunoscut în marile capitale ale Europei, în Chicago, chiar  și în Tokio.

În spatele foișorului, pe un teren mai ridicat, se află fostul Cazinou care a fost construit după 2 ani de la amenajarea parcului. Clădirea, în stil baroc austriac, era compusă dintr-un corp central și două aripi simetrice, decorată cu frize sculptate.

Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar prin câte un coridor se comunica și cu actualele hoteluri Decebal (Pavilionul nr. 2) și Traian (Pavilionul nr. 1), la data vizitei mele (anul 2000) ambele în curs de restaurare. Pe terasă de multe ori se organizau baluri.

La parterul clădirii funcționau un restaurant, un bazar cu 14 bolți și 12 ferestre și o Sală de cură. La etaj se afla „Sala de Argint” destinată ruletei și jocurilor de noroc,  lângă ea o sală de spectacole.

Cazinoul era frecventat mai ales de elita aristocrației imperiale de la Viena. Chiar și Împăratul Franz Josef I, după ce a inaugurat canalul Porțile de Fier (1896), creat începând din  1834, după un pact încheiat între cele trei țări, în timpul vizitei în Regatul România s-a oprit în stațiune unde a luat prânzul, în Salonul de cură al Cazinoului, împreună cu Regele Carol I al României și Regele Alexandru I al Serbiei.

Postbelic, în clădire a funcționat Casa de Cultură cu o sală de spectacole și Muzeul de Istorie „Nicolae Cena”, înființat în 1929, muzeu care îl ocupă și azi. După ce a fost grav deteriorat într-un incendiu (1956) a fost refăcut însă fără majoritatea elementelor de decor, unele din ele înlăturate pentru a se uita de aristocrația acelor vremuri.

Pentru a ajunge la Cazinou am urcat unul dintre cele două șiruri de trepte situate lateral. Pe marginea lor se înălța un arbore înalt de 32 metri, Sequoia Gigantea, originar din America de Nord, considerat monument al naturii, în România existând doar câteva specimene.

Am ajuns pe o străduță, situată deasupra Cazinoului, unde se afla Primăria Băile Herculane.

Coborând câteva sute de metri am găsit Izvorul Domogled, izvor de profunzime, foarte căutat pentru apa sa plată, slab mineralizată, benefică în afecțiunile renale, hipertensiune arterială, afecțiuni gastrice, etc.

Dorind să văd și altă față a stațiunii, lăsând vilele din centrul istoric la sfârșit, am cotit pe o străduță aflată în apropierea Librăriei „Sabin Opreanu”.

Zona, situată doar la mică distanță de centru, era total diferită. O firmă de turism părăsită, clădiri ruinate, relevau declinul stațiunii care a excelat în perioada 1990-2001.

De fapt declinul doar al stațiunii. Localnicii aveau casele bine întreținute. Unii dintre ei, mai curajoși, au construit chiar vile pentru închiriat.

Mi-am dat seama că pentru autorități nu conta decât „fațada”, centrul cu vilele vechi, unele gata, altele în curs de restaurare (cine știe însă când se vor termina…), realizată pentru vizitatorii în trecere și pentru varii motive.

Nu vedeam să se dorească o refacere rapidă a ceea ce a fost cândva mult râvnita stațiune, printre primele din Europa.

Am trecut prin spatele Hotelului Cerna și am ajuns la una dintre bisericile din stațiune.

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” are o poveste destul de tristă. Pentru a se construit prima biserică, încă din 1799 a fost marcat locul cu o cruce. Demersurile au durat câțiva ani și după obținerea aprobării de construcție, de la ministrul de război, în 1803 s-a pus  piatra de temelie.

Din contribuțiile locuitorilor zonei și multe de la cei din România, a fost construită biserica și din 1820 s-a realizat pictura interiorului. Biserica nu a rezistat mult timp. O dată cu amenajarea Parcului Central (1862), austriecii nedorind o biserică ortodoxă situată central, au demolat-o.

Totuși ortodocșii au primit un teren situat nu departe de prima locație și în 1864 au ridicat actuala biserică, în stil bizantin. Între anii 1936-1937 s-a efectuat și pictura murală. Deteriorată, în 1969 s-au efectuat reparații exterioare.

