Arhive etichetă: biserici

Comuna Conop cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Conop, județul Arad, este situată pe partea dreaptă a râului Mureș. De ea aparțin administrativ satele Belotinț, Chelmac, Milova și Odvoș, două dintre ele, ciudat, situate pe cealaltă parte a râului. Din Arad am urmat drumul spre Deva, paralel cu valea Mureșului apoi am deviat spre nord și după aproximativ o oră am ajuns în satul Milova.

Satul, situat  la limita regiunilor istorice Banat și Crișana, a fost atestat documentar din 1440.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie, Intrarea Maicii Domnului în Biserică”

La nici 2 kilometri de Milova, atestat documentar din același an, se află satul Odvoș. În decursul timpului satul a fost și este locuit predominant de români ortodocși care în secolul XVIII aveau o Biserică de lemn. Deteriorată a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1804) apoi cu cea actuală, din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1868-1870).

În cea de a doua jumătate a secolului XVII familia nobiliară maghiară, proprietara terenurilor, în mijlocul unui parc cu copaci seculari a ridicat Castelul Konopi și o capelă.

Castelul și capela au fost grav avariate în timpul Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784). Ulterior a fost reconstruit și de mai multe ori modificat, ajungând la forma actuală sub ultimul său proprietar, baronul Kálmán Konopi (1880-1847), inginer și cunoscut cercetător agricol care a inventat mai multe soiuri de grâu numite “Odvosi”. Clădirea în stil clasicist prezintă un fronton bogat ornamentat. La intrare prezintă o terasă delimitată anterior de trei coloane cu capiteluri corintice.

Moșia baronului, 556 hectare de pădure și un teren arabil, au fost naționalizate (1948) și castelul a fost transformat în tabără de pionieri. Tabăra desființându-se castelul s-a degradat în timp. A fost retrocedat însă proprietara, nedispunând de resurse financiare, nu l-a putut renova și a scos proprietatea la vânzare. Acum, se pare că noul proprietar se pregătește să-l transforme într-o pensiune de lux.

În continuare pe Valea Mureșului, după 6 kilometri am intrat în comuna Conop. Între anii 1506-1510 cele două cătune existente, Ghighinecea și Sibișel, s-au unit și au format o localitate 5 kilometri mai spre nord, în mijlocul pădurii, unde erau feriți de atacurile tâlharilor. În secolele XV-XVI familiile nobiliare din zonă au construit pe malul râului Mureș o cetate care a fost cucerită de turci (1556) care au deținut-o pentru o scurtă perioadă de timp. Retrăgându-se de frica atacurilor creștine, au incendiat-o.

La sfârșitul secolul XVIII localitatea s-a stabilit pe actuala vatră. A primit numele Conop (slavonă-cânepă) probabil de la faptul că erau mari cultivatori de cânepă folosită pentru confecționarea funiilor. O dată cu o moșie care cuprindea terenuri agricole și păduri, întinsă și pe celălalt mal al râului Mureș, Conop a intrat în posesia lui Ștefan Cicio Pop, doctor în drept și om politic, deputat român în Parlamentul de la Budapesta, ulterior vicepreședinte al Marii Adunări Naționale de la Alba Iulia (1918) și ministru de stat în Guvernul Vaida-Voievod.

Acesta a ridicat Conacul Ștefan Cicio Pop, o clădire în stil neoclasic, înconjurată de un parc, la a cărei fațadă a fost delimitată o terasă mărginită de coloane cu capiteluri dorice. În el a funcționat pentru o perioadă o școală generală.

Tot spre sfârșitul secolului XVIII s-a declanșat Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan care a fost înăbușită rapid. Cei 9 localnici care au participat la incendierea Castelului Konopy au fost spânzurați (1784).

Monumentul Eroilor

Localnicii, români ortodocși, au deținut o Biserică de lemn (1562).  Deteriorându-se  și vatra satului mutându-se în actuala locație, a fost înlocuită cu altă Biserică de lemn (1782). Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare. A fost dărâmată, lemnul vândut și banii folosiți pentru ridicarea unei biserici din zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1902-1910).

De la Conop, pe un pod vechi, am traversat râul Mureș pentru a ajunge la cele două sate situate pe celălalt mal.

Satul Chelmac, situat la extremitatea nordică a fostei regiuni Banat, în secolele XIV- XV aparținea familiei Patoh de Eperyes care a ridicat un mic-castel cetate și, în apropierea râului Mureș, Abația Benedictină Eperyes, ale căror ruine se mai pot vedea și azi.

Localitatea a fost atestată documentar după cucerirea Banatului de către austrieci (1717) când pe harta contelui Mercy apărea cu numele Kelmak și, pe o hartă ulterioară, Kelnak (1761).

Chelmac a fost alipit județului Timiș (1779) și a intrat în proprietatea erariului până în 1845 când, împreună cu Ususău, au intrat în proprietatea lui Ștefan Cicio Pop.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe, Sf. Cuvioasă Parascheva” (1756)

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

De la Chelmac am urmat un drum neasfaltat, spre est, paralel cu râul Mureș.

După 5 kilometri am ajuns în satul Belotinț, atestat documentar din 1607. În diferitele documente ale secolul XVII apare cu diferite nume-Baillet, Beletháza și Belotincz. A fost în proprietatea erariului (fiscului) până în 1845 când a fost donat lui Tour Teodor. Locuitorii aparțineau cultelor religioase ortodox și greco-catolic.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1856)

La sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX o parte din ortodocși au trecut la ritul greco-catolic. În 1948 ritul fiind interzis, greco-catolicii au fost nevoiți să treacă la ortodoxie.

Biserica Greco-Catolică (1935)

După ce greco-catolicii au primit din nou permisiunea să funcționeze, au urmat numeroase conflicte între ei și Episcopia Ortodoxă a Aradului care a refuzat să le înapoieze biserica pe care, fiind foarte degradată, doreau să o demoleze. Un alt refuz, de data aceea la o cerere administrativă, au primit Belotinț împreună cu Chelmac și Lalașinț. Fiind situate pe celălalt mal al râului Mureș, față de comunele de care aparțineau, în anul 2006 au cerut statutul de comună dar au fost refuzați.

