În județul Caraș-Severin, după ce am văzut cele două schituri situate pe teritoriul comunei Armeniș, ne-am îndreptat spre satul Rusca, comuna Teregova, unde am ajuns după aproximativ 20 minute.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1845)
De acolo mai aveam de rulat cam 8 kilometri spre est până la obiectivul nostru.
Parcurgând drumul îngust, paralel cu râul Timiș, care urca pe serpentine, înconjurat de păduri, aveam senzația că doar noi existăm acolo. Nu am întâlnit nici o mașină sau măcar o vietate.
Am parcat lângă niște clădiri unde se vedea o parte din Lacul de Baraj Poiana Ruscă.
Lacul artificial a fost amenajat pe râul Hideg, numit și Râul Rece, prin construirea unui baraj hidroenergetic. Este cel mai nou și cel mai mare din Banat. Lucrările au demarat în anul 1982, au fost sistate după 1990, reluate în 2002 și barajul a fost inaugurat în 2007.
Barajul a fost construit din beton, în „dublu arc”, cu o deschidere de 400 metri și înălțimea de 75 metri.
Când este plin, lacul ocupă o suprafață de 139 hectare și are adâncimea de 70 metri. Are o lungime de 7 kilometri și, pe o porțiune, drumul a mers paralel cu el.
Apoi am rulat spre sud, prin natura parcă virgină, întâlnind din când în când câte un pâlc de case, altele risipite pe munte, sau doar căpițele de pe marginea drumului care demonstrau că zona era locuită.
De fapt, fără să vedem indicatoare ale unor localități, treceam pe lângă sau prin unele dintre cele 40 de sate și cătune care aparțin administrativ de comuna Cornereva, unele dintre ele izolate, fără drum de acces, în care oamenii trăiesc și azi după modelul altor secole, fără energie electrică, etc., doar din munca lor.
De asemenea pe teritoriul comunei s-au păstrat 32 de mori de apă dintre care unele încă funcționale.
Bineînțeles că ne-am îndreptat și noi spre una dintre ele.
Morile erau folosite în principal pentru măcinatul grânelor dar și pentru spălarea covoarelor, păturilor, a obiectelor mari și grele. Acestea erau puse în vâltoare, locul unde apa râului formează vârtejuri, iar apa le învârtea și astfel se curățau. În unele zone se mai practică încă acest mod de spălare. Apoi obiectele sunt întinse și uscate la soare.
Cornereva și zona înconjurătoare au fost întotdeauna locuite de români.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1779-1805)
În continuare spre sud, am intrat pe teritoriul comunei Mehadia.
Unul dintre satele care aparțin de Mehadia este Globurău.
Ne-am oprit în centrul satului lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1775-1776).
Obiceiul meu, când întâlnesc localnici cu poftă de vorbă, încerc să aflu legendele locului. Așa am făcut și în Globurău unde am sporovăit, dar nu numai, cu un localnic foarte comunicativ.
Apoi am continuat drumul până în satul Plugova unde am intrat iar pe drumul principal.
Nu mai aveam decât un obiectiv, situat la marginea drumului și, după 20 de kilometri, urma să ajungem în Băile Herculane. Din mers, lateral de drum, am văzut Râpa Neagră, o rezervație naturală situată în partea de nord-vest a comunei Mehadia, întinsă pe 5 hectare. Râpa este formată din straturi de roci sedimentare, unul mai dur, altul mai nisipos, care conțin carbonat de calciu și argilă, folosite la fabricarea cimentului. În decursul timpului stratul de suprafață, mai moale, a fost descoperit de fenomenele naturale ca ploaia, vântul, etc. și au rămas expuse straturile de rocă dură, negre-cenușii.
În drumul spre Băile Herculane, după ce am urcat la Turnul lui Ovidiu, ne-am întors la Turnu-Ruieni, apoi în drumul național Caransebeș-Orșova, drum paralel cu valea râului Timiș. După 32 kilometri ne-am oprit în parcarea amenajată lângă Schitul Piatra Scrisă „Duminica Tuturor Sfinților”, azi mânăstire ortodoxă de călugări, situată pe teritoriul comunei Armeniș, loc de pelerinaj mai ales la icoana „Sf. Treime” ce se află acolo.
Singura mențiune documentară, datând din 1788, localizează „Stânca Sfintei Treimi” pe harta militară austriacă a vremii, numită probabil după icoana pictată pe stâncă care se afla acolo..
Despre icoană localnicii spun și azi că nu a fost zugrăvită de oameni. De fapt circulă mai multe legende. Una dintre ele spune că urmărit de otomani, un conducător de oaste creștin, împreună cu calul său, s-au rostogolit pe un deal până la râul Timiș. Scăpând nevătămat, a poruncit zugrăvirea icoanei. Altă legendă spune că o trăsură cu călători, din cauza cailor care s-au speriat, s-a lovit de o stâncă dar oamenii nu au pățit nimic și, recunoscători, au pus să se facă icoana. Există și o legendă cu final tragic și anume fiul meșterului care ridica biserica din Armeniș, fără permisiunea tatălui, s-a urcat să pună el crucea pe turn. A amețit, căzut și murit. Pentru iertarea păcatelor lui, tatăl a pus să se zugrăvească icoana.
Cel mai plauzibil, se spune că în acel loc probabil a trăit un pustnic. Icoana a fost restaurată în anul 1882. Lângă ea, pe o altă porțiune de stâncă, am văzut o tentativă, eșuată, a unei picturi efectuată în zilele noastre.
Cert este că icoana, descoperită în timpul săpăturilor făcute pentru un tunel prin care să treacă calea ferată Caransebeș-Orșova, a supraviețuit datorită localnicilor. La insistențele lor tunelul a fost deviat câțiva metri spre vest și icoana a scăpat neatinsă. Apoi o familie din localitatea Slatina Mică, după decesul fiicei lor, în amintirea ei a ridicat o capelă mică, cu laturile interiorului de aproximativ 3 metri (1929).
Un an mai târziu Episcopia Caransebeșului a construit o clopotniță și o clădire pentru călugării care s-au așezat acolo. Împreună cu capela au format Schitul Piatra Scrisă.
