Arhive etichetă: biserici

Comunele Belinț și Coșteiu cu satele aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Belinț este situată în partea centrală spre est a județului Timiș. În secolul X a aparținut Voievodatului lui Glad.  A fost prima dată atestată documentar în 1285 cu numele Becl, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului-Pelenche, Belintz, Belencze, Belinț.

Sub stăpânirea otomană, în actele vremii apar două localități românești distincte, Belințu de Jos și Belințu de Sus, care aparțineau familiei Horasty și care în decursul timpului s-au unit.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1797)

De comună aparțin administrativ satele Chizătău, Babșa și Gruni. La 3 kilometri spre vest, pe șoseaua Timișoara-Lugoj, se află satul Chizătău, atestat documentar din 1359 ca sat românesc purtând numele Kyzigtew. Era situat pe locul numit „În Deal”, pe malul drept al râului Bega Mică. În timp, apele retrăgându-se, vatra satului a fost mutată în locația actuală. În secolul XIX satul a devenit foarte cunoscut datorită corului bărbătesc înființat de preotul satului, cor care a concertat în tot Banatul și Ardeal.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1821)

La 7 kilometri spre nord se află satul Babșa, atestat documentar din 1488, când era format din 3 sate mici-Babșa Superioară, Babșa Inferioară, Babșa Mijlocie- care s-au unit în anul 1800. Satul era situat pe malurile râului Bega dar datorită frecventelor inundații și-a mutat vatra în locația actuală ducând și  Biserica de lemn, ulterior înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1893-1896).

La începutul secolului XX satul a fost colonizat cu maghiari. Pentru ei a fost defrișată o porțiune de pădure din estul satului (1903-1906). În decursul timpului aceștia s-au mutat, casele lor s-au ruinat și unele au fost dărâmate. În anii 1970 cea mai reprezentativă casă a fost mutată la Muzeul Satului Bănățean din Timișoara unde poate fi văzută și azi.

Monumentul Eroilor

La 5 kilometri nord-est de Belinț se află satul Gruni, atestat din 1453 într-un document prin care zona îi era donată lui Iancu de Hunedoara de către Regele Ladislau V.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1891)

Monumentul Eroilor

Tot pe șoseaua Timișoara-Lugoj,  la 8 kilometri spre est de Belinț se află comuna Coșteiu, atestată documentar din 1479 ca existând lângă un castel medieval Kastely, în acea vreme sub forma a trei sate- Coșteiu Mare, Coșteiu Mic și Sâlha. Este situată la confluența râului Timiș cu Canalul Timiș-Bega, canal construit în secolul XVIII când la Coșteiu a fost ridicat un stăvilar (1759-1760).

Biserica Greco-Catolică

În 1924 cele trei localități s-au unit și au format actuala comună de care aparțin administrativ satele Țipari, Păru, Hezeriș și Valea Lungă Română.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1895)

Satul Țipari, situat la 2 kilometri nord de comună, a fost înființat în anul 1881 prin colonizarea cu maghiari din districtul Cenad, cu numele Szapáryfalva, tradus însemnând satul cu ţipari.

Un teren de 4.400 de iugăre, proprietate a fiscului, situat lângă satul Sâlha, a fost defrișat. Pământul, devenit arabil, a fost împărțit coloniștilor cu condiția să-l muncească timp de 40 de ani pentru a intra în posesia lui.

Maghiarii, de religie reformată, calvină, au ridicat Biserica Reformată.

Spre nord de Țipari, la 2 kilometri se află satul Păru, atestat documentar din 1723 cu numele Pöel, schimbat în  Begakörtes sub administrația maghiară, apoi în Poerul.

Biserica Greco-Catolică

În sat exista o Biserică de lemn care a fost mutată o dată cu vatra satului (secol XVIII). Un secol mai târziu a fost demolată și în locul ei ridicată o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1927).

La 12 kilometru sud-est de Coșteriu se află satul Hezeriș, atestat documentar din 1401 cu numele Hegeres. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, și-a mutat vatra în actuala locație și i s-a alipit satul vecin, Biniș. În vechea vatră a fost construită Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1743) care a fost reparată la sfârșitul secolului XIX.

În 1960 a suferit reparații capitale, a fost tencuită  și a rămas funcțională până azi.

La 4 kilometri nord-est de Hezeriș se află satul Valea Lungă Română care în 1510 aparținea districtului Caransebeș.

Sat de români ortodocși, în 1794 aveau o Biserică de lemn care a fost părăsită de mulți enoriași în perioada catolicizării (1869-1888). În anii 1930 aceștia s-u întors la ritul ortodox și a fost construită  actuala Biserică Ortodoxă.

Citește și Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Petriș este situată în estul județului Arad, la limita cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Ilteu, Seliște, Corbești, Roșia Nouă și Obârșia. Pentru a le vizita am pornit pe drumul Arad-Deva, drum paralel cu râul Mureș, pe care după 100 kilometri am intrat în satul Ilteu.

A fost atestat documentar între anii 1715-1720 când aparținea familiei Feodali. În sat exista o Biserică Ortodoxă de lemn (1775) care, o dată cu vatra satului mutată în actuala locație, a fost transferată și ea. A supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1938).

Satul fiind situat pe un drum principal, în 1845 a fost ridicată o clădire ca stație pentru  Poștalion.

Clădirea, ruinată, se înalță și azi la marginea drumului.

Până în 1918 satul a fost deținut succesiv de doi baroni care au locuit într-un conac, construit în stil neoclasic în perioada sfârșitului de secolului XVIII și începutul secolului XIX. În 1945 conacul și acareturile au intrat în proprietatea statului.

Au fost transformate în tabără școlară care a funcționat o perioadă de timp apoi au fost date uitării și s-au ruinat.

Actual, după legea retrocedărilor, au trecut în proprietate privată.

Comuna și restul satelor se află pe un drum lateral, spre nord. La 4 kilometri de Ilteu am intrat în satul Seliște, atestat documentar din 1479 când făcea parte din domeniul Vărădiei. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea lui Gh. Brandenburg (1510) apoi succesiv a altor doi moșieri. Din 1614 a aparținut lui Gabriel Bethlen apoi, sub stăpânirea austriacă, a trecut din proprietar în proprietar.