Mica mea incursiune luase sfârșit, așa că de la Belotinț m-am întors pe același drum neasfaltat și, ca să evit traficul mare, m-am întors pe altă rută spre Arad.

Citește și Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Carașova, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

În ziua a patra și ultima din excursia prin județul Caraș-Severin am părăsit orașul Anina îndreptându-mă spre Lacul Mărghitaș. Pe drumul spre nord, aproape de ieșirea din Anina am cotit după o biserică și am urcat spre Orașul Nou pe un drum care, ciudat, deși asfaltat, era săpat în zig-zag. Lacul a fost creat pe o suprafață de 4 hectare, cu un volum de apă de aprox. 200.000 mc, pentru o microcentrală. Începând cu anul 1940  a fost  amenajat ca o stațiune. Ajungând pe un platou unde se intersectau mai multe drumuri, întrebând în ce direcție să o apuc, mi s-a explicat că lacul era îngrădit și nu puteam să-l văd.

M-am întors în drumul principală și am parcurs 22 kilometri până în Carașova, principala comună românească locuită de croați.

Școala Generală

Până în secolul XVI Carașova a fost un district autonom. Situat în apropierea unei cetăți și având poziție strategică, a devenit un centru administrativ puternic în care exista un protopopiat catolic care a fost desființat în secolul XVI. 

Căminul Cultural

În secolul XVIII  Carașova făcea parte din districtul Vârșețului. De ea aparțineau administrativ 32 de localități. În 1726 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”.

În secolul XIX clădirea a fost transformată primind aspectul de azi (1822) apoi, o perioadă de timp, Carașova a devenit iar protopopiat (1860-1913).

După delimitarea graniței militare și împărțirea administrativă a zonei localitatea a căzut din rangul său devenind o simplă comună.

Primăria

Croații care au ajuns în zonă erau de fapt bunievi din Bosnia, catolicizați, care au primit nume sârbești și au fost numiți croați. Ei au emigrat din fața invadării otomane ajungând în Voivodina apoi în România și Ungaria. La recensământul din  2002 aceștia reprezentau 85% din populația localității. Sunt reprezentați de Uniunea Croaților din România.

Deși statul croat și-ar dori întoarcerea lor, atrăgându-i prin acordarea cetățeniei, mulți dintre ei au decis să rămână în „vatra strămoșească”.

 În 2011 la Carașova a fost deschis Muzeul Etnografic Central al Uniunii Croaților în care, prin piese de mobilier, ținute vestimentare, fotografii, etc., se etalează viața într-o casă tradițională croată.

După ce am parcat mașina în centrul comunei am parcurs o stradă în curs de asfaltare până spre ieșirea din localitate.

În acea zonă, în perioada cuprinsă între sfârșitul secolului XIX și începutul secolului XX, a fost construită Capela Calvaria.

A fost situată în vârful unui deal și până la ea au fost create 7 stații reprezentate din două șiruri de monumente.

Pe monumente, în nișe, au fost postate plăci de bronz sculptate cu scene biblice.

Am rămas o perioadă de timp în zona liniștită unde am întâlnit doar o păstoriță bătrână și oile ei care pășteau fără nici o grijă.

După liniștea de pe Dealul Capelei am revenit în zgomotul făcut de mașinăriile care modernizau drumul. Mă grăbeam pentru că îmi programasem o oră la care urma să vizitez o peșteră și nu doream să ratez ocazia.

Anina, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După o zi de neuitat în care am văzut o mânăstire, numeroase mori de apă, două cascade și două lacuri, părăsind Lacul Buhui, după 6 kilometri am ajuns la Pensiunea Anina, situată aproape de  centrului orașului, unde-mi rezervasem cazare pentru o noapte.

După ce mi-am lăsat bagajele și am consumat un ceai am pornit să vizitez orașul Anina.

Orașul, numit după copacul arin sau anin, s-a format după descoperirea zăcămintelor de cărbune, cu coloniști austrieci (1774). După câțiva ani au sosit și coloniști slovaci.

Piața Agroalimentară

Numărul populației a crescut o dată cu minele deschise pe rând, devenind o localitate preponderent minieră, polietnică- germani, slovaci, maghiari, români.

Industria mineritului luând amploare, în 1863 a fost construită prima cale ferată montană din România, Oravița-Anina, apoi la începutul secolului XX au fost construite Uzinele de Fier Anina.

În 1888 a fost înființată Parohia Romano-Catolică. Slujbele s-au ținut într-o capelă până când, pe unul dintre dealurile localității, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1901). Turnul bisericii a fost dotat cu trei clopote, unul de la vechea capelă și două turnate la Timișoara, numite Sf. Varvara și Sf. Florian.

Nu se știe exact când biserica și-a schimbat hramul, probabil după unirea Banatului cu România (1918), devenind  Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”.

Pentru a o vedea am urcat un șir de trepte din parcul care era amenajat pe dealul respectiv.

Câțiva ani mai târziu a început construcția unei biserici ortodoxe, în stil neobizantin, care a durat mulți ani (1908-1939).

În timp biserica a devenit Catedrala Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”. Picturile interioare au fost refăcute în perioada 2004-2008.

Partea religioasă rezolvată, în 1865 s-a creat o asociație culturală care, cu o trupă de mineri, a participat de-a lungul anilor la diferite evenimente culturale. În 1920 a fost construită Casa de Cultură în care a funcționat un Club Minier și din 2004 a intrat în patrimoniul Primăriei Anina.

În 1945 majoritatea germanilor din localitate au fost deportați la muncă silnică în fosta U.R.S.S. Lucrul în mine s-a îngreunat datorită lipsei forței de muncă astfel, sub regimul comunist, localitatea a fost populată cu români care au fost angajați imediat ca mineri.

Numărul populației crescând, în 1952 Anina a primit statutul de oraș.