La începutul secolului XXI, numărul călugărilor crescând, pe un deal din vecinătatea schitului a fost ridicată o clădire cu chilii și a început construcția unei biserici care a fost târnosită în anul 2008.
La 1 kilometru sud de schit se află comuna Armeniș, atestată documentar din 1428, locuită de români. A supraviețuit ocupației otomane (1522-1718) apoi a intrat sub stăpânirea habsburgilor, perioadă când și-a schimbat vatra de pe valea „Plop” pe locul numit „Obârșia Armenișului” (1789).
Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1821-1822)
Din 1935 a devenit comună de care azi aparțin administrativ patru sate.
Căminul Cultural
Spre unul dintre ele ne-am îndreptat și noi. Mai întâi spre sud, apoi spre est, traversând satul Feneș, după 5 kilometri am ajuns la obiectivul nostru, Schitul Feneș „Sf. Nectarie; Sf. Luca al Crimeii”.
Schitul a fost înființat în anul 2001 când Episcopia Caransebeșului a preluat niște clădiri dezafectate, înconjurate de păduri de brad și fag, pe care le-a transformat în paraclis, corp de chilii și anexe.
Lucrările s-au desfășurat pe parcursul mai multor ani dar în 2007 au stagnat datorită lipsei de fonduri și retragerii călugărilor. Totuși, un an mai târziu, doi călugări s-au așezat acolo și s-a format Schitul „Sf. Nectarie”, numit după sfântul din Eghina, canonizat în anul 1961.
Lucrările au demarat iar, începând construirea unei biserici, în stil moldovenesc (ștefanian), terminată și târnosită în 2016, moment în care a primit al doilea hram, „Sf. Luca al Crimeii”.
În biserică se păstrează un fragment din moaștele Sfântului Nectarie.
În august 2020, împreună cu o prietenă, ne-am propus să ne petrecem câteva zile la și în jurul Băilor Herculane. Prima zi, dis de dimineață, am străbătut autostrada Arad-Lugoj apoi ne-am îndreptat spre sud. După o oprire pentru a vizita orașul Caransebeș ne-am îndreptat spre comuna Turnu-Ruieni unde doream să urcăm la ruinele unui fost turn de apărare.
După 6 kilometri spre est am ajuns în satul Zervești, unul dintre cele patru sate aparținătoare administrativ de comună, atestat documentar din secolul XV.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1857)
La ieșirea din sat se află Lacul de Acumulare Zervești, construit în 1987. Pentru a-l vedea a trebuit să lăsăm mașina, să străbatem pe jos un drum de câteva sute de metri, să ocolim o poartă care închidea șoseaua pentru autovehicule și să urcăm digul, „efort” depus nici 10 minute.
Lacul a fost construit ca sursă de apă potabilă pentru zona înconjurătoare.
Încă 4 kilometri și am ajuns în comuna Turnu Ruieni, situată pe valea râului Sebeș, la poalele Muntelui Mic.
Inițial au existat două așezări, Turnu și Ruieni, atestate documentar din 1462 și 1458, care s-au unit în 1947 și au format actuala comună. În perioada războaielor dintre austrieci și otomani au fost devastate, ulterior refăcute.
Am oprit în centru, lângă Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1968), pentru a întreba cum să ajungem la ruinele fostului turn de apărare, care se vedea în zare, înălțat pe munte.
Conform indicațiilor am ieșit din comună, am depășit o intrare în subteran (probabil o mină ?) și am urmat un drum pe care, la un moment dat, trebuia să ajungem în apropierea releului TV.
Pe tot drumul nici un indicator, dar am avut noroc. O mașină, cu șoferul în ea, era parcată la margine de drum și acesta ne-a explicat că de acolo trebuia să urmăm pe jos o cărare. Nici până azi nu am înțeles ce făcea acel domn acolo, în vârful muntelui, singur. Acolo l-am găsit și la întoarcerea de la ruine.
Nici 20 de minute și în față se înălța Turnul lui Ovidiu, numit de localnici după renumitul poet, dar neavând nimic în comun cu acesta. Probabil datorită faptului că a fost construit pe locul unui fost turn roman.
Turnul, un donjon, a fost ridicat în Evul Mediu, o dată cu multe alte turnuri, la comanda banului de Lugoj Petru Petrovici, care dorea să asigure siguranța zonei împotriva eventualelor atacuri turcești.
A fost înălțat pe culmea dealului Stârminița, la o altitudine de 420 metri, un loc strategic din care se putea observa valea râului Sebeș și culoarul Timiș-Cerna.
Avea formă patrulateră și o înălțime de aproximativ 12-14 metri.
În interiorul, etajat pe patru nivele, stăteau patrule care, la un eventual atac, dădeau alarma.
Accesul în donjon se făcea pe o ușă, situată la 7,5 metri de sol, la care se urca pe o scară mobilă.
Împrejurul lui, la o distanță de 20-25 metri, era săpat un șanț de apărare, azi invadat de vegetație, peste care se trecea pe un pod.
Liniștea înconjurătoare mi-a lăsat imaginația să zburde, gândindu-mă la vremurile de mult apuse.
O ultimă privire asupra panoramei și am lăsat în urmă donjonul singuratic, părăsit și nu prea vizitat. Era timpul să continuăm drumul spre Băile Herculane.
O zi de octombrie liberă, fără alte preocupări. Am pornit din Arad și am străbătut o parte din drumul care urmează malul drept al râului Mureș, până în județul Hunedoara, pentru a vizita comuna Zam, urmărind să văd Bisericile de lemn din satele aparținătoare comunei (107 kilometri), declarate monumente istorice.
Comuna Zam a fost prima dată atestată documentar din anul 1407 dar săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei localități care avea legătură cu castrul roman Micia (ruinele situate pe teritoriul actualei Mintia), important punct vamal al plutelor care făceau transporturi pe râul Mureș. În timpul invaziei otomane, care se îndrepta spre Alba-Iulia și Sibiu, toată zona a fost devastată (1442). Turcii nu au putut cuceri acele zone deoarece armata lui Iancu de Hunedoara i-a izgonit. În secolul XVIII Valea Mureșului a intrat sub dominația austro-ungară. În acea perioadă Zam a fost deținută de Nopcsa Laszlo. Acesta și-a ridicat acolo un castel, azi Spital de psihiatrie care nu poate fi vizitat.
Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare”
De comună aparțin administrativ 12 sate din care 10 situate în zona de pe partea dreaptă a râului Mureș și celelalte două pe partea stângă, toate atestate documentar din 1468. Din Zam am rulat pe un drum paralel cu „granița” dintre județul Hunedoara și județul Arad. După 5 kilometri am intrat în satul Cerbia unde am văzut Biserica de lemn „Buna Vestire” .
A fost construită din lemn de stejar (1694), în formă de corabie și interiorul pictat direct pe lemn (1873).
Satul Pogănești este situat la 2 kilometri nord de Cerbia. Localnicii povestesc că în trecut cele două sate erau unite dar crescând numărul locuitorilor s-au despărțit ca sate independente.
Pe unul dintre dealurile care mărginesc satul în secolul XVII a fost construită Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel”, din lemn de stejar, prelucrat cu securea, unit cu cuie de lemn și acoperită cu șindrilă. La jumătatea secolului XVIII a fost mutată lângă sat, în lunca pârâului Almaș și în secolul XX a suferit modificări: a fost ridicată pe fundație de beton, i s-au adăugat două pridvoare de lemn și interiorul a fost căptușit cu scânduri care au fost vopsite, păstrându-se doar două icoane pictate pe lemn.
Au urmat 5 kilometri spre nord pe un drum neasfaltat care nu mi-a creat probleme.
La capătul lui am ajuns în satul Almășel.
Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a fost ridicată în anul 1867. La construcția ei s-a folosit o parte din materialul fostei biserici de pe deal, deteriorată și demolată.
Am avut noroc. Dintr-o căsuță de lemn a ieșit un localnic.
Având cheile, s-a oferit să-mi descuie biserica pentru a vedea și interiorul.
Ușile împărătești și catapeteasma fostei biserici s-au păstrat până azi.
Fiind capăt de drum, m-am întors spre Pogănești de unde am deviat spre est. Drumul care trecea printre dealuri și căpițele de fân cosit îmi umpleau sufletul de bucurie. A nu se uita că orașul meu natal, Arad, se află în zonă de șes.
După aproximativ 6 kilometri am ajuns în satul Micănești.
Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Buna Vestire” a fost construită în 1761 din bârne de gorun îmbinate în „coadă de rândunică” și „melci”.
Interiorul a fost căptușit cu scânduri pe care a fost fixată pânză țesută de femeile din sat și pe aceasta s-au executat picturile. În decursul timpului pânza s-a deteriorat. Au rămas până azi doar câteva fragmente din ea. Fiind închisă, am „furat” o poză prin geam.
Am lăsat satul în urmă îndreptându-mă spre est.
După 4 kilometri drumul s-a terminat în satul Almaș-Săliște care în perioada 1956-1968 era comună administrativă. Deși atestat din secolul XV, săpăturile arheologice de pe dealul Sacari au descoperit fragmente de ceramică aparținând culturii Coțofeni (perioada de tranziție între neolitic și epoca bronzului) care atestă existența unei așezări în acea perioadă.
Biserica de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavril” a fost ridicată în secolul XVIII. Clădirea din lemn de stejar a fost așezată pe o temelie de piatră și a fost acoperită cu șindrilă. Azi biserica este încă funcțională.
Interiorul a fost pictat în 1819 de un anonim care, pe lemn, a reprezentat scene din Noul și Vechiul Testament.
Pictura „Judecata de Apoi” a realizat-o inspirându-se din viața satului și a numit personajele cu porecle și nume locale.
Pe un perete, la intrarea în biserică, a reprezentat muncile iadului, porțiune care este acoperită cu un covor pentru a nu putea fi văzută de femei și mai ales de copii.
Pentru a vedea satul Tămășești m-am întors la Zam apoi am urmat un drum spre nord-est, în total 17 kilometri pe care i-am parcurs în 30 minute. În trecut în sat a existat o Biserică de lemn (1813), primită de la sătenii din Almaș-Săliște, care nu a rezistat mult. A fost demolată și lemnul vândut localnicilor ca lemn de foc. Actuala Biserica Ortodoxă, din cărămidă, a fost construită abia în 1937.
Deși situat nu foarte departe, pentru a ajunge în satul Godinești, neexistând un drum direct, a trebuit să mă întorc în Zam și să mă îndrept spre est, apoi spre nord, trecând prin câteva localități.
După 22 kilometri, parcurși în 45 minute, am ajuns în sat, la Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Am zărit-o din depărtare, turnul ei fiind înalt de 5 metri, cu un vârf de 2,5 metri. Biserica a fost construită din lemn de stejar și așezată pe o temelie de piatră (1847). Interiorul a fost căptușit cu scândură care, pentru a simboliza bolta cerului, a fost vopsită albastră și însemnată din loc în loc cu stele albe. Din păcate în 1990 a fost renovată și restructurată fără aprobări și aspectul ei actual este cu totul diferit de cel istoric.
Lângă Godinești, pe o suprafață de 6 hectare, se întinde Rezervația naturală „Calcarele de la Godinești” și în apropiere se află „Peștera Mare” sau „Peștera de Sus”, un sit arheologic din neolitic care poate fi accesat doar de cercetători.
Terminând de vizitat satele situate pe partea dreaptă a râului Mureș, la Valea, Brășeu și Deleni fiindu-mi imposibil de ajuns, negăsind un drum, m-am întors la Zam, am traversat râul Mureș și m-am îndreptat spre vest unde se află ultimele două sate aparținătoare administrativ de comună.
În total 20 kilometri și am ajuns în satul Sălciva unde am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” care a fost construită lângă Biserica de lemn „Sf. Cuv. Paraschiva” (1799). Lăsată în paragină, în anul 2009 Biserica de lemn a fost restaurată și reasamblată în municipiul Călărași din regiunea Muntenia.