În 1745 în sat a fost înființată o parohie ortodoxă care a construit o Biserică de lemn (1755). Aceasta a fost părăsită în momentul construirii unei noi biserici de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1939) și în 1985 a fost mutată în curtea Mânăstirii din Gai, Arad.

La 2 kilometri nord de Seliște se află comuna Petriș, atestată documentar din 1337. Ca toată zona, localitatea a fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, când a fost construit un castel-cetate (1720), folosindu-se iobagi. Acesta a intrat în posesia contelui Jozsika (1738) apoi a contelui Salbeck (1778) care au chinuit atât de mult țăranii încât aceștia s-au răsculat, au atacat și distrus castelul (1784). Răscoala a cuprins și actualele sate aparținătoare comunei dar a fost înăbușită imediat de armata imperială. În același an vatra satului Petriș a fost mutată în locația actuală.

Comuna a trecut din proprietar în proprietar. Castelul Salbeck a fost refăcut, în stil neoclasic și a fost înconjurat cu un parc întins pe aproximativ 19 hectare (1800-1850). În 1947 a fost naționalizat și a fost utilizat ca tabără de copii, ca preventoriul pentru bolnavi (1961), școală ajutătoare (1986-2000), Azil de bătrâni (2005) și din 2006, retrocedat, este în proprietate privată, motiv pentru care nu am putut să-l vizitez.

În decursul timpului țăranii s-au răsculat împotriva autorităților maghiare astfel în 1848, luptând împotriva conscrierii militare, țăranii au atacat iar castelul, în 1919 au reușit să-l facă pe ultimul proprietar, contele Lingstein Carste, să părăsească domeniul dar  mulți dintre participanți au fost împușcați de autoritățile maghiare. În sfârșit, în vara acelui an zona a fost eliberată de armata română.

Din punct de vedere religios, încă din 1708 în Petriș exista o Biserică de lemn care în decursul timpului a fost înlocuită cu alte două, ultima fiind demolată în 1883 și în locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe”.

De la Petriș spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Corbești, atestat documentar din 1337, așezarea fiind însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fragmente ceramice aparținând culturii Coțofeni (eneolitic). Primul proprietar menționat a fost groful Farcaș, originar din comuna Iratoș apoi, ca multe alte localități din zonă, a intrat în posesia familiei Salbeck (1778). În secolul XVIII localnicii români, ortodocși, neavând biserică mergeau la slujbe în Petriș (1755). În 1835 în sat a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”.

Biserica, construită din bârne de gorun (1793), a fost așezată pe o talpă de pământ.

În interior a fost pictată cu fresce reprezentând scene biblice.

În 1903, acoperișul de șindrilă al turnului fiind foarte deteriorat, a fost înlocuit cu unul din țiglă. Biserica a supraviețuit până azi și este încă funcțională.

La aproximativ 6 kilometri nord se află satul Roșia Nouă, atestat documentar din 1570. A aparținut grofului Farcaș apoi lui Iancu de Hunedoara și din 1778 contelui Salbeck.

Localitatea însă este mult mai veche, demonstrat de urmele unor mine din timpul stăpânirii romane găsite de arheologi în apropierea actualului sat.

Sat românesc, ortodox, încă din 1755 exista o Biserică de lemn care în 1808 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”.

În 1820 interiorul bisericii a fost pictat cu scene biblice.

Postbelic lângă biserică a fost postat Monumentul Eroilor.

Fiind un sat în zonă de munte, majoritatea caselor au fost așezate de-a lungul străzii principale.

Căminul Cultural

Din 1930 în sat au apărut primii credincioși penticostali care au ridicat Biserica Penticostală Betel (1935).

La 4 kilometri nord de Roșia Nouă, pe un drum neasfaltat dar bun, am ajuns în satul Obârșia, atestat documentar din 1468.

Înainte de intrarea în sat, pe marginea pârâului se află o moară de apă care a supraviețuit din secolul XVIII, a fost reparată și recondiționată în decursul timpului și este încă funcțională.

Conform legendei locale satul a fost înființat în 1614 de o bandă de hoți.

Documentar, primul proprietar cunoscut a fost Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, aliat al turcilor împotriva habsburgilor (secolul XVII).

În secolul XVIII, alături de celelalte sate, Obârșia a intrat în posesia grofului Salbeck.

Comunele Doclin și Forotic cu satele aparținătoare, județul Caraș-Severin

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Doclin și Forotic sunt situate în nord-vestul județului Caraș-Severin, în apropierea orașului Bocșa. Le-am vizitat în drumul meu spre Parcul Național Cheile Nerei-Beușnița unde intenționam să petrec câteva zile.

Prima menționare a localității Doclin datează din perioada stăpânii otomane (1597) când împreună cu Biniș aparținea familiei Negul (Neagu) din Caransebeș  și era locuită de români. Doclin a fost atestat documentar din 1590. A fost numit Doklen după relieful cu dealuri în care se află- dolină, deal lin (sârbo-croată).

După alungarea turcilor de către austro-ungari mai multe familii au fost mutate forțat în satul Seleuș, azi sat în Banatul sârbesc. Biserica ortodoxă de lemn (1733), probabil distrusă în război, a fost înlocuită cu o altă Biserică de lemn (1787-1790) care, în timp s-a deteriorat și în locul ei a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

De comuna Doclin, după reorganizarea administrativă din 1968, aparțin administrativ satele Biniș și Tirol. Spre nord-est, pe drumul spre Bocșa, la aproximativ 6 kilometru se află satul Biniș care pe vremuri era străbătut de drumul roman- Sarmizegetusa- Centumputia (Surducu Mare)- construit de Traian în invazia pentru cucerirea Daciei.

În secolul XIV satul este menționat ca aparținând voievodului Ladislau și făcând parte din districtul Kuesd (Bocșa). În 1601 aparținea castelului Lugojului din Comitatul Severinului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel”  (1855)

Tot la aproximativ 6 kilometri, dar spre nord- vest de Doclin, se află satul Tirol, format prin colonizarea cu tirolezi (1810-1811), când a fost numit Königsgnade. După ce Napoleon a învins Austria la Austerlitz (1805), regiunea Tirol a fost ocupată de bavarezi și de trupele franceze împotriva cărora locuitorii s-au răsculat (1809).

Înfrânți, nu au avut altă cale decât emigrarea. Primind permisiunea Împăratului Francisc I al Austriei, s-au îndreptat spre Banat unde au ajuns în trei valuri (1810-1811). Până când să li se construiască casele, formând noua localitate,  o parte au fost găzduiți la Fizieș, restul la Măureni.