Pentru a elogia mineritul în centrul orașului a fost postat Monumentul Minerului (1960).

Din 1996 minele au început să fie închise pe rând și orașul a intrat în declin.

Spitalul Anina

Situația s-a agravat după evenimentele din 1989 când orașul a intrat în recesiune economică.

Primăria Anina

Totuși, deși greu, localnici s-au adaptat situației și nu au părăsit zona.

În anul 2011 în apropierea Primăriei a fost realizat Monumentul Minerilor format dintr-un vechi cărucior de mină situat pe o porțiune de șine și o placă inscripționată ca memorial al minerilor care în decursul timpului au decedat în mină.

De acolo, de-a lungul străzii principale, m-am întors la pensiune unde, o pisică, parcă pe mine mă aștepta.

Steierdorf; Lacul Buhui, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut renumita Cascadă Bigăr am continuat drumul prin județul Caraș-Severin. La 9 kilometri spre nord am intrat în localitatea Steierdorf, care aparține administrativ de orașul Anina. În acea zonă au existat așezări care au fost atestate prima dată documentar din 1773. În acea perioadă au fost descoperite zăcămintele de cărbuni care au început să fie exploatate de coloniști germani, aduși la Anina, care s-au așezat și pe acest teritoriu, formând colonia Steierdorf-Anina.

Ca localitate separată  Steierdorf s-a format abia în prima jumătate a secolului XIX când era locuită predominant de germani pe lângă puțina populație autohtonă și de alte etnii. În acel secol au fost ridicate două biserici cu culte diferite. Prima a fost  Biserica Evanghelică Luterană (1871).

După un an a început construcția la Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1872-1873).

Turnul bisericii a fost dotat cu 3 clopote, fiecare purtând un nume sfânt-  Sf. Treime, Sf. Maria și Sf. Barbara.

În timp pe lângă exploatările miniere s-au înființat topitorii, o fabrică de cărămidă, alte care producea obiecte de fier-cuie, șuruburi, etc. De asemenea în 1911 s-a construit actuala Școală Gimnazială Steierdorf care administrativ ține de  Liceul „Mathias Hammer” Anina.

În decursul timpului localitatea a fost ocupată de români care în anul 2009 au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Treime; Sf. Ioan Botezătorul”.

La ieșirea din Steierdorf am oprit la cimitirul Sigismund pentru a vedea Memorialul Minerilor ridicat pentru a ne aminti de cele aproximativ 220 de persoane care au pierit în urma exploziei unor depozite subterane de material explozibil (1920).

Din drumul între Steierdorf și Anina am luat-o spre est, prin Parcul Național Semenic-Cheile Carașului.

După aproximativ 7 kilometri am ajuns în dreptul primului lac de acumulare din România, Lacul Buhui. Acesta a fost realizat de către administrația austro-ungară pentru a alimenta cu apă Anina (1884).

A fost format prin bararea pârâului Buhui, afluent al râului Caraș, unul dintre cele mai lungi cursuri subterane cunoscute din România (3217 m).

Barajul a fost creat în amonte, lung de 60 metri.

Lacul ocupă o suprafață de 9,6 hectare, are o adâncime de cca. 20 metri și un volum de 500.000 mc. A fost dat în folosință în anul 1908. 

Apa din lac este captată apoi străbate peștera Buhui, situată la aproximativ 2 kilometri, este din nou captată subteran și direcționată printr-un tunel artificial spre Anina.

Am parcat înainte de baraj și într-o plimbare am ocolit lacul până la Cantonul Silvic Buhui-Anina lângă care, în timp, au fost construite vile private.

Depășind cantonul am continuat drumul spre coada lacului, înconjurată de pădurile de fag, carpen și brad, în centrul cărora se află.

Tot privind frumusețea locului, pe lângă lac m-am întors la mașină.

Până în orașul Anina aveam de parcurs 7 kilometri. De altfel, coborând muntele, am văzut orașul în depărtare.

Pécs, Ungaria- Piața Sf. Augustin și monumente în zona de munte

Publicat pe de
Răspunde

De pe Dealul Calvarului din Pécs, Ungaria, am mers pe o străduță paralelă cu fostele ziduri de apărare.

Am trecut pe lângă o fântână reconstruită în locul unei fântâni turcești (Török kút), alimentată din izvoarele munților Mecsek, care în timpul restructurării zonei a fost demolată (1980).

În zonă, într-o clădire nouă, zugrăvită cu motive colorate, funcționează Camera de Comerț și Industrie (Baranyai Kereskedelmi es Iparkamara).

Tot pe lângă fostele ziduri de apărare, ocolind un bastion am intrat  în Piața Sf. Augustin ( Ágoston tér).

În acea zonă a existat o biserică veche (1130) preluată de călugării augustinieni (secol XIII), înlocuită cu o biserică în stil gotic (secol XIV) lângă care a fost construită o mânăstire. Sub ocupația otomană a fost demolată (1620) și din materialul ei construită o moschee. După alungarea turcilor moscheea a fost preluată din nou de călugării augustinieni (1710). Aceștia au demolat-o și din materialul ei au construit o biserică care a ars într-un incendiu (1750).

Biserica a fost refăcută cu un turn înalt de 28 metri cu trei clopote și dotată cu o orgă (secol XIX). După ce a fost transformată în stil eclectic (1912)  Biserica Sf. Augustin (Szent Ágoston templom) a primit forma actuală.  Interiorul a fost pictat (1930) și a fost montat un ceas care din 2014 sună cu o melodie compusă după ritmul muncii unui miner.

În timpul săpăturilor efectuate pentru amenajarea spațiului înconjurător, în estul  bisericii au fost descoperite urme ale vechii biserici medievale. Lângă biserică a fost postat Monumentul minerilor (Bányász emlékmű). 

Timpul era înaintat așa că în grabă m-am întors la cazare. 