Satul Pojoga este situat la 1,5 kilometri vest de Sălciva. Lângă el, pe o suprafață de 20 hectare, se întinde Rezervația naturală „Pădurea Pojoga”.
Nici în acest sat vechea Biserică de lemn „Buna Vestire” (1857) nu a avut o soartă mai bună. A ars într-un incendiu în anii 1970. În locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
Cu capul plin de istorie și sufletul plin de natură am trecut râul Mureș în județul Arad, la Ilteu. Aveam de parcurs 105 kilometri până acasă, la Arad, timp în care am retrăit mental momentele zilei.
Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)
Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.
O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).
Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)
La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova.
Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
Actual Darova este locuită în principal de români.
Căminul Cultural
Al doilea sat care aparține administrativ de Darova, Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români. Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).
În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos). Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.
Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.
Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.
Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)
În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.
Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.
În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.
La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).
Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)
Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.
Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.
Căminul Cultural
După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.
Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”
După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.
Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.
A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.
Primăria
După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.
Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)
La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.
Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)
La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.
Biserica Ortodoxă Ucraineană
Satul Visag, aparținător administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visaga fost atestat documentar din anul 1369.
Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).
Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.
În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).
Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.
Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.
Într-o zi de primăvară m-am deplasat de la Arad în județul Timiș, la Buziaș având ceva de rezolvat. Treaba terminându-se rapid, m-am hotărât să vizitez două comune aflate în zonă, Racoviță și Boldur, cu satele care aparțin administrativ de ele. Deoarece trecusem printr-unul dintre sate, prima dată m-am îndreptat spre nord și după 9 kilometri am intrat în satul Hitiaș, comuna Racoviță.
Localitatea a fost atestată prima dată documentar din 1428 când aparținea familiei Duboz iar la sfârșitul secolului a intrat în posesia familiei Banffy. A rezistat sub ocupația otomană dar nu și inundațiilor produse de râurile Timiș și Bega, între care era situat, astfel și-a schimbat vatra în actuala locație. Sub austrieci a fost numit Adiash (1717). Sat românesc, au avut o Biserică de lemn (1770) pe care au mutat-o o dată cu schimbarea locației. A fost demolată imediat după construirea unei biserici de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului” (1900-1901).
O dată cu încercările de catolicizare a populației, satul a intrat în proprietatea fondului religios romano-catolic (1807). Cu toate avantajele pe care le-ar fi primit, doar o mică parte din populație a trecut la ritul greco-catolic (10-15%).
Biserica Greco-Catolică
Terenurile arabile devenind prea puține localnicii s-au axat și pe creșterea oilor. Au devenit cunoscuți, chiar și în Budapesta, pentru săul oilor, pe care îl puneau în stomacuri de porc și îl comercializau.
De comuna Racoviță mai aparțin încă 4 sate pe care urma să le vizitez pe rând. La 5 km vest de Hitiaș este situat satul Sârbova, atestat documentar din 1447 ca sat românesc, numit Zereb.
În decursul timpului, din cauza inundațiilor, așezarea și-a mutat de două ori locația.
După ce turcii au fost alungați, sub administrația austriacă s-au făcut lucrări de sistematizare.
Pentru o mai bună supraveghere, casele au fost mutate de-a lungul șoselelor (1754).
Încă din 1693 în sat a existat o Biserică de lemn. Devenind neîncăpătoare a fost înlocuită cu alta de lemn (1740), la rândul ei înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1909).
Înapoi la Hitiaș, apoi spre est, după 8 km am intrat în comuna Racoviță, atestată documentar din 1447 ca localitate românească.
Primăria Racoviță
În Evul Mediu, cu numele Rakovicza, aparținea domeniilor Duboz. A supraviețuit sub ocupația otomană apoi, sub austrieci, a intrat în proprietatea Erariului, ca parte din domeniile Chevereșu Mare. În acea perioadă a fost construită Biserica Ortodoxă (1784).
La sfârșitul secolului, în perioada de catolicizare a Banatului, o parte din săteni au trecut la noul rit, fapt pentru care a fost construită Biserica Greco-Catolică.
De comuna Racoviță, împreună cu satul Hitiaș, aparțin administrativ încă 4 sate. La 3 kilometri sud se află satul Capăt, atestat documentar din 1462, numit în Evul mediu Képed. Satul și-a mutat locația de două ori din cauza inundațiilor. A fost construit în locul numit „Săliște”. Locuit de români, avea o Biserică de lemn (1736) care a fost mutată împreună cu vatra satului în locul numit „Izvor”, biserică care a supraviețuit, în 1932 a fost reparată, recondiționată și declarată monument istoric. Între anii 1830-1840 în sat au fost mutate familii de slovaci dar satul a rămas până azi majoritar românesc.
Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925)
Din Capăt m-am întors în comuna Racoviță apoi m-am îndreptat spre est și după 5 kilometri am intrat în satul Drăgoiești. Atestat documentar din 1365, cu numele Draganfalva, în decursul timpului a fost deținut pe rând de mai mulți magnați locali. A rezistat ocupației otomane apoi, sub austrieci, a fost alipit actualului județ Timiș (1779)
La jumătatea distanței dintre Drăgoiești și Ficătar a fost construită o Biserică de lemn (1784) care a fost folosită de ambele sate. Un secol mai târziu a fost demolată și în sat a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1842).
Ultimul sat aparținător comunei Racoviță este situat la 3 kilometri est de Drăgoiești. Satul Ficătar, atestat documentar din 1320, a fost inițial un sat de români numit Fyghatar. Sub austro-ungari a fost populat cu maghiari dar a rămas predominant românesc.
Ortodocși, țineau slujbele, împreună cu cei din Drăgoiești, în biserica comună. După ce aceea a fost demolată, în sat a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1889-1890).
În continuare 4 kilometri spre est, am ajuns în primul dintre cele trei sate care aparțin de comuna Boldur. Satul Ohaba Forgaci, atestat documentar din 1442, ca sat românesc, a fost numit Chewhaba. Avea doi proprietari- Nicolae Turcsin și Mihai Cornethi. În 1880 numele i-a fost schimbat în Csev-Ohaba. Peste ani de zile, pentru a se deosebi de satele Ohaba din Ardeal, a fost numit după consilierul districtului, Forgaci.
Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1886)
Biserica Greco-Catolică
După 4 kilometri spre sud am ajuns în satul Sinersig, atestat documentar din 1323 cu numele Szénaszeg, când era deținut de Ioan Dan, castelan de Jdioara. Până în secolul XIX a trecut din proprietar în proprietar, ultima fiind familia Gyurky.
Biserica Romano-Catolică (1903)
Numele satului, tradus din maghiară, ar însemna colț cu fân, de unde s-a tras concluzia că așezarea s-a aflat într-o poiană și a fost locuită de puține persoane.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1913)
Din anul 1968 Sinersig a fost arondat comunei Boldur, spre care m-am îndreptat și eu.
Căminul Cultural
Până în comună am parcurs o parte din drum spre est, apoi spre nord, în total 8 kilometri. Cu numele Bulder, a fost atestată documentar din 1290, schimbat în actualul Boldur abia în secolul XVII. În 1739 în localitate s-au mutat familii de olteni, bufeni, care s-au refugiat în Banat din fața bătăliilor purtate între turci și austro-ungari. În acea perioadă satul era împărțit în două zone, cea a băștinașilor și cea a nou-veniților bufeni, care în timp s-au unit formând actuala localitate.
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1868)
Al treilea și ultimul sat arondat comunei Boldur, satul Jabăr, este situat la 4 kilometri nord-est de ea. A fost atestat documentar din 1597, cu numele Sabat, în actele de donație ale lui Sigismund Bathory către familia Besan. Până în 1650, când a intrat în posesia Erariului, a fost deținut pe rând de mai mulți nobili. Numele actual l-a primit sub austrieci (1717). Un secol mai târziu a intrat în proprietatea familiei Milencovici până când ultimul descendent a decedat și localitatea a fost scoasă la licitație. În 1775 exista o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1880-1889).
Din Jabăr am avut de parcurs doar 13-14 kilometri până am urcat din nou pe autostradă, de data asta Lugoj-Arad, drum foarte convenabil de întors acasă.
Plecând într-o excursie la munte, din Arad am parcurs autostrada până în județul Timiș apoi am continuat pe drumuri județene. Prima oprire a fost în orașul Buziaș cunoscut mai ales pentru numeroasele izvoare cu apă minerală curativă.
M-am îndreptat spre centrul orașului unde urma să las mașina și să fac o plimbare pentru a-l explora.
Casa de odihnă nr. 17
Dacă drumul până acolo a fost însorit, de cum am pornit la pas s-a înnorat, apoi a pornit o ploaie puternică, cu rafale, dar nu m-a oprit. Am străbătut artera principală unde erau plasate clădirile mai importante din oraș.
Primăria
Casa de Cultură
Prima atestare documentară a localității este din secolul XIV dar săpăturile arheologice au scos la iveală apeducte de lut din timpul romanilor și urme ale unei localități numită atunci Ahibis (1072).
A supraviețuit ocupației otomane apoi, în Evul Mediu, a aparținut fondului religios romano-catolic. Populația fiind de religii diferite, fiecare comunitate și-a construit propria biserică. În 1833 românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.
După 50 de ani maghiarii și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1875).
Deteriorată, a fost renovată în anul 2005.
Aflând de fondul bogat în ape minerale, folosite încă din antichitate, balneologul român Gheorghe Ciocârlan a fost primul care a început să le valorifice în scop curativ (1811). În 1816 s-au amenajat primele izvoare.
Pentru bolnavii veniți la tratament și vizitatori s-au construit clădiri. Localitatea a devenit stațiune balneară (1819-1939).
Aflându-se despre proprietățile curative ale apelor, stațiunea a fost invadată de bolnavi din România și din țări de pe toate continentele. Inițial aceștia erau transportați cu căruțe de lemn trase de cei 66 de cai din herghelia locală (1819) apoi de poștalioane.
În stațiune s-a inaugurat un Cazinou (1835) în care, pe lângă jocurile de noroc, se desfășurau spectacole și baluri.
Acolo, în 1911, a avut loc premiera piesei „O noapte furtunoasă” în prezența autorului Ion Luca Caragiale și au concertat George Enescu și Béla Bartoc (1929).
Ion Luca Caragiale
Apoi în stațiune s-a inaugurat un ștrand termal, primul din Europa (1874), lângă care au fost construite 38 de cabine. În anul 1893 stațiunea a trecut în proprietatea omului de afaceri Otto Schottola, perioadă când s-a inaugurat calea ferată Buziaș-Timișoara (1896). Doi ani mai târziu Împăratul Franz Josef împreună cu moștenitorul său, Franz Ferdinand, au fost găzduiți câteva zile în vila imperială, construită încă din 1895. După primul Război Mondial acea vilă a devenit sanatoriu și după naționalizare casă pentru sindicat.
În jurul clădirilor a fost amenajat un parc imens. Azi Parcul dendrologic este întins pe 20 de hectare.
Au fost plantate specii rare de copaci, palmieri și plante exotice. Cele sensibile în timpul iernii erau mutate într-o seră.
Parcul a devenit locul preferat pentru promenadă.
La sfârșitul secolului XIX, la marginea parcului a fost construită colonada pentru a fi folosită de pacienți la plimbările pe timp ploios. În Europa, doar în Karlovy Vary și Baden-Baden mai există ceva similar.
Într-una din laturile colonadei m-am aciuat și eu o vreme, sperând că ploaia se va domoli.
Colonadei i s-au alăturat trei pavilioane, fiecare construit în jurul unui izvor de apă, din care până azi au supraviețuit doar două.
Pavilioanele erau legate între ele prin „aleile” colonadei.
Toată structura a fost efectuată din lemn sculptat, în stil oriental.
Azi colonada se află înconjurată de Parcul Central al orașului.
În stațiune au fost deschise două farmacii și în actele vremii este menționată o bucătărie dietetică (1893).
În perioada în care se forau 12 izvoare de adâncime (1903-1907) stațiunea a fost cumpărată de industriașul Jacob Muschong (1906). Acesta a participat la construirea unei fabrici de îmbuteliere a apei minerale, a construit primul spital (1907), ulterior transformat în azil pentru săraci.
Stațiunea a rămas în proprietatea acelei familii până la naționalizare (1948).
Din 1911 a devenit stațiune balneoclimaterică. Afluxul bolnavilor crescând, în 1914 a fost construită o linie de cale ferată între Buziaș-gară și Băile Buziaș care a funcționat până în anii 1970.
Nicolae Bălcescu
După Unirea Banatului cu România (1918), deși stațiune balneară axată pe tratamentul afecțiunilor cardio-vasculare, a devenit și reședință de plasă.
Mihai Eminescu
În 1937 a fost construit un nou spital care a fost inaugurat de Regina-mamă Elena.
Din 1956 Buziaș a fost declarat oraș care azi este majoritar românesc.
Sala de Sport
Numărul populației crescând, în anul 2004 a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.
Cum ploaia s-a oprit am deviat din drumul meu 5 kilometri spre vest până în satul Bacova care aparține administrativ de orașul Buziaș. Încă din secolele IV-V pe acel loc a existat o așezare de români care, în decursul timpului, s-au mutat în satele vecine. Satul a fost refăcut prin colonizarea cu unguri, bulgari, slovaci și între anii 1781-1785 coloniști germani. O parte din pădurea înconjurătoare a fost defrișată, au fost construite case de lut și satul a fost numit după comisarul de district, Bachovar.
Un secol mai târziu un alt val de coloniști germani s-a așezat în sat (1820). Aceștia au construit prima biserică romano-catolică (1826) care nu a rezistat mult timp. A fost demolată și ridicată actuala Biserică Romano-Catolică (1867). Satul a rămas în proprietatea erariului până în 1834.
O parte din coloniști au emigrat în America. Revenind, au adus specii de viță-de-vie nobilă și la Bacova s-a dezvoltat viticultura. Localnicii își avea propria producție de vin dar se producea și pentru comercializare, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. Treptat germanii au migrat, masiv după 1989 și în sat s-au mutat familii de români care și-au construit Capela Ortodoxă „Sf. Ilie”.
Am revenit la Buziaș și am continuat traseul meu spre sud până în satul Silagiu, ultimă localitate în județul Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin, care din 1968 aparține administrativ de orașul Buziaș. Pentru prima dată a fost consemnat în 1406 ca sat românesc purtând numele Zyluas, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului. Era format de fapt din mai multe cătune mici despre care tradiția orală spune că au fost unificate de haiducul Sălăgeanu.
Satul era situat la limita dintre zonele ocupate de habsburgi și otomani. Sub ocupația otomană a făcut parte din Principatele Transilvaniei apoi a fost ocupat de austrieci, perioadă când s-a numit Sillage (1717). Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1720) care a rezistat până în secolul XIX. A fost demolată și înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1835).
Între anii 1840-1850 satul a fost colonizat cu maghiari și germani romano-catolici, care și-au construit o biserică proprie. După câțiva ani a început catolicizarea forțată și mulți români au trecut la cultul greco-catolic (1863-1864). O parte au revenit la ortodoxie după Unirea Banatului cu România.
Într-o zi de aprilie, fiind într-o excursie în sudul orașului Timișoara, după ce m-am delectat cu imaginea Castelului Folea m-am îndreptat spre satul Șipet care împreună cu satul Cadăr aparțin administrativ de comuna Tormac. Șipet a fost atestat documentar din 1462 cu numele Magyarzebenth. O lungă perioadă de timp a fost locuit predominant de unguri, apoi a fost colonizat cu slovaci (1717). Sub otomani a devenit unul dintre cele mai mari sate din zonă apoi, sub habsurgi, prin donație imperială, a intrat în posesia familiei Duca (sec. XIX). În acea perioadă satul a fost populat cu români. Jumătate din populație a decedat în perioada epidemiei de holeră (1873) apoi au apărut conflicte majore între români și rebelii unguri din Tormac. Din această cauză satul și-a mutat locația pe actuala vatră.
În decursul timpului în sat s-au mutat numeroase familii de români care între anii 1935-1936 au ridicat Biserica Ortodoxă „Duminica Tuturor Sfinților”.
Comuna Tormac se află la aproximativ 8 kilometri est de Șipet. A fost înființată de austro-ungari, prin colonizarea cu șvabi (1780) și a primit numele unui general austriac, Rittberg. Șvabii au fost mutați în localitățile vecine și în sat au fost aduși coloniști maghiari reformați (1790-1794) care l-au numit Vegvár. Aceștia au construit o biserică acoperită cu papură care a rezistat până în 1874 când a ars. Localnicii au ridicat o altă biserică din piatră (1874) dar nefiind bine construită după nici trei ani a început să se dărâme. Au distrus-o și în cele din urmă a fost construită Biserica Reformată Calvină, în turnul căreia au fost montate 3 clopote (1887), clădire care a rezistat până azi.
Până în zilele noastre comuna a rămas predominant maghiară.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
La 4 kilometri de Tormac, pe malul râului Pogăniș, se află satul Cadăr, comuna Nițchidorf, prima dată atestat documentar într-un defter otoman din 1554. Istoria sa este similară cu a satului Șipet împreună cu care, în secolul XIX, a intra în posesia familiei Duca.
În satul populat de români a existat o Biserică de lemn (1783) care în 1862 a fost înlocuită cu una de piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.
La nici 3 kilometri spre nord de Cadăr am ajuns în satul Duboz, situat tot pe malul râului Pogăniș, în Câmpia Gătaiei, atestat documentar din 1333. Poartă numele familiei de nobili români care l-a deținut între secolele XIV-XVI. Satul a fost pur românesc. Ortodocși, au avut o Biserică de lemn (1735) care a fost distrusă de o furtună mare și în locul ei a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925).
Pentru a se înființa o nouă colonie cu șvabi, localnicii au trebuit să cedeze o parte din pământurile lor (1787) la care s-au adăugat și pământuri ale celor din Blajova. Astfel la 5 kilometri depărtare a apărut satul Nitzkydorf, actuala comună Nițchidorf, numit după contele Nitzky care, fiind prefect, s-a ocupat cu colonizarea lui, sat care a rămas aproape două secole exclusiv german. Aceștia au construit Biserica Romano-Catolică 1825 căreia, în 1911, i s-a ridicat turnul.
Totuși în acel loc a existat o așezare și o cetate mult mai vechi descoperite pe Schlossberg (Dealul Cetății) prin săpăturile arheologice. Până după cel de Al Doilea Război Mondial satul a rămas german apoi a începutul exodul acestora, care s-a amplificat după anul 1989, azi în comună existând doar câteva familii.
Comuna a fost populată treptat cu familii de români care și-au ridicat Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1997).
Pentru a vedea ultimul sat ce aparține administrativ de Nițchidorf am parcurs singurul drum care-l leagă de aceasta, lung de aproximativ 5 kilometri. Satul Blajova, atestat documentar din 1410, se află în zona unde săpăturile arheologice au descoperit urme ale unei așezări din perioada romană. Sub otomani, în apropierea satului, pe o insulă de pe râul Pogăniș, a fost ridicat un mic fort ale cărui ruine au rezistat până la începutul secolului XX.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial
În decursul timpului a aparținut mai multor nobili care și-au ridicat conace și castele, azi dispărute. Sat românesc, în 1794 avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”(1830).
Ultima comună pe care îmi planificasem să o văd în acea zonă a fost Chevereșu Mare cu satele aparținătoare administrativ, Dragșina și Vucova. Din Nițchidorf rulând spre nord, după 5 kilometri am intrat în satul Vucova. Se presupune că ar fi fost înființat sub ocupația otomană. În diverse perioade a purtat mai multe nume, sub autro-ungari, pe harta contelui Mercy apărând cu cel de Wacova. În satul, locuit de români, a existat o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu actuala de zid,
Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1893-1895).
În prima jumătate a secolului XIX satul a fost colonizat cu slovaci care au primit pământuri din fondul religios al Ciacovei. (1807, 1825-1850). Imediat ce s-au așezat au construit Biserica Evanghelică Luterană.
Până la începutul secolului XX satul s-a dezvoltat puternic astfel din 1896 avea conectare la rețeaua telefonică și în 1911 avea Oficiu Poștal. Regresul a început în perioada comunistă. Odată cu colectivizarea o parte a populației a migrat în orașele apropiate. În locul acestora în sat s-au mutat slovaci din zona Bihorului și în timp populația a devenit polietnică.
Biserica Romano-Catolică (1993)
Încă 6 kilometri spre nord și am ajuns în comuna Chevereșu Mare, atestată documentar din 1690, cu numele Keveris, locuită de români. După cucerirea Banatului de austrieci (1717), satul, aflat pe locul unde azi se află o pădure, a fost mutat în actuala locație. În 1721 a fost înființat un Oficiul Poștal și în anul 1800 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
În secolul XIX în sat s-au mutat familii de maghiari. Deși comunitatea lor era mică și-au ridicat propria Biserică Romano-Catolică „Sf. Ștefan al Ungariei” (1869).
Ocupațiile de bază ale localnicilor erau creșterea animalelor și munca la pădure.
Azi imaginea satului este un amestec de clădiri vechi cu vile noi, ridicate nu cu mult timp în urmă.
Excursia era aproape de final. Din comună m-am îndreptat spre ultimul sat care aparține administrativ de ea. Am rulat spre Timișoara, apoi am deviat spre nord și după 11 kilometri am ajuns în satul Dragșina, atestat documentar din 1442. A fost format de românii din Drăgșinești, localitate din comitatul Caraș, situată pe munte, care s-au mutat la câmpie, au construit case și au numit localitatea nou formată după cea de baștină.
Într-un sfârșit de săptămână am hotărât să urmez o rută care să traverseze câteva dintre localitățile de graniță ale județului Arad cu Ungaria. Am pornit din orașul Nădlac spre comuna Peregu Mare de care aparține administrativ satul Peregu Mic, comună care în partea de nord-vest este înconjurată pe o lungime de 14 kilometri de frontiera de stat.
Pe teritoriul lor arheologii au descoperit morminte de călăreți cumani din secolele VI-VII, obiecte din epoca bronzului și o monedă romană din timpul lui Traian. Peregu Mare a fost prima dată atestat documentar din anul 1241, în perioada invaziei tătarilor, cu numele „mognu villa Perg” sau „magna villa Pereg”. Aceștia au decimat populația și au distrus satul care ulterior a fost refăcut și în secolele XIV-XVII apare în documente ca fiind în posesia unor nobili.
Munca devenind foarte grea, în 1848 țăranii s-au revoltat și nobilimea liberă a fost nevoită să desființeze robota, dijmele, etc., ceea ce a atras țăranii pribegi. Guvernul austro-ungar a colonizat satul, în trei valuri, cu maghiari, ruteni din Slovacia, germani, care au primit pământul în arendă. Satul a fost numit Nemetpereg sau Nagypereg.
Fiecare cult religios și-a construit propria biserică astfel între anii 1878-1879 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus”.
Cehii și o parte din maghiari au ridicat Biserica Reformată Calvină.
În 1850 slovacii ruteni au înființat o parohie. Și-au desfășurat slujbele într-o capelă până în 1926 când au ridicat Biserica Greco-Catolică „Pogorârea Sf. Spirit” în care azi au loc slujbe în limba slavonă.
Sub comuniști a urmat colectivizarea. După 1989 ortodocșii și-au ținut slujbele în fostul sediu C.A.P. și în 1999 au ridicat Capela „Acoperământul Maicii Domnului”.
În perioada 1774-1778 au fost aduși coloniști maghiari care s-au așezat în afara localității și au format actualul sat Peregu Mic.
Ei și-au construit propria Biserică Reformată Calvină.
Până în satul Sederhat, nefiind o șosea directă, am ieșit în drumul național, apoi am deviat spre vest, în total am am rulat o jumătate de oră. Împreună cu localitățile Bodrogu vechi și Turnu, satul Sederhat aparține administrativ de Pecica. Teritoriul a fost atestat documentar din anul 1732, ca pusta Szederhát, care făcea parte din domeniul Mutina.
Balta Verde-Sederhat
Până în secolul XIX a fost deținut, pe rând, de mai mulți nobili, apoi a intrat în componența comunei Variașu Mare, când groful Migazzi Vilmos a colonizat-o cu maghiari (1882). Romano-catolici, au ridicat Casa de Rugăciune „Fecioara Maria” (1884). Din 1913 localitatea a devenit independentă până în 1968 când, sub regimul comunist, a fost inclusă administrativ în localitatea Turnu (1968). În acea perioadă a fost construită actuala Biserică Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” în care își ține slujbele și comunitatea ortodoxă (1936-1938).
La aproximativ 13 km spre nord-vest se află localitatea Turnu, devenită localitate de graniță după Tratatul de la Trianon (1920). A fost prima dată atestată documentar în 1313, cu numele de Mok, dar zona a fost locuită cu mult timp înainte, săpăturile arheologice scoțând la iveală urme din neolitic, epoca bronzului (Cultura Periam Pecica), epoca dacică și cea feudală. În secolul XV a făcut parte din domeniul lui Iancu de Hunedoara (1453-1454) apoi a intrat sub dominație otomană, perioadă în care satul maghiar a intrat în posesia despoților sârbi Iacșici care l-au colonizat cu sârbi (1511). Otomanii au distrus complet satul (1596). Abia după alungarea lor, austriecii l-au repopulat și a intrat în componența domeniului Mutina (1742). Zece ani mai târziu a fost cumpărat de trezorierul regal Marczibany Lorinc care și-a construit un castel. El a colonizat satul cu maghiari și a fost ridicat la rangul de târg.
anexă a Castelului Marczibany demolat în 1938
Lângă castel a fost ridicată Biserica Romano-Catolică (1851) și în sat o școală.
În acea perioadă a existat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1755), foarte deteriorată, care a fost înlocuită cu actuala, din piatră, Biserica Ortodoxă „Sf. Ev. Luca” (1812), folosită în comun de ortodocșii români și sârbi până în 1860.
După separarea românilor de sârbi, biserica a rămas în posesia primilor, sârbii au fost despăgubiți și în 1879 au ridicat Biserica Ortodoxă Sârbească „Nașterea Maicii Domnului”.
Deși bisericile s-au separat, Școala Sârbească a continuat să funcționeze până în 1896 când activitatea a fost întreruptă datorită stării înaintată de degradare a clădirii. A fost construită o nouă clădire (1904) și școala a funcționat până în 1953 când a fost închisă și clădirea demolată (1960). Pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, pentru Școala Primară, în care timp de 2 ani au mai funcționat și două clase sârbești.
Urmând linia graniței spre nord, după 5 kilometri am ajuns în satul Variașu Mare, atestat prima dată documentar între anii 1333-1337. Împreună cu Variașu Mic aparțin administrativ de comuna Iratoșu. Din punct de vedere istoric derularea evenimentelor este similară comunei. În satul, locuit majoritar de maghiari, în 1834 a fost construită Biserica Romano-Catolică care a fost modernizată în 1932.
Parohia ortodoxă a fost înființată 1998 și abia între anii 2002-2015 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
În zona apropiată de Variașu Mare, la nici 2 kilometri, s-a format în 1910 satul Variașu Mic, în care s-a construit o biserică, ulterior demolată.
Comuna Iratoșu a fost atestată documentar din 1418 când aparținea domeniului Maróthy. Din 1454 a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara, un secol mai târziu a nobilului Jaksics, când se numea Nagyiratos și în 1514, pentru scurt timp, a fost ocupat de oștile țărănești ale lui Gheorghe Doja. În secolul XVI a fost cucerit de turci și inclus în sangeacul Gyulei.
După alungarea turcilor de către austro-ungari, la sfârșitul secolului XVIII a intrat în posesia familiei Bohus apoi a familiei Salbek, perioadă când numărul populației scăzând, a fost colonizat cu maghiari (1811).
Romano-catolici, în 1866 aceștia au construit o biserică în care, până în 1919, slujbele le-a oficiat preotul din Dorobanți. Fiind prea mică, biserica a fost demolată în 1936 și în trei ani a fost ridicată actuala Biserica Romano-Catolică.
După Primul Război Mondial Iratoșu a devenit comună independentă perioadă în care a fost colonizată cu români veniți din județul Békés, Ungaria. Ortodocși, au ridicat o capelă (1929) care în anii 1968-1974 a fost transformată în actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.
La 6 kilometri nord de Iratoșu am ajuns în comuna Dorobanți, atestată documentar din 1454.
Istoria sa s-a împletit cu cea a orașului Curtici, de care la un moment dat a aparținut și de care s-a desprins în anul 2004.
Primăria și Consiliul Local Dorobanți
Locuită predominant de maghiari, în 1803 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică.
Comuna este foarte cunoscută pentru Grădina Termală, întinsă pe 1,5 hectare, cu ștrandul folosit în scop curativ și nu numai. De asemenea, în centrul comunei, a fost amenajat un spațiu în care se desfășoară diverse evenimente culturale.
Încă 8 kilometri spre nord est și excursia mea s-a sfârșit. Am ajuns în orașul Curtici.
În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.
A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și în 1556 a primit statutul de oraș.
Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.
După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.
Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară, s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.
În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788). Orașul a fost din nou refăcut.
Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).
Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial, Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.
Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.
Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.
În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.
Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).
Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară, în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.
În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.
M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.
Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.
În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).
La începutul secolului XVIII a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.
În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.
Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.
S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.
Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.
Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).
Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.
Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.
Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.
Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.
Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).
Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.
În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.
O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.
Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.
Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.
Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.
La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).
De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu, Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.
Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.
De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.
Apoi m-am îndreptat spre BCR de unde, pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).
Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza” în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.
Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.
Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.
De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.
Excursiile Monicăi 