Romano-catolici, inițial au ținut slujbele într-o capelă amenajată în hambarul comunal (1814) apoi au construit Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1847-1850) și în jurul ei au amenajat un parc (1896).

Fiind zonă de dealuri, ocupația de bază a fost și este viticultura. După Primul Război Mondial la marginea viilor a fost construit Conacul Furlugeanu (1920), azi Crama Tirol care produce și desface o gamă largă de vinuri.

Postbelic, în localitate s-au mutat familii de români ortodocși care au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” (1999).

De comuna Forotic aparțin administrativ satele Surducu Mare, Brezon și Comorâște. De la Doclin spre Forotic am parcurs un drum neasfaltat, dar bun, care trecea dealurile spre sud.

Am ajuns în dreptul unei cariere de piatră care mi-a părut cu activitatea întreruptă. Pe săpăturile efectuate crescuse deja vegetație. În mintea mea eram bucuroasă că distrugerea dealului s-a încheiat așa că mi-am făcut o fotografie.

Am coborât dealul și am intrat în satul Surducu Mare, atestat din 1406 printr-un act eliberat de Comitatul Caraș. După eliberarea Banatului de sub ocupația otomană, sub habsburgi, proprietate a statului, a fost inclus în districtul Vîrșeț, iar după revoluția de la 1848 a intrat succesiv în proprietatea a două familii, Csiky și vienezul Keil Golo (1881).

Capela Romano-Catolică „Sf. Elisabeta”

Românii, ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1721) care s-a păstrat până azi, renovată în decursul timpului și tencuită (1988-1989), Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Am continuat drumul care străbătea alte dealuri, parcă creat în pustietate. Eram doar noi, natura și liniștea înconjurătoare.

Am coborât dealul, rulând în total 3 kilometri de la Surducu Mare și am intrat în satul Brezon, creat la solicitarea Societății de Căi Ferate Maghiare prin colonizarea cu germani din Comitatul Torontal (1872).

Li s-a alocat o parte din terenul mărginaș care aparținea de Forotic în schimbul unei rente pe 15 ani și cu condiția să-și ridice singuri biserica, parohia și școala. Satul a fost numit după directorul societății, George Breson.

Mulți dintre coloniști nu s-au putut adapta climatului, unii s-au îmbolnăvit, alții au murit, o mare parte a părăsit zona, astfel de abia în 1879 au reușit să ridice Biserica Romano-Catolică „Sf. Martin din Tours”. În anii 1970 majoritatea germanilor au plecat și satul a fost ocupat de români și țigani (romi).

La nici 2 kilometri spre sud se află comuna Forotic, atestată documentar din 1557 când aparținea moșiei Doclin și Biniș. În decursul timpului vatra satului s-a mutat de mai multe ori și numele i-a fost schimbat din Koradik, sub ocupația turcească,  în actele secolului XVII, Fototyk.

După intrarea sub ocupația habsburgică, amplasat pe actuala locație, a fost numit Forotic (1719).

Am parcat lângă un spațiu înconjurat de gard în care central era postat un monument, ciudat numit pe o placă postată la intrare, Parcul Copiilor.

Sat de români, ortodocși, aceștia au construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1710-1743) care s-a păstrat până azi.

Mai aveam de văzut ultimul sat aparținător comunei Forotic așa că m-am îndreptat spre sud, de data asta pe un drum cândva asfaltat, plin de gropi, pe care l-aș fi schimbat bucuroasă cu cel de pământ urmat până acolo. Cică ne apropiam de civilizație ? Chiar am întâlnit și o ființă vie. Un măgar căpos stătea proțăpit în mijlocul drumului barându-ne calea.

Cu grijă l-am ocolit și până în satul Comorâște, unde ne-a întâmpinat un câine, în cei 6 kilometri parcurși nu am mai întâlnit pe altcineva.

În perioada cuceririi Daciei de Traian prin sat trecea Lederata-Tibiscum, unul dintre cele două drumuri construite pentru a lega între ele castrele. Satul a fost atestat documentar din 1597 când era în proprietatea Anei Racoviczay.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”

Comuna Topolovățu Mare cu cinci sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Topolovățu Mare este situată în zona central-estică a județului Timiș. Localitatea a fost prima dată atestată documentar din 1554, cu numele Kustelek, când era situată  pe un deal din apropierea locației actuale. A fost cucerită de turci, perioadă când  s-a mutat la întretăierea drumurilor principale, devenind stație pentru poștalioanele care treceau.

După alungarea turcilor localitatea de români a intrat în posesia habsburgilor care însă nu au colonizat-o ca pe alte localități din zonă.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1883)

Actual de comună aparțin administrativ cinci sate. La aproximativ 3 kilometri pe drumul spre Timișoara este situat satul Șuștra, atestat din 1597 când apare într-un act de donație.

Sub ocupația habsburgică satul numit Schustra (1771) a făcut parte din districtul Făgetului apoi a districtului Lugojului (1779) și actual a județului Timiș.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1887)

Satul Topolovățu Mic, situat la 2,5 kilometri sud de comună, inițial a făcut parte din localitatea Topolovăț. Pe lângă sat trece canalul Bega ale cărui lucrări de amenajare au ajuns în zonă în anul 1728.

Pentru a se realiza unul dintre cele două noduri hidrotehnice între râul Timiș și canalul Bega, al doilea fiind la Coștei, a fost defrișată o zonă de la marginea pădurii Bazoșului, lucrări efectuate de antreprenorul Szomodi Iuda (1758-1760).

În cele două zone s-au format colonii de muncă, cea de la actualul Topolovăț Mic, situată pe malul stâng al Begăi.

Conform legendei orale, după antreprenor, a fost numită Sămăiuda.

În 1828 Șămăiuda, localitate românească,  s-a desprins de Topolovăț și cele două au primit numele de Topolovățu Mic, respectiv Topolovățu Mare.

Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1992)

De la Topolovățu-Mare spre est, la 6 kilometri pe drumul spre Lugoj se află satul Iosifalău, format sub Imperiul Habsburgic, prin colonizarea cu șvabi bănățeni. În proprietatea statului, a fost administrat de Joszef Bethel. După el satul a primit numele Joszeffalva.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1937)

După unirea Banatului cu România o parte din germani au emigrat în America apoi postbelic majoritatea în Germania. Numele satului a fost românizat în Iosifalău. În timp satul a fost populat de români ortodocși veniți din zonele Bihor, Maramureș și de familii de slovaci catolici.