Înainte de a părăsi orașul am urcat muntele pe un drum plin de serpentine. În locul  unde s-au purtat lupte aprige în timpul Războiului de Independență în 1936 a fost ridicată Poarta Mecsek (Mecsek-kapu), o structură din piatră cu arcade, prevăzută cu un bastion, care delimitează simbolic limita dintre munți și oraș.

Am urmat alte serpentine până la un spațiu larg, prevăzut cu parcare, unde a fost postată Statuia Niké (Niké-szobor) la a 30-a aniversare de la eliberarea orașului (1975).

Pasărea din cupru, cu aripile deschise pentru a zbura, a fost  numită după zeița mitologică a victoriei.

Locul oferă și vizionarea panoramei orașului.

De acolo, tot pe serpentine, am ajuns în dreptul unui hotel unde am parcat și am coborât până la Memorialul francez (Francia emlékmű) inaugurat la centenarul morții soldaților din armata lui Napoleon (1908). În Bătălia de la Győr, deși armata franceză a învins trupele austriece, ambele tabere au suferit multe pierderi omenești. O parte dintre francezii răniți au fost transportați la spitalul din Pécs dar nu au putut fi toți salvați datorită izbucnirii unei epidemii de tifos.

În acea perioadă Ungaria preferând relațiile cu francezii celor cu austriecii și germanii, au ridicat monumentul care în presa celor din urmă a fost aspru criticat.

La baza monumentului, în fundație au fost plasate listele cu soldații decedați și în vârful lui a fost postat un vultur care privește spre oraș, panoramă superbă pe care am văzut-o și eu.

Ultimele obiective spre care m-am îndreptat au fost Grădina Zoologică și Acvariul (Pécsi Állatkert és Akvárium-terrárium) care se află pe locul fostului Parc Cultural Mecsek, parc de distracții amenajat pe 3,5 hectare prin muncă obștească (959-1961),  unde au existat un acvariu, un terariu mic și ZOO, primele mutate în oraș după închiderea parcului, animalele mari în alte grădini zoologice, rămânând doar leii și râșii. Între anii 2014-2016 Grădina Zoologică a fost reconstruită, populată cu animale din 25 de specii, acvariul și terariul au fost readuse în zonă și complexul redeschis în 2016.

Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvarului

Publicat pe de
Răspunde

Din Piața Kossuth, Pécs, Ungaria, în drumul spre catedrală am trecut pe lângă Biserica Evanghelică-Luterană (Pécsi Evangélikus Egyházközség temploma) construită în stil renascentist (1875) de congregația luterană formată în 1868.

După ce am vizitat Catedrala „Sf. Petru și Pavel” am urmat fosta stradă Káptalan pe care locuiau mai mulți membrii ai episcopiei, numită azi strada Muzeului datorită faptului că pe ea se află mai multe muzee. Lateral, spre sud, am văzut străduța istorică Schaár Erzsébet utca numită după o sculptoriță care a creat inițial modelul unei străzi din secolul XVIII, lung de 24 metri, efectuat din spumă poliuretanică care a fost expusă la Muzeul din Székesfehérvár (1974) cu numele „Strada”.

Ulterior „strada”, creată din materiale durabile, a fost mutată în actuala locație (1985-1986).

Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să mă întorc acasă, am putut vizita doar câteva din mulțimea de muzee ale orașului.  În 1979 a fost deschis Muzeul Martin Ferenc (Martyn Ferec Múzeum) sculptor, pictor, grafician,  unul dintre primii reprezentanți maghiari ai tendinței non-figurative, care a predat orașului o parte din operele sale. După moartea sa (1986) au fost adunate toate picturile și sculpturile sale și în 2011 a fost deschisă o expoziție permanentă.

În apropiere se află alte două muzee. Muzeul Zsolnay  (Zsolnay Múzeum) funcționează în cea mai veche clădire rezidențială din Pecs (1324), casa lui Janus Pannoius, de la care pe fațadă s-au păstrat fresce renascentiste. În ea a funcționat prima Bibliotecă publică din Ungaria (1477).

În decursul timpului clădirea a fost restaurată (1930, 1955) și a fost deschis muzeul cu o expoziție permanentă care etalează cronologic lucrări decorative ceramice efectuate în Fabrica de porțelan. În 1990 a fost deschisă Sala Memorială Zsolnay în care sunt etalate piese de mobilier, fotografii, picturi, etc. ale familiei. 

În spatele lui se află Muzeul Arheologic „Grădina de Piatră”  (Reneszán Kőtár) cu o expoziție în care sunt expuse desene și schițe făcute de arhitecți unui palat renascentist descoperit prin săpăturile efectuate în zonă.

Muzeul Victor Vasarely  (Vasarely Múzeum) a fost deschis în casa artistului (1976) și etalează lucrările sale începând din 1947, o parte donate de el muzeului (1968) și lucrările altor artiști în geometrie și cinetică. Din curtea muzeul se poate intra Muzeul Minier Mecsek  (Mecseki Bányászati Múzeum) situat într-un spațiu subteran care a fost inaugurat în 1981. În el sunt etalate minerale, roci din minele de cărbune din munții Mecsek și în ultimii ani  mostre din extracția de uraniu.

După muzeu, pe colțul străzii se află clădirea Colegiului Tehnologic Episcopal  (Püspöki Hittudományi Főiskolán).

Am cotit pe o stradă spre nord unde am trecut pe lângă Centrul Școlar Catolic „Sf. Mór”  (Szent Mór Katolikus Általános Iskola).

În față, pe Dealul Calvarului, se afla Capela Calvarului (Kálvária-kápolna) la care doream să urc mai ales pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Inițial am urcat un șir de scări care s-a terminat într-un spațiu larg mărginit de o parte din fostele ziduri ale cetății și un bastion de la care pe o potecă amenajată am urcat la capelă.

În 1270 pe Dealul, numit atunci „Sf. Bartolomeu”,  exista Capela Corpus Christi care sub stăpânirea otomană a fost distrusă. După ce iezuiții s-au stabilit în oraș (1701), prin schimb de terenuri au preluat dealul situat în afara zidurilor orașului. În vârful lui au construit o capelă mică și până la ea 7 stații.

