Oxford, Anglia

Publicat pe 26 august 2018 de monica frimu

Orașul universitar Oxford se află la o oră de rulat de la Londra. Având o după amiază la dispoziție am plecat spre a vizita măcar puțin din acel oraș. Prima clădire pe care am văzut-o a fost Ashmolean Museum of Art and Archaeology, primul muzeu universitar din lume în care, într-o aripă funcționează Facultatea de Limbi Moderne Taylor. Clădirea a fost construită între anii 1678-16 și a găzduit o colecție de curiozități adunată de Elias Ashmole, obiecte adunate din călătorii, de la grădinari, monede, cărți, roci, exemplare zoologice și donată Universității în 1677. A fost deschis publicului în 1683. Clădirea s-a deteriorat în timp și a fost construită o nouă clădire, cea actuală, între anii 1841-1845. A fost renovat între anii 2006-2009 și redeschis publicului. Muzeul are o secțiune de artă plastică, una de arheologie și, din 2011, galerii despre Egipt și Nubia din Sudan. Din 2016 s-au deschis noi galerii care expun arta victoriană din sec. XIX.

Am trecut pe lângă Monumentul Martirilor totodată și Memorial Militar, Martyr’s and Military Memorial, ridicat între 1841-1843, în stil gotic victorian. Comemorează martirii căzuți în timpul evenimentelor Reformei engleze și pe acei simpatizanți ai catolicismului care care au militat în timpul Mișcării de la Oxford din 1933. Monumentul s-a deteriorat în timp și a fost restaurat total în 2003.

În apropiere se afla Biserica „Sf. Maria Magdalena” (St. Mary Magdalen Church), o biserică parohială, anglo-catolică. În 1074, o biserică din lemn existentă a ars și, în locul ei, în 1194 a fost construită o biserică dedicată Sfântului Becket. Din 1235 a fost construit un altar dedicat Fecioarei Maria și în 1320 carmeliții au ridicat o nouă capelă, actuala Capelă Lady. Turnul de vest a fost construit între anii 1511-1531, cu un inel format din 10 clopote. În 1841-1842 biserica a fost restaurată, interiorul în stil gotic. Clopotele au fost restaurate pe rând în decursul anilor și, din 1930, au fost repuse în funcție.

Am trecut pe lângă Turnul saxon și Biserica Sf. Mihai la Poarta de Nord, The Saxon Tower at St. Michael at the North Gate. Denumirea provine de la Poarta de Nord a Oxfordului existentă în perioada în care localitatea era înconjurată de ziduri. Biserica este cea mai veche din Oxford, construită între anii 1000-1050.

Considerat a fi centrul orașului (carfax-„răscruce”), Turnul Carfax (Carfax Tower) sau Turnul Martin este singura reminiscență a Bisericii „Sf. Martin”, ridicată în sec. XII și demolată în 1896, în scopul lărgirii spațiului pentru traficul rutier. Turnul este prevăzut cu 6 clopote și un ceas care sună două clopote încă din 1898. În 1938-1939 mecanismul ceasului a fost înlocuit cu unul electric.

Înaintând spre Universitate am văzut Primăria Oxford (Town Hall), sediul Consiliului Municipal (Oxford City Council) și, o parte a clădirii, Muzeul Oxford. Oxford’s Guildhall a fost construită în 1292. A fost înlocuită cu prima Primărie în 1752. Clădirea a fost demolată în 1893 și reconstruită în 1897. Ultima renovare s-a făcut în 2005. Primăria funcționează și ca loc de evenimente, spectacole, etc.

Am ajuns la poarta de intrare în Universitate și totodată intrarea Bisericii lui Cristos, Tom Gate, peste care a fost construit, între anii 1681-1682, în stil gotic târziu, Turnul Tom (Tom Tower). El adăpostește un clopot enorm, de șase și un sfert tone, Marele Tom. Acesta suna de 101 ori pe noapte, numărul semnificând cei 100 de cercetători originali ai colegiului plus unul adăugat în 1663. La ora 21, „ora Oxford”, cu 5 minute mai târziu decât cea de la Greenwich, sunetul clopotului dădea semnalul închiderii porților tuturor colegiilor din Oxford. Este încă funcțional dar este pornit doar la ocazii speciale.

Catedrala Bisericii Crestine (Christ Church Cathedral), cu numele Ecclesia Christi Cathedralis Oxoniensis, are dublu rol de catedrală a Eparhiei Oxford și Capelă a Bisericii lui Christos de la Universitatea din Oxford. Inițial, în 1122, augustinienii au ridicat o mică Mânăstire „St Frideswide”. Capela, construită în 1180, a fost loc de pelerinaj între secolele XII-XVI. În 1522 Cardinalul Thomas Wolsey a preluat locația și a început ridicarea unui colegiu, Colegiul Cardinal. În cadrul lui, din 1526, în catedrală a funcționat un cor format din 16 coriști și 30 de preoți cântăreți.

166 poarta fondata de Sf Fridewide patronul orasului

În depărtare se profila Grădina Botanică (Botanic Garden) pe care nu avut timpul necesar să o vizităm. Am străbătut străduțe înguste, printre clădiri de epocă ce aparțineau diferitelor colegii ale Universității Oxford.

În cadrul Colegiului Merton am văzut Capela „Sf. Maria și Sf. Ioan Botezătorul”, Merton College Chapel. Din păcate, fiind după amiază, nu am putut vizita interiorul, catedrala, capelele, bisericile, erau închise. În 1266 Mânăstirea Reading a construit Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” în cadrul Colegiului Merton. Nefiind îngrijită s-a deteriorat și, în 1290, a început renovarea și mărirea ei, care s-a făcut pe părți, până în sec. XV. Turnul mare a fost finalizat în 1450. Capela a înlocuit biserica parohială a Sfântului Ioan și a continuat să servească până în 1891. În secolul XVI a funcționat sub rit catolic, apoi, sub Regina Elizabeth I, sub rit protestant.

Al doilea colegiu pe lângă care am trecut a fost Colegiul Sufletelor Tuturor Credincioșilor (All Souls College), instituție de cercetare academică în științele umaniste și științifice teoretice. A fost fondat în 1438 sub Henry al VI-lea al Angliei și, în cadrul lui funcționau un gardian și patruzeci de persoane din care 24 studiau artele, filozofia și teologia și 16 legea civilă sau canonul. Între anii 1710-1751 s-a ridicat Biblioteca Codrington a Colegiului, numele provenind de la Christopher Codrington, care a donat sumele necesare. În cadrul colegiului, după cum îi spune și denumirea, toți membrii au drepturi egale cu corpul de conducere al Colegiului și sunt o organizație caritabilă. Din 1797, după sute de ani în care se acceptau doar bărbați, li s-a permis femeilor înscrierea în acest colegiu.

Biserica Universității „Sf. Fecioară Maria”, University Church of St. Mary the Virgin, se află în centrul de unde s-a dezvoltat și mărit universitatea. Pe acel loc, a fost construită o biserică în jurul anului 1086. Când s-a înființat universitatea biserica a fost prima clădire ce i-a aparținut. În secolul XIII a devenit sediul conducerii universității, se țineau prelegeri și se acordau diplome. În anul 1320 i s-a adăugat o clădire etajată și, la etajele superioare a fost formată prima bibliotecă universitară. După opt ani i s-a adăugat o capelă. În sec. XVII-XVIII a fost restaurată, i s-au adăugat treptat diverse alte clădiri și a fost folosită atât pentru rugăciuni cât și pentru ceremoniile de absolvire a studiilor.

177 University Church St Mary the Virgin

Radcliffe Camera este o clădire construită în stil neo-clasic între anii 1737-1749, utilizată ca bibliotecă (Radcliffe Science Library). Denumirea provine de la numele doctorului care a donat sumele necesare ridicării și dotării ei. Inițial a fost axată pe o gamă largă de subiecte care, în 1810, s-a restrâns și a abordat doar științele. În 1850 biblioteca s-a unit cu Biblioteca Bodleiană a Universității. De atunci a fost denumită Radcliffe Camera și servea ca sală de lectură pentru Biblioteca Bodleiană. Între anii 1909-1912 a fost construită o magazie de cărți subterană, pe două etaje și un tunel care lega cele două clădiri ale bibliotecii. În 1930a fost cunoscută ca „Radder” și, ulterior, denumită „Radcliffe Link” sau „Link”. A fost reamenajată, cu săli noi de lectură și deschisă în 2011 sub denumirea „Gladstone Link”. Spațiile depozitează aproximativ 600.000 cărți de engleză, istorie și teologie.

Următorul colegiu pe lângă care am trecut, Brasenose College, a fost constituit în 1509. În el s-au înscris simpatizanții catolici care, în timpul războiului civil englez, au ținut partea monarhiei. Între anii 1790-1818, datorită celor înscriși în colegiu, care, majoritatea, făceau parte din clasa avută, colegiul a prosperat. Între anii 1886-1911 s-a adăugat Noul Quadrangle al Colegiului (New Quad), finalizat la începutul sec. XX. În anii 1960 și 1970 s-au adăugat clădiri de rezidență. Numărul participanților la studii post-universitare a crescut și, din 1974, au recunoscut femeile ca membri cu drepturi depline.

În apropiere era Hertford College. În anii 1280 s-a construit un ansamblu mic, Hart Hall și Black Hall, în care sălile erau, în primul rând, case de închiriat pentru studenți și pentru tutori rezidenți. Cele două săli au fost vândute în 1312 episcopului de Exeter, care dorea să înființeze un colegiu. În sec. XVI Hart Hall a devenit sediul multor refugiați catolici, inclusiv din alte țări, astfel a fost extins și s-au construit clădiri noi. Din 1710 a fost condus de Richard Newton, un reformator educațional foarte strict dar, care a permis înscrierea membrilor tuturor claselor sociale. Până în 1810 înmatricularea s-a oprit și, în 1816 colegiul a fos desființat. În sec. XV s–a deschis Colegiul Magdalen Hall, axat pe științe umaniste. O mare parte a clădirilor au ars într-un incendiu, în 1820. S-au reunit cu fostul Hertford, astfel în 1877 fost creat Colegiul modern, care funcționează și azi. Astfel Colegiul Hertford s-a reînființat. Până în 1908 s-a anexat o Capelă și în 1913, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs, care lega vechile și noile clădiri din strada New College Lane. Absolvenților școlilor de stat li s-a oferit posibilitatea înscrierii în acest colegiu fără examen de admitere la universitate. În 1974, alături de alte colegii, a recunoscut dreptul femeilor de a se înscrie la cursuri. Cele mai cunoscute absolvente istorice sunt William Tyndale, John Donne, Thomas Hobbes, Jonathan Swift și Evelyn Waugh.

Strada New College Lane a fost denumită după New College, unul dintre cele mai vechi colegii din Oxford. Peste ea trece un pod acoperit, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs , obiectiv turistic mult vizionat.

În 2010, New College Lane a fost numită a patra stradă cea mai pitorească din Marea Britanie, în cadrul Premiilor Google Street View.

Clarendon Building, o clădire în stil neoclasic, construită între anii 1711-1715, găzduiește Biblioteca Bodleiană, care ocupă un grup de cinci clădiri. În anii 1820 în ea se aflau presele tipografice ale Universității de la Oxford (OUP). Acestea s-au mutat în altă clădire și Clarendon a fost folosită în scopuri administrative. Din 1975 a funcționat în cadrul Bibliotecii Bodleiană, principala bibliotecă de cercetare a Universității Oxford și a doua ca mărime după Biblioteca Britanică, British Library (peste 12 milioane de articole).

Prima bibliotecă din Oxford a fost înființată în 1327. În timp colecția ei s-a mărit prin diferitele donații astfel, până în 1488, s-a extins și a purtat numele de Biblioteca lui Duke Humfrey, donatorul principal. Până în 1598 a căzut în declin, a fost refăcută în anii următori și redeschisă în 1602 sub numele de „Biblioteca Bodleiană”, Bodleian Library (Biblioteca oficială a lui Bodley). În timpul reformei s-a înmulțit numărul de donatori care sperau că astfel lucrările nu se vor pierde. Spațiul fiind insuficient, a fost extinsă între anii 1610-1612 (cunoscută sub numele de „End of Arts”) și între anii 1634-1637. Până la înființarea Muzeului Britanic în 1753, Bodleian a fost efectiv Biblioteca Națională a Angliei. În 1860 a preluat Radcliffe Camera în care s-au transferat colecțiile medicale și științifice ale bibliotecii. În 1914 poseda peste 1 milion de cărți. Colecția crescând în continuare, între 1937-1940 s-a construit o nouă clădire, vizavi de Clădirea Clarendon, Noua Bodleian, care a funcționat până în 2011, când a fost închisă. Toate bibliotecile universității sunt sub administrarea acesteia. Din 2015 colecțiile au depășit 12 milioane de articole și o mare parte dintre ele au fost digitalizate.

Trecând printre cele două clădiri, Clarendon Building și Bodleian Library, ni s-a arătat Teatrul Sheldonian (The Sheldonian Theatre).

A fost construit între anii 1664-1669, cu capacitatea de 800-1.000 de locuri. În acest teatru, în 1733 Georg Friedrich Handel a interpretat pentru prima dată oratoriul dramatic Athalie, bazat pe textele din Vechiul Testament.

Am ocolit teatrul și, lângă el, era clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie a Științei (Museum of the History and Science), cunoscută și ca Vechiul Ashmolean. A fost construită în 1683 pentru a găzdui colecția lui Elias Ashmole. A fost prima clădire din lume cu acest scop, deschisă publicului și este cel mai vechi muzeu din lume care a supraviețuit timpurilor. La etajul intermediar se afla Școala de Istorie Naturală. În 1924, Lewis Evans și-a donat muzeului colecția, fapt care a dus la diversificarea obiectelor din muzeu, acesta devenind Muzeul de Istorie a Științei. În prezent colecția conține circa 18.000 de obiecte din antichitate până la începutul secolului al XX-lea ca astrolabele, instrumentele matematice timpurii, microscoape, telescoape, aparate fotografice, echipamente folosite în domeniile chimiei, medicinei. În camera Beeson muzeul prezintă dezvoltarea ceasurilor mecanice.