Biserica Ortodoxă de lemn „Adormirea Maicii Domnului”

În sudul șoselei principale, la 2 kilometri de Iosifalău, pe malul drept al Begăi se află satul Ictar-Budinț, format din două vechi sate românești unite cărora le poartă numele. Ictar a fost atestat documentar din 1365 cu numele Ikthar când aparținea familiei nobiliare Bethlen. Din fostul Conac Bethlen și din multe alte clădiri azi se pot vedea doar câteva ruine acaparate de vegetație.

Satul era situat într-o zonă pe deal, ferit de inundații. După canalizarea Begăi vatra satului a fost mutată în actuala locație.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Ictar

Budinț a fost atestat documentar din 1444 cu numele Budfalva când era situat pe o terasă și după canalizarea Begăi s-a extins la baza ei. Inițial cele două sate de români ortodocși au avut o biserică comună.

În 1841 o parte mare din ortodocși au trecut la greco-catolicism. Din 1863 cele două rituri au împărțit aceeași biserică  până când fiecare și-a construit propria biserică, toate cele trei biserici purtând același hram.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” Budinț (1909)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1966)

De la Topolovățu Mare, rulând spre nord, apoi spre vest, după 6 kilometri se ajunge în satul Cralovăț,  situat la poalele Dealurilor Lipovei. Localitatea a fost atestată documentar într-un act de donație prin care trecea în stăpânirea familiei nobiliare Bethlen (1598) dar după legenda locală a fost înființată de muntenegreneni care au fugit din fața oștilor otomane, s-au așezat în zonă și au format mai multe sate dintre care Slavoselo (sec. XV-XVI), actualul Cralovăț. Totuși și acea zonă a fost ocupată de turci. După alungarea lor a intrat în posesia Imperiului Austro-Ungar când a fost colonizat cu familii din Muntenegru (1760-1761) și numit  Krafieszi.

Biserica Ortodoxă Sârbească (1776)

Deși până azi a rămas un sat majoritar sârbesc, după Primul Război Mondial numele i-a fost românizat în Craioveni (1924-1925) apoi după cel de Al Doilea Război Mondial în Cralovăț (1956), când a aparținut de Petrovaselo. După reorganizarea administrativă din 1968 a devenit sat aparținător comunei Topolovățu Mare.

Citește și Comuna Brestovăț cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

 

Bátaszék și Mohács, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Baja am continuat drumul spre est și după 21 kilometri,  în județul Tolna m-am oprit în orașul Bátaszék. Pe marginea șoselei se înălța o biserică impresionantă pe care doream să o imortalizez. Numele orașului provine de la două mânăstiri care au existat acolo.

În secolul XII localitatea se numea Széké. Acolo s-au stabilit călugări cisticercieni și au construit o mânăstire (1142) care un secol mai târziu a fost distrusă de invazia tătară (1242).

Călugării, cu ajutorul unei familii de moșieri, în 100 de ani au reușit să reconstruiască biserica (1347) însă mânăstirea a fost demolată. În timp în locul cisticercienilor s-au mutat călugări benedictini care au ridicat biserica la rangul de abația Székély pe care regele a unit-o cu Mânăstirea Báta și locația a primit numele de Bátaszék.

Sub ocupația otomană a fost transformată în cetate. Biserica a fost reconstruită și din 1718 a devenit biserică parohială.  Fiind ruinată, împreună cu clădirile abației au fost demolate (1889). Până în 1903 a fost construită actuala Biserica Parohială Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Nagyboldogasszony templom).

Fiind o biserică mare, în locurile principale fundația clădirii a fost săpată cu o adâncime de 8-10 metri. Clădirea a fost ridicată în stil neogotic cu un turn înalt de 30 metri.

În partea superioară a fațadei a fost postată statuia unui înger care suflă din trombon.

În 1995 ruinele fostei biserici au fost descoperite și reconstruite până în anul 2001.

În aceeași zonă se află și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Din drumul spre Pécs, punctul final al excursiei, m-am abătut spre sud și după 30 kilometri în  județul Baranya am intrat în  orașul Mohács, oraș-port pe malul drept al fluviului Dunăre, cunoscut mai ales după marea Bătălie de la Mohács în care trupele maghiare au fost înfrânte de otomani.  Am parcat lângă Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Treime” (Szentháromság-templom), în fostul cartier sârbesc, construită de sârbii refugiați din fața invaziei otomane (1732), în stil baroc, cu un turn înalt de 48 metri.

Deși a început să plouă în rafale m-am îndreptat spre promenada de pe malul Dunării. Spre norocul meu rafalele au fost trecătoare și ploaia s-a oprit.

Portul din  Mohács este folosit în principal ca port de croazieră, mai ales pentru cursele Pécs- Villány.

După ce dorința mea de a vedea Dunărea s-a împlinit, m-am îndreptat spre centrul orașului. Lângă o intersecție am văzut statuia Sfintei Treimi (Szentháromság szobor) postată pe un soclu de piatră înalt.

Pe lângă ea am înaintat până la Piața Széchenyi (Széchenyi tér), prevăzută central cu o parcare. Piață mare, înconjurată de clădiri de epocă și o Biserică Memorială Votivă, a fost creată în 1896, a primit forma actuală în 1940 și a fost renovată în 2007.

În partea de vest a pieței se află Școala Primară Széchenyi (Széchenyi István Általános Iskola) construită între anii 1896-1897.

A fost folosită în special de copiii  burgheziei orașului.

În fața școlii a fost postat un grup statuar (1987) în amintirea eliberării de sub ocupația otomană prin a doua Bătălie de la Mohács.

Lângă școală, într-o clădire modernă funcționează Centrul de tineret MTÁMK și Centrul Cultural AMI (MTAMK es AMI Ifjusagi Centrum).

Pe latura de sud a pieței se află mai multe elemente comemorative. În 1926  a fost ridicată Biserica Romao-Catolică Memorială „Fecioara Maria” (Magyarok Nagyasszonya plebaniatemplom) pentru comemorarea a 400 de ani de la Bătălia de la Mohács.