În decurs de un secol au adăugat până la 14 stații decorate cu reliefuri din piatră care au fost sistematizate invers decât în mod obișnuit, adică din partea de vest spre capelă și prin partea de est coboară, înconjurate de pini și migdali.

Apoi au construit actuala capelă circulară, în stil neo-clasic (1814-1817) și în grădina alăturată „peștera Sfântul Mormânt”.

În anii 1930 spațiul a fost înconjurat cu ziduri, poarta de intrare în grădină a fost decorată și interiorul capelei pictat.

După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial capela a fost naționalizată. În decursul timpului s-a deteriorat și a suferit doar reparații minore. În 1990 a fot înființată Fundația Calvarul din Pécs care în timp a adunat fonduri și în 2012 au renovat-o.

Lângă capelă, așa numita „terasă a celor opt fericiri” (Nyolc boldogság terasza”) este pardosită cu plăci decorate cu motive florale situate în jurul unei plăci centrale, inscripționată.

De pe terasă am văzut panorama zonei de est a orașului unde se înălțau turnurile catedralei.

Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

Publicat pe de
Răspunde

A doua zi în Pecs, Ungaria, de dimineață am pornit să vizitez obiectivele neatinse cu o zi înainte. În apropierea Joker Hostel, unde eram cazată, se afla Gara Feroviară Pecs  (Vasútállomás) situată în Piața Indóház. Prima clădire a gării, fost construită la începutul anilor 1900 de către Compania feroviară Pécs-Barcs. O dată cu construcția liniei Budapesta-Pécs traficul a crescut și clădirea nu a mai făcut față. Până în 1989 a fost construită actuala clădire formată dintr-un corp central cu două aripi laterale și două pavilioane. Inițial gara era legată prin șine de cale ferată de uzinele din zonă- Fabrica de prelucrare a lemnului, Tăbăcăria, Fabrica de bere, etc. Azi acele șine, scoase din uz, acoperite de vegetație, sunt doar o amintire. Gara a fost renovată începând cu anul 2013.

Vis a vis de gară am văzut Monumentul Eroilor Feroviari (a hazáért hősi halált halt vasutasok emlékére -1914-1918).

M-am întors pe lângă clădirea Direcției MÁV și m-am îndreptat spre alte zone alte orașului pe care doream să le vizitez.

Aproape de următorul colț am văzut Biserica Reformată (Belvárosi Református Gyülekezet) construită în 1907.

Tot înainte, după câteva minute am ajuns în dreptul unui giratoriu  în mijlocul căruia se găsea statuia lui  Vilmos  Zsolnay  (Zsolnay szobor), îmbrăcat în ținută de muncă și ținând un ulcior în mână (1907). Fostul industriaș, director al producției în  Fabrica de porțelan, a folosit materiale și invenții noi, fapt ce a făcut ca fabrica să fie renumită la nivel mondial. În jurul lui, cinci statui masculine simbolizează meșteșugurile de bază-sculptura, olăritul, arhitectura, pictura, chimia.

În zonă se aflau și două muzee- Muzeul de Istorie Naturală (Természettudományi Múzeum) și Muzeul Etnografic (Néprajzi Múzeum) pe care nu le-am putut vizita, la ora aceea fiind  închise.

În jurul giratoriului se aflau clădiri construite în epoci diferite. În spatele statuii se întindea o clădire mai nouă, Feszek Irodahaz business center.

Dorind să ajung la o altă piață renumită din oraș, am cotit pe lângă o clădire mai veche.

Am trecut printr-o zonă cu clădiri noi în care funcționau diferite instituții publice.

De acolo m-am îndreptat spre Palatul Poștei (Postapalota). În 1885 la Pécs s-a deschis a 2-a centrală telefonică din țară . Pentru ea a fost construită actuala clădire (1902-1904) în care a funcționat și un telegraf, se făceau încasările, primirea și distribuția scrisorilor, etc.

Vis a vis de clădirea Poștei se afla un spațiu larg mărginit pe o parte de resturi din fostul zid  de apărare.

Tot acolo am văzut o fântână, central cu o coloană care  împroșca apă.

Am străbătut o stradă cu numeroase magazine, terase, cafenele și clădiri de locuințe.

La capătul ei am intrat în Piața Kossuth (Kossuth tér) creată pe locul unei străzi și a unei părți din grădina unei mânăstiri achiziționată de oraș (1864). Era înconjurată de case de locuințe, pe partea de nord mai multe magazine care formau „Bazarul Milostiv”, pe partea de sud o cafenea și Hotelul Vadászkür. Din 1947 piața a primit numele actual.

În anii 1970 multe dintre clădiri au fost demolate și până în 1976 s-au construit un complex de clădiri cu birouri și un magazin universal.  În 2008 s-a construit un garaj subteran când, prin săpăturile efectuate, au fost găsite o pivniță turcească, urme de ziduri și morminte romane.

Partea de nord a pieței este formată dintr-o clădire în care funcționează servicii ale administrației locale (Pécsi Járási Hivatal Kormányablak Osztály). În fața ei se află statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos- szobor), postată în piață în 1908 și mutată în locația actuală după terminarea parcării subterane  (2010).

Pe latura de est am văzut Sinagoga Neologă Pécs (Pécsi zsinagóga) , o clădire în stil romantic a cărei fațadă a fost renovată între 1980-1983 și clădirea, pe cale de ruinare, restaurată începând cu anul 2005.

Comunitatea evreiască a existat la Pécs încă din perioada ocupației otomane. După alungarea turcilor evreii au fost obligați să locuiască în afara zidurilor cetății. Deși Regele Iosif a dat un decret de clemență, catolicii din oraș, sub îndrumarea episcopului, nu i-au primit. Totuși două familii s-au mutat în oraș (1788).

Numărul evreilor crescând , au cumpărat un teren pe care și-au amenajat un cimitir (1827) apoi au construit Sinagoga Neologă, cea mai mare din regiunea Transnubia, azi vestul Ungariei.