M-am întors spre centrul stațiunii, trecând, de data asta, prin fața Hotelului Cerna, fondat în 1936.

Pe următoarea străduță se afla și Ștrandul Termal Cerna, aparținător hotelului.

După ce am trecut de Parcul Central, pe partea stângă am văzut o clădire în stil rococo. Vila Elisabeta a fost construită de administratorul stațiunii (1875) și numită după el, Vila Tartatzi. El a locuit în vilă aproximativ 6 săptămâni până a fost transformată în reședință pentru Împărăteasa Elisabeta (Sissi).

Într-un mic spațiu verde de lângă vilă, în 1948 a fost adus bustul lui Mihai Eminescu.

În fața lui, la data vizitei mele (anul 2020), Hotelul Decebal era acoperit, probabil  pentru  restaurare. Trecând de el am intrat pe Podul de Piatră, construit cu două arcade și un culoar pietonal acoperit (1864).

Capătul lui era format din arcade de piatră acoperite. Deasupra era postată o statuie.

Aceasta o reprezenta pe Omfala, Regina Lydiei, la care Hercules a slujit trei ani și cu care a avut un fiu.

Pe cealaltă parte a râului Cerna se afla clădirea unor băi și un izvor. Baia Diana, numită și Baia Elisabeta, a fost construită pe locul fostelor terme romane (1810) și după câțiva ani modificată în forma actuală (1858).

Pe acoperiș a fost amenajată o terasă cu parapet și pe unul din colțurile ei postată statuia lui Hercules. Baia era folosită pentru afecțiunile aparatului locomotor de aceea a fost numită și Baia „pentru dureri de oase”.

Pe turnulețul de lângă clădire a fost ridicată o coloană pe care a fost postată statuia Elisabetei. În perioada reabilitării (2001-2002) baia a fost legată de Hotelul Ferdinand printr-un culoar acoperit și în interiorul ei au fost amenajate un bazin comun și 9 cabine individuale. Din păcate clădirea avea nevoie iar măcar de o zugrăveală.

În apropierea băii se află Izvorul Diana III care, împreună cu alte trei izvoare, face parte din Grupa Diana. Izvorul a fost forat până la o adâncime de 260 metri în malul drept al râului Cerna. Apa lui, sulfuroasă, cloruro-sodică, calcică hipotonă, cu temperatura de 51 grade Celsius, este folosită în curele afecțiunilor aparatului digestiv, aparatului respirator, alergii, diabet zaharat, artropatii, etc.

Pe malul râului am văzut locuri amenajate, sub forma unor bălți, cu scop curativ.

De fapt apa râului are la rândul ei proprietăți curative, izvoarele forate fiind folosite doar pentru necesități, restul apei fiind deversată în râu.

Citește și Băile Herculane- din Piața Hercules la Hotelul Roman

Prin Băile Herculane spre Parcul Central

Publicat pe de
Răspunde

După ce în drumul Arad- Băile Herculane am văzut mai multe obiective, spre seară am ajuns în Băile Herculane unde ne-am cazat la Vila Oltenia, situată în apropierea centrului stațiunii, aproape de un pod care traversează râul Cerna.

Stațiunea este situată pe valea Cernei, între pereții stâncoși ai munților Domogled. Este renumită pentru apele termale curative, de tip clorurat-carbonatat și tip clorurat-sulfat, cu o radioactivitate ridicată.

La mijlocul secolului XIX săpăturile arheologice, făcute în zona localității, au scos la iveală mai multe apeducte, tabule votive, monede, etc., romane.  Localitatea a fost atestată din anul 153 e.n., sub stăpânirea romană.

În acea perioadă a fost numită Therme Herculis deoarece se credea că apele tămăduitoare sunt sacre, nume care a fost găsit scris pe o tabulă votivă. Avea o populație numeroasă și o mare importanță strategică, fapt demonstrat prin cei cinci delegați trimiși la Roma pentru alegerea consulilor.

Băile fiind foarte apreciate, aristocrația romană le frecventa des.