La baza clădirii a fost amplasat un kilogram de pământ memorial din curțile a 3.000 de sate maghiare, 52 de orașe și 25 de primării județene.

Biserica, în stil bizantin, a fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 30 metri și lată de 20 metri și ferestre cu vitralii.

Poate găzdui în jur de 3.600 de persoane.

Deasupra intrării a fost postată o orgă.

Lateral de biserică a fost creat un monument din metal reprezentând victoria.

Lângă el, pe o serie de colonade am găsit postată o placă memorială  în amintirea Arhiepiscopului din Kalocsa și a conducătorului Tomori Pal (1526) postată în 1996 de Asociatia Aparatorilor orasului Mohács.

Vis a vis de colonade se află clădirea în care funcționează Consiliul Județean (Mohácsi Járási Hivatal Kormányablak), construită în anul 1926.

Lângă ea, în partea de est a pieței, se află Primăria Mohács (Polgármesteri Hivatal).

Clădirea a fost construită în stil maghiar cu elemente maure (1924-1926). Corpurile laterale au fost prevăzute cu câte o cupolă.

Fațada principală a fost prevăzută la rândul ei cu două cupole. Între ele, central, a fost postată stema orașului. Deasupra intrării a fost creat un balcon mărginit superior de arcade decorate și anterior sculptat în piatră.

În fața Primăriei, pe marginea parcării se află două statui. Una dintre ele reprezintă laurii victoriei înconjurând stema din secolul XVIII a orașului, la rândul ei ținută în brațe de leul învingător.

Statuia celor 3 fete (Három leány szobra) a fost construit pentru a comemora eliberarea de ocupația sârbă (1932). Fetele, îmbrăcate în costume populare maghiare, șvabe și croate,  ultimele două susținând stema maghiară, simbolizează prietenia între cele trei naționalități care populau orașul în pofida Tratatului de la Trianon.

Latura de nord a pieței este delimitată de o stradă cu numeroase magazine, firme, etc.

Am urmat-o spre un parc situat la marginea centrului orașului.

În Parcul Eroilor (Hősök parkja) se află o poartă înaltă cu patru coloane, vizibilă de departe, inițial ridicată ca Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial cărora le-au fost adăugate numele celor din Al Doilea Război Mondial și ai Revoluției din 1956, devenind Memorialul Eroilor  (Hősi Emlékmű).  Din păcate la momentul vizitei mele în jurul lui se făceau săpături, probabil pentru amenajarea parcului.

Citește și Memorialul Bătăliei de la Mohács, Ungaria

Comuna Bârzava cu șapte sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La 61 kilometri pe drumul Arad-Deva se află comuna Bârzava, situată  la limita dintre fostele regiuni Banat și Crișana. Este străbătută de râul Bârzava, afluent al râului Mureș. A fost atestată documentar din 1471 cu numele Berzova, o localitate de români situată pe Valea Bârzavei, la aproximativ 18 kilometri de actuala locație, când aparținea familiei nobiliară Abrahamffy.

A fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând  la iveală urme ale unei așezări încă din epoca fierului și obiecte de ceramică din perioada daco-romană. În secolul XVI, ca toată zona de pe Valea Mureșului, a intrat sub ocupație turcească (1554), eliberată pentru o perioadă de timp de armatele lui Mihai Viteazul și recucerită de armatele otomane când a făcut parte din sangeacul Lipova.

După ce sangeacul a fost cucerit de armatele habsburgice (1688), Valea Mureșului a intrat sub stăpânirea Imperiului Austro-Ungar. La jumătatea secolului XVIII pe locul unei vechi biserici a fost ridicată  Biserica de lemn „Sf. Mucenic Dimitrie”. În decursul unui secol s-a ruinat și lângă locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1890).

În 1873 industriașul Szaidner Bernat a obligat toți angajații săi să treacă la catolicism. Așa a fost înființată Parohia Greco-Catolică (1873).

Biserica Greco-Catolică „Sfinții Apostoli” (1934)

În Primul Război Mondial o parte dintre localnicii care au participat au murit. În memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă  a fost ridicat Monumentul Eroilor.

De comuna Bârzava aparțin administrativ satele Monoroștia, Căpruța, Dumbrăvița, Groșii Noi, Bătuța, Slatina de Mureș și, ciudat pentru mine, situat pe celălalt mal al râului Mureș, satul Labașinț.

Primăria Bârzava (poză din 2020)

La 2 kilometri de la Bârzava spre est, apoi nord, se află satul Monoroștia, atestat documentar din 1350 ca possesio Kuzepseumonyoros și ca localitate în 1515. În partea sa nord-estică, într-o zonă forestieră se află  Rezervația Paleontologică Monoroștia, un loc fosilifer cu depozite de cochilii de moluște atribuite Ponțianului mediu. În anul 1779 în documente este menționată o Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului” care în decursul unui secol s-a ruinat. În 1890 pe locul unei grădini donată de o  familie din sat a fost cumpărată și adusă o biserică mică de la Bata care a fost extinsă și renovată.  Distrusă într-un incendiu (1967), a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1971).

De la Monoroștia, după aproximativ 3 kilometri sud-est se ajunge în satul Căpruța, atestat documentar din 1350 cu numele Kapronza. Din 1479 apare ca târg („oraș”) aparținând domeniului Haraszthy și din 1493 cneazului Bogdan de Căpruța.

În Căpruța a existat Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) lângă care a fost ridicată o biserică de zid (1786). Deși a supraviețuit, la cererea localnicilor Biserica de lemn a fost demolată (1931), lângă ea fiind construită actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1925).

La 5 kilometri sud-est, pe drumul principal Arad-Deva, se află satul Bătuța, atestat documentar din 1786 cu numele Batucza. În locul cimitirului actual, pe „Dealul Bisericii” a existat Biserica de lemn „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1799) care un secol mai târziu a fost vândută satului Julița și între 1881-1886  a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă, restaurată în anul 1955.

Pentru a vedea celelalte sate aparținătoare m-am întors la Căpruța și m-am îndreptat  spre nord-est, în total 9 kilometri, până în satul Dumbrăvița.

A fost atestat documentar din 1471 cu numele Dombrawitzy, când aparținea domeniului Vărădiei.

Apoi a trecut în stăpânirea familiilor Abrahámffy și Haraszty (1528) și din secolul XVII a Cetății Șoimoș.

Prima biserică menționată documentar la jumătatea secolului XVIII a fost Biserica de lemn „Sf. Cuvioasă Paraschiva”.

Fiind ruinată, pe Dealul Dumbrava a fost construită altă Biserică de lemn „Sf. Gheorghe” (1827) care a supraviețuit până în 1922 când a ars într-un incendiu.

Între anii  1943-1951 a fost ridicată o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”.

În apropierea ei a fost postat Monumentul Eroilor, în memoria localnicilor care au pierit în cel de Al Doilea Război Mondial.

Fiind situat în zonă de deal, satul este lung, majoritatea caselor fiind situate de o parte și cealaltă a străzii principale.

Căminul Cultural Dumbrăvița

Școala Generală Dumbrăvița

Satul Groșii Noi se află la 5 kilometri spre nord de Dumbrăvița. A fost atestat documentar din 1515 când era în proprietatea domeniului Abrahámffy. În secolul XVIII pe teritoriul satului a fost descoperit un tezaur monetar format din 210 monede din Principatul Transilvaniei, Regatul Ungariei, Imperiului Romano-German, Regatelor Poloniei, Suediei, Franței, Țărilor de Jos spaniole, Provinciilor Unite ale Olandei, orașului Ragusei și Imperiului Otoman, probabil ascuns datorită situației politice de la acea vreme.

În 1775 documentar este menționată Biserica de lemn „Înălțarea sfintei Cruci” care era neterminată. Fiind  prea mică, a fost părăsită și construită  actuala  Biserică de lemn „Întâmpinarea Domnului; Înălțarea Sfintei Cruci” (1807).

Cu ajutorul Muzeului Țăranului Român după anii 1990 a început renovarea ei, neterminată din lipsa fondurilor.

Din 1956 s-a pus piatra de temelie la o biserică nouă, din cărămidă. Fiind sub regimul comunist, aceștia au încercat să-i schimbe destinația în cămin cultural, încercare fără succes. Construcția a stagnat datorită lipsei de fonduri și Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” a fost terminată abia în 1976.

Tot spre nord, la aproximativ 8 kilometri se află satul Slatina de Mureș, atestat documentar din 1439 cu numele Marosszlatina.

În decursul unui secol a schimbat doi proprietari apoi din 1510 a aparținut familiei Brandenburg.

Pe unul dintre dealurile satului a existat o Biserică de lemn (1815) care în timp s-a ruinat și a fost demolată.

În locul ei a fost construită o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”(1889).

Am părăsit cu greu zona liniștită, înconjurată de dealuri.

Excursia mea a luat sfârșit, ultimul sat aparținător Bârzavei, Lalașinț, atestat documentar din 1585, nu l-am putut vizita, fiind situat pe cealaltă parte a râului Mureș și în zonă neexistând un pod de trecere.

Citește și Vărădia de Mureș cu 5 sate

Comuna Ususău cu patru sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Ususău este situată în sud-estul județului Arad, într-o depresiune dintre munții Zărandului și Dealurile Lipovei, traversată de râul Mureș, la aproximativ 43 kilometri de municipiul Arad. De ea aparțin administrativ satele Bruznic, Dorgoș, Pătârș, Zăbalț. Comuna a fost atestată documentar din 1418 când zona a aparținut domeniului Cetății Șoimoș.

În secolul XVI a intrat sub ocupație otomană de sub care, pentru o scurtă perioadă de timp, a fost eliberată de armatele lui Mihai Viteazul care au cucerit cetatea. Turcii au fost alungați definitive de trupele habsburgice și sub stăpânirea lor, pe harta contelui Mercy localitatea apare cu numele de Assiase, populată de români.

Din cauza deselor inundații provocate de râul Mureș vatra satului a fost mutată în locația actuală. Estul comunei a intrat în proprietatea familiei Mocioni, restul a familiei contelui La Tour care în timp a acaparat tot teritoriul. L-a deținut până în 1919 când o parte a fost cumpărată de preotul Dehelean. Acesta a ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”.

La 2 kilometri spre sud-est se află satul Dorgoș, atestat documentar din 1717 cu numele de Dorkosch, fiind sub stăpânirea Imperiului Habsburgic.

A fost format, în același timp cu localitățile vecine Chelmac și Bacăul de Mijloc, cu coloniști veniți din Muntenia.

Sat de români, au construit o Biserică de lemn (1772) care a fost înlocuită cu alta din lemn (1826). În 1909 un incendiu a distrus-o și ulterior a fost construită actuala biserică de zid,  Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1911).

Pentru a ajunge la Pătârș se rulează spre sud pe un drum asfaltat, în unele zone deteriorat.

Cam pe la mijlocul distanței se află o carieră de piatră care, împreună cu o balastieră și o mică fabrică pentru prelucrarea lemnului, reprezintă potențialul industrial al comunei.

După aproximativ 7 kilometri pe un drum bine întreținut se ajunge într-o zonă de dealuri unde se află satul Pătârș.

Satul, atestat documentar din 1274, s-a format pe locul unde a fost defrișată o pădure.

Localitate de români ortodocși, în 1796 aveau o Biserică de lemn „Sf. Gheorghe” care a rezistat până în 1925. Deteriorată, a fost demolată și construită o altă biserică,  la rândul ei înlocuită cu cea actuală, Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Mc. Gheorghe” (1998).

Pentru a ajunge în al treilea sat, Zăbalț, de la Pătârș ne întoarcem în drumul principal și rulăm spre sud-est pe un drum care din loc în loc traversează pădurile, în total 10 kilometri.

Satul românesc, așezat într-o poiană înconjurată de dealuri împădurite, azi cu livezi, pășuni, fânețe, a fost atestat documentar din 1440. Documentar, în 1779 exista o Biserică de lemn care a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Adormirea Maicii Domnului” (1847-1849), sobră, fără pictură interioară, renovată în perioada 2000-2010.

De la Zăbalț spre sud, pe un drum de pământ, după aproximativ 5 kilometri se ajunge în ultimul sat aparținător comunei Ususău, satul Bruznic.

A fost atestat documentar din 1437 și în decursul timpului a purtat mai multe nume- Knezius, Bruznuk, Marosborosznok.

Români, ortodocși, în 1805 au ridicat o biserică care a supraviețuit până azi.