Construcția a fost începută în anul 1843 apoi a fost extinsă și terminată în perioada 1868-1869. Pe fațadă, sub o arcadă a fost montat un ceas care cu un arătător, o mână neagră, arată ora locală și cu celălalt, auriu, ora Ierusalimului. Deasupra lui   a fost inscripționat un text al profetului evreu Isaia „casa mea va fi numită casa de rugăciune pentru credincioșii din toate națiile lumii”.  

In interior cele trei nave sunt foarte simple, conform legii iudaice nedecorate cu picturi reprezentând personaje, doar cu elemente geometrice și florale.

Unele zone au fost zugrăvite  în culorile albastru, maro și roșu care se armonizează cu elementele de decor, unele din lemn sculptat și băncile din lemn pentru credincioși.

La parter au fost amenajate 448 locuri pentru bărbați și la etajele susținute de coloane 476 locuri pentru femei. Ele pot fi accesate doar prin intrarea secundară a sinagogii.

Sanctuarul este despărțit de nave printr-o balustradă din bronz sculptat. Încăperea este mărginită de o arcadă cu decoruri aurite susținută de coloane din marmură. În ea se păstrează sulurile Torei și Chivotul Sfânt. În fața ei se află masa e pe care se citește Tora, un suport de lumânări cu nouă brațe, cel central purtând Lumina Eternă (Hanuka) și un suport cu șapte brațe (Menorah) simbolizând cele șapte zile ale creației.

Sinagoga, fiind neologă, în timpul slujbelor este permis să se cânte astfel în apropierea Sanctuarului a fost postată prima orgă din lume construită de Angster.

În timpul Primului Război Mondial foarte mulți dintre evreii care au participat au murit.  În amintirea lor, pe peretele nordic a fost postată o placă memorială. După cel de Al Doilea Război Mondial în oraș a mai rămas cam 10% din populația evreiască. Actual, pentru cei aproximativ 200 de evrei din oraș, slujbele se desfășoară într-un spațiu din clădirea Comunității Evreiești.

După ce am vizitat sinagoga am prins viteză îndreptându-mă spre catedrala pe care doream neapărat să o vizitez.

Citește și Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvaria

 

Pécs, Ungaria- prin centrul orașului: strada Király și Piața Teatrului

Publicat pe de
Răspunde

După ce am văzut Piața Széchenyi din Pécs, Ungaria, mai având timp până la întâlnirea cu amicii, am cutreierat zona centrală din apropiere.

Am urmat o străduță mărginită de clădiri mai vechi și mai noi.

Școala de dans Pitypang (Pitypang Tánciskola)

Casa Hoffman

Cinematograful  Apolló (Apolló Mozi)

Am ajuns în dreptul unei clădiri interesante situată pe colțul dintre două străzi. Am cotit pe lângă ea dorind să văd ruinele existente vis a vis. Citisem că săpăturile arheologice au descoperit o moschee, Ferhád pasa dzsámija, o baie turcească, o mânăstire de derviși înconjurată de un cimitir musulman (sec. XVI) pe care, din păcate nu le-am putut vedea, zona fiind închisă publicului.

M-am îndreptat spre strada pietonală Király utca numită după episcopul din perioada amenajării ei (1820).  În fața mea a apărut o clădire foarte decorată, Casa Vasváry (Vasváry-ház),  numită după fostul ei proprietar, un negustor de fier care a cumpărat clădirea în 1840 și a ornamentat-o cu ceramică din Fabrica de porțelan Zsolnay (1883-1884).

Deasupra ferestrelor a fost decorată cu elemente vegetale, sub ele, capete de leu. În dreptul ferestrelor s-au păstrat până azi ornamentele ceramice care reprezintă „Arte și industrie” (în stânga) și „Comerț și trafic” (în dreapta). Deasupra porții de intrare, în partea superioară a fost inscripționat numele casei lângă care a fost postată stema familiei flancată de două statui.

În clădirile de pe Király utca azi funcționează numeroase restaurante, cafenele, galerii de artă. Într-o clădire din 1695 a funcționat cea mai veche cofetărie din Ungaria (1789). După ce a fost naționalizată a funcționat cu intermitență apoi a fost restaurată și din 2014 funcționează cu numele Cofetăria Caflisch (Caflisch cukrászda). Înaintând spre est pe colțul unei clădiri am văzut o fântână care a existat acolo din 1778. Azi apa curge prin gura unui leu postat pe o placă din ceramică decorată.

Spre capătul de est al străzii se află Biserica Liceului „Schimbarea la Față a Domnului Nostru” (Lyceum templom) construită în stil baroc de călugării Ordinului Paulinilor  (1741-1756) cu hramul „Sf. Treime”, în cadrul unei mânăstiri.

După desființarea ordinului (1786) clădirile au rămas nefolosite până în 1832 când episcopul de la acea vreme le-a transformat într-o școală.

În momentul în care s-a înființat Universitatea Pécs a devenit biserică universitară (1923) apoi a fost reluată de Ordinul Paulinian (1997).

Lângă biserică, în clădirea vechii mânăstiri se află Școala Gimnazială și Profesională Széchenyi István  (Széchenyi István Gimnázium). Școala a fost fondată în 1857 când a funcționat în altă locație până când localitatea a fost ocupată de sârbi (1918-1921) și școlile, bibliotecile, etc. au fost distruse.

După retragerea lor, clădirea a fost restaurată, a intrat în posesia Universității Pécs și a primit numele  Széchenyi. În 1944 în clădire s-a mutat Spitalul Militar, școala a fuzionat cu un alt liceu și din 1954 a revenit în clădirea inițială.

De la biserică am făcut cale întoarsă urmând Király utca spre vest.

Depășind  Casa Vasváry am intrat în  Piața Teatrului (Színház tér), delimitată de casele vechi.

În piață sunt organizate regulat evenimente culturale ale orașului.

În secolul XIX actorii nomazi, neavând o locație, au jucat în case private și hanuri din oraș. Între 1815-1839 a fost construit un teatru care deteriorându-se a fost închis (1886).

Actualul Teatrul Național Pécs (Pécsi Nemzeti Színház) a fost ridicat în locul unui Spital Militar (1895).

Clădirea a fost modernizată și renovată de două ori (1987-1991; 2011).

În el funcționează teatrul principal, un teatru de cameră și o sală de studio.

Teatrul de Cameră (Kamaraszínház)

În fața teatrului au fost create două bazine cu apă, fiecare decorat cu câte o sculptură care se referă la actorie, un clovn ascuns în spatele unei măști și o femeie ce privește după o mască.

Ieșind din piață spre vest am trecut pe lângă Grand Hotel Pallatinus, un complex în stil art-nouveau.

A fost ridicat pentru o familie (1915) în locul locul unei fabrici de mănuși.

Începând cu anul 1988, în decursul a 13 ani hotelul a fost renovat apoi deschis cu numele actual.

În  ziua respectivă am terminat explorarea orașului. Obiectivele rămase, pe care mi le propusesem, urma să le văd a doua zi.

Încă câteva case spre vest și am intrat în Piața Széchenyi.

Era ora la care mă întâlneam cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi

Publicat pe de
1

După ce am vizitat zona catedralei din Pécs, Ungaria, m-am îndreptat spre centrul orașului unde se află  piața centrală Széchenyi tér în care se deschid mai multe străzi. În epoca romană piața era situată la marginea de nord a localității.

A devenit importantă o dată cu construirea Bisericii Sf. Bartolomeu (sec. XIII), azi situată în nordul pieței. Sub stăpânirea otomană (sec. XVI) piața, numită Bazar,  a devenit comercială, au fost construite două fântâni și o baie turcească. Clădirile pieței au fost  distruse în campania din 1664. Ulterior din pietrele ruinei bisericii a fost ridicată  Moscheea lui Pașa Gázi Kászim.

În timpul luptelor de eliberare, soldate în final cu  alungarea turcilor, moscheea a fost deteriorată și minaretul, căzut, a fost demolat (1753-1766).  În acea perioadă fostul Bazar a fost transformat în piață publică unde până în secolul XIX au avut loc execuțiile.

În timp clădirea a fost refăcută  și transformată în Biserică Romano-Catolică, Pașa Qasim Belvárosi templom, renovată în 1939.

Lângă ea a supraviețuit până azi Clopotnița Bisericii  Sf. Bartolomeu (Középkori Bertalan templom).

În fața bisericii se află Memorialul Primului Război Mondial (Világháborús emlékmű), mai precis al regimentului 19 infanterie, ridicat în 1932.

La începutul secolului XVIII orașul a trecut printr-o mare epidemie de ciumă  în care mulți oameni au murit. În memoria lor în piață a fost ridicată  statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor) și piața a fost numită după ea (1710-1713).  În decursul timpului s-a distrus și a fost înlocuită cu actuala statuie (1908).

Tot central, la 500 de ani de la moartea lui (1956), a fost postată statuia lui Iancu de Hunedoara (János Hunyadi- szobor).

Piața este delimitată de mai multe clădiri importante. Din păcate nu am putut să o văd în ansamblu, fiind ridicate corturi pentru desfășurarea unui eveniment. Lângă biserică, pe latura de nord-est, a existat o baie turcească care în timpul luptelor pentru eliberare (1664-1686) a fost avariată și în timp s-a ruinat. Terenul a rămas neocupat mai mult de un secol.

Situată pe colț, în 1891 a fost construită o clădire în stil eclectic în care actual funcționează  Judecătoria  Pécs (Pécsi Jarasbirosag).

Lângă ea, spre sud, se află Hotelul Nádor (Nádor szálló) a cărui primă clădire a fost construită în 1846  apoi a fost  demolată  și reconstruită sub actuala  formă (1902). Până în  1980 fațada s-a deteriorat grav. Hotelul a fost închis pentru recondiționarea care a durat 15 ani, perioadă în care a fost construit și un garaj subteran.

Tot pe latura de est se află Primăria Pécs (Polgármesteri Hivatal). Prima Primărie, construită în 1698, a fost distrusă sub ocupația otomană.

După alungarea turcilor a fost reconstruită (1710), în timp, deteriorată, a fost înlocuită cu altă clădire (1831-1832) și în 1907 cu actuala clădire în stil baroc.

Pe unul din colțurile clădirii a fost ridicat un turn cu ceas.

La sud de ea, în epoca turcească a existat o clădire care ulterior a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire, în stil romantic (1882), numită după proprietarul ei Palatul  Lóránt (Lóránt Palota). La parterul ei din 1961 funcționează o farmacie.

Pe latura de vest a pieței, între clădirile de epocă, cea mai importantă este cea în care funcționează  Consiliul Județean (Megyeháza). Clădirea în stil eclectic (1897), prevăzută cu o cupolă, a fost decorată cu ceramică realizată în Fabrica Zsolnay. Acoperișul clădirii a ars în incendiul din 1954. Ulterior a fost refăcut fără cupolă.

În sudul pieței Ordinul Capucinilor a ridicat o biserică (1727-1731) preluată de Ordinul Milostivirii (1795).

În fața ei a existat o fântână turcească care a fost demolată în 1892. Ulterior lângă ea a fost ridicată  fântâna Zsolnay  (Szolnay-kút), decorată cu stemele orașului și  Fabricii de porțelan Zsolnay.

A fost refăcută ca Biserica Sf. Sebastian (Szent Sebestyén templom) (1887-1891). Pe fațadă într-o nișă cu arcadă a fost așezată statuia Fecioarei Maria (Szent Mária szobor). Altarul a fost executat din lemn încrustat. Central a fost postată o pictură reprezentând martiriul Sfântului Sebastian.

Deasupra, la nivelul ușii de intrare, a fost montată o orgă.

Interiorul a fost renovat în anul 1908.