După retragerea romanilor, în decursul timpului zona a fost devastată de hoardele barbare, apoi a intrat sub ocupația otomană dar, nefiind întrebuințate, s-au ruinat. Au urmat războaiele purtate între turci și austro-ungari, terminate cu alungarea turcilor și prin Pacea de la Passarovitz (1718) teritoriul, incluzând și Băile Herculane, au intrat în posesia Imperiului Habsburgic.

Ocolul Silvic Băile Herculane

Fiind în inspecție militară pe Dunăre și trecând prin zonă, un general austriac a descoperit vestigiile romane și existența apelor curative (1734). Înștiințându-l pe Împăratul Carol al VI-lea, a primit ordin să refacă băile termale și să le pună în folosința trupelor militare și a localnicilor, împreună cu câteva izvoare.

Intrând în administrarea militarilor grăniceri (1801), aceștia au refăcut căile de acces și au construit aproape toate vilele vechi ale stațiunii de azi, în stil baroc austriac, un pavilion pentru sanatoriul militar (1810), apoi au fost construite primele hoteluri (1824) și o biserică (1838).

A doua zi de dimineață, cu un itinerar bine stabilit mental, am pornit să explorez stațiunea.

Am traversat râul Cerna pe podul pietonal din apropiere și m-am îndreptat spre două izvoare care se aflau acolo. În stațiune, dintre cele 19 izvoare cunoscute, sunt captate doar 9 și acestea folosite funcție de necesități, restul revărsându-se în râul Cerna.

Izvoarele au fost grupate teoretic  după falia din care au fost forate. Cele două pe care urma să le văd fac parte din Grupa Neptun, care include 6 izvoare.

Izvorul Neptun II (Anteu) este situat în malul drept al Cernei, pe planul faliei Neptun și are scurgeri neregulate deoarece sunt emanate și gaze.

Apa lui este recomandată în tratarea afecțiunilor aparatului digestiv.

La numai 8 metri distanță, pe aceeași falie, dar mai sus, a fost forat Izvorul Neptun III (Argus). Temperatura ambelor izvoare este 54 grade.

Este numit și Izvorul de ochi, apa lui fiind un remediu pentru afecțiunile oculare.

Pe cealaltă parte a râului, lângă vila în care eram cazate, am văzut Băile Venera. Pe vremuri aveau cinci bazine a căror apă avea temperatura de 36-38 grade. Se spune că izvorul a fost descoperit după ce niște cai, cu probleme la picioare, intrând frecvent în acea apă, s-au vindecat (1838).

Erau renumite pentru tratarea femeilor sterile, a unor boli dermatologice și venerice. Sub regimul comunist au fost folosite și de femeile care își provocau avorturi deoarece apa trata eventualele leziuni provocate. Din acest motiv au fost închise și, în timp, au devenit depozit de deșeuri. Din 2010 au fost reamenajate în regim privat.

De la izvoarele Neptun m-am întors spre centrul stațiunii și am deviat pe o stradă lăturalnică dorind să văd o mânăstire.

Din păcate, în drumul meu, ieșind din perimetrul centrului, am văzut adevărata față a localității. Deși în secolul XIX a fost o stațiune renumită pe plan european, sub comuniști o perioadă cu dezvoltare ascendentă,  ruinele aflate la tot pasul arătau că nici azi încă nu sunt luate măsurile necesare reabilitării ei.

După 5 minute am ajuns la  Mânăstirea Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” care funcționează în fosta Vilă Dobosoane. Vila a fost donată Episcopiei Caransebeșului  în anul 1925. Sub regimul comunist, preluată de stat, în ea au funcționat pe rând mai multe instituții, apoi a fost etajată, amenajate 40 de camere și transformată în vilă turistică.

După anul 1989 clădirea a fost retrocedată. Proprietarul a amenajat-o pentru a fi folosită de cler și persoanele cu baza financiară redusă. În timp au fost amenajate chilii, un paraclis și din 2007  a fost transformată în mânăstire.

M-am întors și am urmat malul râului până la cea mai renumită clădire istorică, azi în stare înaintată de degradare, Băile Imperiale Austriece, numite și Băile Neptun (1886).

În secolul XIX, când stațiunea era în plină glorie, marile personalități ale Imperiului Austro-Ungar o frecventau des. Băile Imperiale au fost folosite de Împărații Austriei- Iosif al II-lea și Francisc I cu soția, Charlotte.