Biserica de lemn „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”, o biserică sobră, fără pictură interioară, a fost situată pe un mic deal din localitate.

În apropiere, tot pe un mic deal, în anul 2010 a fost construită Biserica „Sf. Apostol Andrei”.

Zone frumoase, merită vizitate !

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Comunele Teremia Mare, Vălcani, Dudeștii Vechi și Beba Veche, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Teremia Mare este situată în vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia, pe drumul care leagă Sânnicolaul Mare de Jimbolia. Este un important centru viticol și de vinificație, renumit fiind coniacul de Teremia. Pe teritoriul său se află numeroase izvoare geotermale (81 grade Celsius) folosite atât în fizioterapie cât și pentru încălzirea serelor și caselor. A fost atestată documentar din 1275 cu numele Villa Therimthelwk.

Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii. După alungarea lor de către habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1779) care împreună Teremia Mică și actualele comune Comloșu Mare și Tomnatic au format o singură colonie (1770). Aceasta a intrat în proprietatea macedoneanului Cristofor Nako (1785) apoi a descendenților săi. Localitatea a rămas predominant germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv și în locul lor s-au mutat români.

Biserica Romano-Catolică „Coborârea Sf. Duh; Sf. Maria” (1925)

Administrativ, de comună aparțin satele Nerău și Teremia Mică. La aproximativ 5 kilometri nord-est de Teremia Mare se află satul Nerău despre care istorii susțin că s-a format în secolul XVI când făcea parte din „centura de apărare sârbească”. Sub ocupația otomană este menționat cu numele Durgheselia sau Durgoselo, însemnând satul lung. Deși purta nume sârbesc satul era locuit de români. În prima atestare documentară (1760) satul era format de români sosiți din satul Vovo (azi Neudorf, județul Arad) care și-au adus cu ei o Biserică de lemn, înlocuită în 1810 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Apoi a fost colonizat cu șvabi din satele învecinate (1785). În timpul administrației maghiare numele i-a fost schimbat în Njero, germanii spunându-i Nero și românii Nerău. În secolul XIX în sat existau un cor bărbătesc și o fanfară. Satul s-a dezvoltat astfel interbelic, pe lângă corul renumit în țară existau o reuniune română de lectură, corurile bărbăteşti, societatea sportivă „Şoimii României”, un cazinou, o societatea de vânătoare şi o moară.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1871)

La 4 kilometri nord-vest de Teremia Mare se află satul Teremia Mică, format sub ocupația habsburgică, pe locul numit atunci Kulas Teremi, cu coloniști germani și francezi și numit Albrechtsflur (1769-177). În acea perioadă a fost construită o Biserică de lemn (1782) care a fost înlocuită în 1856 cu actuala  Biserică Romano-Catolică „ Sf. Ion Nepomuk”.

La aproximativ 10 kilometri nord-vest de Teremia Mică se află comuna Vălcani, punct de trecere a frontierei româno-sârbă. A fost atestată documentar din 1256 cu numele villa Kywolkan. În secolul XVII a fost populată cu români veniți din Ardeal și Caraș Severin. Sub habsburgi a făcut parte din proprietățile familiei Csanad, când a fost alipită județului Timiș-Torontal (1717).

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1789-1799)

În 1877 avea statutul de comună. Postbelic, numărul populației scăzând, a decăzut la statutul de sat care aparținea comunei Dudeștii Vechi și din 2004 a redevenit comună.

Biserica Romano-Catolică (1896)

De la Vălcani, la 8 km nord-est se află comuna Dudeștii Vechi de care aparțin administrativ satele Cheglevici și Colonia Bulgară. A fost atestată documentar din 1213 cu numele Beșenova. Ulterior, aparținând de Cetatea Cenadului, s-a dezvoltat și a devenit târg (1331) în care se organizau piețe săptămânale. Sub stăpânirea otomană locuitorii au părăsit-o. S-a reînființat sub habsburgi prin colonizarea cu bulgari (1738, 1742) care o locuiesc și azi. Comuna a primit numele actual în anul 1964.

Unii dintre enoriașii de origine bulgară, pavlichenii, au fost convertiți de franciscani.

În anul 1804 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

Deși romano-catolică, slujbele se țin și azi în bulgara veche.

În memoria lor, lângă biserică a fost ridicat  Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 10 kilometri spre nord se ajunge în satul Cheglevici. Înainte de intrarea în sat, un drum de aproximativ 3 kilometri, la data vizitei mele impracticabil cu automobilul meu, se află satul  Colonia Bulgară  care a fost înființat în 1845cu bulgari veniți din Dudeștii Vechi pentru a lucra pe plantațiile de tutun, cu numele Telepa. În decursul timpului acolo s-au stabilit maghiari care au devenit majoritari după Al Doilea Război Mondial.

Pe teritoriul satului Cheglevici, în Evul Mediu a existat localitatea Kokenyer sau Cocheni, aparținând familiei de Cenad, care a fost pustiită de invazia otomană (1552). Sub habsburgi, localitatea a fost din nou creată cu germani din localitățile vecine (1842-1844) și a primit numele contelui, președinte cameral, Gavril Keglevici.

În perioada dualismului austro-ungar (1867-1818) în sat s-au mutat familii de maghiari și germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol și Evanghelist Matei” (1905)

După unirea Banatului cu România numele i-a fost schimbat în cel actual. Postbelic multe familii de germani și maghiari au emigrat, satul a devenit majoritar românesc, dar mult mai mic.

Pe teritoriul comunei Beba Veche, situată în Câmpia Tisei, se află punctul cel mai vestic al României, numit Triplex Confinium deoarece acolo se întâlnesc granițele celor trei țări- România, Ungaria și Serbia. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, săpăturile arheologice datând-o din epoca de piatră, motiv pentru care maghiarii care s-au mutat acolo au numit-o Obeda, adică Beba Veche. A fost prima dată atestată documentar din 1247. Un secol mai târziu, în invaziile otomane, a fost distrusă (1330).

După alungarea turcilor de către habsburgi a fost reînființată cu români de peste Mureș și maghiari (1760), apoi colonizată cu șvabi (1779). În 1781 contele Batthyányi, ulterior devenit Episcop al Ardealului, a cumpărat teritoriile pe care se aflau Beba Veche, Vălcani, Cherestur, Cociorhat și Oroszlamos și le-a colonizat cu maghiari (1792). În Beba Veche a adus de la Vălcani coloniști germani care au format satul numit după conte, Batthyánhaza, sat care în timp s-a alipit satului Beba Veche. În 1840 domeniul a fost împărțit pe parcele  când s-a format și satul vecin Kübekháza.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1783)

După unirea Banatului cu România, granițele nefiind clare, Beba Veche a intrat sub administrație sârbească (1921-1924) apoi, printr-un tratat încheiat între România și Serbia, când s-a făcut schimb de teritorii, a intrat oficial în componența României.

Biserica Ortodoxă „Sf. Născătoare de Dumnezeu” (1779)

De comuna Beba Veche aparțin administrativ satele Cherestur și Pordeanu. Satul Cherestur, situat la 3 km sud-vest, a fost prima dată atestat documentar din 1274, ca parte a comitatului Cenad. Ulterior a fost deținut de mai mulți proprietari,  nobili maghiari, dintre care și cel căruia i-a purtat numele, Fabian Kereszturi. A fost cucerit de otomani, apoi a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când a fost colonizat cu maghiari și numit Puszta Kerestur (1773). Până azi a rămas un sat majoritar maghiar.

Biserica Romano-Catolică

Între 1921-1924, împreună cu Beba Veche, a fost sub administrație sârbească, apoi a fost integrat în România.

Căminul Cultural

La 6 kilometri nord-vest de Beba Veche se află satul Pordeanu, atestat documentar din 1244 prin existența unei mânăstiri, Pordanmunstra. Sub otomani,  nu apare menționat în documentele vremii. Din 1750, sub habsburgi, era în proprietatea contelui Nako, când era numit Pardany, sat 100% maghiar. După unirea Banatului cu România o parte din localnici s-au retras în partea deținută de Ungaria.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin”(1969)

Interbelic, comună cu Primărie proprie, a pierdut din importanță o dată cu trasarea graniței și a amplasării punctelor de trecere și a devenit sat. Postbelic, sub comuniști, descoperindu-se țiței, lângă sat au fost montate instalații și sonde care mai funcționează și azi.

fosta Primărie

Citește și Jimbolia, județul Timiș 

Comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Comloșu Mare este situată în partea de vest a județului Timiș, aproape de graniță cu Serbia. A fost atestată documentar din 1453 când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara dar este mult mai veche,  în acel loc arheologii descoperind o așezare din neolitic.

Invazia otomană (1529) a pustiit-o, rămânând doar o pustă până la sfârșitul secolului XVII când, în acea zonă, s-au așezat păstori sârbi, apoi și familiile lor  (1717). Turcii alungați de habsburgi, aceștia au recreat localitatea cu români aduși din Oltenia ocupată de austrieci (1743-1745), dar au apărut conflicte interetnice și majoritatea sârbilor s-au mutat la Zernabara unde au format o nouă comunitate. Românii, ortodocși, au ridicat o biserică (1794-1796) care în decursul timpului a fost refăcută de două ori (secolul XIX), actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Sub porțiunea dintre naos până la altar a fost creată o criptă în care, ulterior, au fost înmormântați membrii familiei Nako.

Satul  a intrat în posesia macedoneanului Cristofor Nako (1781). Acesta a adus slovaci (1782) care au format prima biserică luterană (evanghelică) din Banat însă aceștia nu au rămas mult timp în zonă. În localitate s-au mutat familii de germani din satele învecinate (1791-1794).

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1868)

În 1840 nepotul lui Nako a ridicat Conacul San Marco, format din două aripi despărțite de o poartă din fier forjat deasupra căreia, cioplit în piatră, a postat blazonul familiei.

Pe lângă camerele de locuit, conacul dispunea de clădiri administrative și o sală de teatru. Lângă el, pe o suprafață de zece hectare, a fost amenajat un parc.

Ultimul proprietar a fost o ducesă văduvă, fără moștenitori, care înainte de a muri a donat conacul statului cu condiția ca aripa sa dreaptă să devină pentru totdeauna sediu al Primăriei.

Statul a vândut cealaltă aripă și parcul unui avocat din Arad care l-a deținut până sub comuniști, când a fost etatizat și folosit de  C.A.P.-ul comunei, care l-a modificat. O dată cu legea retrocedărilor a fost primit de un urmaș care l-a vândut unui localnic.

Într-o porțiune a parcului, azi Parcul Central din Comloșu Mare, a fost construită Biserica Greco-Catolică (1896).

Localnicii o numesc Biserica Albastră datorită culorii pe care o are după ultima renovare.

În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat au decedat și în memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Tot în parc se află bustul lui Iulian Grozescu (1839-1872), poet, publicist și traducător român, redactor-șef la revista Familia, născut în localitate.

În anii interbelici unui vechi hambar i s-a adăugat o nouă aripă și a fost transformat în Școală. Clădirea a fost concepută astfel încât să se încadreze în stilul arhitectonic al celor vecine.

Din 1921 localitatea a primit statutul de comună, făcea parte din plasa Sânnicolaul Mare, judeţul Timis-Torontal apoi din județul Timiș (1972) și din 1992 administrativ i s-au atașat satele Comloșu Mic și Lunga.

La 6 kilometri sud de Comloșu Mare, paralel cu granița România-Serbia, se află satul Comloșu Mic.

A fost format sub Imperiul Habsburgic cu coloniști germani și francezi (1770-1771, într-o zi de Paște, sărbătoare după care a primit numele german Ostern.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tecla” (1806)

În timpul administrației maghiare a fost numit Kis Komlos, românizat după unirea Banatului cu România în Comloșu Mic.

Satul Lunga se află la aproximativ 3 kilometri vest de Comloșu Mare. În acte este amintit ca un sat de români veniți din sudul țării (1743). Sub ocupația habsburgică zona, mare parte mlăștinoasă, a intrat în posesia nobilului Nako care a adus germani pentru munca în agricultură. Fata sa, Constanța, a întemeiat o așezare cu case construite de-a lungul unei străzi care a primit numele ei (1824). Partea aflată azi în Serbia a primit numele familiei, Nakovo.

Sub administrația maghiară numele i-a fost schimbat în Kunszolos apoi după unirea Banatului cu România în Lunga. Postbelic germanii au emigrat, cei mai mulți după 1989 și satul a fost ocupat de români.

Biserica Ortodoxă (1933)

Citește și Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș