București- din Centrul Istoric pe bulevardul Regina Elisabeta

Publicat pe 23 decembrie 2024 de monica frimu

Dorind să văd o parte din Centrul Istoric al orașului București, de pe calea Victoriei am cotit prin stânga Muzeului Național de Istorie, pe strada Stavropoleus, numită după mânăstirea construită acolo în perioada fanariotă (sec. XVIII), spre care m-am îndreptat și eu, în drum trecând pe lângă Restaurantul „Caru’ cu Bere”, unul dintre multele monumente istorice din zonă. Având foarte mulți vizitatori, a devenit un simbol al Bucureștiului. În secolul XIX pe Calea Victoriei a existat berăria „La Carul cu bere”, proprietate a ardeleanului Ion Căbășanu, la care au lucrat ca uceniciei cei 3 nepoți ai săi, frații Mircea. În 1889 acesta a închiriat Hanul Zlătaru și l-a predat nepotului său Nicolae Mircea. Fiind bun afacerist, acesta a închiriat treptat mai multe prăvălii din zonă. Obținând Brevetul de Berar, în 1894 a cumpărat Hanul Zlătari și în 1898 a început construirea actualei clădiri „Caru’ cu Bere”, cu subsol, în pivnițe fiind depozitate butoaiele cu bere, parter, în care funcționa un restaurant, 2 etaje, cu locuințele familiei și angajaților și un pod mansardat.

Clădirea prezintă o fațadă asimetrică, decorată cu elemente gotice, superior, central, având o nișă, în care e postată statuia unei hangițe, în spatele ei acoperișul terminându-se cu un turn. În 1924 clădirea a fost extinsă cu un nou corp, situat pe strada Lipscani, cu parterul prezentând un luminator și vitralii, iar subsolul clădirii a fost transformat în cramă de vin. În 1948 a fost preluat de Societatea Comercială a Municipiului Bucureşti.În timp clădirea s-a degradat treptat, reparațiile au acoperit picturilecu var și eliminat multe decoruri, interiorul fiind restaurat în perioada 1983-1986. Din 1999 a reintrat în posesia descendenților lui Nicolae Mircea, ulterior a fost restaurat după modelul vechi și redeschis în 2006.

Depășind-o, am ajuns la Mânăstirea Stavropoleus, un mic complex între clădirile imense. După ce am vizitat-o, am continuat plimbarea, trecând pe lângă Banca Creditului Român, azi clădire guvernamentală, situată lângă ea. Banca a fost fondată în 1904, având sediul pe strada Doamnei. În perioada 1911-1913 s-a construit un nou sediu, actuala clădire în stil neoclasic, cu elemente seccesion, pe a cărei fațadă au fost postate sculpturi alegorice. În timp banca s-a dezvoltat, a depășit și marea criză economică din anii 1929-1933, în anii 1940 ajungând să fie una dintre cele mai puternice bănci româneșt, cu sucursale în țară și în actuala republica Moldovei, funcționând și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. După ce a fost naționalizată (1948), în clădire au funcționat diferite instituții de stat, între care și Institutul Național de Statistică.

Vis a vis de ea în secolul XVI a existat Biserica „Nașterea Domnului”, ctitorie a boierului grec Ghiorma, mare postelnic în Sfatul Domnesc, un secol mai târziu ocupată de călugări greci,numită Biserica Grecilor, la începutul secolului XVIII refăcută pe cheltuiala negustorilor greci din oraș, apoi înconjurată de un han, care-i asigura veniturile. Avariate de cutremure, incendii, s-au ruinat, au fost demolate (hanul în1861-1863, biserica în 1871) și terenul cumpărat de Societatea de Asigurări Dacia-România, pe care și-a ridicat sediul (1882-1889), un palat cu fațadele pe străzile Stavropoleos, Smârdan (fostă str. Germană) și cea principală pe Lipscani, prezentând central o arcadă, mărginită de perechi de coloane, cu un balcon, în care sunt postate statui alegorice, azi numit Palatul Pinacotecii, înscris pe lista monumentelor istorice.

În 1914 societatea a închiriat palatul, apoi l-a vândut Băncii Generale Române, din 1919 numită Banca Generală a Ţării Româneşti, care în 1931 a falimentat. O parte din palat a fost ocupat de birourile Casei de Pensiuni, Împrumuturi și Ajutoare a Funcționarilor B.N.R., restul spațiilor fiind închiriate, în final imobilul fiind vândut Uniunii Fundațiilor Culturale Regale (1938). După naționalizare (1948), mare parte din palat a fost ocupată de Centrala Editurilor Regale, restul de firme comerciale și bănci. În anii 1950-1955 în el a funcționat Conservatorul de Muzică și Artă dramatică „Ciprian Porumbescu”, apoi un restaurant, o cantină și o unitate a Cooperativei „Arta aplicată” (1960 -1977). Fiind avariat de. cutremurul din 1977, în anii 1979-1983 a fost restaurat și amenajat pentru Restaurantul cu autoservire Lipscani (subsol, parter), magazine, ateliere de creație Casa de modă femei și Casa de modă bărbați (etaj I); ateliere de producție (etaj II), după 1990 o parte fiind ocupată de B.C.R. și C.E.C. Bank. În anul 2013, dorind amenajarea Pinacotecii Municipiului București, palatul a fost cumpărat de Primăria București și l-a trecut în administrarea Muzeului Municipiului București. Patrimoniul pinacotecii e format din 2.546 de lucrări de pictură românească și europeană, 402 lucrări de sculptură, 87 de lucrări de artă decorativă, 2.445 de lucrări de grafică, din care o parte pot fi văzute, vizitând muzeul.

Cum intrasem pe strada Lipscani, urma să văd câteva clădiri, unele pe lista monumentelor istorice, situate pe ea. Banca Chrissoveloni, numită după fondatorul grec, azi sediul Sucursalei Regionale București a B.N.R., a fost una din cele mai importante bănci româneşti din Regatul Român. Inițial Nicolae Chrissoveloni a înființat în Galați o sucursală a unei bănci din Constantinopol. După Războiul de Independență (1881), s-a mutat în București și în 1920 a înființat o societate anonimă română pe acţiuni, Banca Chrissoveloni S.A.R., între aii 1923-1928 construindu-i sediul, actualul palat, în stil renascentist, dotat cu generator de electricitate, centrală termică și ventilație artificială, telegraf propriu, rețea de telefonie internă, puț de mare adâncime pentru alimentarea cu apă, lifturi, etc., pentru angajați, la etajele superioare fiind amenajate bucătăria cu sală de mese, sală de sport, sală de scrimă, cu vestiare, pe care din păcate nu l-a văzut terminat, decedând înainte de finalizare. În timpul marii crize economice (1929-1933), pentru a evita falimentul, familia a vândut palatul Băncii Naționale, care i-a păstrat numele vechi până în 1950. Palatul a fost restaurat în perioada 1993-1998.

Primul palat al Băncii Naționale a României a fost construit pe terenul care în secolul XVII se afla Hanul Şerban Vodă, preluat de stat o dată cu secularizarea averilor mânăstirești (1863) și în 1883 demolat, pentru construirea sediului B.N.R., lucrări începute un an mai târziu, întârziate de războiul ruso-bulgar (1885), când piatra de Rusciuk folosită nu a mai putut fi transportată și până în 1890 clădirea în stil eclectic, cu elemente renascentiste și din clasicismul francez, de formă dreptunghiulară, în colțuri cu pavilioane acoperite de cupole, cu fațada principală pe strada Lipscani, deasupra căreia central se înalță o cupolă impunătoare, restul fiind delimitat de străzile Mogoșoaia, Smârdan și Doamnei, fiind terminată. În timpul Primul Război Mondial a fost ocupat de armata germană (1916-1918), ulterior extins și reamenajat, în 1923 cumpărând 2 clădiri învecinate, imobilul Zaharia și Teatrului Modern, ultimul legându-l de palat printr-o pasarelă, creată la primul etaj (1926) la nivelul etajului I, în perioada 1929-1930 înălțând cu un etaj cele 3 aripi secundare și unificându-le prin crearea cornișei uniforme. Fațada principală prezintă ușa centrală, prevăzută cu un fronton semicircular, deasupra lui, la primul etaj, un balcon, în care se deschid 3 uși, mărginit de 4 coloane cu capiteluri corintice, care susțin cornișa, pe care e creată o lucarnă, în care se află un ceas și pe lateralele ei câte o statuie.

Fațada se termină lateral cu 2 pavilioane asemănătoare părții centrale, cu balcon și coloane, pe fiecare fiind postate câte 2 statui, prezentând Justiţia (Thermis) şi Agricultura (Ceres), Comerţul (Mercur) şi Industria (Vulcan). În palat funcționează și un Muzeu, inaugurat în 1997, care etalează seriile numismatice emise de Banca Națională a României, însemne bancare, portrete ale guvernatorilor băncii, colecții adunate încă din 1933 și afișate în primul muzeu amenajau în palat (1943), din 1952 păstrate de Academia Română, spațiul fiind ocupat atunci de Ministerul Finanțelor

Strada Lipscani, în secolul XVIII numită Ulița Lipscanilor, după negustorii care vindeau mărfuri aduse de la Leipzig, când lega centrul comercial al Bucureștiului de Podul Mogoșoaiei, azi între calea Victoriei și calea Moșilor străbate Centrul Istoric.

În timp pe stradă s-au construit mai multe hanuri, unul fiind cel ridicat în secolul XVII de Domnitorul Șerban Cantacuzino, în 1880 dărâmat pentru construirea Băncii Naționale și altul fiind Hanul cu Tei, construit în 1833, care a supraviețuit până azi. Strada e mărginită de clădiri în stil eclectic, cu elemente renascentiste, baroce, neoclasice, rococo, construite la sfârșitul secolului XIX, începutul secolului XX, care în 1948 au fost naționalizate și în anii 1980 au devenit locuițe folosite de țigani. Treptat casele s-au degradat și la începutul anilor 2010 a început restaurarea zonei, în timpul lucrărilor fiind descoperite ruinele mai multor foste hanuri medievale.

Înaintând pe ea, la etajul unei clădiri situată pe colț, care a aparținut familiei Dalles, am văzut o placă inscripționată Muzeul „Micul Paris”, aducându-mi aminte de secolele XIX-XX când Bucureștiul era numit așa, probabil datorită influențelor arhitecturii franceze. De fapt era numele muzeului particular înființat în anii 2017-2018 de Eugen Ciocan, despre care am citit, ulterior vizitei mele, că este absolvent al secției de regie film, fost om de televiziune și fotograf, inițial ca și cabinet foto, care funcționează și azi, apoi ca muzeu, în care încăperile sunt amenajate pentru a reda viața burgheză de la începutul secolului XX, cu mobilier, obiecte, îmbrăcăminte, ornamente, fotografii, o colecție adunată de el în decursul a 20 de ani, cuprinzând peste 1.000 de obiecte.

Nu departe, pe aceeași parte a străzii, se află Teatrul Avangardia-Sala Rapsodia, clădire în care în 1916 a funcționat Cinema Zaharia, numit după proprietarul ei, în anii 1930 cinematografele reunite Capitol și Roxy, la începutul anilor 1940 fiind amenajat și Teatrul Tudor Mușatescu, sub comuniști transformat în Ansamblul Rapsodia şi în Ansamblul Artistic al Consiliului Central al Sindicatelor (CCS). Azi, pe lângă teatrul independent, în clădire funcționează un restaurant și mai multe companii.

Am ajuns la obiectivul, pentru mine principal, mult cunoscuta Librărie Cărturești, clădire deținută din 1903 de familia de bancheri Chrissoveloni.

Sub comuniști a fost confiscată și transformată în Magazinul Familia. După 1990, recuperată de urmașul familiei, actualul proprietar Jean Chrissoveloni, acesta a restaurat-o și amenajat-o ca librărie.

Numeroasele cărți sunt etalate în rafturi, situate pe 6 niveluri, parter și 5 etaje, al doilea etaj fiind prevăzut cu suprafețe mai mari, susținute de șiruri de coloane, de la el pornind alte coloane, care susțin tavanul, deasupra căruia se înalță celelalte etaje.

M-am întors și, pe lângă Muzeul Micul Paris, am părăsit strada Lipscani, îndreptându-mă spre Biserica „Sf. Nicolae” Șelari, atestată documentar din 1677 într-un act de vânzare al unui teren de lângă ea. Fiind preluată și îngrijită de breasla pielarilor, aceștia au numit-o Biserica „Sf. Nicolae”, după patronul lor spiritual. În 1700 nepotul Domnitorului Șerban Cantacuzino, ajutat de 2 negustori, a înlocuit-o cu o biserică din piatră. Degradată în timp, în secolul XVIII a fost reparată de Domnitorul Constantin Mavrocordat. Cutremurul din 1802 a distrus-o și în 1804 a fost refăcută. În 1820 la biserică s-a înființat prima tipografie de muzică bisericească din orientul ortodox.

În 1827 biserica a fost vândută Mitropoliei. Fiind degradată de cutremure, a fost demolată și în 1868, cu banii adunați de enoriași și donația făcută de Principele Carol I, construită actuala biserică, al cărei interior a fost pictat de Gh. Tattarescu, prezentând personaje, scene biblice și pe peretele de vest al pronaosului pe Principele Carol I, împreună cu Principesa Elisabeta. În perioada 1994-1998 biserica a fost reparată și din 1999 pictura a fost restaurată. Azi biserica e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Am intrat pe strada Doamnei, pe vremuri numită după proprietarul zonei „Ulița Bărcănescului”, unde în perioada 1906-1912, la sugestia lui George G. Assan, președintele camerei de comerț, pe un teren donat de ministrul industriei, Ioan Lahovary, Regele Carol I a construit Palatul Bursei, o clădire în stil neoclasic francez, cu subsol, parter, 2 etaje decorate cu pilaștri, cu capiteluri ionice, la etajul superior având balcoane cu balustrade metalice, cornișe întrerupte, mansardă cu lucarne și pod, situată pe 2 străzi.

Pe colț, deasupra intrării principale, s-a creat un balcon curb, mărginit de perechi de coloane, care susțin un mare arc, cu frontonul semicircular, pe care superior s-a postat un basorelief prezentând capul unui leu, încadrat de 2 personaje alegorice: în stânga o femeie îmbrăcată în voaluri, sprijinindu-și mâna stângă pe coada unui ciocan, reprezentând Industria, în partea dreaptă zeul Mercur ținând în mâna stângă un sceptru încolăcit de 2 șerpi (caduceu) și în cea dreaptă o ancoră, reprezentând Comerțul. Din 1955 clădirea a fost ocupată de Biblioteca Centrală de Stat, Biblioteca Națională a României și din 2008 clădirea a fost retrocedată Camerei de Comerț și Industrie a Municipiului București.

Venise timpul să părăsesc Centrul Istoric. Îndreptându-mă spre un pasaj, am trecut pe lângă Palatul Nou B.N.R.. ridicat în 1938, pentru extinderea spațiilor băncii, între străzile Doamnei, Lipscani, Smârdan și Eugeniu Carad, pe locul unor clădiri expropriate prin Decret Regal. Afectat de cutremurul din 1940, a fost refăcut, din cauza războiului lucrările durând cca. 10 ani. Clădirea prezintă 5 etaje, fațadele placate cu piatră de Vraţa, la intrarea principală din strada Doamnei trepte ample, placate cu granit de Măcin.

Am ajuns la Pasajul Macca-Villacrosse, prin care urma să ies în calea Victoriei. La începutul secolului XVIII între strada Lipscani și calea Victoriei a existat Hanul Câmpineanu, deținut de frații francezi Petrache, apoi moștenit de una dintre fiice și numit după soțul ei, arhitectul Xavier Villacrosse, Hanul Villacrosse. Dorind să construiască Palatul Filarmonicii, Societatea Filarmonică a cumpărat partea centrală a terenului. Nereușind, a vândut-o unui antreprenor ungur, care a construit Hotelul „Stadt Pest”, o clădire cu etaj, ce a încurcat planurile arhitectului Felix Xenopol, pentru realizarea unui pasaj acoperit.

Acesta a regândit pasajul, pe care l-a realizat în formă de potcoavă, ocolind hotelul, fiind accesat din străzile Lipscani, Eugen Carada și Calea Victoriei, ramura dinspre Lipscani fiind numită pasajul Villacrosse și cea dinspre Eugen Carada numită Macca, după constructorul Macca Mihalache, cumnatul său (1861-1891). La intrarea dinspre strada Eugen Carada a creat un portal monumental, cu ușa din fier forjat, cornișa fiind susținută de 4 cariatide.

La intersecția celor două ramuri a creat o rotondă, acoperită cu vitraliu.

Pasajele au fost acoperite cu sticlă galbenă.

Azi în pasaj funcționează numeroase restaurante și cafenele cu terase, loc devenit foarte popular.

Urmând Calea Victoriei, m-am îndreptat spre Bulevardul Regina Elisabeta. Aproapre de intersecția lor, am văzut Biserica Doamnei, numită după Doamna Maria, soția Domnitorului Șerban Cantacuzino, care în perioada 1677-1683 a ridicat o biserică,folosită ca paraclis, pe care a închinat-o Mânăstirii Cotroceni. În decursul timpului a fost avariată de numeroasele cutremure, în 1868 a fost refăcută, în 1906 renovată și din 1915, prin Decret Regal, declarată monument istoric național. Clădirea, în stil brâncovenesc,desupra căreia se înalță turla octogonală, prezintă un pridvor mărginit de arcade, susținute de coloane. Pronaosul e despărțit de naos prin 3 arcade, susținute de coloane masive, decorate cu sculpturi. Pictura interioară, realizată în secolul XVII, a fost restaurată în 1970 și 2003-2005, perioadă în care s-a restaurat și clădirea.

Ajungând în intersecție, în față mi s-a arătat Piața Drapelului, loc pe care începând din 1652 a existat Mânăstirea Sărindar, în timp grav avariată de cutremure și în 1893 demolată. Pe locul ei s-a construit o fântână, s-a postat Statuia Libertății și din 1911 s-a construit Palatul Cercului Miltar, în 1916 ocupat de trupele Puterilor Centrale, care l-au devastat. Imediat după retragerea lor, palatul a fost reparat și în 1923 inaugurat oficial, în prezența Regelui Ferdinand I, a Reginei Maria, a Generalului Gh. Mărdărescu și alți demnitari. Sub comuniști a fost numit Casa Centrală a Armatei, în cadrul căreia a funcționat Teatrul Armatei, Ansamblul Artistic „Doina”, Clubul Sportiv „Steaua”, Asociația Sportivă „Armata București”, o Secție de Numismatică, cadrele militare și familiile lor se relaxau, participând la cercuri de muzică, dans, de pictură, etc. Palatul a fost afectat de cutremurul din 1977, între 1979-1989 a fost restaurat și a primit actualul nume. Azi palatul găzduiește instituția centrală de cultură a Armatei române, Biblioteca Națională, înființată ca Biblioteca Ministerului de Război sub Al. Ioan Cuza, expoziții de artă românească permanente, în el se desfășoară conferințe, congrese, spectacole, concerte, etc.

În perioada 1911-1913 în București funcționau cca. 40 de săli de cinema și spectacol, toate în proprietate privată, unele deținute de actori, câteva pe actualul Bulevard Regina Elisabeta, unul din ele fiind Cinema Trianon, deschis într-o clădire din 1884, lipită de cea a Cercului Militar Național, cu parter și 2 etaje, primul etaj fiind decorat cu coloane, care susțin cornișa și arcadele ferestrelor prezentând grupuri de îngeri sculptați, al doilea etaj cu 5 statui, prezentând zeități: Artemis, însoțitî de ogarul său, Apollo, Afrodita, Heracle şi Orfeu purtând o cunună de lauri, în mâini ținând lira, azi înscrisă pe lista monumentelor istorice. În 1929 în el a rulat primul film sonor din România. Sub comuniști a fost naționalizat și numit Cinematograful București, care a funcționat până în 2004, ulterior clădirea fiind folosită ca depozit.

Pe cealaltă parte a bulevardului, o altă clădire monument istoric, azi găzduiește Teatrul Elisabeta și un restaurant.A fost construită în 1912, în stil eclectic cu elemente clasiciste, moderniste și art deco, pe terenul baronului austriac Jules de Waldberg. În ea au funcționat diverse instituții și Clubul Austro-Ungar. După Primul Război Mondial a fost amenajat Teatrul de reviztă „Palais de Glace” și la primul etaj Restaurantul Duval (1920), ulterior a funcționat și Cafeneaua-berărie Astoria. În perioada 1929-1948 a găzduit Micul Senat al României, la parter cu sală de ședințe, deasupra o bibliotecă și anexe.

Apoi clădirea a fost preluată de Ministerul Artelor, care a amenajat parterul pentru Cinematograful Orfeu și la primul etaj o sală de teatru. Sub comuniști parterul a devenit Oficiu Poștal, fostul teatru de la etaj sală de festivități a sindicatelor. Din 2013 clădirea a intrat în proprietate privată. Din cele 4 săli de la parter, 2 au fost ocupate de un restaurant și un bistro, celelate 2 fiind folosite pentru desfășurarea de evenimente. La al doilea etaj funcționează Teatrul Elisabeta, teatrul privat de comedie, cu o capacitate de 334 locuri, cele 2 săli ale foaierului fiind folosite și pentru diverse evenimente.

Cu fațada principală pe bulevard, ocupând și alte 2 străzi perpendiculare, se află Primăria Municipiului București, o clădire în stil neoromânesc, construită între anii 1916-1918, pe „maidanul lui Duca”, un teren viran situat vis a vis de Parcul Cișmigiu, care a fost preluată de armata germană de ocupație și folosită de Comandatura Generală Germană. După încetarea Primului Război Mondial în ea s-a mutat Ministerul Lucrărilor Publice și Comunicațiilor.

Fiind grav avariată de bombardamentele din Al Doilea Război Mondial, postbelic a fost reconstruită, înălțată cu un etaj, extinsă în forma actuală și ocupată de Primăria Generală, sub comuniști devenind Sfatul Popular București și după 1989 Primăria Municipiului București. În perioada 2011-2016 clădirea a fost renovată, când Primăria a fost mutată temporar, revenind la terminarea lucrărilor.

O altă clădire monument istoric, ocupată azi de Arhivele Naționale, a fost construită în perioada 1885-1887, ca sediu a Monitorului Oficial, publicația oficială a statului român. Ulterior în ea a funcționat Secretariatul General al Consiliului de Miniștri. Din 1959 a intrat în administrația Arhivelor Naționale, inițial servind ca depozit și după demolarea Mânăstirii Mihai Vodă, care era sediul Arhivelor Statului, acesta s-a mutat în ea. În cadrul arhivelor, cu filiale în toată țara, se păstrează numeroase documente, cel mai vechi fiind un pergament din 1374 prin care Domnitorul Vlaicu Vodă dăruia Mânăstirii Vodița 3 sate, veniturile de la 8 pescării de la Dunăre și alte bunuri. De asemenea în sălile de studiu pot fi cercetate inscripții din cancelariile domnești medievale, Arhiva Casei Regale, Arhiva Comitetului Central P.C.R. și multe alte documente vechi.

În dreapta ei, pe colț, se află o altă clădire monument istoric, în care funcționează Institutul Național al Magistraturii, Școala Națională de Grefieri, Asociația Magistraților din România și Institutul Național de Expertize Criminalistice. A fost construită între anii 1929-1932, în stil art deco, cu subsol, parter, 6 etaje și mansardă, de Asociația Generală a Medicilor Veterinari din România, cu banii adunați din cotizațiile celor cca. 500 de membri și un împrumut de la Casa de Depuneri și Consemnațiuni, la inaugurarea Palatului Asociației Medicilor Veterinari participând și Regele Carol II al României. Pentru a se putea restitui împrumutul, palatul a fost închiriat Ministerului de Justiție, care a funcționat acolo până în 1937. Clădirea a fost avariată de cutremurul din 1940, apoi de bombardamentele din 1944 și pentru a putea fi reprarată, a fost iar închiriată. În 1948 a fost naționalizată și din nou ocupată de Ministerul Justiției.

Copenhaga, Danemarca- Kongens Nytorv și Nyhavn

Publicat pe 22 iunie 2020 de monica frimu

Piața Regelui din Copenhaga, Danemarca, (Kongens Nytorv), este una dintre zonele cele mai populare din punct de vedere turistic. A fost înființată de Regele Christian V ca cea mai mare piață a orașului (1670) și central a fost postată statuia sa (1688). În perioada vizitei mele piața era în reconstrucție astfel nu m-am putut bucura de imaginea ei de ansamblu. Am intrat în piață pe lângă Hotel D’ Angleterre (1874) și am înconjurat-o pentru a vedea măcar clădirile înconjurătoare. Hotelul a fost deschis în 1755. Clădirea a fost distrusă într-un incendiu (1795) apoi reconstruită, extinsă (1872-1875) și a rezistat până azi. După ultima restaurare și renovare hotelul a fost redeschis în anul 2013.

În dreapta Hotelului D’ Angletere se afla o clădire care a fost construită ca sediu al Companiei Great Teleghraph Northern (1893). Acesta a funcționat până în anul 2008 când în clădire s-a mutat Camera de Comerț Germano-Daneză (Deutsch-Dänische Handelskammer). În fața ei, în piață se afla o cafenea care funcționa într-un chioșc telefonic vechi din 1913 (Gamle Telefonkiosk).

În stânga hotelului se afla Magasin du Nord (1893-1894), clădirea principală dintre cele șapte care alcătuiesc lanțul de magazine danez Magasin înființat în 1868. În 2013 în clădire a fost deschis un muzeu care etalează istoria formării acestuia.

Palatul Erichsen (Erichsens Palæ) a fost construit pentru comerciantul și armatorul căruia îi poartă numele (1799) care însă nu s-a bucurat de el decât un an. După decesul său fiul a extins clădirea (1801). Până în 1888 a trecut prin doi proprietari apoi a fost preluat de Handelsbank care l-a restaurat (1891). Actual în el funcționează Danske Bank.

Clădirea cea mai importantă din piață era Teatrul Regal Danez (Det Kongelige Teatret).

Acesta a fost fondat în 1748, între 1872-1874 a fost construită clădirea actuală și a funcționat ca Teatru Regal apoi ca Teatru Național. Actual se desfășoară mai mult spectacole de balet.

Clădirea a fost extinsă pentru reprezentațiile de teatru dramatic (1931) între clădiri formându-se pasajul August Bournonvilles. Pe lângă teatru a funcționat și Corporația daneză de Radiodifuziune până după cel de Al Doilea Război Mondial când s-a mutat într-o clădire proprie. Pe cele două fețe ale turnului, în niște nișe au fost executate reliefuri din bronz care pe partea dinspre piață îi reprezintă pe zeul muzicii, Apollo, zeii tragediei și comediei, pe cealaltă parte Mozart cu o vioară în mână (muzica), Eros pe lebădă (dansul), Shakespeare (drama) și arcada a fost decorată în interior cu un mozaic din 3 milioane de bucăți reprezentând diverși scriitori, fizicieni, etc. După construirea de alte locații clădirea nu a mai fost folosită de teatru și actual este închiriată pentru diferite evenimente.

Pe colțul pieței, întinzându-se pe o latură a Canalului Nyhavn, se afla Palatul Charlottenborg și pe colțul opus Palatul Thott (Thotts Palæ), a doua clădire construită în piață, pentru ofițerul naval Niels Juel (1683-1686). După ce a trecut prin mai mulți proprietari, în 1750 a revenit familiei Thott care care l-a adaptat în stil neoclasic (1763). În 1930 a fost când cumpărat de statul francez și transformat în Ambasada Franței (Franske Ambasade). Ultima restaurare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din piață la unul din capetele Canalului Nyhavn unde se afla renumita, turistic, Ancoră Memorială (Mindeankeret), care comemorează cei 1.700 de marinari care și-au pierdut viața în Al Doilea Război Mondial. Ancora, veche din 1872, a fost postată în 1951 în locul unei cruci de lemn existentă din 1945.

Sub domnia Regelui Christian V Canalul Nyhavn a fost săpat de prizonierii de război suedezi (1658-1660) pentru crearea unei legături maritime cu Piața Regelui (Kongens Nytorv) pentru navele de marfă și pescuit. Primul pod a fost construit în locul unui podeț din lemn (1875) și. a fost înlocuit cu cel actual în anul 1912.

Zona, foarte aglomerată, devenise cunoscută pentru bețiile marinarilor și prostituție.

În partea de sud a canalului au fost construite clădiri din lemn, cărămizi și ipsos viu colorate, cea mai veche păstrată până azi datează din 1681. Într-una dintre case a locuit timp de 18 ani scriitorul Hans Christian Andersen, casă în care funcționează un magazin de suveniruri cu tematică Andersen.

De-a lungul canalului Nytorv, în cadrul Muzeului Port înființat în 1977, au fost etalate navele din patrimoniul Muzeul Național Danez.

În dreapta ancorei, pe colțul Nyhavn cu Kongens Nytorv se afla Palatul Charlottenborg (Charlottenborg Slot) în care funcționa Muzeu de Artă (Kunsthal Charlottenborg). A fost prima clădire din Piața Regelui construită pentru fratele Regelui Christian V (1672-1683). După moartea regelui palatul a fost achiziționat de regina mamă Charlotte Amalie (1699), după ea a fost numit Charlottenborg și în 1701 în el a funcționat vechea Academie de Arte.

Moștenit de Regele Christian VI, a fost transformat în stil baroc olandez apoi extins la patru aripi (1783) și din 1878 palatul a trecut în proprietatea Academiei Regală Daneză de Artă.

Muzeu de Artă Contemporană

Pe colțul opus, pe cealaltă parte a canalului Nytorv se afla una dintre cele mai vechi case din Copenhaga, Casa Kanneworff (Kanneworffs Hus). A fost construită înainte de formarea canalului Nytorv (1606), ulterior etajată (1780) și a fost locuită pe rând de diferiți meseriași- bărbieri, tâmplari, etc. chiar și de un conte apoi din 1836 a funcționat ca și croitorie. Azi în ea funcționează Amber Museum cu o colecție de artefacte și antichități de chihlimbar, în muzeu existând cel mare mare chihlimbar din lume de 47,5 kg.

De la Muzeu m-am îndreptat spre Piața Sfânta Anna, o piață ce desparte Nyhavn de districtul Frederiksstaden, unde se afla Biserica Garnizoanei (Garrisonkirken).

Inițial, pe un teren recuperat în partea de sud a unui canal a fost ridicat un Spital (1686). Ulterior clădirea a fost folosită ca loc de depozitare apoi transformată în stil baroc (1703-1706) și transformată în biserică care deservea personalul militar ce staționa în oraș. În 1885 clădirea a fost refăcută și între 1954-1961 renovată.

În 1750 pentru crearea districtului Frederiksstaden a fost umplut cu pământ un canal și astfel a apărut Piața Sfânta Anna (Sankt Annae Plads).

Christian X statuen (1954)

În 1852 piața a fost amenajată sub forma unei grădini în care pe parcursul timpului au fost postate statui și a fost mărginită de clădiri în care azi funcționează diferite organizații și fundații.

Johan Peter Emilius Hartmann statuen (1904)

Citește și Copenhaga, Danemarca- în zona Palatului Amalienborg

Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Publicat pe 16 decembrie 2019 de monica frimu

Răspunde

Timișoara este un oraș foarte aglomerat și cu greu poți găsi un loc de parcare, mai ales în zona centrală. Ca de obicei am avut noroc să găsesc unul lângă Facultatea de Medicină apoi „am luat-o la picior” spre zona centrală amenajată pietonal. Doream să vizitez Piața Unirii, cea mai veche piață istorică a orașului Timișoara. După ce am trecut de Hotelul Intercontinental am cotit la dreapta în zona pietonală care, la capăt se deschidea în piață.

Casa Emmer (1908)

Inițial s-a numit Piața Losonczy, amintind de comitele care a condus oștile în apărarea împotriva otomanilor, ucis de aceștia când au ocupat cetatea (1552). După două secole a fost eliberată de sub stăpânirea otomană de trupele generalului Eugeniu de Savoia (1716). Intrând sub tutela Imperiului Austriac, după ce porțiunea care făcea parte din fortificațiile cetății a fost demolată și șanțul exterior umplut (1740), piața a devenit o perioadă comercială, Hauptplatz-Piața Principală apoi denumită după Catedrala construită în 1736 Piața Domului (Domplatz).

După Primul Război Mondial Banatul a fost împărțit între cele trei state ale căror etnii locuiau în zonă, România, Iugoslavia și Ungaria, Timișoara intrând sub ocupația sârbă până în 1919 când aceștia s-au retras. Trupele române venite în Timișoara au desfășurat în piață solemnitatea oficială e Unirii și de atunci aceasta a fost numită Piața Unirii. În anii 1988-1989 piața a fost restaurată în forma existentă azi.

În perioada 1731-1738 Banatul a fost devastat de o epidemie de ciumă care a produs numeroase victime, numai în Timișoara 1300 de persoane și-au pierdut viața. Supraviețuitorii, drept mulțumire, au ridicat în mijlocul pieței Coloana Ciumei (1755-1758) numită și Monumentul Sfintei Treimi fiind formată din Tatăl și Fiul care tronează pe coloană și țin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria, îngenuncheată la picioarele lor. La baza coloanei au fost postate statui ce reprezintă mai mulți sfinți- Sf.Nepomuk, Sf. Rozalia, Sf. Barbara, Sf. Rochus, Sf. Sebastian, Sf. Carol Borromeus, Regele David și sculpturi reprezentând războiul, foametea și ciuma. În apropierea lui s-a descoperit un izvor de apă minerală, benefică în afecțiunile gastrice, care a fost deschis publicului din 1894.

Am intrat în piață pe lângă Casa Bruck care ocupa unul dintre colțurile străzii și o parte din latura de sud a pieței. A fost construită de farmacistul căruia îi poartă numele (1910-1911) pe locul unde din 1828 se aflase Farmacia „Crucea de Aur”. A fost modificată din stil baroc vienez în stil art nouveau și secession cu motive folclorice maghiare. La parterul ei a fost deschisă din nou o farmacie, care funcționează și acum, în care sunt păstrate vitrinele originale și o parte din mobilierul de epocă. Clădirea a fost renovată în anul 2012.

Pe aceeași latură, în 1758 a fost ridicată casa maistrului sticlar Mathias Simon, o casă cu parter și un etaj. În prima jumătate a secolului al XIX-lea în ea a funcționat hanul și ospătăria „La Elefant” și clădirea a primit numele de „Casa la Elefant”. Un secol mai târziu i s-a adăugat un etaj (1960) și a adăpostit Trustul de Construcții Timișoara apoi, între 1980-1981 fațada a fost reconstruită în stil eclectic, istoricist.

Pe latura estică, vis a vis de Banca de Scont, se afla Palatul Episcopal Ortodox Sârb (“Vicariatul”), o clădire construită inițial în stil bizantin (1744-1747) care a fost refăcută în stil baroc (1905-1906). Pe lângă sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe clădirea adăpostește colecții de bibliofilie și de artă religioasă ortodoxă din secolele XVII-XIX, ultima deschisă publicului în 1967.

A fost construit o dată cu noua biserică ridicată din banii credincioșilor pe locul uneia mai vechi care a fost distrusă de un incendiu (1728). Catedrala Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului” (1744-1748) a fost construită în stil baroc la care s-au adăugat două turnuri cu cinci clopote (1791). Spre piață era orientată partea din spate a clădirii astfel am ocolit pe străduțe pentru a o putea vizita.

Până în secolul XIX biserica a fost folosită de comunitatea ortodoxă mixtă.

După separarea celor două biserici, cea română de cea sârbă, proces care a fost îndelungat (1865-1873), biserica din Piața Unirii a rămas să funcționeze pentru comunitatea sârbă.

Am revenit în piață și m-am îndreptat spre latura ei nordică.

În partea spre vest au fost construite patru case cu o fațadă unică (1758) care s-a păstrat până în 1844, numite azi „Casele Canonicilor”. Clădirea de pe colț, în stil baroc austriac, i-a aparținut din 1828 celui căruia îi poartă numele, Casa Szervinatz. În decursul timpului ea a devenit sediul ospătăriei „La Trei Husari” (1847), apoi Fabrică de oțet (1852). Deteriorată în timpul asediului din 1849, a fost refăcută în stil clasicist. Ultima restaurare a avut loc în 1980.

Lipită de ea se afla o altă casă din grupul „Casele Canonicilor”. Casa Krautwaschl, construită în aceeași perioadă, a adăpostit ospătăria „La Struț” (1844) apoi, de-a lungul timpului a fost sediu pentru diverse bănci, redacții, sedii politice.

Pe latura estică, vis a vis de Catedrala Ortodoxă Sârbă, după alungarea otomanilor, la inițiativa Împăratului la Carol al VI-lea a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Gheorghe” numită și Domul. Construcția începută în 1736 a fost de lungă durată fiind oprită pe perioada epidemiei de ciumă, reluată în 1740 și a început să funcționeze în 1754 când s-a ținut prima liturghie.

Turnurile au fost dotate treptat cu șapte clopote dintre care cel mai vechi a fost turnat la Buda (1762), în timp reînnoite, ultimul fiind turnat în 2012. În cripta din subsolul bisericii au fost înmormântate personalități bisericești, militare și nobili. Consacrarea solemnă a avut loc abia în 1803 a doua zi după sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Clădirea a fost renovată de mai multe ori (1926, 1986, 2003-2006, 2011).

În interior au fost realizate 9 altare în stil baroc și rococo, ultimul construit în 1900. În centrul altarului principal a fost postată o pictură reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Orga veche din secolul XVIII a fost înlocuită cu una nouă (1908) la care se cântă în cadrul concertelor de orgă ce sunt susținute în catedrală datorită acusticii foarte bună. Liturghiile sunt ținute în mai multe limbi- română, maghiară, germană, bulgară, etc.

Lângă ea, pe locul unei clădiri vechi (1812) a fost construită clădirea în stil secession (1904) în care a funcționat Banca Economică din Ungaria de Sud, denumită în 1920 Banca Șvăbească. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost naționalizată dar banca a continuat să funcționeze până azi.

Lipită de ea se afla Casa Prenner (1812) care a intrat în posesia celui căruia îi poartă numele în 1828. Era o casă cu un etaj în parterul căreia funcționa un atelier de dulgherie și unul de lăcătușărie. În anul 1900 a fost completată cu al doilea etaj.

Am revenit pe latura de sud a pieței unde se afla Palatul Baroc ridicat în 1733 în care au funcționat Oficiul Minier și casieria Militară apoi Palatul Administrativ al Banatului (până în 1778), Prefectura, Comitatul Timiș (până în 1848), Guvernul Voivodinei Sârbești și a Banatului Timișan (până în 1860). A fost refăcut în anul 1886 când a fost înălțat cu un etaj și au continuat să funcționeze Prefectura județului Timiș- Torontal (până în 1944), Comandamentul Sovietic Militar (1944-1958), Institutul Agronomic.

Sub conducerea comunistă clădirea s-a deteriorat. Restaurarea ei a avut loc în anii 1980 și într-o aripă a fost mutată Secția de Artă a Muzeului Banatului (1986). După o restaurare și extindere clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Timișoara, desprins de Muzeul Banatului în anul 2016.

Pe lângă muzeu am ieșit din Piața Unirii urmând să mă îndrept spre Hotel Intercontinental apoi la Facultatea de Medicină unde îmi era parcată mașina. Am trecut pe lângă Casa Ormos (1891), clădire în stil eclectic secessionist. A fost achiziționată de membrul fondator al Societății de Istorie și Arheologie și fost prefect al Comitatului Timiș, căruia îi poartă numele, care a transformat-o în muzeu. Ulterior în clădire au funcționat Biblioteca Comunală (1941) și Biblioteca Academiei Române- filiala Timiș din 1953 până azi. Din decorațiile exterioare s-a păstrat doar statuia zeiței Minerva.

Pe colțul următor era Casa „La Trompetist” (1747) numită după hanul și ospătăria care funcționau în ea, deținute de un maior, fost trompetist în Armata Imperială. În 1899 a fost adăugat al doilea etaj, clădirea a fost transformată din stil baroc în stil eclectic istoricist apoi hanul a devenit Hotelul Trompetă, hotel de lux cu 50 de camere și băi cu apă curentă, cu clienți din înalta societate.

Următoarea clădire, Episcopia Romano-Catolică, a fost construită începând cu 1743, în stil baroc cu elemente rococo. În ea a funcționat Casa Camerală Nouă, alte sedii administrative și în colțul de nord-est era locuită de episcopul catolic. Din 1780 Regina Maria Theresia a atribuit-o prin decret imperial Episcopiei. Clădirea cu forma literei „U” a fost completată în secolul XIX, curtea interioară a fost complet închisă iar în noua construcție a fost amenajată arhiva episcopală (1890).

În jurul anilor 1920-1930 parterul a fost închiriat unor magazine, bănci, ateliere meșteșugărești. În perioada comunistă, când ordinele catolice au fost interzise, palatul, arhive, biblioteca au fost confiscate de autorități (1950) dar, în urma unui proces câștigat a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic (1954). Din 1990 episcopia a reînceput să funcționeze legal, palatul a fost reamenajat și deschis în 1994.

Cam atât din Timișoara am reușit să vizitez în acea zi. Eu locuind în Arad, la mică distanță, urma să mai explorez orașul și cu alte ocazii.

Piața Cibeles din Madrid, Spania

Publicat pe 6 mai 2019 de monica frimu

Am ieșit din Parcul Retiro lângă Casa Arabă (Casa Arabe) în care funcționa din 2006 Institutul Internațional pentru Studii Arabe și Lumea Musulmană. În clădirea ridicată între anii 1881-1886 , în stil neo- Mudejar, au funcționat Școlile Aguirre Madrid până în 1911 când a intrat în patrimonial Consiliului Municipal Madrid și a funcționat până în 2006 secția de statistic a orașului.

Ne-am deplasat pe lângă parc spre Poarta Alcala. Într-un rondou cu flori din mijlocul unei intersecții, la granița dintre districtele Salamanca și Retiro, trona statuia Generalului Espartero (Estatua de General Espartero el Pacificador), general care s-a remarcat mai ales în Primul Război Carlist. Statuia din bronz a generalului, îmbrăcat în uniforma plină de decorații și călare pe un cal, a fost construită din bani publici și inaugurată în 1886.

De o parte se întindea parcul, de cealaltă parte clădiri în care funcționau numeroase magazine și bănci. Între ele se afla Biserica Sfântul Manuel și Sfântul Benito (Iglesia de San Manuel y San Benito). A fost construită între anii 1902-1910, pe un teren donat de familia unui om de afaceri, ca reședință pentru Ordinul Sfântului Augustin.

Clădirea în stil neo-bizantin avea o cupolă mare la baza căreia erau reprezentați cei patru evangheliști și un turn clopotniță înalt, în stil italian. Pe lângă rolul de biserică în clădire funcționează școlile Fundației Caviggioli.

Am aruncat o ultimă privire parcului care se termina în dreptul Pieței Independenței.

În mijlocul pieței înconjurată de clădiri din secolele XIX și XX, în centrul giratoriului, se afla Poarta Alacala (Puerta Alcala) care a fost una dintre cele cinci porți de acces în oraș. Era de fapt noua poartă construită în timpul Regelui Carlos III (1778) pe locul vechii porți demolată în restructurările orașului (1770). Avea forma unui Arc de Triumf, primul construit în Europa, prin care trupele învingătoare defilau și unde se desfășurau festivități. În jurul ei s-au construit clădiri care au delimitat Piața Independenței denumită în cinstea eliberării de sub invadatorii francezi. În 1933 poarta a fost restaurată. În continuare în acel loc se desfășoară evenimente politice și culturale.

Urmând cale de Alcala, după nici 10 minute am ajuns în Piața Cibeles (Plaza Cibeles). A fost concepută în stil neo-clasic (1772-1782) în timpul domniei Regelui Carlos III, denumită Plaza de Madrid, apoi Plaza de Castelar (1900) și Placa Cibeles. În dreapta noastră se afla Casa de America, un centru destinat schimburilor culturale între Spania și America în care aveau loc expoziții, conferințe, cursuri, etc. Funcționa în fostul Palat Linares (Palacio de Linares) construit pe locul fostelor fabrici de argint și a unui depozit de cereale (1877-1900). După ce a trecut prin mai mulți proprietari a devenit nefuncțional până în 1992, când restaurat a început să funcționeze ca centru cultural.

Lângă Casa de America se afla un alt palat, Palacio de Ramon Pla Monje, în care funcționau mai multe societăți, un sediu de administrație financiară, un hotel, etc.

În spatele grădinilor Palatului Buenavista, în care funcționa Cartierul General al Armatei Spaniole, se afla clădirea Institutului Cervantes (Instituto Cervantes), o instituție guvernamentală care se ocupă cu studiul limbii și culturii spaniole începând cu anul 1991.

Vis a vis, ocupând un colț spre giratoriu, era clădirea în care funcționa Banca Spaniei (Banco de Espana). A fost fondată în timpul Regelui Carlos III (1782) ca Banco Nacional de San Carlos și a apărut ca Banca Spaniei după fuzionarea Băncii Isabel II cu Banca San Fernando (1847), cu un prim birou al celor cinci bresle majore.

Activitatea băncii crescând a fost nevoie de un spațiu mai mare astfel s-a construit o nouă clădire cu fațade decorate în stil eclectic (1884-1891) care a fost extinsă cu o nouă fațadă situată pe o altă stradă (1927), pe locul Palatelor Santamarca care au fost demolate. În 1962 baca a fost naționalizată și s-a adăugat o mică prelungire (1969). Finalizarea construcției a avut loc în perioada 2003-2006.

În centrul giratoriului, privind spre Institutul Cervantes, se afla Fântâna Cibeles (Fuente de Cibeles). A fost instalată în 1782 ca sursă de apă potabilă, funcțională din 1792 și mutată în centrul pieței în 1895 când i s-au adus mici modificări. Singura restaurare a fost făcută în 1981. Central a fost postată statuia zeiței frigiene Cybele, mamă a pământului și fertilității, cu un sceptru și o cheie în mâini. Ea se afla într-un car tras de doi lei care îi reprezentau pe Atlanta și Hypomenes. Pe postament au fost sculptate o broască, un șarpe și o mască ce acoperea sursa de apă care actual este jumătate îngropată datorită amenajărilor de teren pentru construcțiile înconjurătoare.

Clădirea lângă care ne aflam, Palatul Cibeles (Palacio Cibeles), din 2011 denumit Palacio de Telecomunicaciones, a fost construită pe o suprafață de 30.000 de metri pătrați, în locul fostelor Grădini Buen Retiro. Palatul a fost format din două clădiri pentru a găzdui Societatea Poștei și Telegrafelor din Spania (1907-1919). În decursul timpului s-au efectuat de mai multe ori modificări, reparații și reabilitări, chiar și noi l-am găsit acoperit cu schele. Telegraful ieșind din uz, clădirile au primit alte întrebuințări.

Actual funcționează un complex cultural Centro Centro cu sală de lectură, săli de expoziție și sală de spectacole, Oficiul Poștal Cibeles, sediul central al Primăriei Madrid (Ayuntamiento de Madrid), Delegacion del Gobierno Para la Violencia de Genero, restaurant, terasă, etc. Între clădiri, legând două străzi, am văzut Pasajul lui Alarcon sau Galeria de cristal del Palacio de Cibeles, lung de 130 de metri, acoperit cu o boltă mare din aproximativ 2.500 de metri pătrați de sticlă, construit între anii 2008-2009. Din păcate din cauza schelelor nu am reușit să vedem fațada ornată cu elemente alegorice reprezentând francmasoneria (cavaleri cu săbii, stele, etc.), armatele cuceritoare spaniole care au creat Imperiul Spaniol și scutul Spaniei situat central pe fațadă.

Am ieșit din Piața Cibeles și următoarea clădire impunătoare pe care am văzut-o, aflată lângă Palatul Comunicațiilor, era fostul Palat Godoy (1915), refăcut în stil neo-gotic (1925-1928), care găzduia Statul Major General al Marinei (Cuartel General de la Armada) și Muzeul Naval (Museo Naval).

Am lăsat în urmă Piața Cibeles și am străbătut un mic parc amenajat între arterele de circulație unde era postată Fântâna lui Apollo (Fuente de Apollo). În 1780 a fost creată Fântâna celor Patru Anotimpuri, reprezentate de statui așezate pe un piedestal, lateral de care se aflau două fântâni arteziene. Apa era aruncată prin două măști situate lateral și curgea în trei cochilii suprapuse. În mijlocul piedestalului a fost postată statuia lui Apollo (1803-1804), zeul luminii și artelor.

A treia zi în Dublin, Irlanda

Publicat pe 25 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ziua a treia în Dublin era ultima zi pe care o petreceam în acel oraș minunat. Ne planificasem să urmăm lungul râului Liffey și să vizităm o parte din zona Docklands. De la Memorialul O’Connell am trecut pe lângă Irish Life Assurance, una dintre clădirile companiei de asigurări de viață și pensii înființată în 1939 și ne-am îndreptat spre râu.

Depășind Podul Butt am ajuns în dreptul clădirii Custom House (Teach a Chustaim), o clădire neoclasică, construită între anii 1781-1791, care a funcționat ca și Casă Vamală. Când Portul Dublin s-a mutat în aval a fost folosită ca sediu al Consiliului Local pentru Irlanda. Clădirea a ars în timpului Războiului de Independență (1921), apoi a fost reconstruită. Ultima restaurare importantă a fost făcută în 1980.

Pe cealaltă parte a râului, în George’s Quay Plaza, se aflau clădirile Complexului Ulster Bank Group, unele de aproximativ 60 metri înălțime. Banca Ulster s-a înființat în Belfast (1836), fiind achiziționată a devenit o filială a Băncii Naționale Westminster (1917). În anul 2000 a devenit parte din Royal Bank of Scotland Group, cu 146 de sucursale în Republica Irlanda și 90 în Irlanda de Nord.

După următorul pod, Talbot Memorial Bridge, se intra în zona Docklands (Ceantar Dugaí Átha Cliath) , care se întindea până la zona portuară 3 Arena. Pe malul apei era ridicat un complex de clădiri moderne, International Financial Services Centre (IFSC), o zonă economică întinsă pe aproximativ 37 hectare, care funcționează ca centru financiar european și centru de afaceri din Dublin.

Pe malul apei erau înșirate mai multe statui cu figuri umane suferinde, Dublin Famine Memorial, un Memorial pentru Marea Foamete din Irlanda (1845-1849), dezvăluit în 1997.

În apropiere, pe malul apei era amarată nava Jeanie Johnston Tall Ship, o navă cu trei catarge, copie a celei construite în Quebec, Canada, în 1847. Nava originală a funcționat ca navă de marfă traversând între Tralee, Irlanda și America de Nord. În Marea Foamete din Irlanda a transportat 193 de emigranți din Irlanda în America. În 1858 a fost avariată, echipajul salvat dar nava s-a pierdut. Copia a fost construită de o echipă internațională, lansată în anul 2000 și a funcționat transportând călători. În 2005 a intrat în posesia Autorității de Dezvoltare Dublin Docklands și a efectuat aproximativ 980 de transporturi de călători între Irlanda, Marea Britanie și Spania, până în 2010 când a fost transformată în muzeu de istorie a navigației și a emigrației din secolul XIX.

În spatele ei, peste râu se întindea, suspendat prin cabluri, podul Samuel Beckett Bridge (Droichead Samuel Beckett). Construcția crea imaginea unei harpe, simbolul național al Irlandei încă din secolul XIII. Era prevăzut cu posibilitatea de a se deschide și ridica pentru traficul naval. A funcționat oficial din anul 2009.

Imediat după pod se afla Spencer Dock unde se afla o clădire interesantă, CCD sau Centrul de Convenții Dublin (The Convention Centre Dublin-Ionad Comhdhála, Baile Átha Cliath). Construcția ei a început în anul 1998 și a fost deschisă în 2010. Ea găzduiește 22 de săli de reuniuni cu o capacitate până la 8.000 de persoane, un spațiu pentru banchete și o expoziție întinsă pe 4.500 metri pătrați.

Traversând podul, înapoi am văzut CCD.

Lângă ea se afla clădirea în care își avea sediul o filială a PricewaterhouseCoopers (PwC), o companie cu sediul în Londra care s-a format prin unirea unor două firme vechi din secolul XIX. În continuare se aflau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme.

Pe cealaltă parte a râului, vis a vis de PwC se întindeau clădiri în care își aveau sediul mai multe firme. Pe cealaltă parte a râului, pe malul apei era postat, roșu, un Clopot de scufundări (Diving Bell). Utilajul este unul dintre cele mai vechi echipamente de scufundări subacvatice pentru lucrări sau explorări. Pentru prima dată a fost descris în secolul IV î.Hr. de către Aristotel.

Ne-am întors spre centrul orașului mergând pe malul apei. Vedeam vis a vis clădirile pe lângă care tocmai trecusem. Pe partea pe care ne aflam se înșirau mai multe clădiri noi în care funcționau alternând cu case de locuit.

Peste râul Liffey traversa un pod pietonal, Sean O’Casey Bridge (Droichead Sheain Uí Chathasaigh). Era de fapt o punte mobilă, de 100 metri lungime, construită în 2005 pentru a lega cheiurile sudice cu cele nordice. Cele două brațe se putea deschide pentru a facilita trecerea bărcilor. A fost denumit după numele dramaturgului irlandez, un socialist membru al Armatei Cetățenești irlandeze (1880-1964).

Pe malul apei am văzut o statuie din bronz, un bărbat ce manevra o parâmă cu mare efort. The Linesman simboliza munca asiduă efectuată de muncitorii portuari. Statuia a fost dezvelită în anul 2000.

Am trecut pe lângă Biserica Inimii Neprihănite a Mariei (Church of the Immaculate Heart of Mary – Eaglais Chroi Mhuire gan Sma). A fost construită între anii 1861-1863 pentru muncitorii din docuri, marinari și comercianți, aparținând Bisericii Sf. Andrei și a fost cunoscută ca Biserica Semanilor. În 1908 a devenit biserică independentă și din 1989 funcționează sub ordinul romano-catolic Misionarii lui Steyler.

Lângă ea se afla o clădire a cărei fațadă era pictată multicolor, St. Mary’s Pre School, în care funcționau o creșă și o grădiniță.

La podul din apropiere, Talbot Memorial Bridge, se termina zona Docklands.

Am depășit clădirile Ulster Bank lângă care se afla stația de tren Tara.

Cu trenul ne-am deplasat în zona Tallaght, la Hotel Maldron, unde eram cazate.

Lângă hotel se afla Stadionul de fotbal Tallaght Stadium care era înconjurat de multiple forțe de ordine. Lumea se aduna pentru începerea unui meci internațional.

De la etajul cinci, la care ne aflam, am avut oportunitatea să urmărim acel meci direct din cameră.

Și, ca tot turistul, am găsit o cale de a mă abate de la regulă, fumatul fiind interzis în hotel. Mi-am băut ceaiul, cu țigara alăturată, pe o terasă care am găsit-o la capătul holului de la etajul nostru.

Trei zile în Dublin, Irlanda

Publicat pe 19 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Orașul Dublin (Duibhlinn), capitala Irlandei, este situat în provincia Leinster și este străbătut de râul Liffey. Inițial a fost o așezare vikingă, a devenit un oraș important după invazia normandă (sec. XII), al doilea ca mărime în Imperiul Britanic și din 1922 capitala Statului liber irlandez.

În prima zi ne-am îndreptat, cu mijloacele de transport în comun, spre centrul istoric al orașului. Era ziua pe care am dedicat-o în cea mai mare parte câtorva muzee. Am trecut pe lângă Parcul Phoenix unde am văzut Monumentul Wellington (Leacht Wellington), un obelisc înalt de 62 metri construit în memoria primului duce de Wellington, Arthur Wellesley, cel care l-a învins pe Napoleon în bătălia de la Waterloo (1815). Construcția a început între anii 1817-1820, a stagnat și a fost finalizată în 1861.

Am coborât din autobuz în Parnell Square în apropiere de Galeria Municipală de Artă Modernă (City Gallery The Hugh Lane) de unde urma să urmăm itinerarul pe care îl aveam în minte. Galeria se afla în Casa Charlemont, construită în 1763. A fost fondată în 1908 ca prima galerie de artă modernă din lume. Între anii 2004-2006 a fost reamenajată. Etalează lucrări ale artiștilor contemporani irlandezi, o colecție de artă franceză (Renoir, Manet, Pissaro) și expoziții temporare.

În apropiere se înălța o biserică protestantă, în stil gotic, Abbey Presbyterian Church, construită în 1864. Era cunoscută și ca „Biserica lui Findlater” după numele comerciantului care a finanțat-o.

Am trecut strada pentru a vedea o grădină memorială, Garden of Remembrance (Gairdin Cuimhneachain), dedicată eroilor ce s-au sacrificat pentru libertatea Irlandei. Ea a fost creată pe locul în care, în 1913, s-au înființat Voluntarii Irlandezi și a fost deschisă în 1966, când s-au celebrat 50 de ani de la Rebeliunea de Paști (1916).

Am ocolit grădina și am trecut pe lângă Teatrul Porții (The Gate Theatre) fondat în 1928. A fost recondiționat și extins cu un studio în anii 1990-2000.

Am străbătut strada comercială O’ Connell Street Upper cu numeroasele ei restaurante, cafenele, magazine, spre Spira din Dublin sau Monumentul Luminii (An Tur Solais), care se înălța în depărtare. Pe acel loc, în 1809 a fost ridicată o coloană de granit pe care a fost postată statuia lui Horatio Nelson, amiralul britanic care a învins flota franco-spaniolă la Trafalgar. A fost avariată grav în 1966 de republicanii irlandezi, apoi distrusă total. În locul ei, în 2002 a fost așezată o spiră din oțel inoxidabil, care a fost completată în 2003, până la înălțimea de 120 metri. Noaptea baza monumentului este iluminată și, deasupra ei, până la înălțimea de 10 metri, prin peste 11.000 de găuri, strălucesc diodele montate în interior.

În dreapta Spirei se afla ultima dintre clădirile georgiene ridicate în Dublin (1814-1817), Oficiul Poștal General (Ard-Oifig un Phoist). Poșta Generală din Irlanda a funcționat din secolul VII în mai multe sedii. În 1818 a fost ridicat sediul actual care, în timpul Revoltei de Paști (1916) a fost distrus. Clădirea a fost refăcută în 1929 păstrându-se doar fațada originală prevăzută cu 6 coloane ionice și cele trei statui situate deasupra și a continuat să funcționeze, chiar actual, ca Oficiu Poștal. În clădire funcționa și un mic muzeu despre viața irlandezilor.

Ne-am îndreptat spre râul Laffey. Pe mijlocul străzii, din loc în loc, erau postate statui ale unor personalități-Jim Larkin, John Gray, William Smith O’Brien iar de o parte și de alta se înșiruiau magazine, restaurante, cafenele, firme.

La capătul străzii era postat Monumentul O’Connell (James Connolly Memorial), un lider politic din secolul XIX care a militat pentru emanciparea catolică și eliberarea Irlandei din Uniune.

Am trecut râul pe Podul O’Connell, construit între anii 1791-1794, când purta numele de Podul Carlisle. A fost extins între anii 1860-1882, când a primit numele actual, o dată cu dezvelirea Monumentului O’Connell.

Pe stânga ne-a atras atenția o clădire cu fațada din sticlă, parcă adăugată unei construcții mai vechi. Colegiul Tehnologiei Informației (College of Computind Technology Dublin – CCT) a fost înființat în 2005 și funcționează ca furnizor de programe în domeniul informaticii și afacerilor.

Pe cealaltă parte, situată pe două străzi, arcuită, era Banca Irlandei (Bank of Ireland), cea mai veche bancă ce a funcționat continuu cu excepția atacurilor bancare, o bancă comercială, de depozit și de credit. Clădirea a fost construită în 1729 și a găzduit Parlamentul irlandez. A fost cumpărată de Banca Irlandei în 1803 și a fost sediul central bancar, în special al guvernului irlandez, până în anii 1970, când s-a mutat în altă locație.

Nu puteam să ratăm Muzeul Irlandez de Whisky (Irish Whiskey Museum) care se afla în zonă. În 2013 existau 5 centre de vizitatori deschise pe lângă 4 distilerii care, pe parcursul timpului s-au înmulțit. În 2014 a fost deschis Muzeul Irlandez de Whisky, primul din lume, independent de distilerii, în care se află o colecție veche din 1800 și sortimente noi, care pot fi degustate. De fapt, prima dată, whisky-ul a fost produs de călugări în secolul XII. Intrarea se făcea printr-un gang în care, de o parte și de alta, se aliniau butoaie cu whisky. Se urca la etaj unde, după plata biletului, se vizitau 5 camere tematice despre istoria producerii băuturii, epoca sa de aur și sortimentele diferite.

Ne-am îndreptat spre Colegiul Sfintei Treimi (Trinitty College– Coláiste na Tríonóide) situat peste drum de Banca Irlandei. A fost fondat în 1592, de Regina Elisabeta I, în afara zidurilor orașului, în clădirile Prioratului Tuturor Sfinților, pentru protestanți. În decursul secolelor, orașul extinzându-se, colegiul a ajuns să se situeze în zona centrală. Din 1793 au fost admiși catolicii doar pentru a studia, neputând ocupa funcții. Deși restricțiile au fost ridicate în 1873, până în 1970, pentru a se înscrie la Colegiu, catolicii aveau nevoie de permisiunea Bisericii Catolice. Din 1904 au fost admise și femei iar în 1934 a fost numit primul profesor de sex feminin. Colegiul se întinde pe 190.000 metri pătrați. Am intrat în Piața Parlamentului (Parliament Square) prin Regent House, clădirea în care funcționa Uniunea Studenților din Colegiul Trinity.

În 1798 a fost finalizată Capela Colegiului (College Chapel) de același arhitect care a construit în partea ei opusă Teatrul Public (Public Theatre), azi Examination Hall, două clădiri aproape identice. Capela este încă funcțională pentru membrii colegiului romano-catolic.

Din Piața Parlamentului se intra în Piața Bibliotecii (Library Square). În mijloc se înălța un turn clopotniță înconjurat de coloane corintice, Campanila, construit în 1853. Legat de ea exista o superstiție a studenților care afirmau că cel ce trece sub campanilă va eșua la examene. Chiar o legendă relata cum clopotele vor suna când sub campanilă se va afla o fecioară.

În dreapta ei se afla o clădire lungă, Biblioteca Colegiului Trinity (Trinity College Library– Coláiste na Tríonóide Leabharlann, Baile Átha Cliath), înființată în 1592, în care, de-a lungul timpului s-au adunat peste 4 milioane de manuscrise istorice, tipărituri vechi și cărți.

Din 1969 mai multe departamente au fost grupate în facultăți și anume Științe Umane și Litere, Studii Economice și Sociale, Inginerie și Științe ale Sistemelor, Științe ale Sănătății. În 1977 a fost înființată Școala de Farmacie, în Colegiu a fost transferată Facultatea de Medicină Veterinară și în 2005 s-a creat Institutul de matematică Hamilton. Restul clădirilor colegiului se află răspândite în tot orașul.

În partea opusă bibliotecii se afla Clădirea Memorială a Absolvenților (The Graduates Memorial Building-GMB), o clădire victoriană neo-gotică și în apropierea ei statuia fostului președinte, George Salmon. Găzduia cele mai vechi societăți studențești ale colegiului- Societatea Filosofică Universitară (Phil), Societatea Istorică a Colegiului (Hist) și Societatea Teologică Colegială (Theo). Acestea anterior (1897) funcționau în una din cele trei case ale complexului Rotten Row care a fost demolat în 1899. Pe acel loc a fost construită actuala clădire, finanțată de studenți și deschisă în 1902. În spatele ei se afla terenul de tenis Botany Bay.

Din Library Square, înaintând, se ajungea în Piața Nouă (New Square) în dreapta căreia se aflau un muzeu, mai multe biblioteci și alte clădiri studențești. Restul terenului era ocupat de un teren de rugby și un parc. Am ieșit spre Galeria Douglas Hyde (The Douglas Hyde Gallery), o galerie de artă contemporană deschisă în 1978.

Am depășit parcul colegiului și am cotit pe lângă centrul cultural Alliance Francaise.

Am trecut pe lângă Colegiul Regal al Medicilor din Irlanda (The Royal College of Physicians-RCPI), înființat în 1654, pentru a reglementa practica medicală. A fost cunoscut cu numele de Colegiul Regelui și Reginei Medicilor din Irlanda până în 1890 când, prin Carta Reginei Victoria, a primit numele actual și a devenit independent de Colegiul Trinity. A funcționat succesiv în mai multe clădiri, în cea actuală din 1864.

Lângă el se afla Biblioteca Națională a Irlandei ( Leabharlann Náisiúnta na hÉireann) înființată în 1877 în una din aripile Casei Leinster, în care s-au adunat colecțiile Societății Regale din Dublin. A fost inclusă în Departamentul de Știință și Artă și condusă de un Consiliu format din 12 administratori. Din 2005 a devenit instituție culturală autonomă în care se află cărți, manuscrise, ziare, fotografii, acte muzicale care pot fi consultate gratuit dar nu împrumutate. De asemenea existau expoziții de artă și o arhivă a ziarelor irlandeze.

Casa Leinster (Teach Laighean), sediul Președintelui și celor două camere ale Parlamentului (Casa Oireachtas) din 1922, a fost ridicată între anii 1745-1748 ca și Casa Kildare, numele fiind preluat de la cel ce a construit-o. Când proprietarul a devenit duce de Leinster (1766) și casa și-a schimbat numele în Leinster House. A fost vândută Societății Regale din Dublin (1853) și a găzduit Expoziția Industrială Mare. În secolul XIX a fost extinsă cu două aripi în care se află Biblioteca Națională a Irlandei și Muzeul Național al Irlandei. Spațiul fiind insuficient pentru funcționarea Parlamentului, ultima extindere s-a făcut în anul 2000.

Muzeul Național al Irlandei (National Museum of Ireland) a fost deschis publicului în 1834 în altă aripă a Casei Leinster. A trecut de la o denumire la alta până la cea actuală primită după ce Irlanda a devenit stat independent. În el au fost adunate colecțiile mai multor instituții culturale și muzeale din secolele XVII și XIX începând cu cele geologice, mineralogice și colecția Muzeului Industriei Irlandeze din 1847. Spațiul devenind insuficient a fost construită clădirea în care se află Muzeul de Istorie Naturală.

După atâtea muzee vizitate ne-am oprit din explorarea Dublinului pentru a continua a doua zi.

Citește și A doua zi în Dublin, Irlanda

Nove Mesto Praga, Cehia

Publicat pe 10 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

După Orașul Mic (Mala Strana) și Orașul Vechi (Stare Mesto) urma să vizităm Orașul Nou (Nove Mesto) Praga. Din apropiere de Podul Carol, unde am coborât din autobuz, am mers paralel cu râul Vltava. În stânga noastră, într-un mic spațiu verde, era Monumentul Francisc I sau Fântâna Kranner (Krannerova krasna). A fost construit între anii 145-1850, în stil neo-gotic. În jurul bazei octogonale, din care curgea apa, erau situate multe statui ce reprezentau toate regiunile Cehiei și Praga. La mijlocul unui „turn” se afla, sub un baldachin de bronz, statuia Împăratului Francisc I, în jurul lui statui ce prezentau diverse activități umane. În 2003 a fost recondiționată și a început iar să funcționeze.

Am depășit pe stânga Teatrul Național, de la nivelul căruia, pe Vltava, se forma o insuliță unde se afla Palatul Zofin cu Sala de concerte. La capătul ei am văzut un turn vechi, Turnul de apă din Sitkov (Sitkowska vodarenska vez), construit între anii 1588-1591, pe locul altuia din lemn care a ars, împreună cu morile înconjurătoare (Sitkovsky), într-un incendiu. În 1648, în timpul asediului suedez, a fost grav deteriorat, ulterior (1651), refăcut. Era înalt de 47 m, ușor înclinat datorită solului nisipos pe care a fost construit. A funcționat ca centru local de apă până în 1847.

În fața noastră, în stânga Podului Jiraskuv, era Casa care dansează (Tancici Dum) denumită și „Fred și Ginger”. În bombardamentul american din 1945 zona a fost grav avariată și, până în 1960, ruinele demolate. Ridicarea clădirii a fost sponsorizată de Compania olandeză de Asigurări (ING Bank) și construcția s-a efectuat între anii 1992-1996, în stil neo-baroc. Casa a fost construită cu două părți distincte, cu nouă etaje și două etaje subterane. Etajele erau amplasate asimetric, susținute de 99 de panouri de beton cu forme și dimensiuni diferite. Avea forma unui turn de sticlă îngustat la mijloc care îl reprezenta pe marele dansator Fred Astaire. Deasupra clădirii, pe o porțiune, se afla o terasă acoperită cu o structură din bare de metal răsucite, poreclită Mary.

Pe partea cu râul clădirea prezenta ondulații ce o reprezentau pe partenera sa, Ginger Rogers. La parter și etajul întâi funcționau spații comerciale, deasupra se aflau birouri, iar la etajul nouă funcționa un bar.

Din 2016 două etaje au fost amenajate ca hotel de lux, restaurantul a fost mutat la etajul șapte, barul la etajul opt și, în clădire, s-a deschis o galerie de artă.

Construcția clădirii a fost controversată, ea fiind plasată într-o zonă de case vechi din secolul XVIII.

Ne-am îndepărtat de râu și am trecut pe lângă o biserică situată pe o terasă de piatră deasupra străzii, Bis. Sf. Venceslas la Zderaz (Kostel zvatehoVaclava na Zderaz). Zderaz a fost un sat antic pe teritoriul căruia, pe locul vechii biserici, între 1180-1190, doi nobili cehi au donat banii pentru construirea unei mânăstiri cu Biserica Sfântul Venceslas, descoperită prin săpături arheologice.În 1324 lângă biserică s-a înființat un spital, apoi o școală și un cimitir. În timpul războaielor husite mânăstirea a fost distrusă și biserica a funcționat sub cult husit. Până în 1586 s-au făcut reparații minore, an în care Împăratul Rudolf al II-lea a recondiționat-o. Între 1626-1646 augustinienii au demolat partea de vest a bisericii, au construit o nouă mânăstire și o bibliotecă. De abia terminată a suferit grave avarii sub atacul suedezilor. În anul 1785 mânăstirea a fost desființată și, din 1809, pe locul ei s-a plasat o închisoare pe care biserica a servit-o până în 1884. Închisoarea s-a mutat și complexul a intrat în posesia orașului care, în 1904, pe acel teren a construit clădiri de locuit. Între anii 1926-1929 biserica a fost reconstruită. Următoarea clădire era Academia de Afaceri Dr. Edvard Benes (Cekoslovanska obchodni akademie Dr. Edvard Benes).

Vis a vis de Academie, tot ridicată deasupra străzii, la 3-4 m înălțime, se afla Catedrala ortodoxă cehă Sf. Chiril și Metodie (Chram svatych Cyrila a Metodeje). Între 1730-1736, în partea liberă a mânăstirii din Zderaz, a fost construită Biserica Sf. Karel Boromejsky, de cult romano-catolic, lângă o casă a preoților pensionari ridicată în 1705. A funcționat până în 1783 când a fost desființată prin reformele Împăratului Iosif al II-lea. Împreună cu clădirea preoților a fost transformată în cazarmă și depozite iar, din 1869, în ea a funcționat Centrul Tehnologic Ceh (UCT). În 192, când s-a format Biserica Ortodoxă Cehă, fosta biserică romano-catolică a fost închiriată acesteia. I s-au adus modificări, a fost renovată, dedicată Sfinților Chiril și Metodie și în 1935 sfințită.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1942) rezistența cehă și slovacă, în Operațiunea Antropoid, l-au asasinat pe Reinhard Heydrich, biserica a fost luată cu asalt de trupele naziste și, în luptele purtate, pentru a nu fi prinși, mulți dintre cei din rezistență s-au sinucis. Bisericile ortodoxe au fost închise și preoții lor duși la muncă forțată în Germania. După război, între 1945-1947, biserica a fost restaurată de credincioșii ortodocși rămași. Pe peretele exterior a fost pusă o placă din bronz ca memorial a celor căzuți și în cripta bisericii s-a deschis un muzeu dedicat lor.

Sub altar au fost îngropate rămășițele celor doi sfinți. Ultima restaurare a avut loc în 1989.

Tot înainte, prin Orașul Nou, am traversat un parc și am ajuns la Piața Carol unde era Biserica Sfântul Ignațiu de Loyola(Kostel svateho Ignace z Loyoly), monument cultural al Republicii Cehe. A fost construită între anii 1655-1677, în stil baroc timpuriu, în cadrul complexului iezuiților și a fost dedicată patronului și fondatorului ordinului. Avea trei nave, un turn pătrat cu cupolă construit în 1687 și fațada bogat ornamentată pe care, în partea superioară, era postată statuia sfântului.

În 1699 a fost creat porticul cu coloane deasupra căruia au fost postate opt statui ale sfinților iezuiți și Isus la mijloc.

Între anii 1773-1866, când Ordinul Iezuit a fost interzis, a funcționat ca biserică parohială. Aceștia au revenit, au recondiționat clădirea și au funcționat până în în perioada comunistă (1950).

Am avut noroc, era deschisă. Altarul principal era din marmură roșie deasupra căruia era o pictură ce reprezenta cum Sfântul Ignațiu de Loyola intră în slava cerului.

Interiorul abunda de decorații, statui, marmură, aurării.

Am mers de-a lungul parcului până la Primăria Orașului Nou (Novoměstská radnice), o clădire în stil gotic. A fost construită în mai multe etape începând cu 1377 până în 1418. Între anii 1452-1456 a fost adăugat turnul înalt de 70 metri, parterul căruia a servit ca închisoare. La etajul întâi s-a deschis Capela Adormirii Maicii Domnului și a Sfântului Venceslas.

Până în 1784 clădirea a fost folosită în scop administrativ cu birouri, instanță penală și temniță. Între anii 1806-1811 a fost reconstruită în stil empire. În anii care au urmat au avut loc reparații și renovări. În timpul unei furtuni turnul a fost fulgerat și clădirea a ars. A fost reconstruită între anii 1905-1906. În perioada comunistă parterul a fost folosit ca sală de nunți. În 1962 a fost declarată monument cultural național. Ultima reconstrucție a avut loc între anii 1978-1996.

Judecătoria

Am continuat drumul pe străzile flancate de clădiri vechi și ne-am îndreptat spre Statuia lui Kafka (Hlava Franze Kafky), o statuie cinetică realizată în 2014. Era situată într-o zonă dintre blocuri de apartamente și magazine. Reprezenta capul scriitorului, de 11 metri înălțime, format din 42 de panouri rotative independente. Acestea se roteau pe rând și formau figura lui Kafka.

Am ieșit din acea zonă și am trecut pe lângă Palatul Adria(Adria Palac), o clădire imensă, în stil rondo-cubist, construită între anii 1923-1924 pentru Compania de Asigurări Adriatica. Era situată pe colțul dintre două străzi pe care le lega printr-un pasaj intern. În ea se găseau apartamente de locuit, birouri, spații comerciale, restaurantul Kavarna Adria, etc. A fost recondiționată între anii 1996-1997.

Era o zonă comercială cu multe magazine și restaurante situate în clădirile de epocă sau în clădiri noi construite din sticlă.

Desigual – magazin de îmbrăcăminte

New Yorker- magazin universal

De acolo ne-am îndreptat spre Piața Venceslas (Vaclavske namesti), una dintre principalele piețe ale orașului, care a fost numită după patronul spiritual al Boemiei, Sfântul Venceslas. În ea s-au desfășurat multe evenimente, demonstrații, sărbători. În partea de nord-vest delimitează Orașul Nou de Orașul Vechi. Se afla pe locul unei vechi piețe, Piața de cai (Konsky trh), formată în 1348 o dată cu construirea Orașului Nou. În secolul XIX a primit denumirea actuală. A fost locul unor mari demonstrații de masă atât în perioada nazistă cât și în cea comunistă, apoi în 1989, în timpul Revoluției de Catifea.

În clădirile aflate de o parte și de alta se aflau mai multe casinouri, hoteluri, teatre, bănci, muzee, magazine. Am înțeles din nemulțumirile localnicilor că viața de noapte pulsează în multe cluburi de stirp situate acolo.

Hotel Ambasador

Assicurazioni Generali

Pe o porțiune, mijlocul străzii era pietonal, amenajat cu spațiu verde, bănci pentru relaxare, chiar și un tramvai vechi sub formă de bar.

Expobank

Grand Hotel Europa și Hotel Meran

La capătul pieței se afla statuia Sfântului Venceslas (Pomnik svateho Vaclava), construită în secolul XIX. La bază era înconjurată de statuile sfinților cehi Sf. Ludmila, Sf. Agnes de Boemia, Sf. Procop, Sf. Adalbert din Praga. În fața ei o formație de muzică se pregătea de spectacol. Piața se închidea cu o clădire maiestuoasă, din păcate în renovare. Muzeul Național din Praga a fost fondat în 1818, în Palatul Sternberg, cu exponate din științele naturii. Colecția mărindu-se, s-a mutat în Palatul Nostitz dar și acesta a devenit neîncăpător. Între anii 188501891 s-a construit clădirea actuală, în stil neo-renascentist și de atunci în ea funcționează muzeul cu 7 milioane de exponate din domenii diferite, istorice, naturale, de artă și muzică.Avariat de o bombă în 1945, după reparații a fost redeschis în 1947. În 1949 a fost preluat de stat și din 1964 a fost împărțit în cinci departamente distincte. În timpul pactului de la Varșovia (1968) fațada a fost afectată de armele sovieticilor. A fost renovată între 1970-1972 dar, până în 1978 a suferit daune în timpul construcției metroului. Era închis pentru renovare încă din 2011 și se preconiza deschiderea lui în 2018.

În apropiere se afla Noua clădire a Muzeului Național (Nova Budova Narodniho Musea). Inițial, în clădirea fostei Bănci de Schimb construită între anii 1936-1937, a funcționat sediul Adunării Naționale a Parlamentului, care în 1945 s-a mutat în altă locație. Clădirea a fost transformată (1968-1973) și a devenit sediul Adunării Federale Cehoslovace. După separarea celor două țări, Cehia și Slovacia, în ea a funcționat Radio Europa Liberă (1995-2009), ulterior a devenit clădirea a fost legată printr-un tunel subteran de Muzeul Național, din care a devenit parte.

Între două clădiri mai noi, a Muzeului Național și una în care funcționa o parcare subterană , se afla Opera de Stat (Statni opera). În construcția rococo a fost deschis Teatrul Nou German (1888) în care, premergător Primului Război Mondial, se refugiau artiștii de alte naționalități fugiți din Germania. În 1938 a fost închis și în clădire a funcționat Deutches Opernhaus, cu reprezentații și adunări politice naziste. Din 1945, după căderea naziștilor de la putere, a devenit Opera Cehă, ce a funcționat doar trei ani ulterior aparținând de Teatrul Național cu denumirea de Teatrul Smetana. Din 1990, după revoluția de Catifea, a fost înființată Opera de Stat Praga care, în 2003, a fuzionat cu baletul.

Din dreptul Operei am intrat într-un parc cu copaci seculari. L-am traversat și ne-am îndreptat spre Sinagoga din Ierusalim, (Jeruzalemska synagoga), denumită și Sinagoga Jubiliară pentru sărbătorirea a 50 de ani pe tronul Austriei a Împăratului Franz Joseph. În 1896 s-a înființat Asociația Israelită din Praga care a cumpărat locația de pe strada Ierusalim, pentru a construit o nouă sinagogă, în locul celor distruse în timpul reamenajării ghetoului evreiesc. Clădirea în stil maur și art nouveau a fost construită între anii 1905-1906.

În 1941 a fost închisă și, sub ocupația nazistă, a funcționat ca depozit al obiectelor evreiești confiscate. După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial sinagoga și-a reluat activitatea. A fost reconstruită, restaurată după forma originală și ornamentele vopsite colorat. Pe fațadă am văzut fereastra cu Steaua lui David, arcul islamic și o inscripție în ebraică care spunea ”Aceasta este poarta Domnului, prin care intră cei neprihăniți”. Inscripții se aflau și pe arcadele porticului de intrare.

Înaintând pe strada Ierusalim, pe partea stângă, într-un părculeț, se înălțau turnurile unei biserici. Trebuia neapărat să o vizităm. Am ocolit zona verde și am ajuns la intrarea în Biserica Sfântul Henry și Sfânta Kunhuta (Kostel svateho Jindricha a svate Kunhuta), biserică de rit catolic. A fost construită în stil gotic (1348-1351) de către Cavalerii Crucii cu Steaua Roșie, un ordin religios catolic ceh. Între anii 1472-1476 i s-a alăturat o nouă clopotniță și s-a deschis o școală parohială. În secolul XVII au fost adăugate mai multe capele-Capela Sfânta Barbara, Capela Sfintei Fecioare, Capela Sfântul Luca.

În 1879 biserica și turnul clopotniță au fost reconstruite în stil neo-gotic. Actual ea servește romano-catolicilor din parohiile cehă, slovacă și maghiară.

Lângă biserică era fosta clopotniță, pe care, în 1577, s-a ridicat Turnul Henry (Jidřišská vez), înalt de 45 metri, prevăzut cu un ceas și clopote. În timpul asediului suedez (1648) a funcționat ca turn de pază iar în asediul prusac (1757) a fost avariat. A fost reconstruit neogotic între anii 1876-1879 când a fost ridicat la înălțimea de 65 metri, apoi în 1970 și ultimele modificări au avut loc în 2001, când a fost dotat cu un lift și deasupra cu o terasă panoramică. În el funcționa un restaurant.

Încetul cu încetul ne apropiam de Orașul Vechi. Am ajuns la un giratoriu unde pe o latură se afla Banca Națională a Cehiei (Ceska narodni banka). Prima bancă, Zivnostenska, a fost înființată în 1869. Dezvoltându-și activitățile sediul a devenit neîncăpător astfel, hotelurile alăturate au fost cumpărate și, pe rând, între 1935-1942, s-a ridicat noua bancă, clădire pe care am văzut-o și noi.

Pe o altă latură se afla Teatrul Hybernia (Divadlo Hybernya). Pe acel loc, în secolul XVII s-a construit Mânăstirea franciscană irlandeză, în stil baroc, care a funcționat până în 1785 când a fost desființată de reformele Împăratului Joseph al II-lea. Din 1792 în clădire a funcționat Teatrul Bouda, un teatru imperial. În perioada comunistă a servit ca sală de expoziții și evenimente cultural. Între anii 2005-2006 a fost reconstruită păstrându-se aspectul original și a început să funcționeze Teatrul Hybernia. Denumirea a fost dată după Hibernia- Irlanda în limba latină.

Pe a treia latură se afla Casa Municipală (Obecni dum) fosta reședință a regelui Boemiei între anii 1383-1485, când acesta s-a mutat în palatul nou construit în Castelul Praga din Mala Strana. Deteriorându-se în timp, clădirea abandonată a fost demolată și, între anii 1905-1912, a fost construită actuala clădire, în stil art nouveau, cu o cupolă din sticlă. În 1918, când monarhia austro-ungară a fost abolită, Casa Municipală a fost locul declarației de independență. Actual găzduiește o sală de concerte, Sala Smetana.

În acea zonă se afla și Turnul pulberăriei (Prasna brana). Pe acel loc , în cadrul fortificațiilor Orașului Vechi, a existat Poarta Sfântul Ambrozie. A fost abandonată o dată cu construcția Orașului Nou, când fortificațiile au fost dărâmate. În locul ei, în 1475 a început construcția unei alte porți, Poarta Nouă, rămasă neterminată datorită mutării regelui în noul palat (1483). În secolul XVIII turnul a fost folosit ca magazie pentru praf de pușcă, după care a primit numele. În 1757, sub asediul prusac a fost avariat apoi, între anii 1878-1886, transformat în stil pseudo-gotic (purist). Fațada a fost împodobită cu sculpturile domnitorilor și regatele lor. Din anul 2013 turnul a fost preluat de Muzeul Praga și deschis vizitării. Înalt de 65 metri, la 44 metri a fost amenajată o terasă panoramică.

Trecând poarta am ajuns în Orașul Vechi. Ca și în Mala Strana, parcate pe marginea carosabilului, automobile de epocă așteptau clienții, în special turiști.

Am trecut pe lângă mai multe muzee- Muzeul Grevin, Muzeul torturii, Muzeul de ciocolată, Muzeul de ceară Madame Tussaud- până în Piața Veche (Stare Mesto).

Muzeul Grevin

Cam atât am reușit să vedem din Orașul Nou Praga.

Citește și Cartierul evreiesc Josefov Praga, Cehia

Subotica, Republica Serbia

Publicat pe 7 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Subotica, un mare nod feroviar, centru industrial și comercial, se află în Provincia Autonomă Voivodina din Serbia. Este al cincilea oraș ca mărime din țară. Un mic oraș Zabadka, a fost înregistrat din 1391 ca făcând parte din Ungaria medievală. Istoria sa a fost zbuciumată. În 1470 a fost fortificat pentru a se apăra de o posibilă invazie otomană. În 1526, după bătălia de la Mohacs, majoritatea maghiarilor s-au retras în Ungaria Regală și orașul, pentru o scurtă perioadă de timp (1526-1527), a devenit capitala unui mic stat înființat de conducătorul mercenarilor sârbi din Banat, Jovan Nenad, care s-a proclamat și Împărat. A fost ucis în 1527 și ultimul stat independent sârb s-a desființat trecând sub stăpânirea Imperiului Otoman până în 1686, perioadă în care orașul vechi aproape a dispărut și a fost locuit de coloniști. După câștigarea bătăliei de la Senta, din 1967, Subotica a intrat sub stăpânirea habsburgică. În acea perioadă a avut loc răscoala lui Francisc II Rakoczi sau Războiul Kuruc și orașul a devenit garnizoană. Până în 1743 s-a dezvoltat și a devenit oraș comercial cu propria cartă civilă când a fost denumit Sent-Maria, după Maria Tereza din Austria care l-a proclamat independent.

Militarii sârbi pierzându-și privilegiile, s-au mutat și unii au format o nouă localitate, Subotica, alții au emigrat în Rusia. În 1775 a fost înființată o comunitate evreiască. În timpul Revoluțiilor din Monarhia Habsburgică (1848-1849) s-au purtat mai multe bătălii și, în final, învingând armatele rusești și habsburgice, orașul Subotica a fost separat de Regatul Ungariei și inclus într-o nouă provincie formată, Voievodatul Serbiei și Banatului, cu sediul administrativ la Timișoara. S-a înființat Regatul Dual, Austria-Ungaria, din care Subotica a făcut parte până la izbucnirea Primului Război Mondial. A fost o perioadă bună în care s-au construit multe școli, teatrul, biserici, sinagoga, calea ferată, o centrală electrică, etc.

După acel război, a făcut parte din Regatul sârbilor, croaților și slovacilor, până în 1941când a fost invadată de Puterile Axei. Orașul a fost anexat Ungariei dar a fost condus în continuare de guvernul iugoslav aflat în exil. Mulți evrei au fost deportați și decimați la Auschwitz, cei rămași închiși într-un ghetou. Au supraviețuit Holocaustului în jur de 1.000 de evrei. Din 1944, după plecarea forțelor cotropitoare, a făcut parte din Iugoslavia socialistă. Ungaria a avut tentative de a prelua orașul dar partizanii sârbi au luptat decimând mulți maghiari. În 1990, în timpul Războaielor Iugoslave și Kosovare a avut loc o mare migrație a populației pe etnii, maghiari, sârbi, croați au emigrat și zona a primit mulți refugiați din Croația, Bosnia și Herțegovina.

Am parcat în apropierea centrului orașului, într-o zonă de blocuri și case vechi, ruinate, care m-a dezamăgit la început.

Am străbătut o străduță pe care unele case erau recondiționate și mi-a crescut entuziasmul.

Am ajuns în zona centrală în care era o piață largă, Trg Slobode, a cărui centru era în curs de amenajare. În partea stângă a pieței, printre copaci seculari se vedeau turnurile Primăriei.

Într-o parte era Biblioteca, o clădire galbenă, veche, construită între anii 1895-1896 pe locul unui vechi conac baroc și care ulterior a funcționat ca și cazinou. A fost construită în stil eclectic, decorată cu motive florale din stuc și intrarea era flancată de două statui care parcă țineau toată greutatea unui balcon în spinare.

În partea dreaptă am văzut prima clădire monumentală din Subotica construită în stil neo-clasic (1845-1854) cu rol de teatru și hotel. Fațada prezenta coloane corintice cu capiteluri. În 1983 Teatrul a fost declarat monument istoric și național. În 2007, cu multe controverse, s-a hotărât demolarea lui în scopul construirii Pieței Republicii. Ulterior, folosind părți rămase, s-a reconstruit și s-a deschis în 2017. În el funcționează Teatrul, Opera și Baletul.

De lângă teatru am pornit pe strada Korzo, flancată de clădirile istorice construite în stil Art Nouveau. Chiar peste drum, pe colț, era fosta Bancă de economii (Subotica Saving Bank), construită în 1907-1908, în stil Secession și în care funcționa OTP Bank. Pe fațadă prezenta mai multe simboluri dintre care bufnița-simbol al înțelepciunii, veverița-simbol al diligenței, stupul-simbol al economiei.

Lângă ea, o clădire roșie, Palatul Vojnic sau Palatul Militar, a fost construit în 1893, în stilul Renașterii franceze și dotat încă de atunci cu lift.

În piața centrală, situat între Teatru și Primărie era Monumentul Împăratului Jovan Nenad, împărat timp de un an (1526-1527), cunoscut și sub numele de Black.

Am ocolit spre a vedea Primăria care a fost construită între anii 1908-1912 de doi arhitecți renumiți din Budapesta. Nu am putut vedea clădirea în ansamblu fiind înconjurată de copaci seculari.

Ca la majoritatea clădirilor din acea perioadă a fost folosit stilul Art Nouveau la care s-au adăugat elemente din fier forjat și florale din folclorul maghiar. Găzduia Sala Consiliului și birouri.

În fața ei se afla Fântâna Albastră (2001) realizată cu plăci de ceramică Zolnay Jur împrejur era un părculeț.

Lateral, spre parc, se afla Monumentul „Sfânta Treime”.

Cât era de mic, parcul era amenajat ca loc de relaxare și odihnă.

Cum majoritatea localnicilor sunt catolici, m-am îndreptat spre a vedea catedrala lor. Pe strada pe care am trecut, stradă cu două sensuri de circulație, între ele se afla o parcelă cu verdeață în care trona o capelă. Am aflat că era Capela Sfântului Roch. În 1738 de călugării franciscani împreună cu populația localității au construit o mânăstire pentru a slăvi supraviețuirea din timpul ciumei. În timp s-a ruinat și, în 1884, s-a construit o biserică mică, în stil neo-renascentist, în care s-a plasat altarul păstrat de la mânăstire. În secolul XX autoritățile au propus demolarea dar cetățenii nu au fost de acord și arterele rutiere au fost construite astfel încât să o ocolească.

Am ajuns la Catedrala romano-catolică „Sfânta Tereza de Avila”, sediul Episcopiei Subotica. Sfânta este și patronul spiritual al orașului. A fost construită între anii 1773-1779 în stil baroc târziu, Subotica fiind la acea vreme sub dominația habsburgică. În 1974 Papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul de Basilica minor. Era un stadiu deplorabil, cu multe fisuri majore dar, în proces de renovare.

Lângă ea se afla un parc în care se delimita o piațetă (Trg zrtava fasizma) cu Monumentul victimelor fascismului. În fața lui se afla o mică fântână și o sculptură făcută de un artist local.

M-am adus aminte că în Subotica din cei 1000 de evrei supraviețuitori celui de Al Doilea Război Mondial au rămas doar 200 așa că m-am îndreptat spre Sinagoga Piața Jakab și Komor. Această sinagogă maghiară a fost construită pe locul unei alte sinagogi, mai mică, între anii 1901-1902, când orașul făcea parte din Austro-Ungaria, în stil Art Nouveau. Ea a servit neologilor.

Constructorii și arhitecții maghiari și evrei au conlucrat și au ridicat o clădire atipică. În pereți au introdus un cadru de oțel care le-a permis ridicarea cupolei autoportantă. A fost decorată cu motive din arta maghiară- lalele, garoafe, pene de păun.

În 1974 a fost declarată Monument al Culturii și din 1990 este protejată de stat. În timp a început să se deterioreze astfel din 2010 s-a început renovarea care a luat sfârșit în 2018, când Sinagoga a fost redeschisă.

În apropierea sinagogii se afla Gimnaziul „Svetozar Markovic”. Inițial, în perioada domniei Împărătesei austriece Maria Tereza, în Mânăstirea franciscană s-a construit o școală. În 1743 împărăteasa a pus bazele educației organizate cerând franciscanilor să trimită un profesor care să-i învețe pe tinerii din Subotica elementele de bază ale latinei și despre sintaxă, școala devenind școală de gramatică. Nefăcând parte din școlile prevăzute de legea educației dată la Viena în 1777, a fost desființată în 1778. A fost reconstruită în 1782 când s-a predat 3 ani limba germană după care s-a revenit la limba latină. Din 1795 s-a transformat în primul gimnaziu al orașului în care, până în 1860 au predat profesori franciscani, ulterior profesori cu studii universitare. Între anii 1899-1900 gimnaziul a fost mutat în clădirea actuală. În timpul celor două războaie mondiale a găzduit un spital militar. Din 1919 predarea s-a făcut în limba sârbo-croată și după 1945 s-a adăugat limba maghiară. Din 1988 școala a fost numită Gimnaziul „Svetozar Markovic”.

Am înconjurat sinagoga și m-am îndreptat spre Biserica Ortodoxă Sârbă „Sfânta Înălțare”. Clădirea se afla retrasă într-o grădină cu copaci și rondouri cu flori. A fost construită în 1726, în stil baroc. În 1910 i s-a adăugat turnul și un iconostas nou.

Cum în Subotica trăiesc mai multe etnii exista și Biserica Franciscană dedicată Sfântului Arhanghel Mihail. A fost construită în 1736, în cadrul Mânăstirii franciscane, pe ruinele unei cetăți medievale din sec. XV, în stil neo-romantic. În capela atașată bisericii se află un tablou cu Madona Neagră.

Între casele vechi am trecut pe lângă Hotel Galleria, clădire care se integra perfect în peisaj. Curtea interioară însă vorbea de la sine.

Am ajuns pe strada Matija Korvina, stradă pietonală plină cu terase, baruri, restaurante în care viața se desfășura atât ziua cât și noaptea. Pe o parte o cramă, Vinarija Zvonko Bogdan, pe cealaltă Boss Caffe Atrium, alte și alte terase…

L-am găsit și pe Regele Matei Corvin (Mathias Rex) sub forma unei statui. Era postată la intrarea în terasa restaurantului Boss Caffe.

Am ieșit pe Korzo unde am văzut cafeneaua „Zagreb”, fostul Hotel Adolfa Halbrora, construit în 1897, când purta denumirea de „Nacional” (Nemzetti sálloda). În 1905 a fost trasformată fațada în stilul Renașterii franceze, cu patru portaluri cu ferestre și clădirea a fost decorată cu ghirlande, motive vegetale și simboluri.

De aici m-am îndreptat spre Galeria de Artă Modernă „Likovni susret”, înființată în 1962, în care se află 1.200 de lucrări de artă modernă din a doua jumătate a secolului XX și temporar găzduiește expoziții și evenimente artistice. Se găsește în fostul Palat Raichle construit în 1904 ca studio și casa arhitectului de la care a preluat numele. Deși am văzut-o spre finalul vizitei mele în Subotica această clădire m-a impresioant cel mai mult. Arabescuri colorate, dale cu acoperiș la geamuri, balconașe, turnuri, culori frumos îmbinate, toate mă duceau cu gândul la o casă de poveste.

Am trecut prin parcul Ferenca Rajhla, apoi pe lângă Teatrul de Copii în care se afla și Centrul sportivilor.

Am părăsit Subotica îndreptându-mă spre Palic.

Citește și Palic, Republica Serbia

Karlovy Vary, Republica Cehă

Publicat pe 18 iunie 2018 de monica frimu

Răspunde

Karlovy Vary, stațiune balneo-climaterică din nord-vestul Cehiei, supranumită „Orașul Colonadelor”, este situată la baza munților Metaliferi, de-a lungul râului Tepla. A purtat denumirea de Karlsbad până în 1945 când germanii sudeti din țară au fost expatriați. Denumirea Karlsbad semnifica „Baile lui Carol”, împaratul Carol al IV-lea, care a domnit între 1355-1378, avându-și cetatea de scaun la Praga.

Conform unei legende vechi regele Carol al IV-lea, în timpul unei vânători de căprioare s-a rănit la un picior. L-a spălat cu apa unui izvor găsit în apropiere și, în timp, a observat că rana s-a vindecat miraculos. Trăgând concluzia că apa era vindecătoare, în 1370 a ridicat în acel loc o localitate. Din 1522 localitatea a fost dotată cu bază de tratament și izvoare amenajate pentru cure externe. În secolul XVIII a devenit o localitate balneară faimoasă, vizitată de nobilime, regalitate, oameni importanți de cultură, artă, muzică, ca Petru cel Mare, Franz Josef I, Wagner, Tolstoi, etc.

În timpul Primului Război Mondial a fost devastată și localitatea a decăzut. După Al Doilea Război Mondial localnicii, majoritatea germani, au părăsit orașul și a fost repopulat cu coloniști cehi, astfel, actual, cele două limbi, germana și ceha, încă sunt folosite. Pe lângă apele minerale orașul e cunoscut și datorită băuturii tradiționale Becherovka, un bitter din plante și scorțișoară, produs aici, existând și un muzeu unde se poate vedea procesul de producție și istoria lui. De asemenea există un muzeu al foarte căutate sticle Moser.

În a doua jumătate a secolului al XVIII-lea, un medic a descoperit că tratamentul cel mai bun era consumul apelor calde, direct de la izvor, deoarece bioxidul de carbon din ele se evapora foarte repede. Pentru aceasta, în jurul izvoarelor s-au amenajat chioșcuri, mici pavilioane, care treptat, datorită afluxului de vizitatori, s-au transformat în săli decorate artistic.

Sunt 13 izvoare principale, situate în cinci colonade și 66 folosite pentru zonele SPA.

Am parcat în partea locuită și de afaceri a orașului și am pornit în explorarea părții SPA a localității.

Am trecut pe lângă Parcul Dvorak și am văzut Institutul Militar de SPA, care a fost construit între anii 1852-1855, etajat în 1920 pentru mărirea capacității și găzduiește Casa de oaspeți Sadovy Pramen. Lângă clădire se afla Colonada Parcului (Sadova kolonada) cu trei izvoare termale: Izvorul Șarpelui (30 grade), Izvorul Parcului (47 grade) și Izvorul Libertății (60 grade). A fost construită în 1880 cu bolți și coloane din fontă și a fost esplanada pavilionului Balnensky, demolat în 1960, făcând parte dintr-un complex mult mai mare.

Am continuat vizitarea mergând paralel cu râul Tepla, pe malurile căruia erau construite clădiri etajate, colorate, cu destinații actuale de hotel, restaurant, centru SPA, magazin, muzeu, etc.

Peste râul îngust erau plasate, din loc în loc, poduri pentru pietoni, astfel am trecut când pe o parte, când pe cealaltă, pentru a vedea frumusețea acelor case în detaliu.

Am ajuns la primul pavilion construit în Karlsbad, între anii 1871-1881, Colonada Morii. Inițial a fost construit din lemn și la sfârșitul secolului XIX reclădit în stil neo-renascentist, cu 124 coloane corintice, deasupra o terasă ornată cu 12 statui alegorice din gresie, care reprezintă lunile anului.

Am traversat un pod pentru a ajunge pe partea colonadei. La nivelul primelor coloane se afla o sculptură din nisip, care îl reprezenta pe regele Carol al IV-lea.

În interiorul colonadei, în apropierea celor 5 izvoare cu ape terapeutice calde, între 53-65 grade, erau bănci pe care se puteau odihni cei care urmau cura de tratament. În fața ei se desfășura promenada stațiunii, pe care ne-am plimbat și noi.

În față ni se deschideau două drumuri, stânga, dreapta, pe lângă o clădire aflată central.

Am urmat partea dreaptă și am ajuns la Piața centrală unde am văzut Colonada Pieței. A fost ridicată în 1883, de arhitecții vienezi, pentru a acoperi izvorul descoperit de Carol al IV-lea. Construită din lemn, cu decorații lucrate în filigran, vopsită în alb, în interiorul ei se aflau două izvoare: Izvorul Pieței și Izvorul Carol al IV-lea, cu ape peste 60 grade.

Undeva, deasupra acesteia, se afla Colonada Castelului, în care se aflau două izvoare: Izvorul Castelului de Jos și Izvorul Castelului de Sus, cu ape între 50-55 grade. Deasupra pieței se înălța, pe o stâncă, Turnul Castelului (Trziste), ultima rămășiță a castelului gotic, construit de regele Carol IV, în jurul anului 1358. În 1604 castelul s-a ruinat în urma unui incendiu mistuitor, iar în 1604 turnul a fost reconstruit în scop de turn de observație. Astăzi, în clădirea turnului castelului, se află sălile de expoziție și sălile istorice subterane, deschise publicului.

În apropierea colonadei se aflau două sculpturi, una veche, cu simboluri religioase și una din nisip, reprezentând turnul castelului.

Am continuat plimbarea pe malul apei. În locul în care aceasta cotea brusc am văzut Grand Hotel Pupp. A fost fondat de cofetarul Georg Pupp (Jan Jiri Pop) și construit în mai multe etape, în decursul a 11 ani, de către arhitecții vienezi. A fost inaugurat în 1907. A funcționat sub denumirea de Hotel Moscova 40 ani, apoi și-a reluat denumirea de Pupp. Fiind un hotel de lux, în decursul timpului a găzduit multe personalități ca Richard Wagner, Johann Wolfgang Goethe, etc. și spre actualitate, în interior s-au filmat scene din diferite filme, actual găzduind Festivalul de Film Karlovy Vary. La parter se afla Muzeul Grand Hotel Pupp în care erau expuse fotografii istorice ale stațiunii, hotelului, personalităților ce au fost găzduite, obiecte aparținând acestuia în decursul timpului. Anexat clădirii hotelului, se afla Cazinoul (Pup Casino Club).

În depărtare se vedea doar spațiu verde, așa că, am traversat primul pod, pentru a ne întoarce în partea stațiunii aglomerată de clădirile superbe.

Pe stâncile muntelui, în fața noastră, am văzut un crucifix enorm, Keglewicz Kriz.

Am părăsit traseul de pe malul apei și am mers în Piața Mirove pentru a vedea Teatrul Karlovy Vary. Clădirea neo-barocă a fost construită de arhitecții vienezi între anii 1884-1886. Nu am putut vizita interiorul, fiind închis.

Ne-am întors pe malul apei, cu băncile amenajate pentru vizitatori și micile fântâni arteziene care-ți încântau privirea.

Am văzut o clădire pe care scria Sparkasse, o Bancă. A fost construită, în stil art nouveau, între anii 1904-1906, când a fost oficiată ca și casă bancară Karlsbad Stadtsparkasse. Lângă ea a fost casa Franconia. Aceasta a fost demolată în 1924 și banca s-a extins prin construirea unei aripi laterale, aspect pe care îl păstrează și l-am văzut și noi. În 1993 s-a construit o altă bancă și clădirea a fost vândută, trecând în proprietate privată, astfel nu poate fi vizitată.

O ultimă colonadă pe care am văzut-o, a fost Colonada Primăvara sau Colonada Izvorului Fierbinte (Vridelni Kolonada). Era o clădire modernă, prevăzută cu o cupolă de sticlă, care simboliza inima orașului ce bate neîncetat.

În interior, un gheizer natural împingea apa fierbinte, de 72 grade, într-un jet subțire cu o înălțime de 12 m. Erau amenajate mai multe puncte din care se putea servi această apă.

În apropiere se afla Biserica „Sf. Maria Magdalena”, construită între anii 1733-1736, în stil baroc, pe locul unei foste biserici din sec. XIV, distrusă în timp de numeroase incendii.

Am vizitat interiorul decorat cu sculpturi baroce. Am aflat că uneori au loc concerte de orgă.

Știam că există o biserică ortodoxă, Biserica „Sfinții Petru și Pavel”, construită în 1898, asemănător Bisericii „Sfânta Treime” de lângă Moscova, în stil bizantin, din banii colectați de nobilimea rusă. Am întrebat cum puteam să o vizităm. Urcând pe străduțele de pe un deal, am văzut cele 5 cupole placate cu aur. Ne-a părut rău că era închisă și nu am putut vedea picturile și icoanele cu care era decorat interiorul.

Ne-am întors și trebuia să ne pregătim, încet, încet, de plecare.

Îndreptându-ne spre mașină, am trecut pe lângă Clădirea Oficiului Poștal, aflată la limita dintre cele două părți ale orașului, cea veche cu izvoarele termale și cea mai nouă, o clădire protejată de stat. A funcționat cu această destinație încă de sub dominația Imperiului Austro-Ungar. Pe fațadă, la al treilea etaj, am văzut patru statui alegorice ce reprezentau telegraful, transportul căilor ferate, transportul naval și transportul corespondenței.

Un oraș de neuitat ! La revedere, cu siguranță !

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: bănci

București- din Centrul Istoric pe bulevardul Regina Elisabeta

Copenhaga, Danemarca- Kongens Nytorv și Nyhavn

Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Piața Cibeles din Madrid, Spania

A treia zi în Dublin, Irlanda

Trei zile în Dublin, Irlanda

Nove Mesto Praga, Cehia

Subotica, Republica Serbia

Karlovy Vary, Republica Cehă