Citește și Pécs, Ungaria- prin centrul orașului: strada Király și Piața Teatrului

Pécs, Ungaria- Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

Publicat pe de
1

După ce am văzut descoperiri arheologice din jurul  Catedralei Pécs am intrat în  Piața Domului (Dom tér), formată în momentul în care zidurile castelului medieval au fost demolate (1822-1891).  Doi ani mai târziu în piață a fost postată statuia lui Ignác Szepesy (Szepesy Ignác-szobor), episcopul care a participat la dezvoltarea orașului înființând o tipografie, fondând Academia de Drept și îmbogățind biblioteca cu aproximativ 4.000 de exemplare.

Pe latura de vest a pieței se află Palatul Episcopal (Püspöki Palota). Inițial a fost format din trei aripi, nordică, estică, sudică, care limitau o curte interioară și o grădină. În secolul XVI palatul a fost reclădit în locația actuală apoi în decursul timpului a fost modificat. În secolul XVIII a fost extins cu aripa bibliotecii, etajat și fațada decorată în stil baroc.

La etaj a fost postată statuia Franz Liszt (secol XIX), amintind de vizita compozitorului (1846) în momentul consacrării Episcopului de Esztergom, când a compus o liturghie dedicată acestuia. A fost așezat cu fața spre catedrală pentru „a se inspira” din sunetele clopotelor.

Pe latura estică se află clădirea care găzduiește Arhivele Episcopale (Püspöki levéltár). Inițial acestea se aflau în partea de sud-est a palatului, în actualul Salon  Mare (1751-1777). În timp s-au extins și au ocupat spațiile bibliotecii, vicariatului și biroului episcopal, mutate în alte locații.

Lângă Arhive, pe o străduță spre est, se află Trezoreria Episcopală (Püspöki Kincstár) într-o clădire construită ca și casă canonică (1843). Ulterior a fost numită Casa Martyn după pictorul care s-a mutat și a trăit în ea. În fața clădirii se află două sculpturi efectuate de el. Trezoreria funcționează și ca muzeu în care se pot vedea comorile adunate în timp de Episcopia Pécs- obiecte din aur, numismatice și o expoziție de artă ecleziastică.

În apropiere se află una dintre fântânile turcești (Török-kút) care au supraviețuit în oraș, azi loc de întâlnire al amorezilor .

Lacătele iubirii le-am întâlnit și pe o alee în parcul din zonă.

În apropierea fântânii se află Muzeul de Artă Modernă (Csontváry Múzeum) care a fost deschis în fostul sediu al TIT cu expoziția Tivadar Kosztka Csontváry (1973).

Pe lângă el am pătruns în Piața Sf. Ștefan (Szent Istvan tér) care inițial a fost o piață de grâu (1712) din care a făcut parte și zona Pieței Domului. Din secolul XVIII în piață a existat o fântână sub formă de cascadă. În 1975 în timpul reparațiilor sistemului de curgere au fost depistate niște ruine astfel cascada a fost eliminată rămânând doar o fântână arteziană (szökőkút), în centrul unui parc.

Săpăturile arheologice efectuate au scos la iveală un Mausoleu creștin (Ókeresztény Mauzóleum) din secolul IV, o capelă funerară, una dintre cele mai mari clădiri din fosta localitate Sopianae. Avea două etaje, cel superior folosit ca și cameră de înmormântare și inferior o criptă în care erau îngropate persoanele.

Inițial a existat un singur mormânt, cu un sarcofag sculptat, situat într-o cameră pictată cu fresce apoi  spațiul a fost mărit spre vest pentru alte două sarcofage.

În 1946 pe partea de est a pieței a fost postată statuia Două surori (Két testvér szobor).

Pe strada care mărginește piața se află Biserica Mânăstirii Maicii Domnului (Miasszonyunk-zárdatemplom), romano-catolică, construită inițial în stil baroc (1727) și o dată cu ridicarea mânăstirii modificată în stil clasicism (1847-1851).

Lângă ea a fost construită o clădire care în decursul timpului a fost extinsă, conectată de clădirea principală a mânăstirii și din 1907 a funcționat ca școală a Ordinului Notre Dame.

Din 1941 a aparținut universității, postbelic a fost etatizată și transformată în Gimnaziul  Leőwey Klára (Leőwey Klára Gimnázium), numit după participanta  la Revoluția și Războiul de Independență din 1848.

După un an, lateral de clădire a fost postată statuia Sf. Francisc de Assisi (Szent Ferenc szobor).

Ocolind gimnaziul am ajuns în dreptul Bisericii „Sf. Francisc” (Szent Ferenc templom), aparținând franciscanilor. Aceștia au apărut pentru prima dată în oraș în 1256. La începutul secolului următor, cu ajutorul unei familii înstărite, au ridicat o biserică cu două turnuri și o parte din mânăstire (1301).

Au funcționat până în perioada ocupației otomane când biserica a fost demolată și o parte din ea transformată în Moscheea Memi Pasa (secol XVI). În fața intrării principale și în spatele fostului altar a fost creată baia cu hamamul Memi Pasa  (Memi pasa fürdője) și mânăstirea a fost transformată în locuințe.

După ce turcii au fost alungați zona a intrat iar în posesia franciscanilor (1687) care inițial au ținut slujbele în moschee apoi au dărâmat-o și în mai multe etape au construit actuala biserică (1718-1780). Baia Memi Pasa a supraviețuit până în anii 1880 când a fost demolată o dată cu modificările efectuate la biserică. UN secol mai târziu biserica a fost iar modificată și a primit forma actuală (1926-1930).

Lângă biserică am văzut un tramvai vechi care avea postat pe geam un orar. Nu mi-am dat seama pentru ce, neînțelegând limba maghiară.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri în care funcționau numeroase magazine și firme. În capătul ei, la intersecția unor străzi, se afla fosta Casă Sipőcz în care încă din 1764 a funcționat o farmacie. Actual în clădire, pe lângă funcția sa de bază, funcționează Muzeul Farmaciei „Saracen” (Saracen gyógyszertári múzeum). Pe lângă ea am intrat în piața centrală a orașului, locul meu de întâlnire cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi