Catedrala Sfântul Vitus, Praga, Cehia

Publicat pe 30 noiembrie 2018 de monica frimu

Am intrat în Castelul Praga, prin partea de est, unde am vizitat Catedrala Mitropolitană a Sfinților Vitus, Venceslas și Adalbert (Katedrala svateho Vita, Vaclava a Vojtecha), sediul arhiepiscopiei Praga, Republica Cehia.

În anul 930, pe acel loc a fost ridicată o rotundă romană în locul căreia,între anii 1060-1096, o biserică în stil romanic, Bazilica lui Vratislav și Spytihnev. Pe locul acesteia, în secolul XIV (1344) s-a început construirea Bazilicii Sf. Vitus, o biserică în stil gotic.

Până în 1364 s-au construit Capela Sf. Venceslau (Vaclav), în care s-au adus moaștele sfântului, Camera Coroanei, lângă capelă, în care s-au adunat în timp bijuteriile coroanei cehe, Poarta de Aur (Zlata brana) și a început construcția Turnului de Sud, înalt de aproximativ 100 de metri, care s-a încheiat în secolul XVIII.

În apropiere se afla statuia Sfântului Gheorghe călare și purtând drapelul în mâna dreaptă.

În timpul războaielor husite (1419) lucrările au fost întrerupte. Au fost reluate în 1870 când s-a construit fațada de vest, în stil gotic clasic și au fost ridicate două turnuri cu înălțimea de 82 metri.

Catedrala a fost terminată în 1929, după aproape șase secole de la începerea construirii ei. Până în 1997 a fost dedicată doar Sfântului Vitus, numită și azi simplu Katedrala Sv. Vita.

Aproximativ treizeci de prinți și regi ai Boemiei au fost încoronați și cincisprezece regi sunt îngropați în criptă.

În catedrală se găsea și o relicvă importantă, capul Sfântului Ioan Luca evanghelistul.

Citește și Mala Strana Praga, Cehia

Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba

Publicat pe 17 noiembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre localitatea Gârda din județul Alba pentru a vedea Peștera „Ghețarul de la Scărișoara”, cel mai mare ghețar subteran din sud-estul Europei, protejat încă din 1933. Aceasta se afla la aproximativ 16 km de localitate, în Parcul Natural Apuseni.

De la Gârda am rulat de-a lungul văii Gârda Seacă până în cătunul Ghețari, unde am lăsat mașina și am continuat drumul pe jos.

Prima mențiune despre existența acestui ghețar a fost găsită într-un document semnat de Împărăteasa Maria Tereza în care se permitea tăierea de copaci pentru repararea scărilor de lemn pe care se făcea accesul la ghețar. Ca locație turistică e menționată în diferite cărți, prima dată în 1847, apoi 1863 când peștera a fost topografiată de Adolf Schidl. Renumitul speolog Emil Racoviță a fost cel care a făcut primele cercetări științifice ale peșterii, publicate în 1927.

Ghețarul a fost explorat prima dată abia în 1947, ulterior între anii 1963-1968, 1982-1992. El face parte din sistemul carstic Ocoale-Ghețar-Dobrești. În freatic, porțiunea superioară s-a surpat și apele Văii Ocoale au coborât în subteran. Porțiunea rămasă uscată, în timpul glaciațiunilor s-a umplut cu gheață, prin avenul prăbușit. În perioadele în care temperatura crește gheața de la suprafață și de la baza ghețarului se topește iar în perioadele de îngheț se depune alt strat. S-a estimat că gheața de la bază are aproximativ 4.000 de ani.

După ce am plătit biletele de intrare și ne-am îmbrăcat gros, în peșteră fiind o temperatură de 0,5 grade Celsius vara, iarna -20 grade Celsius, când nu prea este vizitată, am așteptat, împreună cu ghidul, să se adune grupul. Intrarea s-a făcut prin gura avenului, o deschizătură în pădure, largă de 60 de metri.

Am coborât pe scări metalice ce acopereau o potecă îngustă săpată în stâncă. O parte din pereți era acoperită de floră variată. Vizita urma să dureze 45 de minute.

Urmând traseul pereților avenului, a urmat o porțiune cu scări din lemn. Toată coborârea s-a făcut la 48 metri, adâncimea avenului. De fapt adâncimea totală e peșterii este de 105 metri.

Peștera, o încăpere unică de 700 m, a fost teoretic împărțită în mai multe săli. Scările duceau în Sala Mare, un portal de peșteră înalt de 24 metri și lat de 17 metri. În interior era interzisă fotografierea cu blitz.

Podeaua sălii era din gheață, de fapt fața superioară a blocului ce formează mijlocul peșterii. Blocul se întinde pe 3.000 metri pătrați. Ne-am deplasat deasupra gheții pe o „potecă” din lemne care, după o buclă, se întorcea paralel cu prima.

În această peșteră gheața nu s-a format ca în majoritatea altor peșteri, prin tasarea zăpezii pe fundul avenului, ci datorită ventilației speciale, prin doi curenți de sens opus. Iarna, aerul rece și cu densitate mai mare, de la exterior, pătrunde la interior și aerul cald iese la exterior. Vara, aerul din interior, mai greu, nu se poate ridica și menține zăpada și gheața.

Fauna este foarte săracă. În gheață a fost descoperit un schelet de capră neagră conservat aproape complet.

Ne-am îndreptat spre partea numită Biserica, ultima care făcea parte din traseul turistic, restul peșterii fiind rezervație științifică. Cuprindea numeroase stalactite și stalagmite din gheață, unele permanente, altele care își schimbau forma în funcție de anotimp, topindu-se vara și refăcându-se iarna. Zona era limitată de un gard din sârmă înalt pentru a opri accesul vizitatorilor. În trecut, când peștera nu era amenajată în scop turistic, ghețarul a fost alterat de persoane care s-au aciuat în peșteră, au înnoptat, aprins focuri și lăsat în urma lor gunoaie.

Timpul alocat a trecut foarte repede așa că ne-am întors la scările de lemn.

O ultimă privire spre înaltul cerului ce se vedea la capătul de sus al avenului și am urcat cu atenție, pentru a nu aluneca, tălpile noastre fiind umede.

Am părăsit zona ghețarului și, după ce am trecut porțiunea de pădure, am reintrat în cătun.

O ultimă întâlnire și la drum, spre alte locuri minunate.

Citește și Dealul cu melci și Cascada Pișoaia, Vidra, județul Alba

Berlin, Germania- ziua 3

Publicat pe 14 noiembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am început ziua pornind de la Brandeburger Tor. Lateral de poartă se afla clădirea în care funcționează Parlamentul german, Deutcher Bundestag-Reichstag. Când Confederația germană a fost dizolvată (1815-1866) și s-a înființat Imperiul german (1871), s-a format Parlamentul (Reichstag) care a funcționat în capitala Regatului Prusiei, Berlin. În timpul lui Wilhelm I a început construcția unei clădiri care să găzduiască Parlamentul. Acesta a funcționat și în timpul Republicii Weimar, din 1919 până în 1933 când clădirea a fost incendiată, an când Adolf Hitler a fost numit cancelar al guvernului federal. Sub guvernarea nazistă clădirea nu a fost reparată nici folosită, iar în 1945 a fost una dintre țintele importante în bombardamentele Armatei Roșii, datorită semnificației sale.

Până în 1999, când s-a mutat la Berlin, Parlamentul vest-german, creat prin Constituția din 1949, a funcționat la Bonn. Fosta clădire, ruinată, a fost reconstruită între anii 1961-1964, când regimul comunist era la putere și a fost folosită ocazional pentru întruniri, evenimente și ca expoziție permanent despre istoria germană. În 1990, în clădire a avut loc ceremonia oficială a reunificării Germaniei și până în 1999 clădirea a fost reconstruită adăugându-i-se și domul central din sticlă care se poate vizita contra cost. Totodată au fost renovate și clădirile auxiliare Reichstagului.

Lateral de Parlament se afla una dintre clădirile auxiliare, Paul Lobe Haus, care poartă numele președintelui primului Parlamentul german înființat. A fost construită începând cu 1997 și deschisă în 2001. Cuprinde 1700 de camere dintre care 1000 sunt birouri, restul camere pentru consiliu, comisii, personal, vizitatori externi, etc.

Lângă ea se afla Cancelaria Federală, Bundeskanzleramt, clădire ce găzduiește birourile personale ale Cancelarului Germaniei și ale personalului său, cea mai mare clădire din lume cu acest scop (de 10 ori mai mare decât Casa Albă). Se poate vizita doar în anumite zile ale anului.

Am traversat parcul Platz der Republik și am trecut pe lângă Casa Culturilor Lumii, Haus der Kulturen der Welt. Clădirea a fost proiectată în 1957, de un arhitect american, ca parte dintr-o Expoziție Internațională de construcții și a purtat numele de Kongresshalle (sala de conferințe). În 1980 acoperișul s-a prăbușit, a fost reconstruit în stilul original și clădirea a fost redeschisă în 1987. Numele actual relevă activitățile ce se desfășoară în clădire și anume expoziții de artă contemporană, conferințe academice cu tematică culturală, spectacole, filme, cu accentul pe culturi non-europene.

Am străbătut aleile parcului Grosser Tiergarten, aproape paralel cu râul Spree.

Pe latura nordică a parcului se afla Palatul Bellevue, Schloss Bellevue, prima clădire neoclasică construită în Germania (1786), ca reședință de vară pentru fratele Regelui Friedrich II al Prusiei, înconjurată de un parc de aproximativ 20 de hectare. A fost locuit de familia de Hohenzollern până la Revoluția germană (1918-1919) când a intrat în posesia statului liber Prusia. A fost folosit ca Muzeu de Etnografie (anii 1930), apoi ca și casă de oaspeți pentru naziști (1938). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat , refăcut în anii 1950 și reamenajat între anii 1986-1987. Din 1994 a fost reședința Președintelui Germaniei și a fost extinsă după reunificare, în 1998, construindu-se o anexă pentru Bundesprasidialamt (Oficiul președintelui federal). Renovat între anii 2004-2005 a devenit doar locul oficial al președintelui, fără ca acesta să mai locuiască în palat.

Am ajuns la Colona Victoriei, Siegessaule. A fost construită în anul 1873, în centrul Pieței Republicii (Platz der Republik), pentru a comemora victoria prusacă în războaiele împotriva danezilor (1848), austriecilor (1866) și francezilor (1870-1871). Pe o bază din patru blocuri masive de gresie a fost ridicată o platformă cu coloane, din mijlocul căreia se ridică coloana, pe care tronează zeița Victoria, o sculptură de aproximativ 8 metri înălțime, poleită cu aur. A fost mutată în 1939 în locul actual, a fost adăugat un inel cu ghirlande (1938-1939), fundația a fost decorată cu patru reliefuri din bronz reprezentând războaiele purtate, decoruri care au fost înlăturate în 1945 și coloana avariată. A fost restaurată în 1987.

Am străbătut parcul pe Hofjagerallee și l-am ocolit pe Tiergartenstrase, „strada ambasadelor”. Prima pe care am văzut-o a fost Ambasada Arabiei Saudite (Botschaft des Konigreichs Saudi Arabien). Încă din 1929 a fost semnat un tratat de pace între cele două țări. Din 1954 au fost stabilite relații diplomatice între Regatul Arabiei Saudită și Republica Federală Germania și ambasada a avut sediul la Bonn. După reunificarea Germaniei, guvernul acesteia mutându-se la Berlin, ambasada trebuia să se mute și ea. Între anii 2006-2008 a fost construită o nouă clădire pentru ambasadă în Berlin, clădire pe lângă care am trecut și noi.

Următoarea clădire a fost Ambasada Japoniei (Botschaft von Japan), construită între anii 1938-1942, foarte avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, refăcută între anii 1998-2000 și perimetrul ei extins cu o grădină japoneză.

Lângă ea se afla Ambasada Italiei (Italienische Botschaft). Normal că erau alăturate, așa cum au fost și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial aliate Reichului nazist. Prima clădire, construită în stil neoclasic, între anii 1939-1941, a fost grav avariată în război. După reunificarea Germaniei, când ambasada s-a mutat înapoi la Berlin, a fost construită actuala clădire (1999-2003) care este reședința ambasadorului Italiei.

De o parte era parcul Tiergarten, de cealaltă Ambasadele Turciei, Republicii Sud-Africane, Indiei, Austriei și altele. Am ieșit din zona ambasadelor și am ajuns în dreptul Muzeului de Instrumente Muzicale, Musikinstrumente Museum. Nu l-am putut vizita fiind închis.

A fost înființat în 1888 în cadrul Academiei Regale de Muzică și etala 34 de instrumente muzicale. În doi ani muzeul a cumpărat și a ajuns la sute de exponate. În 1936 a fost construită o nouă clădire și muzeul a deținut circa 4.000 de instrumente. Atât clădirea cât și exponatele au fost distruse în cel de Al Doilea Război Mondial, după război supraviețuind doar 700 de instrumente. Între 1979-1984 s-a construit actuala clădire în care funcționează Muzeul de Instrumente Muzicale și Institutul pentru cercetare în Muzică. Actual în muzeu există 3.200 de instrumente muzicale, unele folosite în diverse reprezentații în sala de concerte a muzeului și circa 800 de exponate.

Ne-am îndreptat spre Piața Potsdam, Potsdamer Platz. Inițial, aceasta nu era o piață ci, împreună cu Leipziger Platz, zona unde se întretăiau drumurile comerciale, care treceau prin Poarta Potsdam. Potsdamer Platz era situată în afara zidurilor de apărare, iar Leipziger Platz în interiorul lor. Între anii 1823-1824 a fost reconstruită poarta cu două clădiri, una ca punct vamal, cealaltă locație pentru garda militară, iar în 1866 demolată împreună cu majoritatea porților orașului. În sec. XIX, în zona exterioară s-au construit vile și case pentru funcționarii publici și bancheri. S-a dezvoltat o dată cu introducerea căii ferate (1838) când s-a înființat și stația Potsdamer Banhof.

După ce Berlinul a devenit capitala Imperiului German (1871) s-au ridicat hoteluri, magazine, cafenele, restaurante, teatre, cluburi, etc. și zona a devenit cunoscută pe plan internațional. S-au ridicat clădiri pentru autorități și Parlamentul german, Reichstag, a funcționat în una dintre clădiri până în 1894. Din 1880 a fost traversată de linii de tramvai, inițial trase da cai, apoi electrice. Apogeul pieței a fost intre anii 1920-1930 când a devenit cel mai aglomerat loc de trafic din Europa și se spune că primul semafor din Europa a fost plasat în piață.

În perioada nazistă Cancelaria lui Hitler a funcționat în apropiere astfel piața a fost distrusă în atacurile armatei sovietice. După război piața s-a aflat la limita dintre sectoarele american, britanic și sovietic astfel, acolo s-a desfășurat „piața neagră” . În anii 1950 ruinele Porții Potsdam au devenit din nou o barieră ce împărțea Berlinul de Est de Berlinul de Vest. În 1961, prin ridicarea Zidului Berlinului, Potsdamer Platz a fost divizată în două părți, una în est și una în vest și până în 1976 multe clădiri au fost demolate. În 1989, când zidul „a căzut”, a fost primul loc pe unde cetățenii au „sărit” ilegal între cele două părți ale Germaniei și, în 1990, în Potsdamer Platz a avut loc renumitul concert „The Wall”. După reunificare piața a fost refăcută și azi este ocupată de clădiri impresionante, din sticlă.

Am trecut pe lângă clădirile Companiei Sony în care funcționează mai multe firme de cinematografie ca CineStar Original und IMAX, Berlinul X-treme Cinema cu 3500 de locuri, 19 ecrane și un salon privat pentru recepții. Am intrat într-o piațetă închisă de blocuri turn din sticlă, acoperită cu o cupolă foarte interesantă.

În mijlocul ei de afla o fântână arteziană, pe margini diferite cafenele, restaurante, etc.

Jur împrejur funcționau, pe mai multe etaje, cinematografe, Cinemateca germană cu Muzeul de Film și Televiziune și o bibliotecă științifică în care sunt păstrate filme, documentare, cărți pe tema filmului și televiziunii, Arsenal-Institutul pentru Film și Video Artă, un teatru cu 1.750 de locuri, etc.

Compania Sony a ridicat și Turnul Bahn, înalt de 103 metri, cu 26 de etaje, în care funcționează din anul 2000 Deutsche Bahn AG. (în dreapta fotografiei) Bulevardul a fost denumit Boulevard der Stars, fiind încadrat între clădirile de sticlă.

În piață s-au ridicat 19 clădiri în care funcționează birourile Daimler-Benz și berliner Volksbank, Turnul Kollhoff, cu firme de avocatură, în care se poate urca până la o platformă cu restaurant, cafenea, „Panoramapunkt”, situată la 100 de metri înălțime. (în dreapta fotografiei) De asemenea s-au construit clădiri pentru Centrul Beisheim și Parcul Kolonnaden.

La est de Potsdamer Platz se afla piața Leipziger Platz, care și-a primit denumirea în 1814 când prusacii l-au învins pe Napoleon Bonaparte în bătălia de la Leipzig. Avea forma unui octogon pe marginile căruia se aflau numeroase clădiri dintre care mai importante au fost Palatul Mosse, Hotelul Palast și Ministerul agriculturii prusace. În timpul celui de Al doilea Război Mondial clădirile au fost bombardate și după terminarea lui, demolate. Sub comuniști piața a fost divizată între Berlinul de Est și Berlinul de Vest și jumătatea de nord-vest a primit denumirea de „fâșia morții”, datorită deceselor ce aveau loc o dată cu încercările de trecere frauduloasă în partea de vest.

După reunificarea Germaniei a fost refăcut Palatul Mosse (1998), în 2005 a fost inaugurată clădirea Ambasadei Canadei și Comitetul Evreiesc american și în 2015 a fost deschis Muzeul german de spionaj din Berlin.

Am părăsit piața și am trecut pe lângă centrul comercial Mall, un colos cu 270 de magazine, deschis în 2014. Pe partea cealaltă a străzii era clădirea Bundesrat, din 2000 locul sesiunilor parlamentare ale Consiliului Federal din Germania. Între anii 1850-1918 a fost Casa Lorzilor (Herrenhaus) în care a funcționat Parlamentul prusac. Aceasta a fost dizolvată o dată cu Revoluția germană din 1918-1919, când monarhia a căzut și a fost înlocuită cu Consiliul de Stat (Staatsrat). Între 1989-1904 a fost construită clădirea actuală, în stil neo-renascentist, ca sediu al Parlamentului Imperiului german (Reichstag). A fost legată printr-o aripă comună de o clădire în care funcționau deputații. Din 1933 a funcționat ca și fundația „Casa Prusacă” a lui Hermann Goering. Bombardamentele din 1945 au avariat-o grav. A fost refăcută după război și din 1946 a funcționat ca Academia de Științe a Germaniei de Est.

Învârtindu-ne pe străduțe am ajuns în dreptul unor rămășițe din Zidul Berlinului (The remains of Berlin Wall), un zid construit în 1961 pentru a separa Berlinul de Est de Berlinul de Vest.

Am ajuns în dreptul unor automobile mici, pictate colorat. Erau automobile Trabant, supranumite și „bujie cu acoperiș”, simbol al vieții din fosta Germania de Est. Erau situate în fața Muzeului Trabantului (Trabi Museum).

Nu departe era Checkpoint Charlie, renumitul punct de trecere a Zidului Berlinului, între estul și vestul orașului, pentru străini și forțele aliate, pe unde foarte mulți germani din est au emigrat ilegal în vest.

După război locul a devenit obiectiv turistic astfel în vecinătatea Zidului, lângă Casa de Pază, în 1963 s-a deschis Muzeul „Haus am Checkpoint Charlie”, Mauermuseum, muzeu privat e administrat de asociația „Grupul de lucru 13 august 2017”. În el sunt expuse fotografii, documente, se vizionează documentare despre tentativele de emigrare cu mașini, baloane cu aer, telescaune, etc.

În imediata apropiere, pe trotuar erau expuse ținute militare din acea perioadă, măști de gaze, etc., se vindeau suveniruri.

Într-un alt muzeu, deschis în 2012, Asisi Panorama Berlin, se putea viziona panoramic perioada Războiului Rece (1947-1989), în special divizia germană, viața zilnică din Berlinul comunist și Berlinul capitalist, activitatea polițiștilor de frontieră.

Trecând pe lângă clădiri ale Administrației Locale, Bauakademie, clădiri noi intercalate cu clădiri vechi, am ajuns în Gendarmenmarkt, azi cea mai populară Piață de Crăciun din Berlin. Piața a fost construită începând cu 1688 și reconstruită în 1773, când a primit numele de la cavaleria blindată care își avea grajdurile acolo. În timp s-au ridicat cele trei clădiri impresionante, Sala de concerte, Domul german și Domul francez.

Prima, construită între anii 1701-1705, a fost Franzosischer Dom (Domul francez), de cult protestant francez (reformat). În 1785 i s-a adăugat turnul. Actual, pe lângă biserică funcționează un muzeu și un restaurant.

În mijloc trona Konzerthaus Berlin(Sala de Concerte), construită în 1821, când a funcționat ca teatru. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, reconstruită până în 1984 și transformată în sală de concerte.

În fața ei se afla statuia lui Friedrich von Schiller (Schillerbrunnen), poet și dramaturg german considerat unul dintre „părinții poeziei germane”.

În sudul pieței, în 1708 s-a construit Deucher Dom (Biserica germană) de cult luteran. A fost reconstruită în 1708 când i s-a adăugat turnul. Distrusă complet în bombardamentele din 1945, a fost reconstruită după reunificarea Germaniei, terminată în 1993 și deschisă ca Muzeu de Istorie germană în 1996.

Ne-am îndreptat spre Memorialul Holocaustului (Denkmal fur die ermordeten juden) construit între anii 2003-2004 și inaugurat în 2005, pe fosta locație a Zidului Berlinului, care a împărțit orașul în două după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial. Este compus din 2.711 plăci de beton inscripționate („stelae”) așezate pe rânduri perpendiculare, ușor oblic pe o suprafață de 19.000 metri pătrați. Au fost multe păreri vizând semnificația monumentului. Pentru mine cea mai plauzibilă a fost aceea prin care se considera că memorialul arată imposibilitatea de vizualizare a numărului de evrei decimați de către naziști în timpul războiului, prin orientarea în spațiu a acelor plăci în „derivă”.

Am depășit zona pline de tristețe și am intrat în Tiergarten, cel mai mare parc al Berlinului întins pe 2,1 km pătrați. A fost creat în 1742 pe locul zonei de vânătoare existente din 1527, cu alei, labirinturi, bazine, sculpturi, în stil baroc. Între anii 1833-1840 a fost modificat în stil englezesc cu zone de relaxare, căi de echitație, peluze largi, lacuri cu mici insule. Traversând Parcul Steppengarten, am ajuns la lacul Goldfischteich, acoperit de nuferi.

Am ocolit lacul și ni s-a înfățișat Memorialul Bethoven-Haydn-Mozart, construit în timpul Kaiserului Wilhelm II (1904). Grav avariat în timpul Războiului de Eliberare a Berlinului (1945), a fost restaurat în 2007.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Tiergarten a fost bombardat repetat de raidurile aeriene. După încetarea războiului a fost folosit temporar ca pistă de zbor. Ulterior copacii au fost tăiați și folosiți ca și combustibil iar terenul a fost arat și semănat. Parcul a fost refăcut între anii 1949-1959. După ridicarea Zidului Berlinului a devenit principala zonă de agrement a Berlinului de Vest. În parc erau postate mai multe statui, cu diferite semnificații, mai multe lacuri și o zonă dedicată Reginei Luise, Luiseninsel.

În mijlocul unui rondou cu flori era postată o statuie din bronz, Amazoana călare (Amazone zu Pferde), încă din 1893.

Se însera. Am ieșit din parc și ne-am îndreptat spre Brandenburgen Tor dorind ca pentru ultima seară, deși eram obosite, să vedem Unter den Linden pentru ultima oară. Un ultim obiectiv pe traseul nostru a fost Memorialul sovietic, Sowjetisches Ehrenmal, un memorial situat în Tiergarten, în Parcul Treptower, ridicat în 1949. Acesta comemorează cei 7.000 de soldați sovietici căzuți în bătălia pentru eliberarea Berlinului din 1945. E compus din grupul statuar central și un „cimitir” în care au fost înmormântați 5.000 de soldați din Armata Roșie. Între anii 2003-2004 statuia centrală a fost renovată.

La revedere Berlin !

Citește și Berlin, Germania- ziua 1

Charlottenburg Berlin, Germania

Publicat pe 31 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am ajuns la Palatul Charlottenburg exact la ora în care aveam rezervate biletele de intrare. Din păcate nu am putut vedea impozanta clădire pentru că era în renovare.

A fost construit pentru Frederik I, Electorul Brandenburgului, în 1699, în stil baroc, care a locuit acolo împreună cu soția sa Charlotte și a purtat numele de Lutzenburg, după satul din apropiere. În 1702 i s-au adăugat două aripi laterale ce închideau o curte și în spatele său o grădină barocă. A fost denumit după prenumele soției lui Frederik, decedată în 1705, Charlottenburg.

La vest de palat a fost construită Orangeria, cu sute de portocali, citrice, în care se desfășurau festivitățile curții. Palatul a fost prevăzut cu o cupolă, pe care a fost postată zeița Fortuna și s-a ridicat o capelă (1709-1712). În spatele lui a fost defrișată o porțiune de pădure și transformată într-o grădină mare în care au fost construite Mausoleul Reginei Louise, un teatru, Belvedere- casa ceaiului, actual un Muzeu de porțelan cu obiecte chinezești și japoneze și Pavilionul Schinkel- casă de vară a regelui.

Palatul a fost amenajat stil muzeu, în scop turistic. Am intrat print-o sală în care erau postate multe sculpturi.

Sub domnia lui Frederick cel Mare (al II-lea) interiorul a fost bogat decorat cu picturi, sculpturi, tapiserii, oglinzi, multă aurărie și chihlimbar decorativ, în stil baroc și rococo. Exteriorul actual datează din acea perioadă.

Am trecut din sală în sală minunându-ne de opulența interiorului.

Parterul era destinat soției regelui. La etaj ca încăperi principale erau Camera Tronului, Sala de banchete, Sala Albă și Galeria de Aur.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1943) palatul a fost grav avariat apoi reconstruit începând cu anii 1950.

Teatrul palatului a fost transformat în Muzeu de Istorie.

Între anii 2004-2006, când Palatul Bellevue era în curs de renovare, Charlottenburg a fost sediul Președintelui Germaniei.

La sfârșit am vizitat muzeul palatului în care erau expuse diverse obiecte de uz casnic din aur și argint, colane, bijuterii, etc.

Berlin, Germania- ziua 2

Publicat pe 29 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am ajuns în apropiere de Alexanderplatz, cu mijloacele de transport în comun, lângă Casa Profesorilor (Haus des Lehrers), primul zgârie nori din piață, construit între anii 1961-1964, pe locul fostei Biblioteci a Asociației Profesorilor care a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. La exterior, între etajele trei și patru, a fost încercuit cu o friză ce reprezintă diferitele profesii. A funcționat ca Club Educațional și Bibliotecă Centrală a Educației. După reunirea Germaniei, din 1991 clădirea a devenit proprietatea statului care, în decursul anilor, a închiriat-o pentru diferite scopuri și în 2001 a vândut-o unei asociații de locuințe.

Pentru această zi ne-am procurat bilete de intrare în Domul din Berlin și Palatul Charlottenburg, care aveau ore fixe, astfel ne-am împărțit timpul pentru vizitarea orașului. Am intrat în Alexanderplatz, centrul orașului încă din Evul Mediu, care era numit Piața de tauri (Ochsenmarkt). Numele actual l-a primit în 1805 după Țarul Rusiei Alexandru I, care a vizitat atunci Berlinul. Clădirile din jurul pieței au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior demolate și în 1945 reconstruită o piață largă, înconjurată de un amalgam de clădiri cu magazine, hoteluri, terase, locuri de joacă, etc.

În anii 1980 a avut loc mișcarea pentru pace (Blueserszene) la care au participat mulți tineri ce credeau în libertate, nonconformism, modele de hippy occidentale și aveau o atitudine antimilitaristă, împotriva vieții cotidiene din RDG. Multe manifestații au avut loc în Alexanderplatz.

În piață trona Turnul TV (Fernsehturm), construit în perioada 1965-1969 ca simbol al Berlinului de Est. Un turn de beton, înalt de 365 metri, avea în partea superioară (la 207 metri) o sferă din metal în care funcționa un restaurant, sub care era o platformă de observație (la 203 metri) și care se termina cu antena Tv. Restaurantul, rotativ, cu o rotație completă în 30 minute, permitea vizionarea panoramei orașului. Existau două modalități de a ajunge la acel nivel, fie un lift situat în interiorul turnului, fie o scară cu 986 de trepte. Tot atunci în piață au fost construite Ceasul lumii (Weltzeituhr) și Fântâna Prieteniei dintre Popoare.

Lăsând în spate Turnul TV, ne-am îndreptat spre Biserica „Sfintei Fecioare Maria” (Marienkirche), menționată ca biserică parohială din 1292. În secolul VII a avut loc un incendiu care a distrus o parte a bisericii. Aceasta a fost reconstruită între anii 1663-1666, în stil baroc, apoi 1893-1895, când portalul din vest a fost transformat în stil neo-gotic și turnul a fost dotat cu cinci clopote. După cel de Al Doilea Război Mondial a fost una dintre puținele biserici rămase funcționale. Construindu-se Alexanderplatz biserica a rămas solitară într-o parte a turnului. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2014-2017.

Inițial biserica a funcționat sub cult romano-catolic, după Reforma protestantă ca biserică luterană și din 1817, când a avut loc Uniunea Prusacă a bisericilor, ca biserică protestantă.

În ea au avut și au loc concerte de orgă, în mod special concertul de Crăciun anual.

În apropiere am văzut Fântâna lui Neptun(Neptunbrunnen) construită și oferită în dar Kaiserului Wilhelm II în 1891. În centru fântânii a fost plasată o rocă pe care trona zeul roman Neptun, zeul mării, purtat într-o scoică mare de un heruvim și tritoni, înconjurat de apă și animale marine precum pești, homari, broaște țestoase, etc. Zeul purta tridentul, semnul puterii sale. Pe marginea fântânii au fost postate patru figuri feminine care reprezentau cele patru fluvii germane și anume Rinul-o plasă de prins pește și struguri, Vistula-blocuri de lemn ce simbolizau pădurile, Oderul- capra și piei de animale și Elba- urechi de porumb și fructe, reprezentând zonele prin care treceau aceste râuri. Unele din acele râuri nu mai aparțin actual Germaniei.

Lateral de fântână se afla Primăria Roșie (Rotes Rathaus) în care funcționează Primarul general și Senatul Berlinului. Clădirea a fost construită între anii 1861-1869 pe locul multor clădiri ce datau din Evul Mediu. A funcționat ca Primărie până în 1933 și și-a reluat activitatea în 1945, după reconstrucția ei cu prilejul Jocurilor Olimpice din 1936. Mai mult de jumătate a fost distrusă în bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial (1945), reconstruită în 1951 și deschisă oficial în 1955, a servit ca Primăria Berlinului de Est.

În 1991 administrația Berlinului reunificat s-a mutat în clădire. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2005-2006. Zona din fața ei era înconjurată de garduri pentru efectuarea lucrărilor la o nouă stație de metrou.

Am depășit Primăria și ne-am îndreptat spre Biserica „Sfântul Nicolae” (Nikolaikirche), cea mai veche biserică din centrul Berlinului rămasă intactă după război. A fost construită între anii 1230-1250, în stil romanic, cu o poartă gotic timpuriu și făcea parte din Piața de zer (Molkenmarkt). În jurul anului 1460 clădirea a fost extinsă. După Reforma din Berlin (1539) a devenit locul de înmormântare a oamenilor de stat, interiorul a fost dotat cu opere de artă, picturi, sculpturi baroce și gotice târzii. Inițial o biserică romano-catolică, după Reforma protestantă din 1549 a devenit luterană iar în 1817, când a fost creată Uniunea Prusacă a bisericilor, protestantă. Între anii 1976-1878 fațada cu turnuri a fost transformată în stil neo-gotic.

În 1938 și-a întrerupt activitatea, a intrat în proprietatea naziștilor și a servit ca sală de concerte și muzeu ecleziastic. A fost ruinată în cel de Al Doilea Război Mondial și refacerea ei a început abia în 1981. Terminată în 1987, turnul dotat cu 41 de clopote, a fost folosită pentru expoziții, prelegeri și concerte.

Din 1995 în ea a funcționat o parte din Muzeul Național de Cultură și Istorie Berlin. Orga actuală a fost construită în 1997.

Între anii 2008-2010 a fost renovată complet.

Îndreptându-ne spre râul Spree am trecut pe lângă fostul Restaurant Schwalbennest.

Se apropia ora la care trebuia să ajungem la Dom pentru a-l vizita. Am mers paralel cu râul până la Radisson Blu Hotel, o construcție modernă în care se afla, pe lângă partea hotelieră, Complexul Dom Aquaree, deschis în 2004, cu birouri, restaurant, muzeu și un acvariu gigant, Aqua Dom-Sea Life Berlin.

Este cel mai mare acvariu cilindric din lume înalt de 16 m, diametru 11 m, umplut cu 1.000.000 l apă marină și populat cu peste 1.500 de pești din 50 de specii.

Lipit de hotel era Muzeul DDR, muzeu privat, deschis în 2006, în care funcționau trei expoziții despre „Viața publică”, „Stat și ideologie”, „Viața într-un bloc cu turnuri”, prezentate critic, vizând aspectele pozitive și negative ale vieții în DDR.

Pentru a ajunge la Dom, care se afla vis a vis de Muzeul DDR, am trecut râul Spree pe Podul Liebknechtbrucke. Denumit Podul de castel, în secolul XVII a fost construit un pod de lemn pietonal ce lega Castelul din Colln cu Parcul Lustgarten. În 1709 s-a prăbușit și, între anii 1830-1832, a fost construit un nou pod, din fontă și lemn, Kavalierbrucke. Refăcut din granit cu elemente decorative, între anii 1886-1889, a fost denumit Podul Kaiser Wilhelm. În perioada nazistă a fost demolat (1945). Sub administrația sovietică în 1949 a început reconstrucția sa și a primit numele actual de la cel al avocatului care l-a traversat în 1918, spre Palatul Regal, unde a proclamat Republica Socialistă Liberă Germania. Ulterior a fost renovat în anii 1995 și 2000.

După ce am vizitat Domul din Berlin am trecut Podul Schlossbrucke spre Unter den Linden. În secolul XV exista un pod din lemn ce făcea legătura între Palatul Regal și terenurile de vânătoare din zona Tiergarten. A fost reconstruit în 1738 și a fost folosit de Napoleon pentru trecerea cu trupele militare spre centrul orașului. Reconstruit din gresie între anii 1821-1824, în 1912 a fost extins și în anii 1920 îmbunătățit cu structură din beton armat. În 1951, sub regimul comunist, a primit numele de Marx-Engels-Brucke. Și-a preluat numele inițial după reunificarea Germaniei, în 1991.

De pe Unter den Linden am cotit pe Friedrichstrasse și am ajuns în dreptul Gării, Bahnhof Friedrichstrase. Gara a fost construită începând cu 1787 și linia de metrou din 1882. Traficul crescând, clădirea a fost demolată în 1914 și construită o alta, mult mai mare (1919-1925) iar în 1923 a fost deschisă partea subterană, ca stație de metrou și a devenit centrul rețelei S-Bahn Berlin. În timpul Bătăliei pentru Berlin (1945) o porțiune de aproape 20 km a fost inundată și traficul oprit. A fost reluat în 1945, iar partea inundată deschisă în 1946.

Din 1953 trecerile ilegale în partea de vest au devenit numeroase astfel, după ridicarea zidului Berlinului, în 1961, la metrou s-au construit pereți despărțitori și au fost instalate posturi de control a frontierei. Datorită afluenței mari de călători s-a ridicat o clădire separată pentru controlul pașapoartelor și controlul vamal. A fost numită „Palatul lacrimilor”, deoarece acolo se despărțeau cu regret germanii din est de vizitatorii din vest. După „căderea zidului” liniile S-Bahn au fost reconstruite (1990) și s-a amenajat spațiul cu magazine la baza stației.

Înaintând pe Friedrichstrasse am ajuns în dreptul clădirii Admiralspalast. În 1867 în acea zonă a fost descoperită o sursă naturală de apă sărată. S-a construit o clădire în care s-au amenajat băi. Devenind prea mică pentru cerințele crescânde, în 1910 a fost demolată și construită o altă clădire cu patru etaje în care s-au amenajat peste 900 de camere, băi de lux, restaurant, un patinoar, un cinematograf și a fost denumită Admiralpalast. După nici 10 ani patinoarul a fost transformat într-un Teatru de varietăți și în 1930 tot complexul a fost transformat în stil expresionist, a devenit Teatrul Admiralpalast care avea 2.200 de locuri. În 1939 ministrul Goebbels a refăcut clădirea în stil clasic, în ea a funcționat un centru de recreere. Scăpând neatinsă în cel de Al Doilea Război Mondial, din 1945 în clădire au funcționat pe rând Opera de Stat, apoi Teatrul Metropol, care a funcționat până în 1997 când s-a închis, Orchestra Simfonică din Berlin până în 1984 când s-a mutat în clădire proprie. În partea din față a clădirii, între anii 1949-1970 a funcționat Casa Presei. Între 2005-2006 a fost renovat complet, s-au refăcut băile de lux, cafeneaua, etc. după structura sa inițială. În clădire funcționează un teatru și un studio de radiodifuziune.

Strada Friedrichstrasse, fiind strada principală de cumpărături din Berlin, timpul a trecut fără să ne dăm seama. Apropiindu-se ora la care aveam plătită intrarea în Charlottenburg, în viteză spre Oranienburgen Tor, de unde urma să ne deplasăm cu metroul sau autobuzul, am trecut pe lângă Friedrichstadtpalast. Clădirea a fost construită între anii 1865-1867 și a servit ca piață până în 1868, apoi ca depozit de produse alimentare și ca arsenal în timpul războiului german-prusac. A fost închisă până 1873 apoi a fost folosită ca arenă de circ. Refăcută, a funcționat pe rând ca piață (1888-1897), Teatrul Olympia, arenă de circ (din 1899), teatru (din 1919) care în perioada nazistă a fost denumit Teatrul Poporului. A funcționat până în anii 1980 când clădirea veche a fost demolată și construită una nouă, deschisă în 1984 ca cel mai mare și mai modern palat de spectacole din Europa, cu 1895 de locuri.

Citește și Domul din Berlin, Germania

Domul din Berlin, Germania

Publicat pe 26 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Berliner Dom este biserica parohială și a colegiilor evanghelice din Berlin, supranumit și catedrală, funcție pe care nu a avut-o, nefiind vreodată sediul unui episcop. Are o poveste lungă până să ajungă în stadiul actual.

În 1465 s-a ridicat Capela „Sf. Erasmus” pe post de biserică colegială (Domstift). În 1535 a fost închisă Mânăstirea Dominicană și a fost inclusă pe lângă biserica colegială, având ca hram „Maica Domnului, Sfânta Cruce, Sfinții Petru, Pavel, Erasmus și Nicolae”, căreia i s-au ridicat două turnuri. În 1538, o dată cu convertirea prințului, biserica a trecut la luteranism. În aceeași perioadă cripta bisericii a fost folosită de către familia Hohenzollern pentru înmormântări. În anul 1608 colegiul a fost desființat, bisericii i s-a schimbat numele în Biserica Parohială Supremă a Sfintei Treimi din Colln și în 1695 a devenit prima biserică calvinistă din Berlin, când Sfânta Treime a fost exclusă din denumire. În 1747 a fost dărâmată pentru extinderea palatului regal și a fost construită o altă biserică, în stil baroc (1747-1750).

Sub William Friedrich al III-lea al Prusiei a fost redenumită Colegiul Catedralei (Domkirchenkollegium) și exteriorul a fost transformat în stil neoclasic. În 1893 a fost demolată și, pe locul său, construită Biserica Parohială și Catedrala Supremă, în stil neo-renascentist, terminată în 1905, căreia i s-a păstrat forma până azi.

În 1944, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, cupola a fost distrusă, apoi, între anii 1949-1953 înlocuită cu un acoperiș temporar. Sub regimul comunist, a rămas în paragină până în 1975, când au început lucrări de reconstrucție, în timpul cărora au fost eliminate multe simboluri religioase. A fost redeschis în 1980 dar restaurarea interiorului a fost terminată abia în 1993 (naosul).

Spațiul central e încadrat de coloane deasupra cărora, în dreptul altarului principal, se află statuile celor 4 reformatori- Luther, Melanchthon, Zwingli și Calvin.

Altarul principal, construit din marmură și onix, a rămas același din 1850. Deasupra lui, vitraliile prezintă Nașterea, Crucificarea și Învierea lui Cristos.

În stânga altarului se află orga, construită în 1905. Un instrument impresionant cu peste 7.000 de tuburi care a fost restaurată în timpul reconstrucției.

În dreapta altarului, deasupra uneia dintre ieșiri, se află o porțiune prevăzută cu balcoane care delimitează spații pentru credincioși sau coriști.

În criptă sunt înmormântați mai mulți membri ai familiei Hohenzollern.

Cupola Domului, prevăzută cu un șir de geamuri, este decorată cu picturi biblice, sculpturi și aurării.

La exterior, în jurul ei există un balcon la care se poate ajunge urcând o scară cu 270 de trepte.

Mergând jur împrejur se pot vedea diferitele elemente de construcție de la acel nivel.

De asemenea, panorama Berlinului, văzută în mai multe direcții, îți taie răsuflarea.

La coborâre, la un etaj intermediar, se poate vizita un muzeu în care sunt exponate ce relevă istoria Domului, chiar unele părți păstrate din vechea clădire.

Citește și Charlottenburg Berlin, Germania

Berlin, Germania- ziua 1

Publicat pe 23 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am petrecut un sfârșit de săptămână în orașul Berlin, capitala Germaniei. Ne-am deplasat spre Poarta Brandenburg (Brandenburgen Tor), un Arc de Triumf , în stil neoclasic, singura care a supraviețuit dintre cele 18 porți ale Berlinului. Pe acel loc, în 1670 a fost construită prima poartă. În 1734 a fost construit zidul vamal și o dată cu el o poartă poștală, pe drumul dintre Berlin și Havel. În 1788 a fost demolată și, sub indicațiile Regelui Friedrich al II-lea William, s-a construit o poartă nouă, cu două aripi laterale, cu colonade dorice și, deasupra, a fost postată zeița Victoriei, cu cască, suliță și două scuturi, într-o Quadrigă. În timpul războaielor franco-prusace, după pierderea celui de al patrulea război (1806), Napoleon a mutat Quadriga la Paris, în Muzeul Louvre. În 1814 prusacii s-au eliberat, au învins și au înaintat până în Paris. Quadriga a fost readusă la Berlin, recondiționată și repusă la locul ei. Semnul victoriei a fost schimbat cu o coroană din frunze de stejar, ce înconjurau o cruce de fier, pe care stătea un vultur încoronat cu aripile întinse.

În 1868 poarta a fost înfrumusețată cu două statui ce au fost postate în pereții exteriori, zeița Minerva și zeul Marte. Deteriorându-se în timp, în 1913 au început lucrări de renovare, încetinite de Primul Război Mondial și care s-au terminat în 1926. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aripile au fost distruse, ulterior colonadele reconstruite de diferiți sculptori și Quadriga deteriorată grav, păstrându-se doar capul unui cal care, azi, este păstrat în Muzeul Markisches. În 1958 vulturul și crucea de fier au fost îndepărtate datorită simbolisticii lor. În 1961 s-a construit Zidul Berlinului care trecea de o parte și alta a porții. Aceasta a fost cuprinsă într-o zonă restrânsă, de pază, a graniței dintre cele două părți ale Germaniei, devenite două state independente. După schimbările politice din 1989, zidul a fost dărâmat, Germania s-a reunit și poarta a fost redeschisă circulației. În anii următori Quadriga a fost dezmembrată, refăcută, crucea de fier și vulturul repostate și, în 2002, a fost dezvăluită solemn.

Poarta a fost poziționată cu fața spre Pariser Platz. Piața a fost construită între anii 1732-1734. A primit numele Pariser în 1814 când trupele prusace au învins armatele lui Napoleon și l-au silit să se întoarcă la Paris. Din 2002 piața a fost transformată în zonă pietonală.

Din piață am înaintat pe Bulevardul Unter den Linden (bulevard cu tei) construit în 1647, pe locul unei căi ferate ce lega orașul de terenurile de vânătoare Tiergarten. Copacii au fost tăiați în anii 1934-1935, o dată cu construcția unui tunel de metrou, iar cei rămași au fost distruși în cel de Al Doilea Război Mondial. Au fost replantați în 1950. Am trecut pe lângă clădirea Operei (Staatsoper) denumită și Lindenoper, care era în renovare. Aceasta a funcționat între anii 1742-1843 ca operă de curte (Hofoper), când a fost distrusă de un incendiu. Reconstruită până în 1844 s-a numit Operă Regală (Konigliches Opernhaus) și din 1918 a fost denumită Staatsoper Unter de Linden. În 1945 clădirea a fost distrusă și refacerea ei a durat până în 1955 când a fost denumită Opera de Stat din Germania de Est. Din anul 2004 aparține Fundației Opera din Berlin. A fost închisă pentru renovare în anul 2009 și redeschisă în 2017.

Următoarea clădire, importantă istoric, pe care am văzut-o, a fost Biblioteca de Stat (Staatsbibliothek zu Berlin), una dintre cele mai mari biblioteci din Europa. Inițial a funcționat ca bibliotecă regală. În 1658 Regele Friedrich Wilhelm a pus la dispoziția publicului colecția sa de cărți și, în 1661, la Colln (actualul Albertin) s-a deschis Biblioteca Elector care, din 1701, a fost denumită Biblioteca Regală (Konigliche Bibliothek). În 1770, deși era bibliotecă regală, Friedrich cel Mare i-a acordat o mai mare independență și între anii 1775-1785 s-a construit o nouă clădire, în stil neo-baroc, în Bebelplatz. Până în 1914 a devenit una dintre cele mai mari biblioteci din lume, cu 1,2 milioane de cărți și și-a mutat sediul pe Unter den Linden. În fostul sediu, actual funcționează Facultatea de Drept. Sub regimul nazist, pentru a putea fi salvate, au fost mutate peste 3 milioane de cărți în mânăstiri, castele, în zonele aliate, etc. Însă multe au fost distruse, în special în acțiunea din Bebelplatz. Clădirea a fost grav avariată și biblioteca s-a închis. Redeschisă în 1946, a purtat succesiv mai mute nume ca Biblioteca Științifică Publică, Biblioteca Germană de Stat în care au fost returnate colecțiile ascunse anterior. În anii 60’, sub regimul comunist, o parte din ele au fost transferate în Berlinul de Vest iar după reunificarea Germaniei cele două instituții s-au reunit sub denumirea de Biblioteca de Stat din Berlin. Între anii 2000-2012 a fost renovată.

În fața ei, lateral, se afla statuia Regelui Friedrich Wilhelm II al Prusiei.

Lângă bibliotecă se afla o parte din Universitatea Humboldt. Aceasta a fost înființată de către Regele Friedrich Wilhelm III, în 1809, la inițiativa lui Wilhelm von Humboldt, într-un palat construit între anii 1748-1766 și a purtat numele regelui până în 1945. Funcționau facultățile de drept, teologie, filosofie și medicină. În 1810 în cadrul ei s-a adunat o colecție de istorie naturală care, mărindu-se, în 1889 a fost mutată în altă clădire și a devenit Muzeul de Istorie Naturală (Museum fur Naturkunde). În 1881 a fost fondată Universitatea Agricolă care, ulterior, a fost afiliată Universității Friedrich Wilhelm. În 1934 s-a înființat Facultatea de Medicină Veterinară (Grundstock der Veterinärmedizinischen Fakultät). Sub regimul nazist aproape o treime din personal a fost eliminat, unii deportați iar din Biblioteca Universității au fost arse, în Opernplatz (actual Bebelplatz), ostentativ, peste 20.000 de cărți, pentru a se elimina factorul antinazist. Universitatea a fost închisă și redeschisă în 1946, în Berlinul de Est, sub numele de Universitatea Humboldt.

Sub regimul comunist necomuniștii au fost persecutați. Pentru a se păstra tradiția ei, în 1948, în Berlinul de Vest a fost înființată Universitatea Liberă din Berlin. După reunificarea Germaniei multe cadre din est, considerate nepotrivite pentru că au lucrat în regim comunist, au fost înlocuite cu altele din vest. De asemenea multe facultăți ca filosofia, economia, istoria, au fost închise, considerându-se că au fost afectate de comunism. Actual, Universitatea este împărțită în nouă facultăți situate în trei campusuri, Campus de Nord, Campus Mitte și campus Adlershof, clădirea principală fiind situată pe Unter den Linden. Multe somități au învățat, lucrat, au făcut descoperiri epocale în universitate, de exemplu Albert Einstein.

Înaintând pe bulevard, pe partea stângă am văzut o clădire pe a cărei fațadă erau multe coloane, Neue Wache (New Guardhouse), „Memorialul Central al Republicii Federale Germania pentru Victimele Războiului și Dictaturii”. Sub domnia regelui FriedrichWilhelm III al Prusiei în 1818 s-a inaugurat o nouă clădire construită pentru garda regală. După eliberarea Prusiei, în 1931 a fost reproiectată ca un memorial pentru comemorarea celor căzuți în Primul Război Mondial. În perioada nazistă în clădire s-au oficiat sărbătorile naționale, Heldengedenktag, de către partidul nazist și Wehrmacht însă, spre șfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial, a fost grav avariată. Din 1957 comuniștii au reconstruit-o și din 1960 a funcționat ca „Memorial al Victimelor Fascismului și Militarismului”. La intrare era o gardă permanentă, formată din doi soldați și schimbul gărzii a fost o atracție turistică. Numele actual l-a primit după reunificarea Germaniei, în 1933.

În interiorul gol, central, sub oculus, a fost postată sculptura „Mama cu fiul ei”, care simbolizează suferința civililor în perioada războiului.

Ieșind din Neue Wache, peste drum am văzut două clădiri istorice alăturate. Palatul Prințeselor Coroanei (Kronprinzenpalais) a aparținut casei de Hohenzollern până la sfârșitul Primului Război Mondial când monarhia s-a dizolvat. Inițial a fost construită o reședință privată (1663-1669) apoi, între anii 1706-1732, a fost reședința guvernatorului Berlinului. A fost transformată în stil baroc, în 1780 în stil neoclasic, în 1811 s-a construit o legătură cu Palatul Regal pentru comunicarea regelui cu prințesele. După dizolvarea monarhiei din 1919 a găzduit Galeria Națională, cu colecții de artă modernă, care sub naziști a fost închisă, apoi, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, (1945) distrusă. După război, partea de clădire rămasă intactă a fost folosită ca școală de balet apoi, în 1961, dărâmată. Sub regimul comunist, între anii 1968-1969 a fost reconstruită asemănător cu cea original și folosită ca și casă de oaspeți oficiali ai Berlinului de Est. După reunificarea Germaniei a funcționat pentru evenimente culturale și expoziții.

Lână ea era Alte Kommandantur, o clădire ridicată inițial în stil baroc , în secolul VII, extinsă în 1795 și remodificată în stil neo-renascentist în 1873. După distrugerea ei în cel de Al Doilea Război Mondial a fost reconstruită pentru Ministerul Afacerilor Externe al Germaniei de Est. Din nou demolată (1995), a fost reconstruită și terminată în 2003.

Între Neue Wache și râul Spree se afla Muzeul de Istorie German (Deutsches Historische Museum) DHM. Clădirea principală, Zeughaus, a fost construită între anii 1695-1730, în stil baroc, pentru arsenalul de artilerie și în 1875 transformată în Muzeu Militar. După ce a fost grav avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, între anii 1949-1965 a fost restaurată și în 1952 s-a deschis Muzeul de Istorie Germană al RDG, în care se evoca istoria mai recentă a Germaniei, în special cea de sub regimul comunist.

După reunificarea Germaniei a fost reamenajat și, în 1994, s-a deschis Expoziția Permanentă, denumită ulterior „Istoria germană în imagini și mărturii”, cu peste 2.000 de exponate. Între anii 1994-1998 a fost închisă în scopul restaurării și extinderii sale.

Muzeul cuprinde pe lângă expoziția permanentă mai multe expoziții temporare și o bibliotecă cu peste 225.000 de volume despre istoria germană.

Am trecut râul Spree pe Schlossbrucke, am traversat parcul din fața Domului, Lustgarten Park, spre a vedea Altes Museum (Muzeul Vechi). Între anii 1823-1830 a fost construită clădirea, în stil neoclasic, în care s-a păstrat colecția de artă regală. A fost denumit Muzeul Regal (Konogliches Museum) până în 1845 când a primit denumirea de Altes Museum, datorită construirii unui alt muzeu, Neue Museum. Din 1904 a găzduit doar Colecția de antichități clasice. Pe lângă rolul de muzeu, în timpul socialismului național a fost și loc de propagandă, manifestările având loc atât în interior cât și în parcul din fața sa, Lustgarten. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat, ulterior, a fost primul muzeu reconstruit între 1951-1966. Din 1988 în muzeu s-au deschis în plus o colecție grecească, iar la etaj o colecție de artă și arheologie a etruscilor și Imperiului Roman.

Am ocolit clădirea și am trecut în Insula Muzeelor (Museum Insel) până în fața clădirii Alte Nationalgalerie , limitată de un „coridor” format din coloane.

A fost înființată în 1861și a expus colecția formată din 262 de picturi, donată de un bancher căruia i-a preluat numele-Wagener. Funcționa în cadrul Academiei de Arte (Akademie der Kunste). Între 1867-1876 a fost construită actuala clădire, cu scopul de a colecta artă prusacă, devenind un fel de depozit de artă modernă. Din 1896 s-a îmbogățit cu opere impresioniste și a devenit cel mai important muzeu al artei franceze moderne. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost închis, spre sfârșitul războiului clădirea grav avariată, în 1948 reconstruită, deschisă parțial în 1949 și reconstruită total până în 1966. După război , colecția a fost împărțită între Est și Vest și reunită după unificarea Germaniei. Colecția din Berlinul de Est a primit denumirea de Alte Nationalgalerie, iar cea din Berlinul de Vest, deschisă din 1968, de Neue Nationalgalerie. Între anii 1998-2001 muzeul a fost închis și renovat complet.

Clădirea muzeului a fost construită sub formă de templu în fața căruia se afla statuia din bronz a regelui Frederich Wilhelm IV. Exteriorul a fost păstrat cel original. În interior s-au făcut modificări astfel, în cele trei etaje se află sculpturi clasiciste, colecțiile de pictură neoclasică, romantică, impresionistă și modernist timpurie .

Lateral se afla Neues Museum (Muzeul Nou). Clădirea a fost construită între anii 1843-1855, cu trei aripi principale care înconjoară două curți acoperite cu sticlă, cea grecească și cea egipteană. În el au fost adunate colecții preistorice și timpurii, artefacte egiptene, colecții de gravuri, de ghips. Muzeul a fost închis în 1939 și distrus prin bombardamente în 1943. Reconstrucția a început abia în 1986 dar s-a oprit o dată cu reunificarea Germaniei. Între 2003-2009 a fost restaurat și deschis din nou.

Am ieșit pe podul care traversa brațul râului în partea stângă a insulei.

Mergând paralel cu râul Spree am văzut o parte din Muzeul Pergamon (Pergamonmuseum), muzeu în care se află colecția de antichități, Muzeul de artă islamică și Muzeul din orientul Mijlociu. A fost cel de al doilea muzeu construit pe insulă pentru a se putea expune multiplele obiecte și artefacte găsite prin săpături arheologice și aduse din vechiul Babilon, Milet, Egiptul antic, etc. Construcția a început în 1910 și a fost finalizată în 1930. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial multe exponate au fost ascunse sau îngropate pentru a nu fi distruse, iar clădirea a fost grav avariată. În 1945, dintre cele rămase, multe au fost luate ca pradă de război de către Armata Roșie (rusă) și nereturnate nici până în ziua de azi.

Primul muzeu construit pe insulă, în stil neo-baroc, Muzeul Bode (Boden Museum), a fost la propunerea lui Wilhelm von Bode (1840). A fost deschis în 1904 cu numele Kaiser Friedrich Museum. Se întinde pe o suprafață de 6.000 metri pătrați, la capătul de nord-vest al insulei, între două brațe ale râului Spree peste care au fost ridicate câte un pod.

Clădirea prezintă o bază, două etaje, un torrisalit cu coloane corintice, o cupolă de aproape 40 m înălțime și, spre interior, cinci curți, dintre care patru sunt deschise publicului.

În anii 1950 a fost renovat și denumit Muzeul Bode (Bode Museum) în cinstea inițiatorului construcției sale. La acel moment în el au funcționat Muzeul Egiptean, Muzeul de Preistorie și Istorie Timpurie și Munzkabinett. A fost restaurant în 1987 și 1998. Actual, în incintă funcționează 66 de săli de expoziție, o colecție de sculpturi italiene și pentru public sunt deschise o cafenea, un magazine de suveniruri și o galerie pentru copii.

Am traversat podul peste al doilea braț al râului Spree și ne-am îndreptat spre Neue Synagoge, Noua Sinagogă. A fost construită în stil maur, între anii 1859-1866, pentru comunitatea evreiască din Berlin, fiind cea mai mare sinagogă din Germania, cu 3.000 de locuri în sala principală. În 1938, în timpul progromului din noiembrie, i s-a dat foc dar a fost slavată de un polițist care, urmând riguros legile, a chemat pompierii. A fost restaurată de către congregația evreilor și a funcționat până în 1940 pentru rugăciuni, concerte, prelegeri, etc. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ruinată rămânând în picioare o parte din sala centrală și fațada, avariată. Sub comuniști, puținii evrei supraviețuitori nu au putut să o refacă, din contră, în 1950 au fost puși să demoleze zidurile ruinate. Între anii 1988-1993 „Centrul Evreiesc” a reconstruit sinagoga. Pe lângă scopul ei religios, cea mai mare parte a clădirii găzduiește birouri și un muzeu.

Ne-am întors spre râu traversând Parcul Monbijou. Acesta a fost construit în anii 1960 pe locul palatului cu același nume care a fost demolat în 1959. Între anii 2006-2007 a fost extins și modernizat. În parc au loc frecvent diferite concerte.

Am ajuns pe o alee din Parcul James Simon, care trecea paralel cu al doilea braț al râului Spree și am văzut o altă latură a Muzeului Pergamon.

Am traversat râul Spree pe podul Friedrichsbrucke. Primul pod a fost construit în 1703 și a preluat numele clădirii Promeranzenhaus de pe Spreeinsel. Între anii 1769-1792, în onoarea regelui Frederich al II-lea, podul a fost schimbat cu unul din cărămidă, boltit. Datorită creșterii traficului, inclusive al celui maritim, între anii 1872-1875, apoi 1891-1893 acesta a fost extins, ridicat pentru trecerea navelor, renovat și a purtat numele de Kaiser Friedrich Brucke. În timpul Bătăliei de la Berlin din cel de Al Doilea Război Mondial, a fost distrus de trupele naziste, pentru a împiedica înaintarea Armatei Roșii. În 1981 a început reconstrucția sa folosindu-se beton. Până în 2014 a fost aproape finalizat, conservându-se și elementele istorice precum obeliscurile.

De pe pod se vedea Domul din Berlin pe care urma să-l vizităm într-una din zile.

Citește și Berlin, Germania- ziua 2

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Publicat pe 8 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Cetatea Bologa am urmat un drum superb până în satul Răchițele, județul Cluj, în apropierea căruia doream să vedem Cascada „Vălul Miresei”. Aceasta este situată în masivul Vlădeasa din munții Apuseni. Am continuat pe un drum asfaltat cam 4 kilometri apoi am străbătut pe jos o porțiune din Valea Stanciului.

Râul se desfășura într-o porțiune înverzită, între versanții înalți, unii până la 40 m, pe care creșteau solitari copaci și pe care se putea practica escalada.

După un versant abrupt am văzut un lac mic peste care era un podeț. Trecând pe el ni s-a înfățișat cascada în toată splendoarea ei.

De pe un masiv stâncos, Stâncile Lespezi, înalt de 1000 de metri, se prăvălea cascada formată din trei trepte de stâncă, cu o diferență de nivel de 30 m. La baza treptei de sus, o scobitură adâncă de 10 m (marmită), dispersa apa astfel încât crea impresia unui voal de mireasă. Auzisem o legendă despre apariția cascadei în care se spunea că de pe stâncile abrupte, în drumul său către cununie, o mireasă și-a prins voalul rochiei, a alunecat și a căzut în acel hău. Nuntașii au început să plângă și din lacrimile lor s-a format cascada.

Din micul lac format la baza ei, apa Stanciului curgea la vale. Peste acel loc erau așezate două trunchiuri de copac pe care am trecut spre a o vedea de la distanță. Chiar și în acel loc mai îndepărtat am fost stropită de apa adusă de vânt. Iarna, cu debitul mai mic, îngheață, fiind un loc prielnic pasionaților de escaladă pe gheață.

Ne-am întors în Răchițele și am continuat traseul nostru pe un drum județean asfaltat, foarte bine întreținut, ce trecea Dealu Boții. Am oprit sus, pe platoul imens, de unde, într-o parte se vedeau în zare munții, în altă parte satul din care am plecat.

Mergând până spre marginea platoului, am văzut o parte din Lacul Beliș-Fântânele. Acesta se întinde pe o lungime de 27 km, între munții Gilău, munții Vlădeasa și Muntele Mare.

Lacul de acumulare a fost amenajat pe cursul râului Someșul Cald, între anii 1970-1974, în scop hidroenergetic, ridicându-se un baraj. Apa care trebuia să formeze lacul acoperea mai multe cătune aparținătoare satului Beliș astfel sătenii au fost obligați să se mute în locul actualului sat. Am rulat aproximativ paralel cu lacul și am trecut pe lângă Biserica ortodoxă Bălcești, o biserică nouă construită în 1936.

Ajungând în localitatea Beliș-Fântânele am coborât lângă barajul lacului.

Suprafața lui ocupă aproximativ 900 de hectare și, o parte din localitatea Beliș, Fântânele, s-a transformat în timp într-o stațiune climaterică. Întinsă mai ales pe malul lacului, vin mulți turiști, care beneficiază de multiplele oportunități ca pescuitul, schiul nautic, bărci, hidrobiciclete, pescuit, drumeții în zonă sau doar relaxare.

Brno, Cehia

Publicat pe 5 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Brno, al doilea oraș ca mărime din Republica Cehă, este centrul administrativ al Regiunii Moravia de Sud, sediul autorității judiciare a Cehiei și un important centru de învățământ cu 33 de facultăți și 13 instituții de învățământ superior. A primit statutul de oraș în 1243 și a fost capitala Moraviei până în 1948 când, sub comunism, statului i s-a anulat autonomia.

Spre finalul unei excursii în Europa de Est, trecând spre Budapesta, am oprit pentru scurt timp în Brno, neputând să-i acordăm importanța cuvenită. Astfel, în viteză, am vizitat câteva obiective din centrul istoric.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Biserica „Sf. Iacob” (Kostel sv. Jakuba), biserică a parohiei Brno-Sf. Jakub. Inițial a fost construită o biserică în stil romanic, între 1201-1222, pentru a servi coloniștilor germani, valoni și din Flandra. În secolele XIII și XIV a fost înlocuită cu o construcție în stil gotic. Nu a supraviețui decât un secol fiind înlocuită cu actuala biserică ridicată între anii 1456-1473. A fost avariată de un incendiu puternic în 1515 când acoperișul și turnurile au fost distruse. A fost recondiționată și, în 1592, i s-a ridicat un turn. Deteriorându-se în timp, reparațiile terminate în 1725, nenorocul a făcut că un fulger a distrus iar turnul (1729) și a trebuit reconstruit.

Interiorul baroc a fost realizat în sec. XVIII. În secolul XIX, fiind la modă concepția puristă, i s-au adus modificări. Altarul principal a fost înlocuit cu unul neo-gotic și au fost înlăturate numeroasele altare mici. În 1879 biserica a fost redeschisă.

În Al Doilea Război Mondial, deși bombele au căzut în apropiere, biserica nu a fost grav avariată, doar vitraliile au fost distruse și o parte din fațadă. Acestea au fost recondiționate în anii ’90 și, în 1995 biserica a fost declarată monument cultural național. În interior se află sarcofagul mareșalului Raduit de Souche, conducătorul apărării orașului împotriva suedezilor.

Pe locul vechiului cimitir, desființat în sec. XIX, în 2001 săpăturile arheologice au scos la iveală rămășițele a 50.000 de oameni, locul primind denumirea de Osuarul din Brno. Ultima reabilitare a fost făcută între anii 2015-2016, perioadă în care biserica a fost închisă.

Ne-am îndreptat spre Piața Libertății (Namesti Svobody) situată în centrul orașului vechi. A fost înființată în secolul XIII la intersecția a trei rute comerciale, luând formă triunghiulară, când purta denumirea de Forum Inferius (piața inferioară). În jurul ei au fost construite case de către burghezi și nobili. În secolul XVII ciuma a lovit puternic orașul și după supraviețuire, în 1679, în piață a fost ridicată Coloana ciumei (Morovy sloup), pe locul bisericii „Sf. Nicolae”, dărâmată. Ea simboliza lupta împotriva acelei boli cumplite. În secolele XIX și XX multe case au fost demolate, reconstruite în stil renascentist și piața lărgită. În 2006 piața a fost complet pavată și în 2010 a fost plasat un ceas astronomic, cu forma unui cartuș, realizat din granit african. În piață au loc festivaluri, se sărbătorește Crăciunul, Revelionul etc.

Într-o parte a pieței am văzut, Casa celor patru Giganți (Dům u čtyř mamlasů s vyhlášenou), renumită pentru statuile sale. A fost construită între anii 1901-1902 pentru fundația Gerstbauer.

Pe cealaltă parte se remarca Casa Lorzilor din Lipa (Dum panu z Lipe). În 1531 a fost construită o casă gotică care, din 1564, a aparținut guvernatorului Moraviei, Cenka z Lipe. Spre sfârșitul secolului a intrat în posesia unui burghez care i-a adăugat portalul și cele două laturi prevăzute cu balcoane cilindrice. A trecut din proprietar în proprietar și în 1646 a fost primită de mareșalul Louis Raduit Souches ca recunoștință pentru apărarea orașului în timpul asediului suedez. Familia acestuia a păstrat-o până în 1818. După alt șir de proprietari în 1913 palatul a fost cumpărat de „Uniunea Centrală a Comunităților Economice Cehe în margraful Moravian din Brno”, sub posesia căreia s-a deteriorat în timp. Casa a început să fie denumită „Casa Domnilor din Lipa”, clădirea neavând legătură cu acea familie. În 1945, în luptele de eliberare a orașului, casa a fost grav avariată. A fost folosită ca depozit până în 2000 când a fost renovată complet. Din 2005 a intrat în posesia unei persoane private care a deschis la parter un centru cultural și de informare.

În apropiere, se afla Primăria Veche (Stara Radnice), construită în secolul XIV, în stil baroc. În timp, prin reconstrucții, i s-au adăugat elemente în stil renascentist. În ea a funcționat, până în 1935, Consiliul local și pe o scurtă perioadă de timp o închisoare.

Fațada era ornată cu decoruri ondulate despre care se spune că aveau acea formă deoarece au fost create de sculptor într-un acces de furie. Pe turnul, înalt de 63 m, se aflau un crocodil verde, de fapt dragonul care este simbolul orașului și o roată. Legenda spune că acel dragon a fost învins de localnici. Am avut norocul să audiem un concert executat de o mică formație de cameră situată chiar sus în turn.

De pe strada pe care se afla Primăria am ieșit în Piața de Varză (Zelny Market), o piață largă, patrulateră, înființată din secolul XIII. Cuprindea piața de legume, piața păsărilor, piața ceramicii și a purtat numele de Piața Superioară până în secolul XV. În Evul Mediu era și locul unde erau pedepsiți cetățenii necinstiți. Sub piață, în subteran, s-au construit pivnițe pentru depozitarea alimentelor, butoaielor, etc.

În această piață, în 1841, Franz Abbot a folosit pentru prima dată în Cehia aparatul fotografic-camera daguerotipică- inventată în Franța în anul 1839. La sfârșitul anilor ’40 s-a construit o piață acoperită care a micșorat și stricat imaginea celei istorice. Din 2011 spațiul subteran a fost deschis publicului cu denumirea de Labirintul de sub Piața de Varză. Contra cost se poate vizita o porțiune din sistemul de tunele existente.

La mijlocul pieței, între anii 1693-1695, pe locul unei fântâni renascentiste din 1597, a fost construită o altă fântână, simbolizând o peșteră, Fântâna Parnas. A fost decorată cu trei statui reprezentând cele trei mari imperii-Babilonian, Persia și Grecia.

Lateral de ea se afla Muzeul Moraviei (Moravské zemské Muzeum), situat pe locul al doilea ca mărime și vechime în Cehia. Între anii 1614-1618 a fost construit un palat în stil baroc, pentru Cardinalul Franz von Dietrichstein și, denumită după numele acestuia Palatul Dietrichstein. A servit autorităților clerice ca Apelatory, în secolul XIX ca Tribunal Regional Superior și ulterior Curtea Supremă a țării, perioadă în care i s-a adăugat al treilea etaj. În Brno a funcționat un muzeu înființat în 1817 de Împăratul Francis I, muzeul Františkovo (Muzeul Francisc). Dorindu-se mărirea spațiului muzeal, Palatul Dietrichstein a fost preluat în anul 1911 și transformat în sală de expoziții ale Muzeului Moraviei. Din 1991, după recondiționări, a devenit cea mai mare clădire din cadrul muzeului. Colecțiile sale conțin peste 6 milioane de obiecte împărțite în expoziții de paleontologie, preistorie, mineralogie, științe naturale și sociale, etc.

În 1729, în partea de sus a pieței, în fața Abației Mânăstirii Zdar, Zelny trh am văzut Coloana Sfintei Treimi din Olomouc (Sloup Nejsvětější Trojice v Olomouci) situată pe un soclu și înconjurată de statuile: Fecioara Maria, Sfântul Ioan de Nepomuk, Sfântul Constantin și îngeri. Din anul 2000 a fost înscrisă pe lista patrimoniului Mondial UNESCO.

În partea de jos a pieței se afla Hotelul Grandezza, monument cultural al republicii Cehe. Clădirea a fost construită între anii 1914-1915, pe locul a patru case demolate, pentru uniunea Cyrilometodejska, prima instituție bancară cehă. După cel de Al Doilea Război Mondial în clădire au funcționat mai multe companii, dintre care Banca de Economii de Stat (Prefa Brno). Începând cu 1969, după ce a fost renovată, a fost ocupată de Facultatea de Drept și Facultatea de Economie și Administrație ale Universității Masaryk. Din 1998 a fost cumpărată de compania Liberec Grandezza Hoteluri care, în 2012, a deschis hotelul.

Am ieșit din piață pe lângă o clădire cu un nume ciudat-Teatrul de Gâscă pe Frânghie (Divadlo Husa na Provazku–Goose on a String Theatre).

Am urcat pe dealul Petrov pentru a vedea Catedrala „Sfinții Petru și Pavel”, monument cultural național, denumită de către localnici simplu: Petrov. Situată pe vârful dealului, domina orașul și turnurile sale, înalte de 84 m, erau vizibile din orice parte.

În secolul XI pe acest loc se afla o capelă romanică. Până în sec. XIII s-a ridicat o biserică care a fost reconstruită în sec. XIV în stil baroc timpuriu. În timpul Războiului de Treizeci de Ani a ars complet. A fost reconstruită în sec. VIII în stil baroc. Turnurile au fost adăugate între anii 1901-1909.

A fost schimbat altarul principal, în stil baroc, cu unul nou, în stil neo-gotic, care, în partea superioară prezintă răstignirea lui Cristos și în cea inferioară cei doisprezece apostoli.

În mod ciudat, clopotele ei bat la ora 11 în loc de 12. Se spune că după un lung asediu al suedezilor, în 1645 generalul acestora a fixat o anumită oră la care va cuceri orașul. Pentru a-l deruta localnicii din Brno au schimbat bătaia clopotelor cu o oră mai devreme. Coincidență sau nu, suedezii, deși începuseră să intre în oraș, s-au retras. Astfel, de atunci, ora a rămas neschimbată.

Ultimele renovări au fost făcute în secolele XIX și XX.

Am coborât în Piața Capucinilor unde era Mânăstirea Capucinilor cu Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci” și Cripta Capucinilor (Kapucínský Klášter a Kripta), protejate ca monument cultural al țării. Construcția mânăstirii a început în anul 1604 cu ridicarea Bisericii Capucinilor. În asediul suedez din 1645 mânăstirea a fost demolată. Reconstrucția a durat până în 1656 când s-a sfințit Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci”, situată în piața cărbunelui, azi Piața Capucinilor. În secolele XVII și XVIII a devenit un loc important, care răspundea de mânăstirile din Moravia și Silezia și de asemena un loc cultural în care maicile studiau filozofia și teologia. În 1753 i s-a adăugat Capela Sf. Fidel, apoi, printr-o donație, în 1764 a fost construită o bibliotecă în care se găseau 8.000 de volume. Partea din față a bisericii a fost decorată cu sculpturi baroce. Sub regimul comunist, în 1950 ordinul a fost scos în afara legii, biserica a devenit o ramură a catedralei și volumele bibliotecii au fost transferate în Biblioteca Universității. După 1989 ordinul a devenit legal dar, în Brno, are un număr mic de adepți.

În subsolul bisericii se află Cripta Capucinilor, locul unde între anii 1656-1784 au fost îngropați în jur de 150 de membrii ai ordinului și alte persoane, când înmormântările erau interzise în oraș pentru a nu se răspândi epidemiile. Datorită sistemului de aerisire prin găuri de ventilație a avut loc o mumificare naturală. Mormântul a fost descoperit prin săpături arheologice.

Contra cronometru ne-am îndreptat spre Biserica romano-catolică „Sfânta Maria Magdalena”.

În secolul XV pe acel loc a funcționat o sinagogă. După expulzarea evreilor aceasta a fost transformată într-o biserică pe locul căreia, în 1650, franciscanii au ridicat o alta în stil baroc, în cadrul unei mânăstiri. Între anii 1912-1950 a aparținut Congregației Sacramentului Fericit și din 1991 a fost administrată de Congregatio Fratrum Sanctissimi Sacramenti.

Spre locul de întâlnire cu autocarul am trecut pe lângă Centrul de afaceri LETMO în care funcționau mai multe firme și un Mall.

Vis a vis de locul de parcare se afla Gara principală din Brno (Brno Hlavni Nadrazi). A fost construită în 1838, fiind una dintre primele stații de cale ferată din lume și pusă în funcțiune ca terminal în 1839. În urma creșterii traficului în 1849 a devenit stație de cale ferată administrată de două companii. Cele două aripi ale construcției au fost legate printr-o sală comună (holul de intrare) la începutul secolului XX. Ultima modernizare a gării a fost făcută în anul 1988.

Timpul a fost prea scurt dar, totuși, am văzut puțin din acest oraș nu foarte popular turistic.

Citește și Peștera Punkva, Cehia

Peștera Punkva, Cehia

Publicat pe 18 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Peștera Punkva se află pe teritoriul Cehiei în apropiere de orașul Brno. În Carstul Moraviei s-au descoperit peste 1.000 de peșteri între care și peștera Punkva în 1909 și explorată ulterior în 1933.

Am parcat aproape de locul amenajat lângă intrarea în peșteră. Cei aflați în drumeție prin munți puteau ajunge acolo și cu titicarul.

Casa de bilete, un mic loc cu suveniruri, o cafenea, se aflau într-o clădire situată parcă făcând parte din munte. În fața ei erau amplasate băncuțe pentru cei care-și așteptau rândul, intrarea făcându-se în grupuri de 40 de persoane.

Vizitarea peșterii dura o oră. La început am străbătut un gen de potecă. Fotografiatul era liber în peșteră dar iluminarea nu prea permitea aceasta. Am trecut printre stalactite și stalagmite de dimensiuni și forme diferite. Unele arătau ca niște franjuri, altele se postau sub formă de coloane.

Pereții erau plini de formațiuni care ne duceau cu gândul la evantaie, bureți, lilieci, pânze de păianjen, etc. De fapt cele mai frumoase au primit și denumiri după aspectul lor.

Astfel, o stalactită foarte ascuțită, „Acul”, se afla deasupra unei stalagmite ce urca spre ea, între ele fiind un mic spațiu care, însă, nu se vor uni, ele încetându-și activitatea de creștere. Erau denumite „Romeo și Julieta”.

Am trecut printre aglomerările de calcar, alte și alte stalactite și stalagmite, care ne furau privirea.

Unele dintre ele erau luminate creându-se un efect de basm.

Am ajuns la locul unde uscatul se termina. Ne așteptau 3 bărci cu care am străbătut 450 m din partea subterană a râului Punkva. Galeriile fiind foarte înguste trebuia să avem grijă să nu ne lovim de pereții laterali și tavan. Era foarte întuneric, doar în câte un loc străbătea lumina prin crăpături ale muntelui.

Ne-am oprit și am debarcat, împreună cu barcagiul, în întuneric. Ne-a explicat că zona era luminată, doar pentru scurt timp, de către dânșii, pentru a nu se deteriora formațiunile existente acolo.

Am continuat drumul cu barca, în liniștea în care se auzea doar sunetul lopeților, până la un loc amenajat sub forma unei mici terase cu gard. În fața noastră se vedea, luminat natural, peretele muntelui pe care creșteau muchi și la baza lui un mic lăculeț.

În sus se conturau formele copacilor pe fundalul cerului.

Era Prăpastia Macocha sau Cheile Macocha, o dolină de aproximativ 138 m, care s-a prăbușit și a format acea gaură de suprafață,. S-a estimat că era cea mai adâncă din Europa Centrală.

Circula și o legendă care spunea că „macocha”, adică „mama vitregă”, a încercat să-și omoare fiul vitreg aruncându-l în prăpastie. Sătenii l-au ajutat și, pentru a o pedepsi, au aruncat-o pe ea.

O ultimă privire, barca cu barcagiul, un scurt tunel și vizita s-a încheiat.

Nu am putut pleca fără să am o amintire cu barcagiul, acel bătrân cu surâsul pe buze, căruia se vedea clar că-i plăcea munca sa.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Catedrala Sfântul Vitus, Praga, Cehia

Peștera Ghețarul de la Scărișoara, județul Alba

Berlin, Germania- ziua 3

Charlottenburg Berlin, Germania

Berlin, Germania- ziua 2

Domul din Berlin, Germania

Berlin, Germania- ziua 1

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Brno, Cehia

Peștera Punkva, Cehia