Stațiunea a fost vizitată cel mai des de Împăratul Franz Iosef cu soția Elisabeta, cunoscuta și populara Sissi, care în jurnalul său a descris-o ca fiind cea mai frumoasă din Europa. Jurnalul s-a păstrat și azi e expus, împreună cu alte colecții adunate începând cu anul 1922,  în Muzeul Nicolae Cerna, deschis în stațiune.

Clădirea este compusă din trei corpuri, unul central și două laterale.

În corpul din stânga era sala de așteptare pentru intrarea într-o aripă unde erau amenajate băile sulfuroase.

În corpul din dreapta se afla o altă sală de așteptare pentru accesarea băilor saline.

Pe fațada clădirii, în partea superioară, au fost postate statuile unor zeități romane.

Azi, cu tencuiala căzută, pereții deteriorați sau chiar căzuți, încăperile invadate de vegetație, după spusele localnicilor, este în proprietate privată. Ca majoritatea proprietarilor care au primit clădiri istorice, cărora nu le pasă de valoarea culturală și în plus sunt ajutați și de legile insuficient de drastice, proprietarul vilei o lasă să se ruineze în continuare fără a lua măsuri. Totuși în vara anului 2020, printr-un program de voluntariat, studenții Facultăților de Arhitectură Timișoara, Cluj și București au construit eșafodaje cu rol de protecție a trecătorilor.

O dată cu Băile Austriece Imperiale a fost construit și Podul de fier forjat, lung de 32 metri, cu parapeții prezentând elemente decorative (1883-1886).

Traversându-l, am intrat în Parcul Central.  

bustul General Dr. N. Vicol

Citește și Băile Herculane- în jurul Parcului Central

Un drum mai puțin „bătut” spre Băile Herculane

Publicat pe de
Răspunde

În județul Caraș-Severin, după ce am văzut cele două schituri situate pe teritoriul comunei Armeniș, ne-am îndreptat spre satul Rusca, comuna Teregova,  unde am ajuns după aproximativ 20 minute.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1845)

De acolo mai aveam de rulat cam 8 kilometri spre est până la obiectivul nostru.

Parcurgând drumul îngust, paralel cu râul Timiș, care urca pe serpentine, înconjurat de păduri, aveam senzația că doar noi existăm acolo. Nu am întâlnit nici o mașină sau măcar o vietate.

Am parcat lângă niște clădiri unde se vedea o parte din Lacul de Baraj Poiana Ruscă.

Lacul artificial a fost amenajat pe râul Hideg, numit și Râul Rece,  prin construirea unui baraj hidroenergetic. Este cel mai nou și cel mai mare din Banat.  Lucrările au demarat în anul 1982, au fost sistate după 1990, reluate în 2002  și barajul a fost inaugurat în 2007.

Barajul a fost construit din beton, în „dublu arc”, cu o deschidere de 400 metri și înălțimea de 75 metri.

Când este plin, lacul ocupă o suprafață de 139 hectare și are adâncimea de 70 metri. Are o lungime de 7 kilometri și, pe o porțiune, drumul a mers paralel cu el.

Apoi am rulat spre sud, prin natura parcă virgină, întâlnind din când în când câte un pâlc de case, altele risipite pe munte, sau doar căpițele de pe marginea drumului care demonstrau că zona era locuită.

De fapt, fără să vedem indicatoare ale unor localități, treceam pe lângă sau prin unele dintre cele 40 de sate și cătune care aparțin administrativ de comuna Cornereva, unele dintre ele izolate, fără drum de acces, în care oamenii trăiesc și azi după modelul altor secole, fără energie electrică, etc., doar din munca lor.

De asemenea pe teritoriul comunei s-au păstrat 32 de mori de apă dintre care unele încă funcționale.

Bineînțeles că ne-am îndreptat și noi spre una dintre ele.

Morile erau folosite în principal pentru măcinatul grânelor dar și pentru spălarea covoarelor, păturilor, a obiectelor mari și grele. Acestea erau puse în vâltoare, locul unde apa râului formează vârtejuri, iar apa le învârtea și astfel se curățau. În unele zone se mai practică încă acest mod de spălare. Apoi obiectele sunt întinse și uscate la soare.

Cornereva și zona înconjurătoare au fost întotdeauna locuite de români.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1779-1805)

În continuare spre sud, am intrat pe teritoriul comunei Mehadia.

Unul dintre satele care aparțin de Mehadia este Globurău.

Ne-am oprit în centrul satului lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1775-1776).

Obiceiul meu, când întâlnesc localnici cu poftă de vorbă, încerc să aflu legendele locului. Așa am făcut și în Globurău unde am sporovăit, dar nu numai, cu un localnic foarte comunicativ.

Apoi am continuat drumul până în satul Plugova unde am intrat iar pe drumul principal.

Nu mai aveam decât un obiectiv, situat la marginea drumului și, după 20 de kilometri, urma să ajungem în Băile Herculane. Din mers, lateral de drum, am văzut Râpa Neagră, o rezervație naturală situată în partea de nord-vest a comunei Mehadia, întinsă pe 5 hectare. Râpa este formată din straturi de roci sedimentare, unul mai dur, altul mai nisipos, care conțin carbonat de calciu și argilă, folosite la fabricarea cimentului. În decursul timpului stratul de suprafață, mai moale, a fost descoperit de fenomenele naturale ca ploaia, vântul, etc. și au rămas expuse straturile de rocă dură, negre-cenușii.

Citește și Prin Băile Herculane spre Parcul Central

Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În drumul spre Băile Herculane, după ce am urcat la Turnul lui Ovidiu, ne-am întors la Turnu-Ruieni, apoi în drumul național Caransebeș-Orșova, drum paralel cu valea râului Timiș. După 32 kilometri ne-am oprit în parcarea amenajată lângă  Schitul Piatra Scrisă „Duminica Tuturor Sfinților”, azi mânăstire ortodoxă de călugări, situată pe teritoriul comunei Armeniș, loc de pelerinaj mai ales la icoana „Sf. Treime” ce se află acolo.

Singura mențiune documentară, datând din 1788, localizează „Stânca Sfintei Treimi” pe harta militară austriacă a vremii, numită probabil după icoana pictată pe stâncă care se afla acolo..

Despre icoană localnicii spun și azi că nu a fost zugrăvită de oameni. De fapt circulă mai multe legende. Una dintre ele spune că urmărit de otomani, un conducător de oaste creștin, împreună cu calul său, s-au rostogolit pe un deal până la râul Timiș. Scăpând nevătămat, a poruncit zugrăvirea icoanei. Altă legendă spune că o trăsură cu călători, din cauza cailor care s-au speriat, s-a lovit de o stâncă dar oamenii nu au pățit nimic și, recunoscători, au pus să se facă icoana. Există și o legendă cu final tragic și anume fiul meșterului care ridica biserica din Armeniș, fără permisiunea tatălui, s-a urcat să pună el crucea pe turn. A amețit, căzut și murit. Pentru iertarea păcatelor lui, tatăl a pus să se zugrăvească icoana.

Cel mai plauzibil, se spune că în acel loc probabil a trăit un pustnic. Icoana a fost restaurată în anul 1882. Lângă ea, pe o altă porțiune de stâncă, am văzut o tentativă, eșuată, a unei picturi efectuată în zilele noastre.

Cert este că icoana, descoperită în timpul săpăturilor făcute pentru un tunel prin care să treacă calea ferată Caransebeș-Orșova, a supraviețuit datorită localnicilor. La insistențele lor tunelul a fost deviat câțiva metri spre vest și icoana a scăpat neatinsă. Apoi o familie din localitatea Slatina Mică, după decesul fiicei lor, în amintirea ei a ridicat o capelă mică, cu laturile interiorului de aproximativ 3 metri (1929).

Un an mai târziu Episcopia Caransebeșului a construit o clopotniță și o clădire pentru călugării care s-au așezat acolo. Împreună cu capela au format Schitul Piatra Scrisă.

La începutul secolului XXI, numărul călugărilor crescând, pe un deal din vecinătatea schitului a fost ridicată o clădire cu chilii și a început construcția unei biserici care a fost târnosită în anul 2008.

La 1 kilometru sud de schit se află comuna Armeniș, atestată documentar din 1428, locuită de români. A supraviețuit ocupației otomane (1522-1718) apoi a intrat sub stăpânirea habsburgilor, perioadă când și-a schimbat vatra de pe valea „Plop” pe locul numit „Obârșia Armenișului” (1789).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1821-1822)

Din 1935 a devenit comună de care azi aparțin administrativ patru sate. 

Căminul Cultural

Spre unul dintre ele ne-am îndreptat și noi. Mai întâi spre sud, apoi spre est, traversând satul Feneș, după 5 kilometri am ajuns la obiectivul nostru, Schitul Feneș  „Sf. Nectarie; Sf. Luca al Crimeii”.

Schitul a fost înființat în anul 2001 când Episcopia Caransebeșului a preluat niște clădiri dezafectate,  înconjurate de păduri de brad și fag, pe care le-a transformat în  paraclis, corp de chilii și anexe.

Lucrările s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani dar în 2007 au stagnat datorită lipsei de fonduri și retragerii călugărilor. Totuși, un an mai târziu, doi călugări s-au așezat acolo și s-a format Schitul „Sf. Nectarie”, numit după sfântul din Eghina, canonizat în anul 1961.

Lucrările au demarat iar, începând construirea unei biserici, în stil moldovenesc (ștefanian), terminată și târnosită în 2016, moment în care a primit al doilea hram, „Sf. Luca al Crimeii”.

În biserică se păstrează un fragment din moaștele Sfântului Nectarie.

Azi schitul este locuit de 6 călugări.

Citește și Un drum mai puțin „bătut” spre Băile Herculane

Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În august 2020, împreună cu o prietenă, ne-am propus să ne petrecem câteva zile la și în jurul Băilor Herculane. Prima zi, dis de dimineață, am străbătut autostrada Arad-Lugoj apoi ne-am îndreptat spre sud. După o oprire pentru a vizita orașul Caransebeș ne-am îndreptat spre comuna Turnu-Ruieni unde doream să urcăm la ruinele unui fost turn de apărare.

După 6 kilometri spre est am ajuns în satul Zervești, unul dintre cele patru sate aparținătoare administrativ de comună, atestat documentar din secolul XV.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1857)

La ieșirea din sat se află Lacul de Acumulare Zervești, construit în 1987. Pentru a-l vedea a trebuit să lăsăm mașina, să străbatem pe jos un drum de câteva sute de metri, să ocolim o poartă care închidea șoseaua pentru autovehicule și să urcăm digul, „efort” depus nici 10 minute.

Lacul a fost construit ca sursă de apă potabilă pentru zona înconjurătoare.

Încă 4 kilometri și am ajuns în comuna Turnu Ruieni, situată pe valea râului Sebeș, la poalele Muntelui Mic.

Inițial au existat două așezări, Turnu și Ruieni, atestate documentar din 1462 și  1458, care s-au unit în 1947 și au format actuala comună. În perioada războaielor dintre austrieci și otomani au fost devastate, ulterior refăcute.

Am oprit în centru, lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1968),  pentru a întreba cum să ajungem la ruinele fostului turn de apărare, care se vedea în zare, înălțat pe munte.

Conform indicațiilor am ieșit din comună, am depășit o intrare în subteran (probabil o mină ?) și am urmat un drum pe care, la un moment dat, trebuia să ajungem în apropierea releului TV.

Pe tot drumul nici un indicator, dar am avut noroc. O mașină, cu șoferul în ea, era parcată la margine de drum și acesta ne-a explicat că de acolo trebuia să urmăm pe jos o cărare. Nici până azi nu am înțeles ce făcea acel domn acolo, în vârful muntelui, singur. Acolo l-am găsit și la întoarcerea de la ruine.

Nici 20 de minute și în față se înălța Turnul lui Ovidiu, numit de localnici după renumitul poet, dar neavând nimic în comun cu acesta. Probabil datorită faptului că a fost construit pe locul unui fost turn roman.

Turnul, un donjon, a fost ridicat în Evul Mediu, o dată cu multe alte turnuri, la comanda banului de Lugoj Petru Petrovici, care dorea să asigure siguranța zonei împotriva eventualelor atacuri turcești.

A fost înălțat pe culmea dealului Stârminița, la o altitudine de 420 metri, un loc strategic din care se putea observa valea râului Sebeș și culoarul Timiș-Cerna.

Avea formă patrulateră și o înălțime de aproximativ 12-14 metri.

În interiorul, etajat pe patru nivele, stăteau patrule care, la un eventual atac, dădeau alarma.

Accesul în donjon se făcea pe o ușă, situată la 7,5 metri de sol, la care se urca pe o scară mobilă.

Împrejurul lui, la o distanță de 20-25 metri, era săpat un șanț de apărare, azi invadat de vegetație, peste care se trecea pe un pod.

Liniștea înconjurătoare mi-a lăsat imaginația să zburde, gândindu-mă la vremurile de mult apuse.

O ultimă privire asupra panoramei și am lăsat în urmă donjonul singuratic, părăsit și nu prea vizitat. Era timpul să continuăm drumul spre Băile Herculane.

Citește și Schitul Piatra Scrisă și Schitul Feneș, județul Caraș-Severin

Comuna Zam cu 12 sate aparținătoare, județul Hunedoara

Publicat pe de
Răspunde

O zi de octombrie liberă, fără alte preocupări. Am pornit din Arad și am străbătut o parte din drumul care urmează malul drept al râului Mureș, până în județul Hunedoara, pentru a vizita comuna Zam, urmărind să văd Bisericile de lemn din satele aparținătoare comunei (107 kilometri), declarate monumente istorice.

Comuna Zam a fost prima dată atestată documentar din anul 1407 dar săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei localități care avea legătură cu castrul roman Micia (ruinele situate pe teritoriul actualei Mintia), important punct vamal al plutelor care făceau transporturi pe râul Mureș. În timpul invaziei otomane, care se îndrepta spre Alba-Iulia și Sibiu, toată zona a fost devastată (1442). Turcii nu au putut cuceri acele zone deoarece armata lui Iancu de Hunedoara i-a izgonit. În secolul XVIII Valea Mureșului a intrat sub dominația austro-ungară. În acea perioadă Zam a fost deținută de Nopcsa Laszlo. Acesta și-a ridicat acolo un castel, azi Spital de psihiatrie care nu poate fi vizitat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare”

De comună aparțin administrativ 12 sate din care 10 situate în zona de pe partea dreaptă a râului Mureș și celelalte două pe partea stângă, toate atestate documentar din 1468. Din Zam am rulat pe un drum paralel cu „granița” dintre județul Hunedoara și județul Arad. După 5 kilometri am intrat în satul Cerbia unde am văzut Biserica de lemn „Buna Vestire” .

A fost construită din lemn de stejar (1694), în formă de corabie și interiorul pictat direct pe lemn (1873).

Satul Pogănești este situat la 2 kilometri nord de Cerbia. Localnicii povestesc că în trecut cele două sate erau unite dar crescând numărul locuitorilor s-au despărțit ca sate independente.

Pe unul dintre dealurile care mărginesc satul în secolul XVII a fost construită Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din lemn de stejar, prelucrat cu securea, unit cu cuie de lemn și acoperită cu șindrilă. La jumătatea secolului XVIII a fost mutată lângă sat, în lunca pârâului Almaș și în secolul XX a suferit modificări: a fost ridicată pe fundație de beton, i s-au adăugat două pridvoare de lemn și  interiorul a fost căptușit cu scânduri care au fost vopsite, păstrându-se doar două icoane pictate pe lemn.

Au urmat 5 kilometri spre nord pe un drum neasfaltat care nu mi-a creat probleme.

La capătul lui am ajuns în satul Almășel.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost ridicată în anul 1867. La construcția ei s-a folosit o parte din materialul fostei biserici de pe deal, deteriorată și demolată.

Am avut noroc. Dintr-o căsuță de lemn a ieșit un localnic.

Având cheile, s-a oferit să-mi descuie biserica pentru a vedea și interiorul.

Ușile împărătești și catapeteasma fostei biserici s-au păstrat până azi.

Fiind capăt de drum, m-am întors spre Pogănești de unde am deviat spre est. Drumul care trecea printre dealuri și căpițele de fân cosit îmi umpleau sufletul de bucurie. A nu se uita că orașul meu natal, Arad, se află în zonă de șes.

După aproximativ 6 kilometri am ajuns în satul Micănești.

Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Buna Vestire” a fost construită în 1761 din bârne de gorun îmbinate în „coadă de rândunică” și „melci”.

Interiorul a fost căptușit cu scânduri pe care a fost fixată pânză țesută de femeile din sat și pe aceasta s-au executat picturile. În decursul timpului pânza s-a deteriorat. Au rămas până azi doar câteva fragmente din ea. Fiind închisă, am „furat” o poză prin geam.

Am lăsat satul în urmă îndreptându-mă spre est.

După 4 kilometri drumul s-a terminat în satul Almaș-Săliște care în perioada 1956-1968 era comună administrativă. Deși atestat din secolul XV, săpăturile arheologice de pe dealul Sacari au descoperit fragmente de ceramică aparținând culturii Coțofeni (perioada de tranziție între neolitic și epoca bronzului) care atestă existența unei așezări în acea perioadă.

Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” a fost ridicată în secolul XVIII. Clădirea din lemn de stejar a fost așezată pe o temelie de piatră și a fost acoperită cu șindrilă. Azi biserica este încă funcțională.

Interiorul a fost pictat în 1819 de un anonim care, pe lemn, a reprezentat scene din Noul și Vechiul Testament.

Pictura „Judecata de Apoi” a realizat-o inspirându-se din viața satului și a numit personajele cu porecle și nume locale.

Pe un perete, la intrarea în biserică, a reprezentat muncile iadului, porțiune care este acoperită cu un covor pentru a nu putea fi văzută de femei și mai ales de copii.

Pentru a vedea satul Tămășești  m-am întors la Zam apoi am urmat un drum spre nord-est, în total 17 kilometri pe care i-am parcurs în 30 minute. În trecut în sat a existat o Biserică de lemn (1813), primită de la sătenii din Almaș-Săliște, care nu a rezistat mult. A fost demolată și lemnul vândut localnicilor ca lemn de foc. Actuala Biserica Ortodoxă, din cărămidă, a fost construită abia în 1937.

Deși situat nu foarte departe, pentru a ajunge în satul Godinești, neexistând un drum direct, a trebuit să mă întorc în Zam și să mă îndrept spre est, apoi spre nord, trecând prin câteva localități.

După 22 kilometri, parcurși în 45 minute, am ajuns în sat, la Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Am zărit-o din depărtare, turnul ei fiind înalt de 5 metri, cu un vârf de 2,5 metri. Biserica a fost construită din lemn de stejar și așezată pe o temelie de piatră (1847). Interiorul a fost căptușit cu scândură care, pentru a  simboliza bolta cerului, a fost vopsită albastră și însemnată din loc în loc cu stele albe. Din păcate în 1990 a fost renovată și restructurată fără aprobări și aspectul ei actual este cu totul diferit de cel istoric.

Lângă Godinești, pe o suprafață de 6 hectare, se întinde Rezervația naturală „Calcarele de la Godinești” și în apropiere se află „Peștera Mare” sau „Peștera de Sus”, un sit arheologic din neolitic care poate fi accesat doar de cercetători.

Terminând de vizitat satele situate pe partea dreaptă a râului Mureș, la Valea, Brășeu și Deleni fiindu-mi imposibil de ajuns, negăsind un drum, m-am întors la Zam, am traversat râul Mureș și m-am îndreptat spre vest unde se află ultimele două sate aparținătoare administrativ de comună.

În total 20 kilometri și am ajuns în satul Sălciva unde am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” care a fost construită lângă Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1799).  Lăsată în paragină, în anul 2009 Biserica de lemn a fost restaurată și reasamblată în municipiul Călărași din  regiunea Muntenia.

Satul Pojoga este situat la 1,5 kilometri vest de Sălciva. Lângă el, pe o suprafață de 20 hectare, se întinde Rezervația naturală „Pădurea Pojoga”.

Nici în acest sat vechea Biserică de lemn „Buna Vestire” (1857) nu a avut o soartă mai bună.  A ars într-un incendiu în anii 1970. În locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Cu capul plin de istorie și sufletul plin de natură am trecut râul Mureș în județul Arad, la Ilteu. Aveam de parcurs 105 kilometri până acasă, la Arad, timp în care am retrăit mental momentele zilei.