Apropiindu-se ora de plecare înapoi la Londra, în drumul spre mașină am trecut pe lângă Balliol College, ultima clădire istorică mai importantă pe care o vedeam. Colegiul poartă numele fondatorului său Ioan I de Balliol, construit în 1263. În 1282 au fost formulate statutele colegiului, documente care s-au păstrat până azi. În 1881 acesta a fuzionat cu New Inn Hall și a preluat biblioteca acesteia, cu cărți, majoritatea de drept, din sec. XVIII. Este patronat de „Sf. Ecaterina din Alexandria” și, încă din 1550, de ziua sfintei se organizează o cină formală pentru studenții terminali. În 1967 s-a unit cu Colegiul „Sf. Ana” și au format Universitatea Balliol-St Anne care a promovat înscrierea femeilor în aceste colegii. Astfel, în 1973, a fost primul colegiu care a a numit o femeie colegă.

Majoritatea studenților și studenților postuniversitari sunt adăpostiți în complexul Holywell Manor unde, la timpul lor au fost cazați Bill Clinton și Masako, Prințesă din Japonia. Complexul cuprinde sala comună, vechea și noua bibliotecă, o capelă și, din 2010, Biserica „Sf. Cruce” (sec. XI-XII), situată lângă Manor, a devenit Centrul Colecțiilor Istorice ale Colegiului.

Colegiul Balliol a jucat un rol major în 2000-2001 în înființarea Institutului de Internet Oxford. Acesta a fost primul centru multidisciplinar de cercetare și politică într-o universitate europeană dedicată examinării impactului internetului asupra societății.

Cinci laureați ai premiului Nobel și numeroase figuri literare și filozofice, printre care Adam Smith, Gerard Manley Hopkins, Aldous Huxley, au studiat în acest colegiu.

Niște imagini din viața actuală a orașului și, la revedere Oxford, precis ne vom întoarce. Vizita a fost mult prea scurtă.

Varșovia, Polonia

Publicat pe 20 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Varșovia este capitala Poloniei din 1596 când a fost mutată de la Cracovia de către regele Sigismund al III-lea de Vasa. Este situată în partea de centru-est a țării și este străbătută de râul Vistula.

În jurul anului 1300 prințul Boleslav II al Masoviei a construit o așezare, Warszowa, pe locul unui sat pescăresc distrus. Legenda spune că în Vistula locuia o sirenă, Sava, de care s-a îndrăgostit un pescar, Wars, și de la cei doi a provenit numele localității. Orașul s-a dezvoltat și în sec. XIV era un oraș de meșteșugari. În secolul XVII a fost asediat de trei ori. În 1700 a izbucnit Marele Război Nordic, orașul a fost asediat și obligat să participe cu biruri mari. În 1795, anexat Imperiului Prusac, a devenit capitala Prusiei de Sud. În 1806 a fost eliberat de armatele lui Napoleon. Din 1815 s-a unit cu Imperiul Rus care a încălcat deseori Constituția Poloniei. Astfel în 1830 s-a declanșat o revoltă care, însă, a eșuat, ducând la micșorarea teritoriului. În sec. XIX orașul s-a modernizat cu sistem de iluminat, gaze, tramvaie, etc.

În timpul Primului Război Mondial a fost 3 ani sub ocupație germană, până în 1918, când, în capitala Varșovia, s-a instaurat A Doua Republică Poloneză. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial s-a delimitat o zonă, Ghetoul Varșovia, în care au fost mutați peste 30% din locuitorii orașului. În 1944, împotriva Armatei Roșii care dorea să ocupe orașul, populația împreună cu trupele de rezistență s-au revoltat dar, după două luni au fost nevoiți să capituleze. Orașul a fost distrus de către germani aproape în totalitate (85%) și bogățiile, operele de artă, etc. furate sau distruse. Totuși, în 1945, orașul a fost cucerit de sovietici, care au dominat țara până în 1989. Ca o parte pozitivă, în acea perioadă a început reconstrucția. Au fost restaurate clădiri istorice, biserici, catedrale, palate și s-au construit clădiri noi, un exemplu Palatul de Cultură și Știință. Din 1980 centrul vechi, istoric, Stare Miasto, a fost inclus în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Ne-am îndreptat spre a vizita orașul vechi. Am parcat în apropierea Palatului Pod Blacha (Copper Roof Palace), construit în sec. XVIII.

Inițial, Wawrzyniec Reffus a construit, în 1651-1656, o casă patriciană. Între anii 1698-1701 i s-a adăugat aripa sudică și a primit denumirea de Palais Martin. În 1720 i s-a adăugat aripa nordică. În timpul în care Varșovia era capitala Imperiului Prusac palatul a funcționat ca sediu al Ministerului de Război. În bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial a fost distrus total. A fost reconstruit între anii 1948-1949. Din 1989 Palatul face parte din Castelul Regal al Varșoviei și funcționează ca muzeu.

Am urcat pe lângă palat până în Piața Castelului, Plac Zamkowy, unde, pe vremuri era poarta care ducea în oraș numită Poarta Cracovia (Brama Krakowska). În mijlocul pieței se afla Columna Regelui Sigismund construită în 1643. A fost demolată, un an mai târziu, în timpul Revoltei de la Varșovia și reconstruită în 1949.

De o parte a pieței se afla Palatul Regal, construit în sec. XVII pe locul în care, în sec. XIII a fost ridicată o clădire din lemn cu turn, care a servit ca reședință a regilor. În 1569 a fost transformat în stil renascentist iar în anul 1714 în stil rococo. Palatul a ars într-un incendiu și a fost restaurat între anii 1763-1795. În 1818, sub Alexandru I, s-au construit o Biserică Ortodoxă și o grădină. Când acesta a fost detronat castelul a fost parțial demolat și operele de artă au fost mutate la Petersburg. Din 1831 a fost ocupat de guvernatorii Poloniei. În 1918 Castelul Regal a devenit din nou sediul Președintelui Poloniei și cancelaria sa. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost distrus în totalitate și, după terminarea războiului, a fost reconstruit între anii 1971-1980.

De cealaltă parte a pieței se găseau numeroase clădiri colorate care au fost reședințele negustorilor.

Ieșind din piață, pe o străduță îngustă am văzut alăturate două biserici.

Catedrala Sfantul Ioan (Katedra Sw. Jana) a fost construită inițial în sec. XII și folosită ca loc de încoronare și îngropăciune a ducilor de Mazovia. În sec. XVI a fost legată de Castelul Regal printr-un coridor suspendat. Până la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial a fost refăcută de multe ori. În 1944, în timpul Revoltei de la Varșovia, germanii au introdus un tanc plin cu muniție în biserică și , explodând, au distrus-o. După război a fost reconstruită păstrându-se forma exteriorului din sec. XIV.

Lângă ea se afla Biserica iezuită (Sanktuarium Matki Bozej Laskavej– Shrine of Our Lady of Graces) ridicată între anii 1609-1627, înconjurată de trei capele. În decursul timpului i s-au adăugat încă două capele. După dizolvarea Ordinului Iezuiților, în 1773, a funcționat ca școală, magazin de obiecte bisericești, etc. A reintrat în posesia Ordinului Iezuit după Primul Război Mondial, renovată în anii 1920 și 1930 și în bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial a fost distrusă în totalitate. A fost refăcută în perioada 1957-1973.

Am intrat în piața vechiului oraș, Stare Miasto, care s-a delimitat în sec. XIII o dată cu ridicarea orașului în jurul Castelului Ducilor de Mazovia, ulterior Castelul Regal. În 1607, casele gotice din jurul pieței au ars într-un incendiu. Au fost reconstruite ulterior în stil renascentist târziu.

Până în 1817, cea mai notabilă caracteristică a orașului vechi era primăria construită înainte de 1429. În 1701 piața a fost reconstruită de Tylman Gamerski, iar în 1817 Primăria a fost demolată.

La sfârșitul anilor 1930 au fost restaurate parțial Barbicanul și orașul Vechi, lucrările oprindu-se datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. După încetarea acestuia au intrat într-un program de reconstrucție.

Într-o parte a pieței era postată statuia Sirenei, simbolul Varșoviei. Despre aceasta se vehiculează o legendă care spune că două dintre fetele lui Triton au călătorit prin adâncuri. Una a rămas în Copenhaga, Danemarca. A doua a ajuns în râul Vistula și s-a oprit pe plaja satului Warsawa. Cânta atât de frumos încât pescarii se adunau să o asculte și un negustor a furat-o, astfel a rămas în acel loc. Într-o altă legendă o sirenă a înotat din marea Baltică spre Varșovia pentru a răzbuna moartea iubitului său Griffin, apărătorul antic al orașului, care a fost ucis în sec. XVII de către atacatorii suedezi. Astfel a devenit simbolul orașului.

Pe una dintre străduțele de lângă piață am văzut Biserica „Sf. Martin” (Kosciol Sw. Marcina). În 1353 a fost înființată o Mânăstire pentru Ordinul Augustinian în care funcționa și un spital. În decursul secolelor XIV și XV a fost clădită biserica, în stil gotic. În decursul timpului a suferit în urma mai multor incendii și, în sec. XVII, a fost transformată în stil baroc. În anii 1970-1980 a fost loc de întâlnire a opoziției poloneze împotriva regimului comunist la fel, de altfel, ca în sec. XVI când, acolo, se susțineau discuțiile teologice și disputele politice.

Ne-am îndreptat spre Teatrul Național trecând pe lângă mai multe palate.

Palatul Mlodziejowski sau palatul Morsztyns a fost construit în sec. XVII. În jurul anului 1771 s-au adăugat două aripi laterale legate printr-o galerie de arcade care susțin o terasă. Datorită datoriilor mari, a fost vândut, a intrat în posesia „Metropola Ruska” și a fost sediul Ambasadei Ruse. În timpul Insurecției clădirea a fost deteriorată grav și în anii 1806-1808 a fost reconstruită. În 1818 a devenit proprietate privată, în ea funcționau numeroase magazine și librării, apoi a devenit casă de locuit. A fost distrusă 85% în cel de Al Doilea Război Mondial și după încheierea acestuia, reconstruită până în 1957. Din 2011 este sediul Oficiului pentru Instituții Democratice și drepturile Omului al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Palatul Branickich a fost inițial, în sec. XVII, un conac privat care a fost vândut în sec. XVIII. Noul proprietar, Ștefan Mikołaj Branicki, l-a transformat într-un palat rococo,. Intrat în posesia unui alt proprietar, între 1804-1808 au fost adăugate două clădiri laterale. În cel de Al Doilea Război Mondial germanii au demolat-o. A fost restaurată, apoi reconstruită în 1967. Actual în clădire funcționează Primăria din Varșovia.

Palatul Episcopal (Palace of Bishops) a fost construit în 1622. Distrus în războaiele suedeze, a fost reconstruit în 1668. Deteriorat în timp, între anii 1760-1762 a fost reconstruit în stil baroc târziu și în el au funcționat birouri. În 1795 a avut loc a treia împărțire a Poloniei și palatul a adăpostit Președintele Prusiei de Sud. În 1939, în timpul celui de Al doilea Război Mondial, clădirea a ars. A fost demolată în timpul Revoltei din Varșovia, în 1944. A fost reconstruit între anii 1948-1950.

Am trecut pe lângă o altă clădire istorică în care se găsea Hotelul Bellotto.

Am ajuns în Piața Teatrului unde am văzut Palatul Jablonowski. A fost construit între anii 1773-1785 ca palat privat. Reconstruit între anii 1817-1919 a funcționat ca Primărie în locul celei vechi demolată. În 1863, în timpul Revoltei, a fost arsă într-un incendiu și a fost reconstruită într-un stil neo-renascentist între anii 1864-1869, când i s-a adăugat și turnul. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1939 a servit drept sediu al apărării civile a Varșoviei, iar în timpul Revoltei din 1944 a fost distrusă de către germani. A fost reconstruit în anii 1990, după planurile vechi, cu adausuri contemporane.

Teatrul Național a fost fondat în 1765, sub ultimul monarh al țării, Stanislaw August Poniatiwski. Clădirea cuprinde Teatrul Mare și Opera Națională. În 1830 a avut loc premiera Concertului de pian nr. 1 în E minor, Op. 11, a lui Frederic Chopin. A fost închis în timpul Revoltei din Varșovia și redeschis în 1924.

Înconjurând teatrul am trecut pe lângă o clădire modernă McKinsey and Company și am ajuns în Piața Pilsudski (Plac Pilduskiego). În decursul timpului a purtat mai multe denumiri ca Piața Saxonă (Plac Saski), din 1928 Piața Pilduski, în timpul celei de A Doua republici Poloneze, Adolf Hitler Platz, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1946 Piața Victoriei (plaka Zwycięstwa) și actual denumirea de Pilduski. Este cea mai mare piață a Varșoviei și a fost martoră la numeroase evenimente politice, parade militare, etc. Actual se găsesc numeroase magazine de lux.

Am văzut Mormântul Soldatului Necunoscut (Unknown Soldier’s Grave), dedicat soldaților necunoscuți care și-au dat viața pentru Polonia. Este păzit de gardieni care se schimbă la fiecare oră și delegațiile oficiale depun aici coroane de flori.

În spatele pieței am intrat în Grădinile Saxone (Saxon Gardens). Au fost amenajate în stil baroc și deschise publicului în 1727 o dată cu Palatul Saxon ce se află în vecinătate. Ulterior au fost transformate în stil englezesc. Au fost distruse în timpul Revoltei de la Varșovia din timpul celui de Al Doilea Război Mondial și refăcute parțial ulterior.

Am ieșit din parc spre o biserică cu o formă neobișnuită, ce se asemăna cu un Pantheon. Biserica Luterană (Kosciol Świętej Trójcy), The Holy Trinity Evangelical Church of the Augsburg Confession, construită între anii 1777-1782. În sec. XIX era renumită pentru concertele ce aveau loc acolo, în care a cântat și Frederic Chopin, concerte care au loc și în ziua de azi. În bombardamentele din 1939 a ars în totalitate. A fost reconstruită după război.

Următorul punct din itinerarul nostru a fost Biserica „Sfintei Cruci” (Kosciol Swietego Krzyza–Holy Cross Church). În sec. XV a fost ridicată pe acel loc o mică capelă de lemn. În 1526 a fost demolată și ridicată o biserică dar, fiind prea mică în 1615 a fost extinsă. În timpul războaielor suedeze a fost ruinată. Ulterior, sub domnia Regelui Ioan Sobieski al III-lea, a fost dărâmată, s-a construit un nou altar și s-au efectuat ritualuri catolice drastice. Clădirea actuală a fost construită între anii 1679-1696. În sec. XIX a fost renovată.

Într-un stâlp din interiorul bisericii a fost așezată inima lui Frederic Chopin, decedat la Paris în 1849. Această inimă, conservată în alcool, a fost plimbată de mai multe ori. După deces, sora compozitorului, trecând de securitatea rusă, a adus-o în Polonia, în Biserica „Sfintei Cruci” din Varșovia. În 1944, un admirator german a luat-o și a fost păstrată la Sediul Central de Comandă German. La sfârșitul războiului a fost recuperată și readusă în biserică. În biserică se află și urna cu inima scriitorului polonez Władysław Reymont, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1924.

În 1944, timpul Revoltei din Varșovia, biserica a fost grav afectată și în 1945 germanii au bombardat-o cu două bombe mari introduse în interiorul ei. A fost reconstruită între anii 1945-1953 într-o formă mult simplificată.

Am trecut pe lângă Universitatea din Varșovia și am văzut o biserică romano-catolică, în fața căreia se afla statuia cardinalului Ștefan Wyszyński, primat al Poloniei între anii 1948-1981.

Biserica Vizitatorilor „Sf. Iosif” (Kościół Wizytek), Church of St. Joseph of the Visitationists a fost construită între anii 1664-1761 în stil rococo. Frederic Chopin a cântat des la orga bisericii, în special în cadrul serviciilor pentru copiii de vârstă școlară.

În apropiere se afla Hotelul Bristol situat într-o clădire istorică din 1901.

Palatul Radziwill a fost construit construit în 1643. A trecut prin trei proprietari și, în 1821, reconstruit în stil clasicist și, la intrare, au fost postate două statui reprezentând lei. În 1817 a devenit reședința Guvernatorului țarist. În 1818 Frederic Chopin, la doar 8 ani, a susținut în palat primul său concert la pian. După Primul Război Mondial a găzduit Consiliul De Miniștri. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca și cartier general al germanilor, astfel a rămas intact. Este cunoscut ca Palatul Prezidențial (Presidential Palace) și, din 1994, este sediul Președintelui Republicii Polone. În fața palatului se afla statuia Prințului Josef Antoni Poniatowski, renumit general de armată și fost ministru al apărării.

Vis a vis de palat se afla Galeria Kordegarda.

Fiind închisă, nu am putut vizita Biserica Carmelitelor, Biserica „Adormirii Maicii Domnului și Sf. Iosif” (Kościół Karmelitów), Church of the Assumption of the Virgin Mary and of St. Joseph, biserică romano-catolică. În 1643 a fost ridicată o biserică din lemn pentru Ordinul Carmelitelor. A fost arsă în războaiele suedeze, reconstruită și nimicită iar în1650 de către germanii din Brandenburg. Actuala clădire a fost ridicată între anii 1692-1701. În ea, la oficierea primei slujbe, a cântat la orgă Frederic Chopin. După Revolta împotriva rușilor din 1864 a fost închisă și clădirea a funcționat ca biserică seminaristică și clădirile aferente ca Seminar al Arhiepiscopiei din Varșovia. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a scăpat cu daune minore. Până la reconstrucția Catedralei „Sf. Ioan” a fost desemnată ca și catedrală.

Lângă biserică, într-un mic părculeț, se afla Monumentul lui Adam Mickiewicz, poet romantic și erou național al Poloniei, dezvelită în 1898, distrusă de germani în timpului celui de Al Doilea Război Mondial și refăcută în 1955.

Vis a vis de parc se afla fostul Palat Wesslow, o clădire barocă construită între anii 1746-1752. În 1780 s-a instalat Biroul Poștal Regal și clădirea a devenit proprietate regală. Trecând din proprietar în alt proprietar, în 1805 a fost vândută Oficiului Poștal General din Berlin și a funcționat până în 1887 când, în clădire, s-au instalat redacțiile ziarelor „Kurier Codzienny” și „Tygodnik Illustrowany” și o croitorie la parter. În perioada interbelică a fost ocupat de librăria „Palast der Kunst”. În 1944 clădirea a fost bombardată și distrusă. A fost reconstruită între anii 1947-1948 și a fost sediul Procurorului General al Republicii Populare Polonia. Actual funcționează Biroul Procurorilor Publici (Prokuratura Regionalna), Regional Prosecutor’s Office.

Am trecut pe lângă Dziekanka, Casa de studenți a Universității de Muzică Frederic Chopin (Dom Studenta Uniwersytetu Muzycznego) care avea afișată o activitate culturală intensă.

Lângă ea se afla Biserica Anglicană, The Church of England in Poland. În perioada 1884-1886 în Varșovia își desfășura activitatea o capelă anglicană. După Primul Război Mondial numărul de credincioși a crescut astfel în 1927 a fost ridicat un complex care cuprindea o capelă, care servea ca biserică pentru serviciile diplomatice, sală de mese și o clinică. În perioada interbelică, nefiind recunoscută de statul polonez, a încheiat o uniune cu Biserica Evanghelică Reformată, pentru a o reprezenta. În 1930 Biserica Angliei a fondat Asociația iudeo-creștină în scopul creștinizării evreilor. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aceștia au fost decimați, misiunea s-a încheiat și clădirea în care a funcționat a fost demolată. Activitatea a fost reluată după 1989 datorită creșterii numărului de credincioși anglicani în Polonia. În 1996 s-a construit o capelă care, în 2014, a fost transformată în parohie a Bisericii Angliei cu Biserica Anglicană „Imaculata Concepție a Preasfintei Fecioare Maria”.

În părculețul din fața bisericii am văzut statuia Fecioara de Paște, Passauer Madonna Monument (Pomnik Matki Boskiej Passawskiej). A fost construită în 1683 ca ofrandă votivă a sculptorului pentru salvarea familiei sale de ciuma ce s-a abătut asupra Poloniei între anii 1677-1679 și totodată pentru comemorarea victoriei în asediul de la Viena (1683) a Regelui Jan Sobieski al III-lea.

Ne-a atras atenția clădirea în care își avea sediul Asociația Comunitatea Poloneză (Stowarzyszenie „Wspolnota Polska”), organizație non-guvernamentală înființată în 1990 cu scopul de a ajuta persoanele de origine poloneză ce trăiesc în străinătate.

Lipită de Biblioteca Centrală Rolnicza se afla Biserica „Sf. Anna” (Kościół św. Anny), St. Anne’s Church.

În 1454 a fost construită o biserică cu o mânăstire pentru călugării franciscani din Ordinul Minorilor Friari, căreia, în 1582, i s-a adăugat un turn. În secolul XVII a fost reconstruită de mai multe ori, cu fațada în stil rococo. A fost atacată și jefuită de trupele suedeze și germane (1650). I s-a A fost reconstruită ultima dată între anii 1786- 1788, la ordinul regelui Stanislaw August Poniatowski, când i s-a schimbat fațada în stil neoclasic. În 1939 a scăpat ușor avariată de bombardamentele războiului.

Interiorul bisericii, în stil baroc, cuprinde mai multe capele și este foarte bogat ornamentat.

Lângă biserică se află un turn, de fapt Clopotnița acesteia (Taras Widokowy), în care se poate urca contra unei taxe pentru a vedea panorama.

La revedere Varșovia !

Citește și Poznan, Polonia

Stratford upon Avon, Anglia

Publicat pe 13 iulie 2018 de monica frimu

Răspunde

Stratford upon Avon este un oraș situat pe malul râului Avon, în comitatul Warwickshire din Anglia. Acolo, în 1564, s-a născut William Shakespeare, viitorul scriitor cu noscut și apreciat în toată lumea astfel, orașul este vizitat de foarte mulți turiști. Ca activități de bază sunt industria aluminiului și construcția de bărci.

Am parcat în apropiere de Grădinile Bancroft, situate pe malul de vest al râului Avon și ne-am deplasat spre renumitul teatru în care, de-a lungul timpului, au fost interpretate piesele scrise de William Shakespeare. În 1879 a fost deschis Teatrul Memorial Shakespeare. În 1926, acesta a ars într-un incendiu și a fost redeschis în 1932. Din 1961 a purtat denumirea de Teatrul Regal Shakespeare și a intrat în posesia Royal Shakespeare Company. Ultima renovare a fost făcută în 2010 și l-a unit cu Teatrul Swan printr-o colonadă. Cuprinde peste 1000 de locuri. Deasupra sunt deschise un restaurant și un bar, de unde se poate vedea panorama deasupra râului Avon.

Ne-am îndreptat spre biserica în care a fost botezat și în final îngropat William Shakespeare.

Biserica Sf. Treime sau Biserica lui Shakespeare este o biserică parohială. În 1210 a fost construită o capelă pe locul unei mânăstiri săsești. Între anii 1465-1491 aceasta a fost reconstruită ca biserică de către John de Stratford. În interior se găsesc mormintele scriitorului și soției sale.

Interiorul era sobru. De o parte și de alta erau două arcade de piatră. Mi s-a părut interesant să văd într-o biserică câteva mese cu scaune la care se puteau servi băuturi non- alcoolice. Prima în care am văzut așa ceva a fost Catedrala din Liverpool.

Ferestrele cu vitralii reprezentau sfinți biblici.

Cele trei orgi mari s-au păstrat încă din 1841.

Ne-am oprit în parcul de lângă biserică, pentru a urmări o parte dintr-o piesă, interpretată pe o „scenă”, în aer liber.

După vizionare am plecat spre centrul istoric al orașului. Am trecut pe lângă Hall’s Croft, clădirea în care a locuit fata scriitorului, Susana, din 1607, după căsătoria cu Dr. John Hall.

În apropiere se afla District Council (Consiliul Regional).

Vis a vis am văzut King’s Edward VI School (Școala Regelui Edward VI) și Guild Chapel (Capela Breslelor) datată din 1269. În capelă s-au descoperit picturi murale medieval. După Reforma Religioasă din sec. XVI, la ordinul tatălui lui Shakespeare, au fost acoperite cu var.

Locul final în care Shakespeare și-a avut reședința și a murit în 1616, a fost New Place. În timp, casa s-a ruinat și lângă locul ei s-a construit în 1600 Nash’s House. În 1876 aceasta a fost preluată de trustul Shakespeare Birthplace. S-a deschis un muzeu în care se poate vedea istoria orașului până și în timpul în care a trăit scriitorul.

Am fost foarte încântate de casele vechi, bine întreținute, păstrate în forma și stilul lor architectonic din sec. XVI. Multe dintre ele funcționau în scopuri turistice ca hoteluri, magazine, restaurante, etc.

Nu lipseau nici artiștii stradali.

Am ajuns la Casa Memorială William Shakespeare, casa în care s-a născut scriitorul, azi muzeu. Era o casă simplă care, în sec. XVI, probabil că făcea parte dintre cele mai înstărite, tatăl lui William fiind producător de mănuși și comerciant de lână. Clădirea a fost restaurată în sec. XVI. Se presupune că acolo și-a petrecut Shakespeare copilăria, motiv pentru care a fost denumită și „Mecca” iubitorilor de literatură. În interior funcționa un muzeu pe care nu am reușit să-l vizităm, fiind închis.

Pe aceeași stradă se afla Magic Alley and The Creaky Cauldron, o clădire mică care în interior se întinde pe 4500 metri pătrați. Cine intră se trezește „călătorind” pe o stradă lungă, plină cu obiecte curioase, parcă desprinsă din povești.

Nu departe era The Shakespeare Centre and Birthplace, trustul ce se ocupă cu colecționarea și popularizarea cărților scrise de și despre Shakespeare încă din 1891. Este un spațiu public de expoziție, arhivă, birouri, bibliotecă, sală de lectură, etc.

În acea zonă mi se părea că toate clădirile poartă numele scriitorului. Ne-am îndepărtat și am ajuns la American fountain (Turnul cu ceas, Clock Tower), un monument dedicat lui William Shakespeare, situat în piața orașului. Fântâna a fost darul editorului și filantropului american George Childs care era un iubitor al literaturii engleze. A fost construită în 1887, în stil gotic victorian și decorată ci citate și sculpturi. A fost folosită ca ceas, fântână cu apă, care nu mai funcționa și era acoperită cu flori.

Ne-am întors pe o stradă cu clădiri mai noi, în care funcționau o serie de magazine, restaurante și am ajuns în Bancroft Gardens.

Fiind duminică, grădinile erau supraaglomerate. În corturi, erau amenajate tarabe cu alimente, sucuri, suveniruri, etc.

În depărtare se vedeau Docurile orașului.

Spre parcare am trecut pe lângă Gower Memorial. Poartă numele artistului care l-a creat, Lordul Ronald Gower. Acesta a locuit o perioadă în Paris unde, timp de 12 ani, a construit o parte a monumentului, reprezentând personaje din opera lui Shakespeare. L-a expus în 1881 la Paris. A transferat monumentul în Stratford upon Aven, a postat în centru statuia scriitorului și a fost așezat, în fața Teatrului Memorial în1888. În 1926 o parte din teatru a ars într-un incendiu, care nu a afectat statuia. Pentru reconstrucție, în 1933 monumentul a fost mutat în locul în care se află și azi.

În centrul grupului este Shakespeare, așezat înalt pe un piedestal din piatră Imediat sub ele pe cele patru piedestale izbitoare sunt patru măști de bronz cu frunze și flori. Ele reprezintă Istoria prin prințul Hal cu trandafiri englezi și crini francezi, Comedia prin Falstaff cu hamei și trandafiri, Tragedia prin Lady MacBeth cu mac și bujori și Filozofia prin Hamlet cu iederă și chiparos.

La revedere, cred că pot spune, Shakespeare !

Potsdam, Palatul Sanssouci

Publicat pe 6 iulie 2018 de monica frimu

Răspunde

În Germania, în apropiere de Berlin, se află orașul Potsdam, capitala landului Brandenburg, situat pe malul râului Havel.

În 1740, Frederic cel Mare din Dinastia Hohenzollern a devenit regele Prusiei. Între anii 1745-1746 a construit în Potsdam, pe un mic deal terasat, în centrul unui parc, Palatul Sanssouci, reședință de vară pe care a folosit-o timp de 40 de ani. A fost construit în stil rococo, dorindu-se a semăna cu palatele din Franța. În folclor a primit denumirea deVersailles al Germaniei. Denumirea palatului provine din limba franceză, „sans souci”, însemnând „fără griji”. În sec. XIX Frederick William IV l-a restaurat și extins, folosindu-l ca reședință. Palatul Sansoussi împreună cu celelalte palate din oraș au fost reședințe regale până în 1918, când Dinastia Hohenzollern a căzut. În 1990 au fost înscrise pe lista patrimoniului cultural UNESCO.

Lângă parcare am văzut Moara Istorică (Istorische Muhlle). A fost construită în anul 1738, înlocuită cu una nouă, în stil olandez, în anul 1792 și a funcționat pentru măcinarea cerealelor până în 1858. În 1945 a fost distrusă de un incendiu și a fost refăcută în 1993. Din 2007 găzduiește expoziții despre istoricul și funcționalitatea ei.

La intrarea spre palat ne-a întâmpinat un „trubadur întârziat” care, auzind limba română, a interpretat imnul nostru național.

Am ocolit palatul în dreptul aripii de est unde se afla Pavilionul Soarelui. În aceasta, în trecut se aflau camerele servitorilor și grădinarilor, iar în aripa de vest bucătăria și grajdurile.

În față, priveliștea era minunată. Central era Fântâna Franceză înconjurată de 12 statui de marmură.

De o parte și de alta erau scări terasate pe marginea cărora, din loc în loc, erau postate statui. Între copacii de pe margine am văzut o cupolă interesantă. Nu am putut intra până la acea clădire din cauza vegetației sălbatice.

Am înconjurat fântâna în jurul căreia erau alei cu statui și bănci de marmură, postate din loc în loc. În afara lor erau rondouri cu flori multicolore și alte alei ce duceau spre parcul înconjurător.

Deasupra celor șase terase cu viță de vie, la baza cărora se aflau pivnițele și mulți smochini, strălucea palatul. Strălucea la propriu fiind zugrăvit în culoarea galbenă. În dreapta se înălța un Obelisc.

Palatul a fost construit cu un singur etaj, o rotondă la mijloc și câte cinci camere lateral de ea, la est apartamentele regale și la vest camerele de oaspeți, cu scopul de relaxare. Pe un șir de scări, printre terasele cu viță de vie, am urcat până la fațada de sud a palatului.

Ignorând sfatul arhitectului, Frederic cel Mare a ordonat construirea palatului la un nivel coborât, astfel ferestrele nu aveau mare vizibilitate spre parc. Pereții exteriori au fost decorați cu multe sculpturi din gresie, grupate în perechi, de o parte și de alta a ferestrelor, reprezentând figuri mitologice.

Central, la nivelul rotondei în care se afla Sala de Marmură, ele reprezentau însoțitorii lui Bacchus, zeul vinului.

Am intrat la ora programată pe bilet. Turul a durat aproximativ 45 de minute în care am trecut prin holuri decorate cu tablouri, ornamente aurite, oglinzi, statui.

Am trecut prin Sala de Muzică.

Sala de Marmură era situată central, în rotondă. Jur împrejur era decorată cu coloane și statui iar tavanul era o cupolă supraîncărcată de ornamente.

Printr-un hol lung, străbătând mai multe uși, am ajuns în a treia încăpere, Biroul.

Cea din urmă încăpere pe care am vizitat-o a fost foarte deosebită. Era ornată cu elemente din natură, flori, păsări, pe lângă oglinzile ce acopereau pereții și pe tavan. Candelabrul reprezenta un buchet mare de flori.

Mă întrebam cum putea cineva să se simtă relaxat, mai ales vizual, înconjurat de atâtea podoabe…

La exterior ne-am îndreptat spre poarta din nord.

Două șiruri paralele de coloane corintice, dispuse în două curbe, închideau o curte interioară. La locul în care se apropiau se delimita o deschidere, Poarta de nord.

Jos, pe șosea, un atelaj transporta vizitatori, iar în depărtare se vedea o fântână arteziană.

La revedere Sanssouci !

O zi în Londra, Anglia

Publicat pe 29 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Londra este capitala Angliei și a Regatului Unit și unul dintre primele zece orașe mai moderne din lume, populat cu multe etnii, de diferite culturi și religii. La început a fost o așezare celtă. În anul 43, sub Imperiul Roman, a fost fondat orașul cetate Londinium. Acesta a rezistat până în anul 61,când a fost asaltat și prădat de răsculații celți. Când Imperiul Roman s-a destrămat orașul a fost abandonat. În sec. X, pe locul cetății s-a dezvoltat un nou oraș, Westminter. Ulterior acesta s-a unit cu Londra și, în sec. XII, orașul a devenit capitala regatului.

Între secolele XVI și mijlocul sec. XX Coroana Britanică a format cel mai mare imperiu din istorie, care a cuprins Irlanda de Nord, dominioane, colonii, teritorii din lume, în sec. XIX ocupând 20% din suprafața pământului Terrei. În 1666 un incendiu mare a distrus o parte a Londrei. Orașul a fost refăcut și în 1800 a devenit cel mai mare oraș al lumii. În cel de Al Doilea Război Mondial, în urma bombardamentelor, mare parte a clădirilor istorice au fost distruse. După război, în reconstrucția orașului s-au folosit mai multe stiluri arhitectonice moderne, oferindu-i o imagine foarte aglomerată și amestecată.

Orașul a fost fondat pe malul de nord al râului Tamisa, peste care, până în sec. XVIII, a fost construit un singur pod. Astăzi se găsesc peste 20 de poduri.

În această metropolă sunt peste 30 de teatre, majoritatea în West End, 240 de muzee și cea mai mare Universitate din Europa, formată din 20 de colegii și alte instituții mai mici.

De dimineață am pornit să cutreierăm orașul. Am străbătut Kensington street, în cartierul Kensington din vestul Londrei, supranumit și „cartier de lux”, în care locuiesc majoritar oameni bogați.

Din mersul mașinii, între Green Park și Hyde Park am văzut Monumentul Wellington Arch. A fost construit între anii 1826-1830, mutat în 1882-1883 pe locul actual. Inițial pe arcul triumfal era statuia primului duce din Wellington care, în 1912, a fost înlocuită cu o cvadrigă. Era locul de intrare, dinspre vest, în centrul Londrei. Până în 1992 a găzduit un sediu mic al Poliției și, din 1999, a intrat în proprietatea patrimoniului englez.

Am coborât lângă Hyde Park și ne-am îndreptat spre renumita Biserică Westminster Abbey. Prima clădire pe care am văzut-o a fost Methodist Central Hall. A fost construită între anii 1876-1903 ca Biserică Protestantă (metodistă).

Din 1905 Sala Centrală Westminster a funcționat pentru susținerea de conferințe, în scopuri religioase, educaționale, științifice, sociale. În 1914 acolo au avut loc primele întruniri ale mișcării sufragetelor. În 1946 a găzduit prima întâlnire a Adunării Generale a Națiunilor Unite.

Din 2000 funcționează ca centru de conferințe, galerie de artă, birouri, cea mai mare sală fiind Great Hall, cu 2.300 de locuri.

Lângă ea se afla Curtea Supremă a Regatului Unit (The Supreme Court) care a fost constituită în 2005 și funcționează din 2009 în clădirea Middlesex Guildhall. Aceasta a fost construită în stil art nouveau gotic, între anii 1912-1913, pe locul unde, anterior, s-a aflat Clopotnița Westminster Abbey.

Nu departe am ajuns la Westminster Abbey (Abația Westminster) sau The Collegiate Church of St. Peter, Westminster, situată aproape de Palatul Westminster. O legendă spune că un pescar a avut o viziune a Sfântului Petru și, în acea zonă, între anii 960-970, a fost construită o mică abație benedictină dedicată sfântului. Aceasta a fost reconstruită de Regele Edward Confesorul în anul 1042, a fost sfințită în 1065 și, în 1090, terminată construcția. Numărul călugărilor din abație a crescut o dată cu dominația normandă când William Cuceritorul a fost încoronat ca rege al Angliei în acea biserică. Sub Henric al III-lea a început construcția actualei biserici, în stil gotic, cultul fiind romano-catolic și a fost finalizată în 1517. În urma Reformei Protestante, în 1535, a fost desființată și veniturile confiscate. Între anii 1540-1550 a fost Catedrala Londrei, până Episcopia s-a mutat la Biserica St. Paul, aceasta devenind catedrală. În 1560 regina Elisabeta a supus-o direct suveranului, o biserică regală și a devenit biserică colegială prin înființarea unei universități. Până în sec. XIX, alături de Oxford și Cambridge, a fost una dintre cele mai mari centre de învățământ din țară. Majoritatea regilor și reginelor au fost încoronați în această biserică regală. În interior se găsesc numeroase plăci comemorative, statui ale unor martiri și mormintele regilor și reginelor britanici, excepție făcând Edward al V-lea și Edward al VIII-lea. În interior există și un muzeu, „Westminster Abbey Museum”, care datează din anul 1908, în care se găsesc obiecte personale ale regilor, sculpturi, efigii, cel mai vechi altar din Anglia, etc.

Din păcate timpul nu ne-a permis să vizităm interiorul, la intrare fiind o coadă interminabilă.

În Piața Parlamentului am văzut St. Margaret’s Church (Biserica „Sf. Margareta”), dedicată Margaretei din Antiohia, biserică parohială anglicană.

A fost înființată de către călugării benedictini în sec. XII. Între anii 1486-1523, sub Henric al VII-lea, a fost reconstruită, biserică care a supraviețuit până azi. În 1614 a devenit biserica parohială a palatului Westminster.

Cele două biserici, Westminster Abbey și Sf. Margareta au fost incluse în patrimoniul UNESCO în anul 1987.

În Palatul Westminster sau Casa Parlamentului se află Camera Lorzilor și Camera Comunelor. În sec. XI William II a construit prima clădire care a fost reședința regilor Angliei. Aceasta a fost distrusă în incendiul din 1834 și s-a construit, între anii 1837-1860, o nouă clădire, cea actuală, în stil neogotic. Amenajările au continuat timp de 30 de ani și cele interioare până în sec. XX. Este situat pe malul Tamisei. În interior prezintă două serii de curți în jurul cărora se află peste 1000 de camere. A fost inclus în patrimoniul UNESCO o dată cu cele două biserici, în anul 1987. O parte din clădire se poate vizita, doar de două ori pe săptămână, cu programare, astfel nu am intrat.

Clădirea prezintă două turnuri, Turnul Victoria (Victoria Tower) și Turnul cu ceas Big Ben, simbol al orașului.

Turnul Big Ben a fost construit în 1858 după ce un turn mai vechi a ars în incendiul din 1834. Are 93,3 m înălțime, în interior un clopot de 13 tone, clopotul Big, instalat în cinstea șefului constructor, care era corpolent. Ceasul, cu patru fețe, măsoară orele și sferturile de oră. Actual există o mică problemă. Turnul se înclină spre nord-vest câțiva mm/an.

Pe Parliament street am trecut pe lângă Foreign and Commonwelth Office, Ministerul Afacerilor Externe, o clădire construită între anii 1861-1868, în stil italienesc, în care, atunci, se aflau Ministerul de Externe, Oficiul pentru India, Oficiul Colonial și Biroul de Acasă. A fost restaurată în 1997.

Peste Tamisa am văzut Roata Londrei, London Eye, numită și Millenium Wheel, aflată în Grădinile Jubilee. A fost construită în șapte ani, de oameni din cinci țări, în 1999, pentru celebrarea noului mileniu. Atunci a fost cea mai înaltă din lume, 135 m. E formată din 32 capsule, fiecare pentru 25 pasageri, astfel, la capacitate maximă încap 800 de persoane. Roata se învârte neîncetat, cu o viteză de 0,9 km/h, urcarea și coborârea făcându-se din mers. Panorama Londrei poate fi observată într-o perioadă de 30 min. cât durează o cursă.

Înaintând, pe mijlocul străzii am văzut Monumentul femeilor din al doilea război mondial (The women of world war II). Proiectul a fost inițiat în 1997 și monumentul a fost dezvăluit de către Regina Elisabeta a II-a, în 2005, când s-au aniversat 60 de ani de la încetarea celui de Al Doilea Război Mondial. Construit din bronz, cu înălțimea de 6,7 m, lungimea de 4,9 m, simbolizează numeroasele locuri de muncă ocupate de femei în timpul războiului, îmbrăcămintea,uniformele, textul cărților de rații, etc.

Ne-am apropiat de un grup de protestatari adunați lângă statuia lui Viscount Alanbrooke, situată din 1993 în fața Ministerului Apărării.

Lângă clădirea ministerului se afla Old War Office Building (Administrația financiară), o clădire neo-barocă, situată pe locul fostului Birou de Război care a administrat armata între anii 1857-1964, când clădirea , folosită în continuare de armată, s-a numit Biroul de Vechituri. Are șapte etaje în care se găsesc aproximativ 1000 de camere și patru cupole. În 2016 clădirea a fost vândută unei firme care urma să o transforme în hotel de lux și apartamente rezidențiale.

Vis a vis era adunată o mare de oameni care făceau poze. Ne-am îndreptat să vedem garda cavaleriei, în fața Muzeului The Household Cavalry.

Cavaleria Household, cu o tradiție ce datează din 1660, este garda de corp personală a reginei.

Ne-am îndreptat cu greu spre Trafalgar Square, centrul geografic al Londrei. Avea loc un marș pe biciclete, participanții ocupând străzile și întreaga piață. De fapt cu acești bicicliști, în paralel, am urmat traseul nostru, cât am putut.

Numele pieței provine de la Bătălia de la Trafalgar din 1805, când flota britanică, condusă de Amiralul Nelson, a învins forțele franco-spaniole. Acesta a fost ucis în timpul acelei bătălii. În cinstea lui, între anii 1839-1842, în centrul pieței a fost ridicată Columna lui Nelson, de 57 m înălțime, străjuită de patru statui ce reprezintă patru lei. În 1845 a fost terminată construcția clădirilor ce mărginesc și azi piața, Galeria Națională (National Gallery), la est Casa Africa de Sud (South Africa House), clădirea Ambasadei Africii de Sud, la vest Casa Canada cu Ambasada Canadei. La sud piața se deschide în str. Whitehall.

În 1937, pe latura de nord, piața a fost decorată cu 8 statui și 2 fântâni arteziene. În anii ’90 piața era plină de porumbei sălbatici, un stol estimat la 35.000 de păsări, care au alterat monumentele. În 2007 s-a dat un decret prin care era interzisă hrănirea păsărilor și acestea au dispărut din zonă.

Restaurarea din 2003 a îmbunătățit piața cu două lifturi pentru persoanele cu dizabilități. În piață, pe tot parcursul istoriei, au avut loc demonstrații politice, întâlniri de masă, concerte, filmări.

În nord-estul pieței Trafalgar se afla St. Martin in the Fields Church, biserică anglicană dedicată Sfântului Martin. A fost construită între anii 1722-1726 pe locul uneia vechi. Prima referire datează din 1222 când a fost folosită de călugării din Westminster Abbey. Sub Henric al XVIII-lea (1542) biserica a fost reconstruită într-o zonă izolată, între Westminster și Londra, în scopul izolării victimelor ciumei. În 1606, sub regele Iacob I, a fost mărită și înfrumusețată. În decursul unul secol biserica s-a deteriorat și, între anii 1722-1724, a fost reconstruită, când i s-a adăugat și turnul înalt de 59 m. Încă din 1914 biserica și-a asumat rolul de a ajuta persoanele fără adăpost din zonă prin programul „Biserica ușii deschise vreodată”. Între anii 2006-2008 a fost reamenajată și cripta azi găzduiește o galerie de artă, o cafenea în care au loc concerte de jazz, chiar și un magazin de suveniruri.

Deoarece bicicliștii baricadau zona am fost nevoite să deviem de la traseul inițial. Am ajuns în Piccadily Circus, un sens giratoriu în care se intersectează cinci străzi principale, renumit pentru panourile sale luminoase. Acolo se găsește Fântâna Memorială Shaftesbury cu statuia lui Eros care reprezintă „Îngerul Milei Creștine”, ridicată în 1893, înlăturată în cel de Al Doilea Război Mondial și repusă în 1980. Circusul, creat în 1819 și-a pierdut forma circulară în 1886 prin construcția unui bulevard. Lângă el se află Teatrul Criterion. Este un loc de întâlnire aglomerat, fiind situat în apropierea zonei comerciale și fiind amenajate numeroasele restaurante, cluburi de noapte, baruri.

În apropiere am intrat în Burlington Arcade, o galerie comercială pietonală, cu acoperiș de sticlă, inaugurată în 1819. Era păzită de patrule îmbrăcate în uniforme tradiționale, în ea găsindu-se magazine cu articole de lux, îmbrăcăminte, anticariat, bijuterii.

Am trecut pe lângă Teatrul Garrick.

Am ocolit Piața Trafalgar, unde marșul era încă în desfășurare și, lângă Hotelul Amba, am văzut Monumentul Eleanor Cross, cunoscut ca Charing Cross, ridicat între anii 1291-1294.

Am înaintat pe Strand. Lângă Academia Regală de Artă (The Royal Society of Arts) am intrat pe sub o arcadă în curtea Casei Somerset.

Somerset House a fost construită în 1550, în stil renascentist, ca reședința din oraș a ducelui Somerset. Din 1552 a intrat în posesia Coroanei. După revoluția din 1688 încetul cu încetul a decăzut și din sec. XVIII a fost folosită ca loc de depozit, barăci de trupe militare. Din 1775 a început reconstrucția casei, în stil neoclasic, întârziată de războiul din Franța. I s-au adăugat două aripi, la est și la vest și a fost terminată până în 1856. A adăpostit birourile marinei și guvernamentale. Actual cuprinde trei galerii de artă dintre care, cea mai importantă este Galeria Courtlaud, în care sunt etalate picturi impresioniste. Restul clădirii e ocupat de organizații de artă și film, asociații sociale, iar aripa de est face parte din campusului Colegiului Regal.

Am trecut pe lângă Biserica St. Mary le Strand. Este biserica oficială a Serviciului Naval Regal al Femeilor și are o carte de comemorare a membrilor ce au murit. Prima biserică este datată din 1222 când purta denumirea de „Sf. Maria și Inocenții”. Aceasta a fost demolată în 1549 pentru a se crea un spațiu de trecere spre Casa Somerset. Actuala biserică a fost ridicată între anii 1714-1717 și a început să funcționeze în 1723. În această biserică, în 1809, s-au căsătorit părinții scriitorului Charles Dickens. A scăpat cu greu de ravagiile din cel de Al Doilea Război Mondial.

Ne-am continuat drumul pe Strand, pe lângă Casa Australia (Australian High Comission)

Am ajuns în dreptul unei clădiri, construită în stil gotic victorian, în 1870 și inaugurată de Regina Victoria în 1882. Royal Courts of Justice (Curtea Regală de Justiție) găzduiește Înalta Curte de Apel și Curtea de Apel din Anglia și Țara Galilor.

Am trecut pe lângă magazine, librării, hoteluri și am ajuns în dreptul St. Dunstan in the West Church, o biserică anglicană construită în 1825. În ea funcționează și Biserica Ortodoxă Română „Sf. Gheorghe”, The Romanian Ortodox Church.

Acolo zona era mai degajată față de ruta marșului ciclist. Pe lângă magazine, clădiri administrative, baruri, hoteluri, am intrat în City of London, cartierul istoric și financiar al orașului.

Se intersectau clădiri vechi cu unele noi, din sticlă.

În față ni s-a arătat St. Paul Cathedral (Catedrala Sf. Paul) în fața căreia trona statuia reginei Anna.

Prima catedrală a fost construită în anul 604, a fost distrusă într-un incendiu și reconstruită în 1087, în stil romanic. Destinul ei a fost tragic. În timp a trecut prin încă două incendii și, până în 1314, reconstruită în stil gotic. În 1535, datorită Reformei Protestante, s-a transformat din romano-catolică în anglicană. Construcția actualei catedrale s-a făcut între anii 1675-1710 și a fost ornată cu statui în 1720. A fost rău avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, apoi restaurată în 1996. În catedrală își are sediul Episcopia Anglicană.

Interiorul era sobru și luminos deoarece, după război, vitraliile au fost schimbate cu geamuri din sticlă. În cripta catedralei erau îngropați mai mulți eroi britanici.

Am continuat drumul nostru pe Cannon street pe lângă supermarketuri, magazin universal, clădiri noi din sticlă, apoi pe lângă zidul Londrei și am ajuns la Turnul Londrei (London Tower), renumitul obiectiv turistic al orașului. După cucerirea normandă a Angliei, în 1078, sub William Cuceritorul au fost construite Turnul Alb și castelul, care a fost reședință regală. Complexul, format din mai multe clădiri, se află înconjurat de mai multe turnuri, ziduri și șanț de apărare. În secolele XII și XIII s-a extins, formă care se păstrează și azi. În acest complex se găsesc Capela Regală St. Peter ad Vincula, Muzeul Fusilierilor (regiment de armată), Arsenalul Regal, Casa Bijuteriilor regale, în care se găsesc bijuterii vechi din sec. XVII. În Turnul Alb se află Capela St. John.

În decursul timpului turnul a avut mai multe întrebuințări ca armurărie, trezorerie, monetărie. În secolele XV-XVII a devenit celebra închisoare în care au fost închiși mai mulți regi și regine înainte de execuție, care avea loc, cel mai frecvent, pe Dealul Turnului (Tower Hill). Între cele două Războaie Mondiale turnul a fost utilizat din nou ca închisoare pentru cei ce se ocupau cu spionajul. După terminarea Războiului Al Doilea Mondial a fost restaurat și, actual, este un obiectiv turistic principal al Londrei.

Am coborât pe malul Tamisei de unde panorama era splendidă. Pe malul celălalt, în dreapta podului, se vedea turnul The Shard of Glass (ciobul de sticlă), construit între anii 2009-2012. Înalt de 309 m, cu 72 de etaje, în el funcționează birouri, până la etajul 28, următoarele trei etaje sunt ocupate de restaurante de lux, deasupra 18 etaje ale Hotelului Shangri-La și peste, 10 apartamente de lux. În stânga lui se afla Primăria Londrei.

Podul Turnului, Tower Bridge, ridicat între anii 1886-1894, are o lungime de 244 m, înălțime de 64 m, este singurul pod basculant al Londrei care, prin ridicarea celor două părți mobile, permite traficul naval pentru vasele mari. Se deschide după solicitarea în scris a acestora, făcută din timp. Deasupra, între cele două turnuri care-l mărginesc, se află o trecere pietonală, o pasarelă ridicată la 43 m înălțime care a fost acoperită în 1982. A fost reparat și modernizat de mai multe ori. În partea din sud, în interiorul podului se află Expoziția Turnului care afișează momente din istoria podului.

A trebuit să pășim și noi pe acel pod, deasupra Tamisei. În stânga podului am văzut docurile Butler’s Wharf. Inițial, pe acel loc a funcționat o fabrică care producea ciocolată și biscuiți. Între anii 1865-1873 au fost construite clădirile în care se depozitau și se expediau mărfurile venite în Portul Londrei, în specialul ceaiul venit din colonii. Începutul secolului XX l-a scos din uz și din 1980 în el funcționează, la parter restaurante și magazine, iar deasupra apartamente de lux.

Pe partea cu Tower of London se arătau Turnul St. Mary Axe și în stânga lui Turnul Walkie Talkie. St. Mary Axe a fost ridicat pe fostul loc al Bursei Baltice în anul 2004, în inima centrului financiar al Londrei. Poartă și porecla de Gherkin, dată de londonezi pentru forma sa care se aseamănă cu un castravecior. Are 40 de etaje ocupate de birouri, la etajul 38 camere private pentru dineuri, la etajul 39 un restaurant și la etajul 40 un bar, în care se poate urca contra unei taxe și se poate vedea panorama Londrei.

Am revenit pe malul Tamisei, lângă London Tower și ne-am întors la St. Paul’s Cathedral de unde am schimbat traseul pentru a ajunge pe renumita stradă, Oxford street.

În dreapta noastră am văzut The Church of the Holy Sepulchre without Newgate (Biserica Sfântului Mormânt), nume primit în sec. XII, în timpul cruciadelor, ca referire la biserica din Ierusalim. Biserica a fost reconstruită în secolul XV, ruinată în marele incendiu din 1666 și restaurată în 1878. Este una dintre puținele care au scăpat bombardamentelor din cel de Al Doilea Război Mondial. În interior, în culuarul de nord se află Capela Muzicienilor, în care se păstrează Cartea de amintire a muzicienilor.

Am trecut pe lângă clădiri vechi intercalate cu cele noi, din sticlă, un amalgam de trecut și prezent care nu era pe placul meu.

Am ajuns pe strada Oxford cu renumitele ei magazine de lux. Fiind sâmbătă era o agomerație de persoane asemănătoare cu ambuteiajele din trafic. Știam că în capătul estic al străzii se află cartierul Soho, din păcate nu l-am văzut. Ne-am grăbit să ajungem la Marble Arch și să intrăm în Hyde Park, unde atmosfera era mai degajată. Am trecut pe lângă Speaker’s Corner, „Colțul Vorbitorilor”, o tribună de pe care orice persoană doritoare se poate exprima în public pe orice temă, loc unde au avut loc și demonstrații politice, mitinguri neoficiale.

Am ajuns la Animals in war, Memorial ce comemora animalele care au fost folosite și au murit în decursul anilor de război. A fost dezvelit în anul 2004. Cuprinde statui de animale de diferite specii în jurul unei plăci inscripționate în memoria lor. Cea care m-a emoționat cel mai mult a fost: „Ele nu aveau de ales.” („They had no choice.”)

La început, terenul pe care se întinde Hyde Park a fost o pădure ce înconjura o mânăstire, apoi terenul de vânătoare a Regelui Henry al VIII-lea, unde aveau loc și duelurile. În anul 1730, în centrul terenului s-a construit un lac artificial, Lacul Serpentine, în vestul căruia, actual, se află Galeria Serpentine care expune opere de artă contemporană. S-au creat alei pentru plimbările familiei regale. Până în 1850 a fost populat cu căprioare. În decursul timpului s-a transformat într-un parc în care s-au ridicat mai multe monumente, memoriale și fântâni, Achilles of the Wellington Monument, Boy and Dolphin Fountain, Calvary Memorial, Holocaust Memorial, Joy of Life Fountain, Norwegian War Memorial, Queen Caroline Memorial, 7/7 Memorial, Reformers’ Tree. La est de lac, în anul 2004 s-a construit Fântâna Memorială Prințesa Diana.

În Kensigton Gardens, ce constinuă Hyde Park, am văzut Memorialul Albert (Albert Memorial), dezvelit în 1872. Comemorează moartea Prințului Albert, soțul Reinei Victoria, în urma îmbolnăvirii de tifos. La bază, jur împrejur, sunt frize cu poeți, pictori, muzicieni, etc. sculptați (187 sculpturi), ce arată dragostea Prințului pentru arte. În cele patru colțuri, sunt postate statui ce reprezintă Europa, Asia, Africa și America. La nivelul superior sunt postate statui ce semnifică comerțul, agricultura, fabricile și ingineria. În mijloc este statuia aurită a Prințului și aproape de vârful marcat de o cruce sunt postate statui ale îngerilor.

Cu mijloacele de transport în comun, care nu erau chiar ieftine, am ajuns în sud-estul Londrei, la hotelul în care ne rezervasem cazarea, lângă Centrul ExCel, care între anii 1855-1940 a fost cel mai mare centru industrial și comercial din zonă. A fost închis în 1980. Actual funcționează ca Centru Expozițional ExCel.

În spatele hotelului, am ieșit pe malul apei. În stânga am văzut Podul Reginei Victoria. Vis a vis se aflau clădirile unuia dintre docurile ce formează London Royal Docks.

În depărtare, în Peninsula Greenwich, se înălța o cupolă albă, The Millenium Dome, (Domul Mileniului). A fost construit cu formă de cort, susținut de 12 piloni, fiecare cu înălțime 100 m, unul pentru fiecare oră a zilei și fiecare lună a anului. Inițial a fost folosit pentru Millenium Experience, deschisă în decembrie 2000 pentru a celebra începutul mileniului trei. Expoziția a fost demolată, a rămas doar cupola O2. La marginea ei de vest trece primul meridian. În spatele lui se profilau clădirile complexului Canary Wharf, situat pe locul Docurilor West India, închise în 1980, pe Isle of Dogs (insula câinilor).

În apropiere, între docurile de nord și cele de sud, se afla Aeroportul Central al Londrei (London City Airport). Din păcate noi a trebuit să traversăm orașul și să ieșim spre Aeroportul Heathrow. A trebuit să fim atente pentru a ajunge la Terminalul 4, de unde urma să zburăm acasă. Aeroportul se întinde pe o foarte mare suprafață iar cele cinci terminale se află așezate aleator, distanțele dintre ele fiind parcurse cu mijloace de transport.

La revedere Londra !

Karlovy Vary, Republica Cehă

Publicat pe 18 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Karlovy Vary, stațiune balneo-climaterică din nord-vestul Cehiei, supranumită „Orașul Colonadelor”, este situată la baza munților Metaliferi, de-a lungul râului Tepla. A purtat denumirea de Karlsbad până în 1945 când germanii sudeti din țară au fost expatriați. Denumirea Karlsbad semnifica „Baile lui Carol”, împaratul Carol al IV-lea, care a domnit între 1355-1378, avându-și cetatea de scaun la Praga.

Conform unei legende vechi regele Carol al IV-lea, în timpul unei vânători de căprioare s-a rănit la un picior. L-a spălat cu apa unui izvor găsit în apropiere și, în timp, a observat că rana s-a vindecat miraculos. Trăgând concluzia că apa era vindecătoare, în 1370 a ridicat în acel loc o localitate. Din 1522 localitatea a fost dotată cu bază de tratament și izvoare amenajate pentru cure externe. În secolul XVIII a devenit o localitate balneară faimoasă, vizitată de nobilime, regalitate, oameni importanți de cultură, artă, muzică, ca Petru cel Mare, Franz Josef I, Wagner, Tolstoi, etc.

În timpul Primului Război Mondial a fost devastată și localitatea a decăzut. După Al Doilea Război Mondial localnicii, majoritatea germani, au părăsit orașul și a fost repopulat cu coloniști cehi, astfel, actual, cele două limbi, germana și ceha, încă sunt folosite. Pe lângă apele minerale orașul e cunoscut și datorită băuturii tradiționale Becherovka, un bitter din plante și scorțișoară, produs aici, existând și un muzeu unde se poate vedea procesul de producție și istoria lui. De asemenea există un muzeu al foarte căutate sticle Moser.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un medic a descoperit că tratamentul cel mai bun era consumul apelor calde, direct de la izvor, deoarece bioxidul de carbon din ele se evapora foarte repede. Pentru aceasta, în jurul izvoarelor s-au amenajat chioșcuri, mici pavilioane, care treptat, datorită afluxului de vizitatori, s-au transformat în săli decorate artistic.

Sunt 13 izvoare principale, situate în cinci colonade și 66 folosite pentru zonele SPA.

Am parcat în partea locuită și de afaceri a orașului și am pornit în explorarea părții SPA a localității.

Am trecut pe lângă Parcul Dvorak și am văzut Institutul Militar de SPA, care a fost construit între anii 1852-1855, etajat în 1920 pentru mărirea capacității și găzduiește Casa de oaspeți Sadovy Pramen. Lângă clădire se afla Colonada Parcului (Sadova kolonada) cu trei izvoare termale: Izvorul Șarpelui (30 grade), Izvorul Parcului (47 grade) și Izvorul Libertății (60 grade). A fost construită în 1880 cu bolți și coloane din fontă și a fost esplanada pavilionului Balnensky, demolat în 1960, făcând parte dintr-un complex mult mai mare.

Am continuat vizitarea mergând paralel cu râul Tepla, pe malurile căruia erau construite clădiri etajate, colorate, cu destinații actuale de hotel, restaurant, centru SPA, magazin, muzeu, etc.

Peste râul îngust erau plasate, din loc în loc, poduri pentru pietoni, astfel am trecut când pe o parte, când pe cealaltă, pentru a vedea frumusețea acelor case în detaliu.

Am ajuns la primul pavilion construit în Karlsbad, între anii 1871-1881, Colonada Morii. Inițial a fost construit din lemn și la sfârșitul secolului XIX reclădit în stil neo-renascentist, cu 124 coloane corintice, deasupra o terasă ornată cu 12 statui alegorice din gresie, care reprezintă lunile anului.

Am traversat un pod pentru a ajunge pe partea colonadei. La nivelul primelor coloane se afla o sculptură din nisip, care îl reprezenta pe regele Carol al IV-lea.

În interiorul colonadei, în apropierea celor 5 izvoare cu ape terapeutice calde, între 53-65 grade, erau bănci pe care se puteau odihni cei care urmau cura de tratament. În fața ei se desfășura promenada stațiunii, pe care ne-am plimbat și noi.

În față ni se deschideau două drumuri, stânga, dreapta, pe lângă o clădire aflată central.

Am urmat partea dreaptă și am ajuns la Piața centrală unde am văzut Colonada Pieței. A fost ridicată în 1883, de arhitecții vienezi, pentru a acoperi izvorul descoperit de Carol al IV-lea. Construită din lemn, cu decorații lucrate în filigran, vopsită în alb, în interiorul ei se aflau două izvoare: Izvorul Pieței și Izvorul Carol al IV-lea, cu ape peste 60 grade.

Undeva, deasupra acesteia, se afla Colonada Castelului, în care se aflau două izvoare: Izvorul Castelului de Jos și Izvorul Castelului de Sus, cu ape între 50-55 grade. Deasupra pieței se înălța, pe o stâncă, Turnul Castelului (Trziste), ultima rămășiță a castelului gotic, construit de regele Carol IV, în jurul anului 1358. În 1604 castelul s-a ruinat în urma unui incendiu mistuitor, iar în 1604 turnul a fost reconstruit în scop de turn de observație. Astăzi, în clădirea turnului castelului, se află sălile de expoziție și sălile istorice subterane, deschise publicului.

În apropierea colonadei se aflau două sculpturi, una veche, cu simboluri religioase și una din nisip, reprezentând turnul castelului.

Am continuat plimbarea pe malul apei. În locul în care aceasta cotea brusc am văzut Grand Hotel Pupp. A fost fondat de cofetarul Georg Pupp (Jan Jiri Pop) și construit în mai multe etape, în decursul a 11 ani, de către arhitecții vienezi. A fost inaugurat în 1907. A funcționat sub denumirea de Hotel Moscova 40 ani, apoi și-a reluat denumirea de Pupp. Fiind un hotel de lux, în decursul timpului a găzduit multe personalități ca Richard Wagner, Johann Wolfgang Goethe, etc. și spre actualitate, în interior s-au filmat scene din diferite filme, actual găzduind Festivalul de Film Karlovy Vary. La parter se afla Muzeul Grand Hotel Pupp în care erau expuse fotografii istorice ale stațiunii, hotelului, personalităților ce au fost găzduite, obiecte aparținând acestuia în decursul timpului. Anexat clădirii hotelului, se afla Cazinoul (Pup Casino Club).

În depărtare se vedea doar spațiu verde, așa că, am traversat primul pod, pentru a ne întoarce în partea stațiunii aglomerată de clădirile superbe.

Pe stâncile muntelui, în fața noastră, am văzut un crucifix enorm, Keglewicz Kriz.

Am părăsit traseul de pe malul apei și am mers în Piața Mirove pentru a vedea Teatrul Karlovy Vary. Clădirea neo-barocă a fost construită de arhitecții vienezi între anii 1884-1886. Nu am putut vizita interiorul, fiind închis.

Ne-am întors pe malul apei, cu băncile amenajate pentru vizitatori și micile fântâni arteziene care-ți încântau privirea.

Am văzut o clădire pe care scria Sparkasse, o Bancă. A fost construită, în stil art nouveau, între anii 1904-1906, când a fost oficiată ca și casă bancară Karlsbad Stadtsparkasse. Lângă ea a fost casa Franconia. Aceasta a fost demolată în 1924 și banca s-a extins prin construirea unei aripi laterale, aspect pe care îl păstrează și l-am văzut și noi. În 1993 s-a construit o altă bancă și clădirea a fost vândută, trecând în proprietate privată, astfel nu poate fi vizitată.

O ultimă colonadă pe care am văzut-o, a fost Colonada Primăvara sau Colonada Izvorului Fierbinte (Vridelni Kolonada). Era o clădire modernă, prevăzută cu o cupolă de sticlă, care simboliza inima orașului ce bate neîncetat.

În interior, un gheizer natural împingea apa fierbinte, de 72 grade, într-un jet subțire cu o înălțime de 12 m. Erau amenajate mai multe puncte din care se putea servi această apă.

În apropiere se afla Biserica „Sf. Maria Magdalena”, construită între anii 1733-1736, în stil baroc, pe locul unei foste biserici din sec. XIV, distrusă în timp de numeroase incendii.

Am vizitat interiorul decorat cu sculpturi baroce. Am aflat că uneori au loc concerte de orgă.

Știam că există o biserică ortodoxă, Biserica „Sfinții Petru și Pavel”, construită în 1898, asemănător Bisericii „Sfânta Treime” de lângă Moscova, în stil bizantin, din banii colectați de nobilimea rusă. Am întrebat cum puteam să o vizităm. Urcând pe străduțele de pe un deal, am văzut cele 5 cupole placate cu aur. Ne-a părut rău că era închisă și nu am putut vedea picturile și icoanele cu care era decorat interiorul.

Ne-am întors și trebuia să ne pregătim, încet, încet, de plecare.

Îndreptându-ne spre mașină, am trecut pe lângă Clădirea Oficiului Poștal, aflată la limita dintre cele două părți ale orașului, cea veche cu izvoarele termale și cea mai nouă, o clădire protejată de stat. A funcționat cu această destinație încă de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. Pe fațadă, la al treilea etaj, am văzut patru statui alegorice ce reprezentau telegraful, transportul căilor ferate, transportul naval și transportul corespondenței.

Un oraș de neuitat ! La revedere, cu siguranță !

Baia de Criș, Țebea-Panteonul Moților și Mânăstirea Crișan, județul Hunedoara

Publicat pe 12 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Baia de Criș este o localitate situată în județul Hunedoara, la poalele Munților Metaliferi și Munților Bihorului, pe cursul Crișului Alb. Am parcat în centru, unde am văzut Biserica ortodoxă și Monumentul Eroilor, ridicat în 2013 în memoria celor căzuți în cele două Războaie Mondiale. La baza lui se află plăci de marmură inscripționate cu numele acelora. Este prevăzut cu un clopot din bronz, care, printr-un dispozitiv electric, sună la fiecare oră.

În apropiere era o biserică lăsată în paragină, Biserica Mânăstirii Franciscane, o clădire masivă din piatră și cărămidă, construită în stil gotic. Construită în secolele XV-XVI, din cauza unui incendiu s-a ruinat, rămânând fără acoperiș. În 1772 a fost reînființată de către călugării care au restaurat-o treptat, în stil baroc. În timpul Revoluției de la 1848 a suferit distrugeri mari dar a continuat să funcționeze până după Al Doilea Război Mondial, când, sub comuniști, a fost închisă. Și-a reluat activitatea după 1990. Din biserica veche s-au păstrat zidurile cu pilaștrii, arcul triumfal, cele două altare laterale și amvonul.

Am traversat un mic părculeț în care se afla Monumentul Avram Iancu și ne-am îndreptat spre Casa-Muzeu Avram Iancu, casa în care acesta a murit.

Avram Iancu (1824-1872) supranumit și „Crăișorul Munților” este simbolul luptei pentru drepturi a românilor din Transilvania secolului al XIX-lea. Deși a provenit dintr-o familie bogată, a terminat Liceul catolic din Cluj, apoi Facultatea de drept, devenind avocat, era un naționalist care susținea drepturile românilor și era adeptul revoluției. În mai 1848, la adunarea din Câmpia Blajului a incitat la revoltă. A devenit conducătorul Țării Moților în Revoluția de la 1848. El a condus armata românilor din Transilvania, pe lângă armata austriacă, împotriva trupelor revoluționare ungare aflate sub conducerea lui Lajos Kossuth. Ca în orice revoltă și armata aflată sub conducerea lui a jefuit multe dintre comunele prin care a trecut. În ciuda acestor atrocități petrecute Avram Iancu rămâne unul dintre eroii naționali. În 1872 a decedat în Baia de Criș, pe prispa casei brutarului Ioan Stupină, zis Lieber, unde a locuit ani de zile. În anul 2003 casa a fost reconstruită și transformată în Casa-Muzeu Avram Iancu în care sunt expuse activitatea revoluționară, bătăliile, prin fotografii, documente, fotocopii, scrisori.

A fost înmormântat, cu funeralii naționale, lângă „Gorunul lui Horea”, în satul Țebea, ce aparține Băii de Criș.

Am vizitat și noi Cimitirul eroilor din Țebea denumit și „Panteonul Moților”, amenajat în amintirea eroilor căzuți în luptele pentru eliberare și unitate națională. Era situat chiar lângă șosea și am parcat într-un loc amenajat. După o plată derizorie am intrat în perimetru cimitirului. La intrare, în partea stângă, am văzut, aliniate, mormintele și crucile comemorative ale eroilor din Războiul de Independență, care au căzut în luptele din 1918, purtate pentru dezrobirea Transilvaniei și a celor căzuți în Primul și Al Doilea Război Mondial. Numărul celor din cimitir, 17 și 82, reprezintă anul morții lui Avram Iancu.

Erau așezate lângă Biserica „Adormirea Maicii Domnului”, construită între anii 1893-1896, pe locul uneia mai vechi din 1783. A fost renovată în 1966, 1984, 1990. Interiorul, nepictat, expune brâuri tricolore și tablouri ale eroilor și martirilor neamului. Fiind unica biserică din România în care se găsesc aceste simboluri naționale, i s-a dat și denumirea de Biserica cu tricolor.

Cel mai vechi monument istoric este „Gorunul lui Horea”, de aproape 400 de ani. Sub el, în 1784, s-au adunat moții nemulțumiți și Horea i-a îndemnat la răscoală. În timpul construcției bisericii lângă gorun au fost depozitate materialele necesare care au deteriorat copacul. Pentru a nu se pierde acest simbol, în 1924 copacul a fost cimentat în interior, legat cu cercuri metalice la exterior și tăiat din înălțime. Astfel ajutat, a dat o nouă ramură laterală. În 1947 a fost îmbrăcat total în ciment și în 1977 ramura laterală a fost susținută cu un stâlp de beton. Din păcate, în 2005, în timpul unei furtuni mari, a fost ruptă, astfel, actual, se poate vedea doar trunchiul îmbrăcat în beton. Din ramură s-a sculptat o cruce, Crucea lui Horea, care, în 2007, a fost protejată cu o vitrină din sticlă.

În apropiere se aflau alți goruni plantați în 1924, la 100 de ani de la nașterea lui Avram Iancu, pentru Regele Ferdinand, Regina Maria și Generalul Henri Mathias Berthelor.

Am văzut mormântul lui Avram Iancu, din 1872, pe care era o lespede concepută de Nicolae Iorga, amplasată în 1924, când cimitirul a fost reorganizat. În apropiere se aflau mormintele a doi reprezentanți ai mișcării revoluționare de la 1848.

Am continuat drumul spre satul Crișan, comuna Ribița, unde s-a născut al treilea conducător al Răscoalei de la 1784 din Transilvania, Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan, unde se afla Mânăstirea Crișan, denumită și Mânăstirea Vaca, o mânăstire ortodoxă în care trăiesc călugări. Prima mânăstire a fost construită în sec. XVI și a funcționat până după Răscoală, când a fost deteriorată în urma unor alunecări de teren, apoi de incendii și a fost părăsită. Ulterior, în documente este amintită ca teren imobiliar intrat în proprietate particulară. În 1989 a fost cumpărat terenul de către forurile bisericești și din 1992 a început construcția actualei mânăstiri. S-au ridicat Biserica „Nașterea Maicii Domnului”, altarul de vară „Izvorul Tămăduirii”, chiliile și anexele gospodărești.

Am intrat în perimetrul mânăstirii pe o poartă de lemn. În partea dreaptă am văzut niște ziduri ruinate și, la capătul lor, o cruce.

Am trecut pe lângă o clădire în care erau cazați oameni veniți în pelerinaj, apoi pe lângă chiliile călugărilor.

Am ocolit biserica, care era construită cu intrarea spre deal.

Am intrat dar, deoarece se oficia o cununie, pentru a nu deranja, nu am putut fotografia decât ceva ca amintire.

În fața bisericii era amenajat un mic lac, într-o zonă plin cu nuferi. Ocolindu-l prin partea dreaptă se putea ajunge, urcând mai multe trepte betonate, la altarul de vară.

Spre ieșire am fost conduse de unul dintre călugări, care ne-a povestit istoria ei.

Ne-am întors în comună pentru a vedea Biserica „Sf. Ierarh Nicolae” din Ribița, ridicată în 1417. Datorită vechimii și picturilor bizantine, cele mai vechi din Ardeal ce se păstrează întregi, a fost înscrisă în Patrimoniul European al Monumentelor Istorice. A fost construită din piatră de râu. În decursul anilor a fost renovată de mai multe ori, ultimele reparații datând din anul 1990. În secolul XVII picturile au fost acoperite cu tencuială datorită Reformei din acel secol. În anii 1994 și 2009-2010 au fost restaurate o parte din ele. Din păcate nu am putut vizita interiorul, fiind închisă.

După o zi de neuitat, pe drumul spre casă, în județul Arad ne-am oprit pentru a imortaliza ceva inedit. Pe peretele dealului erau niște inscripții colorate bizare. Un personaj, parcă venit din alte galaxii, ne-a explicat că acolo se afla Clubul Milenium 3×1 care avea o ușă de intrare direct în stâncă. A fost amenajat în interiorul unui fost buncăr din cel de Al Doilea Război Mondial.

Biserici de lemn în județul Arad

Publicat pe 11 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Într-o zi de septembrie, ca să profităm de timpul încă frumos, am plecat să vizităm câteva biserici de lemn din județul Arad.

După aproximativ 100 km am ajuns în Buteni, localitate situată pe malul Crișului Alb, la poalele Dealurilor Cuiedului, în Depresiunea Zărandului. Numele provine probabil de la ocupația de bază a locuitorilor, de a confecționa butoaie (bute). Localitatea e atestată din 1387. În Buteni au avut sediul Protopopiatul ortodox, Judecătoria și vama dintre Transilvania și Ungaria.

Am trecut pe lângă Biserica Baptistă Buteni, construită în 1936.

Am continuat drumul spre comuna Brazii de unde, până în satul Buceava-Șoimuș, am parcurs 6 km neasfaltați. A meritat efortul. Peisajele erau minunate și, în sat, parcă ne-am transferat în timpuri vechi.

După o scurtă așteptare a persoanei ce deținea cheile de la intrare, am urcat pe un deal, unde se afla Biserica de lemn „Sfântul Mare Mucenic Dimitrie”. Ceea ce se știe depre ea, după datele arhitecturii ecleziastice, este că a fost construită în sec. XIII, în localitatea Iacobini, unde în 1775 a fost sfințită cu hramul „Sf. Teodor Tiron”. A fost vândută și mutată în Buceava-Șoimuș, în anul 1867.

Pe pereții naosului erau descrise scene din teoria Sfinților Militari și în altar cea a Marilor Ierarhi.

Pe bolta naosului erau pictați Sf. Ioan Botezătorul și, spre altar, Emanoil.

Partea cea mai bine conservată reprezintă Răstignirea între tâlhari, Maria și Ioan de o parte și alta a tronului și Apostolii cu câte o carte în mână, stând pe o laviță cu decor floral.

Ne-am întristat văzând această minunăție în ruină. Ni s-a povestit că au existat și icoane pe sticlă care au dispărut. Se păstrează doar patru icoane pe lemn: Isus Hristos, Maria cu Pruncul, Sf. Nicolae și Sf. Dumitru. Explicația localnicului era că, fiind un sat izolat, probabil că s-a uitat de existența lui și, pe lângă asta, pentru forurile la putere nu mai contează istoria acestui neam. A trebuit să-i dăm dreptate.

Ne-am întors până la Gurahonț și am pornit, pe un alt drum neasfaltat, în total sub 30 km, spre a vedea Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului” din Poiana, sat al comunei Vârfurile, construită în anul 1751. Fiind o biserică izolată, deservea casele izolate, ridicate ici, colo, pe munte și, care, în totalitate aparțin de satul Poiana. Localnicul care ne-a povestit despre istoria bisericii, cel care ne-a descuiat pentru a vedea interiorul, era nedumerit. De ce nu este și această biserică inclusă pe lista monumentelor istorice ? Aceeași explicație ca și la Buceava-Șoimuș ?

În interior, dezastru. Picturile vechi au dispărut sub un strat de vopsea și aranjamentul era, după părerea mea, complet nepotrivit.

Ne-am întors supărate spre Gurahonț. Chiar nu-i pasă nimănui de aceste amintiri ale vremurilor trecute ?

În drum am văzut o carieră de piatră încă funcțională.

Ne-am îndreptat spre un alt sat, ce ținea de comuna Vârfurile, pentru a vedea o altă biserică veche. Am ajuns în Avram Iancu, cu denumirea Aciuva până în anul 1926. În centrul satului, una lângă cealaltă, erau două biserici. Inițial, în sec. XVIII a fost construită Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” și, pe locul ei, în 1925, Biserica „Cuvioasa Paraschiva”, o biserică din zid. Lângă ea s-a construit între anii 2006-2010 Biserica „Înălțarea Domnului”.

Pe drumul din ce în ce mai rău, pe care nu-l băgam în seamă, privind în jur merii, perii, prunii încărcați de roade, am ajuns să vedem, lângă un stejar secular, Biserica „Sfinții Cosma și Damian” Vidra, sat aparținând comunei Vârfurile. Istoricii o datează din 1724, a fost restaurată în 1800 și între anii 1962-1965, când au fost ridicați pereții pe un soclu din piatră și au refăcut clopotnița sub altă formă, paralelipipedică. Pictura, păstrată parțial, datează din 1851.

Am traversat comuna Vârfurile, trecând prin centru, unde se aflau Primăria și sediul Poliției.

După câțiva kilometri, am cotit la stânga, spre satul Cristești, comuna Hălmagiu. Am căutat pe cineva care să poată să ne arate biserica veche. Oamenii erau ocupați cu strânsul recoltei, din care am fost poftite să gustăm și noi.

Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavril” din Cristești, Hălmagiu a fost construită, potrivit tradiției orale, în anul 1860 și a fost pictată, direct pe lemn, în 1865. Până în 1916 a fost acoperită cu șindrilă, an în care a fost înlocuită cu țiglă. Ultima renovare a fost făcută în anul 1969.

În biserică se păstrează multe manuscrise și cărți din secolele XVIII și XIX.

În satul Tisa, aparținător comunei Hălmagiu , era o altă biserică veche. În a doua jumătate a secolului al XVII-lea a fost ridicată o biserică de lemn, care s-a pierdut în negura vremii. În 1770 s-a construit Biserica de lemn „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” Tisa, Hălmagiu. În timp, prin mai multe renovări, a fost schimbată forma ei inițială. Astfel, în 1846, prin lărgirea interiorului, s-au deteriorat picturile, în sec. XIX, s-a transformat în stil baroc turnul, în 1933 acoperișul de șindrilă a fost înlocuit cu unul din tablă. Din păcate era închisă și nu am găsit pe cineva să ne poată arăta interiorul.

Ne-am oprit în centrul comunei Hălmagiu, lângă Parcul central și Pensiunea Hanul Moților, pentru a ne răcori puțin. Era o zi de toamnă foarte caldă și după atâtea drumuri prin praf simțeam nevoia. Urma drumul de întors la Arad.

Castelul Warwick, Anglia

Publicat pe 5 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre orașul Warwick, situat în comitatul Warwickshire, regiunea West Midlands, Anglia, pe malul râului Avon, spre a vizita renumitul castel aflat acolo. Am trecut pe lângă Poarta de Est cu Capela „Sf. Petru” spre parcarea aflată lângă Castelul Warwick.

Inițial, în anul 914, a fost construită o fortificație din lemn, pentru protecția împotriva invaziilor vikingilor danezi. În 1068 William Cuceritorul a ridicat o fortăreață, mult mai mare, din piatră. În 1088 Henry de Beaumont a devenit primul conte de Warwick. Acesta a fondat în interiorul castelului Biserica Tuturor Sfinților (anul 1119). Castelul a fost deținut cu rândul de conții de Warwick și regii Henric I, Henric II, Henric III. Între anii 1330-1360 al unsprezecelea conte de Warwick, William de Beauchamp, a construit pe latura de nord-est o intrare fortificată și, de o aprte și de cealaltă câte un turn, Turnul lui Cezar și Turnul lui Guy, turnuri rezidențiale. Turnul lui Cezar avea la subsol o temniță în care au fost ținuți prizonierii din bătălia de la Poitiers (1356), astfel a fost cunoscut și ca Turnul Poitiers. S-a construit și o fațadă cu vedere spre râu în fața căreia se afla un parc.

Până în 1480, castelul a aparținut conților Warwick, ultimul conte, al șaptesprezecelea, fiind Edward Plantagenet, apoi a fost preluat de Henric al VII-lea. În 1480, sub regele Richard al III-lea, în afara castelului s-a început construcția la două turnuri, Turnul Bear și Turnul Clarence, cu scop de apărare în cazul unei revolte a garnizoanei. Regele decedând, construcția s-a oprit și turnurile au rămas neterminate. În sec. VII zidurile de apărare au fost consolidate. A funcționat ca cetate până când a intrat în posesia lui Sir Fulke Greville, care l-a transformat într-o casă de locuit impunătoare și teritoriile exterioare în grădini. Părți din castel au fost deschise pentru vizitare. În 1759 a fost numit Conte de Warwick și familia a deținut castelul până în 1978, când a fost cumpărat de Grupul Tussauds. În 2007 acesta a fuzionat cu Merlin Distracții și sunt actual proprietarii castelului.

În anul 2001 castelul a fost inclus pe lista celor mai importanta 10 clădiri istorice din Marea Britanie.

După ce am plătit biletul de intrare, am trecut printr-un mic pasaj de verdeață și ni s-a înfățișat castelul, situat pe un mic deal. Înaintând, pe marginile aleii erau montate corturi, se aflau personaje îmbrăcate de epocă și, fără să ne dăm seama, am depășit poarta de intrare, astfel am vizitat Grădina Trandafirilor.

Ne-am întors și am intrat pe poarta dintre Turnul Clarence și Turnul Bear.

În fața noastră se desfășura Curtea centrală, un platou mare cu iarbă înconjurat de zidurile cu turnuri și clădirile castelului, care se puteau vizita contra cost. În partea stângă am văzut aripa de locuit și capela.

Am intrat în Sala Mare unde am văzut armele și armurile folosite în nenumăratele războaie purtate.

Am trecut într-o decorată ca sală de mese regală.

La etaj, încăperile de locuit erau amenajate cu mobilier specific sec. al XIX-lea și figurine din ceară, parcă reale, care efectuau diferite activități. Descriau camerele de locuit ale unor regi sau regine, munca depusă de servitori, activitățile de relaxare, în total stilul de viață în perioada respectivă.

Am trecut printr-o mare bibliotecă cu cărți de epocă reale.

Am vizitat și mica capelă în care se intra printr-un zid de piatră sculptat.

Ieșind, ne-am îndreptat spre pavilionul de pe partea râului Avon (Riverside Pavillion). În dreptul turnului Time Tower am urcat pe zidurile de apărare.

Într-o parte ni s-a arătat Curtea centrală în toată splendoarea ei.

În cealaltă parte, peste râu, într-o pajiște amenajată pentru turniruri demonstrative, se afla o catapultă. A fost construită în Danemarca după modelul original, înaltă de 18 m și greutate de 22 tone și adusă la castel în 2005.

Am străbătut zidul până în partea opusă, de unde am coborât printr-un gard viu de verdeață.

Am întâlnit un „oștean”, personaj dintre cele câteva care, contra unei sume, se fotografiau cu turiștii.

Am urcat prin turnul The Mound, pe o scară metalică în spirală, în întuneric, ceea ce făcea incursiunea și mai interesant, pentru unii chiar înfricoșătoare, datorită legendelor care circulau. Astfel, se spune că acest castel este bântuit de Margaret Pomeroy. Aceasta avea o soră, Eleonor și ambele erau îndrăgostite de același bărbat. Din gelozie, Eleonor a întemnițat-o pe Margaret și a lăsat-o să moară de foame. O altă legendă este mai macabră. Doamna Albastră, fata unui lord nomad, a fost violată de acesta. A rămas însărcinată și la naștere și-a strangulat copilul.

Am ieșit la lumină, am coborât pe metereze, de unde ni s-a înfățișat în depărtare orașul și în apropiere marea masă de turiști.

Am coborât și am părăsit Curtea Centrală. În teritoriul înconjurător am văzut o porțiune amenajată cu corturi în care se etalau diverse activități și meșteșuguri din acea perioadă sau se puteau achiziționa suveniruri, cumpăra băuturi răcoritoare, chiar mâncare, mulți dintre vizitatori preferând să ia masa la iarbă verde.

O ultimă privire și ne-am îndreptat spre ieșire.

Ca în multe locuri turistice, ieșirea se făcea printr-un magazin cu suveniruri, dulciuri, vederi, chiar săbii și armuri.

Doream să vedem biserica a cărui turn îl văzusem de pe metereze astfel, ne-am orientat după el. Am trecut pe lângă casele centrale, unele cu terase amenajate, la care lumea se relaxa la un ceai, la o bere.

În capătul străzii se afla „Biserica Sf. Maria” (Collegiate Church of St. Mary), biserică universitară, construită în 1123 o dată cu un Institul teologic. În timp s-a ruinat, supraviețuind doar cripta. În sec. XIV a fost refăcută, în timpul lui Thomas de Beauchamp, conte de Warwick, în stil gotic perpendicular. Ulterior s-a construit Capela Maicii Domnului cunoscută și sub denumirea de Capela lui Beauchamp.

În 1546 Colegiul a fost desființat și biserica a fost cedată burgheziei din Warwick. În 1693 a fost avariată de un mare incendiu când nava centrală și turnul au fost distruse. În 1704 a fost reconstruită în stil gotic și turnul a fost ridicat pe o înălțime de 40 metri.

Interiorul era sobru, decorat cu coloane și vitralii.

Capela mi-a atras atenția, fiind foarte decorată în comparație cu restul bisericii.

Am văzut mai multe orgi, de diferite dimensiuni, amplasate în diferite direcții, probabil cuplate între ele pentru sunet.

La revedere Warwick !

Poznan, Polonia

Publicat pe 1 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

În drum spre Berlin ne-am oprit, pentru scurt timp, în orașul Poznan, capitala regiunii Polonia Mare (Wielkopolska) și din 1999 municipiu. Este străbătut de râul Warta, afluent al Odrei. Se pare că numele provine de la prenumele Poznan ce semnifică „cel cunoscut”. Pe lângă centrul istoric, turistic, orașul este un puternic centru universitar și cultural în care funcționează patru universități și șaptesprezece școli superioare. Primele menționări despre această localitate datează din 1005. În 1910 a intrat sub dominația Imperiului German și a purtat denumirea de Posen.

Între anii 1918-1919 a avut loc Insurecția sau Marea Revoltă din Polonia împotriva Germaniei și Prusiei, mișcare militară care și-a avut înaltul comandament la Poznan, subordonat guvernului de la Varșovia.

Având la dispoziție doar trei ore am vizitat o partea din centrul istoric al orașului. In apropiere de locul de parcare am văzut Biserica Inimii Sacre a lui Isus și Fecioara de Consolării (Church of the Most Sacred Heart of Jesus and Our Lady of Consolation). Între anii 1244-1253 prinții Przemysł I și Bolesław Pobożny au construit o mânăstire dominicană a căror pereți au supraviețuit până acum. În anul 1500 a fost adăugată în partea de nord a bisericii Capela Doamnei de la Rosary (Doamnei de Rozariu sau Altarul fecioarei de la Rosary), construită în stil gotic târziu. În 1698 a fost avariată de inundații și între anii 1700-1724 a fost reconstruită. Din nou avariată de un incendiu, în 1803, a fost renovată până în 1814. Din 1920 a devenit Biserică Iezuită. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1939-1945) biserica a funcționat ca depozit și a fost jefuită de către naziști. Ulterior s-au depus eforturi mari pentru a o aduce la starea inițială astfel în 1963 și în anii 1970-1971 a fost renovată.

Lângă ea, pe locul unde au fost biblioteca mânăstirii dominicane și Capela Sf. Jack , se află Galeria „U Jezuitow”, în care sunt expuse obiecte de cult religios și de artă.

Am trecut pe lângă Biserica Sfântului Sânge al lui Isus. Există o legendă, „miracolului celor trei gazde”, în care se povestește că în 1399 un grup de evrei a profanat anafura folosită la împărtășanie.

A fost construită la începutul sec. XVIII (1704) într-o casă ce aparținea unei familii (Swidow-Szamotulski) deși autorizația de construcție a fost eliberată în 1668 de Regele Jan Kazimierz. Se speculează că întârzierea s-a datorat carmelitelor care doreau terenul din interiorul orașului. Fațada a fost decorată în stil baroc și prezintă un portal de intrare și două uși. În sec. XVII Ordinul Carmelitelor a preluat-o și casa a fost transformată într-o biserică cu două etaje păstrând pereții originali în stil gotic. Între 1912-1920 a fost recondiționată.

În interior se găsesc trei altare- Altarul principal, Altarul Fecioarei Îndurerate care îl susține pe Isus mort și Altarul din Sf. Kajetana care exprimă înmulțirea pâinii de către Isus.

În subsol există o fântână cu apă „vindecătoare”. În fața ei se află un altar cu statuile Sf. Stanislawa, Sf. Wojciech, Sf. Stanislawa Kostka și Sf. Kazimierz în care se oficiază slujbe în timpul Sărbătorii de sâmbătă.

Ne-am îndreptat spre Stary Rynek (Piața Centrală), a treia Piață Veche din Polonia. A luat naștere în 1253 ca loc central al orașului, pe malul râului Warta, înconjurat de clădiri de lemn. În sec. XV jumătate din clădiri au fost reconstruite din piatră și în 1500 doar trei clădiri au rămas în starea inițială restul în stil renascentist. În sec. XVII în piață s-au ridicat patru fântâni cu statui reprezentând figuri mitologice. Până în sec. XIX majoritatea clădirilor au fost ocupate de comercianții evrei și în piață a funcționat sediul autorităților locale. După cel de Al Doilea Război Mondial, în care 60% din clădiri au fost distruse și restul grav deteriorate. S-a încercat restaurarea și reconstrucția lor însă, doar în 1954 a fost aprobat proiectul.

Deși citisem de acasă despre acele clădiri, când au fost construite, cui aparțineau, în ce scop erau utilizate, doar pe câteva le-am recunoscut între minunatele opere de artă care mă fascinau. Printre ele se aflau câteva palate ca Palatul Dzialynski, Palatul Mielzynski, Palatul Gorka care găzduiește Muzeul de Arheologie. Astfel o clădire pe care erau sculpturi impresionante și în vârful căreia trona o pasăre era Palatul Dzialynski.

Ne simțeam ca într-un muzeu unde erau etalate clădiri colorate în care erau amenajate muzee, cafenele, cluburi etc.

Fiecare prezenta o altă pictură, pe un alt fond de culoare.

Pentru a fi în ton, alte case erau decorate cu sculpturi și picturi mai actuale.

În partea sud-vestică a pieței am văzut Fântâna lui Neptun, plasată pe locul celei vechi în 2004.

În partea sud-estică, plasată pe locul celei vechi în 2002, era Fântâna lui Apollo.

Ne-am îndreptat spre obiectivul principal al pieței, Primăria Veche, Ratusz, ridicată în 1300, pe un singur nivel, în stil gotic. În sec. XV a fost extinsă și în sec. XVI a fost ridicat un turn. Distrusă în mare parte de incendiul din 1536 până în 1560 a fost renovată, extinsă, etajată. S-a ridicat o mansardă și o loggie cu trei etaje și în turn s-a instalat un ceas cu două capre mecanice. O legendă spune că locuitorii au fost preveniți de izbucnirea unui incendiu mare, de către capre, astfel s-a evitat dezastrul.

În 1725 a fost avariată de o furtună puternică și până în 1784 complet renovată. Între anii 1010-1013, sub dominație germanică, a fost îndepărtat caracterul renascentist dându-i-se un caracter mai grav. În timpul luptelor pentru eliberarea orașului din 1945 clădirea a fost bombardată. Între anii 1945-1954 a fost renovată și i s-a redat stilul renascentist. Fiind gestionată de Muzeul Național din Poznan între anii 1992-2002 a fost renovată, formă în care am văzut-o și noi. În subsolul clădirii funcționează Muzeul de Istorie. Timpul ne presa și nu am putut vizita interiorul care, după descrierea citită, era grandios, astfel clădirea a fost denumită și ”Perla Renașterii”.

În fața Primăriei se afla singura fântână care a rezistat timpului din 1766, fiind renovată în anii ’90, Fântâna Proserpina (Persefona la greci). Construită în stil rocococo, pe pereții bazinului sunt patru bazoreliefuri ce semnifică foc, aer, apă, pământ. Lângă ele se află stema orașului.

De la Primărie am trecut pe lângă un șir de case colorate sub arcadele cărora, ca în toate locurile vizitate de mulți turiști, erau magazine de suveniruri. Totuși, și așa, s-a păstrat într-un fel tradiția deoarece casele, construite în 1535, au fost ale negustorilor care vindeau aici pește, sare, lumânări etc.

În piață, vara, au loc evenimente culturale și spectacole de teatru. Din 2010 există și o machetă metalică tridimensională, plasată în colțul de sud-vest al pieței, care descrie individual clădirile, pentru a putea fi citite în alfabetul Braille.

Făcând un tur al pieței, în fața Muzeului Național al Armelor și Muzeul Militar Wielkopolska se afla Statuia Sf. Ioan Nepomucene, construită în 1724. Orașul fiind inundat de multe ori, s-a înălțat această statuie, sfântul fiind considerat protector împotriva inundațiilor. Acesta era un sfânt național al Cehiei care, la poruncă regală, a fost înecat în râul Vltava.

În spatele Primăriei am văzut clădirea în care se afla Cântarul Orașului (Waga Miejska). Prima clădire, din lemn, a fost construită o dată cu piața centrală, în sec. XIII, apoi, în 1563 a fost extinsă și construită din cărămidă, în stil renascentist. În timpul prusacilor a fost înlocuită cu o clădire a unei noi primării, care, timp de 200 de ani, până în 1778, nu a funcționat. În 1890, fiind o ruină, a fost demolată și s-a construit o altă clădire pentru sediul autorităților orașului. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, apoi , între anii 1950-1960 reconstruită după modelul celei anterioare. Ce am văzut noi a fost rezultatul ultimei renovări din 2002. În clădire funcționează o porțiune pentru oficierea nunților și, din 2009, centru cultural cu expoziții, concerte, spectacole etc.

Lângă Cântarul Orașului am văzut Odwach, clădirea Gărzii Orașului. A fost construită între anii 1783-1787, în stil clasic. În ea a funcționat Garda Orașului, mai apoi Poliția și în perioada interbelică închisoarea garnizoanei. A fost avariată grav în luptele de eliberare din 1945 și reconstruită între anii 1949-1951. Din 1961 a devenit muzeul Mișcării Muncitorești, actual Muzeul revoltei Wielkopolska din 1918-1919.

Am părăsit piața și ne-am îndreptat spre Biserica Parohială„Sf. Stanislav” (Kosciol Farny), numită și Fara. A fost construită de către iezuiți între anii 1651-1701, în stil baroc, completată cu elemente de fațadă și turla până în 1732. După expulzarea iexuiților din 1773 a devenit Biserică Parohială. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, a devenit catedrală până la restaurarea catedralei orașului, grav avariată. Face parte dintr-un complex împreună cu Colegiul Iezuit.

Intrând, în fața noastră am văzut altarul mărginit de două sculpturi mari, în dreapta Sf.Stanislav Kostka și în stânga Sf. Stanislav Episcopul.

Pentru gustul meu, biserica mi s-a părut prea încărcată cu elemente de decor și întunecoasă.

În partea opusă altarului am văzut orga, imensă (din 1876), folosită la concerte, susținute foarte frecvent în scopul colectării de bani, folosiți pentru renovarea bisericii.

Am trecut pe lângă Colegiul Iezuit, prima instituție de învățământ superior din Poznan, construit în 1571. Se studiau atât materiile umaniste cât și cele realiste. Era dotat cu laboratoare, un observator astronomic, chiar și un teatru. În 1773, Ordinul iexuit fiind suprimat, s-a unit cu cu Academia Lubranskia și au format Școala voievodală.În 1793 orașul intrând sub ocupația Prusiei, școala a fost transformată în gimnaziu. Între anii 1815-1830 a devenit reședința guvernatorului Marelui Ducat al Posnaniei. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a intrat în posesia Consiliului Municipal.

Am părăsit orașul Poznan pentru a ne îndrepta spre ținta noastră, Berlin.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Oxford, Anglia

Varșovia, Polonia

Stratford upon Avon, Anglia

Potsdam, Palatul Sanssouci

O zi în Londra, Anglia

Karlovy Vary, Republica Cehă

Baia de Criș, Țebea-Panteonul Moților și Mânăstirea Crișan, județul Hunedoara

Biserici de lemn în județul Arad

Castelul Warwick, Anglia

Poznan, Polonia