Arhive etichetă: biserici

Orașul Sântana, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Sântana din județul Arad, situat în Câmpia de Vest, a fost prima dată atestat documentar din  anul 1334 cu numele Comlăuș dar arheologii au scos la iveală, în locul numit „Holumb”, existența unei așezări din neolitic (5500-2500 î. Hr.), într-un vechi cimitir fragmente ceramice și schelete umane din epoca târzie a bronzului (1800-800 î. Hr.) și lângă locul numit „Săliștioara” urmele unei cetăți de pământ datând din epoca fierului (800 î. Hr.-sec. I d. Hr.) numită de localnici „Varbă”.

La marginea orașului de azi a existat localitatea Alabian sau Helebénkomlós (1216-1560), deținută succesiv de trei proprietari, care în decursul timpului a dispărut, posibil în timpul invaziei tătarilor care au distrus tot ce au întâlnit în cale (1285). În decursul timpului unele localități au fost refăcute. Invazia otomană a ars localitatea și a pustiit zona (1552-1556). După alungarea turcilor Comlăușul a făcut parte din comitatul Zărand, era anexat Imperiului Habsburgic și a fost deținut pe rând de mai mulți proprietari. Dintre aceștia, Contele Harruchern a fost primul care a populat zona din nordul actualului oraș cu emigranți germani și maghiari (1730).

Până în 1748 aceștia s-au mutat în zona de sud-est a localității și au înființat satul Sfânta Ana (Sântana) care, printr-un decret al Reginei Maria Thereza, a primit statutul de târg. În același an au construit o Biserică Parohială Romano-Catolică care un secol mai târziu a ars într-un incendiu (1854) și în apropierea ei Gimnaziul care împreună cu cel din Arad erau singurele școli superioare din zonă. În locul bisericii distruse a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana” (1864-1868), în stil neoromanic, cu un turn înalt de aproximativ 53 metri.

Biserica a fost dotată cu o orgă cu 1228 tuburi, fabricată la Oradea (1885) și în 1912 cu un altar din marmură de Carrara.

În 1755 în Comlăuș exista o Biserică Ortodoxă ruinată care a fost părăsită. Pe locul ei abia în 1905 a fost ridicată  Biserica Ortodoxă  „Înălțarea Domnului” Comlăuș.

Lângă biserică, postbelic a fost așezat Monumentul Eroilor.

Între 1936-1938, pe locul fostei școli, dărâmată (1930), a fost costruită, în stil neoromanic, Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” Comlăuș.

În Sântana populația română a crescut astfel s-a reînființat parohia ortodoxă (1926) care până în 1948 a oficiat  slujbele în capela gimnaziului apoi în diferite case. Numărul enoriașilor crescând a fost ridicată Biserica „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”  (1972-1980).

Deși neterminată, începând cu anul 1974 în ea s-au oficiat slujbele.

În centrul orașului, în apropierea Bisericii Romano-Catolice „Sf. Ana”, a fost ridicată o biserică ortodoxă nouă, Biserica „Nașterea Maicii Domnului” (1998).

Din 1950 Sântana s-a unit cu Comlăușul și au făcut parte din raionul Chișineu-Criș, regiunea Arad apo,i prin reorganizările teritoriale care au urmat, de regiunea Crișana, ulterior de județul Arad. Din 2003 Sântana a primit statutul de oraș și Comlăuș a devenit cartier al acestuia..

Primăria (2008)

Sântana este un important centru viticol al regiunii. Din 2009 Juergen Hammerer, proprietarul companiei Humerer Aluminium Industries GmbH, a deschis Fabrica de reciclare a aluminiului. Orașul se mândrește cu Ștefan W. Hell, premiat în chimie cu premiul Nobel, care s-a născut acolo.

De orașul Sântana aparține administrativ satul Caporal Alexa, fost Cherechi, situat la 7 kilometri est. Acolo arheologii au descoperit un tezaur de dinari imperiali și piese anterioare cuceririi Daciei de către Traian. Documentar satul a fost atestat din 1326, cu numele de Kerek, ca aparținând familiei Salánky. A trecut din proprietar în proprietar, în 1426 schimbându-și numele în Symonkereky apoi revenind la cel anterior (1519). În sat exista o biserică ortodoxă (secolul XV) care, deteriorată în timp, a fost înlocuită cu cea actuală, Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1791), în timpul Primului Război Mondial poreclită de austro-ungari „greco- orientală română”.

Numele actual l-a primit în memoria caporalului Alexa Ion, împușcat de maghiari în timp ce escorta spre casă intelectualii comunei (1926). În sat s-a născut Ștefan Popa, senator, academician și poet sub pseudonimul Ștefan Augustin Doinaș.

Citește și Domeniul Lupaș, județul Arad

Valencia, Spania- de-a lungul Grădinilor Turia

Publicat pe de
1

Fiind în Valencia, Spania, după ce am vizitat obiectivele turistice pe care mi le propusesem, m-am hotărât să mă relaxez cutreierând Grădinile Turia. De la pensiune am traversat cartierul El Carmen până la Turnurile Serrans .

Torres de Serranos, o poartă a zidului medieval construită cu rol de apărare pe locul unei porți mai vechi (1392-1398), care a fost utilizată și pentru diferite ceremonii oficiale. Turnurile au fost utilizate ca închisoare (1586-1887) astfel nu au fost demolate o dată cu zidul orașului. În timpul Războiului Civil Spaniol în turnuri au fost depozitate operele de artă ale Muzeului Prado. Între 1893-1914 au fost restaurate și din anul 2000 deschise vizitării.

Din dreptul turnurilor am trecut Podul Serranos (Pont de Serranos), cel mai vechi pod peste râul Turia. În epoca musulmană a existat un pod numit A-Qantara în locul căruia a fost construit un pod de piatră (1349). Distrus de inundațiile repetate (1406, 1427, 1517), a fost înlocuit cu actualul pod (1518).

Pentru a accesa albia râului a fost construită o rampă în trepte.

După marea inundație (1957) râul a fost deviat și canalul care trecea prin oraș a fost transformat în stradă urbană. Vechea albie a fost transformată în mai multe etape și s-au format Grădinile Turia (Jardins del Turia) întinse pe 110 hectare, lungi de aproximativ 10 kilometri, mărginite de străzi cu unele tuneluri realizate pentru a menaja zona. Grădinile sunt traversate de 18 poduri.

Urma să le străbat până în Orașul Științei și Artelor dar mă interesau și clădirile istorice laterale. În stânga mea, în Piața Sf. Monica (Plaza de Santa Mónica), pe locul Palatului Berenguer a fost înființată o mânăstire augustiniană (1603) în cadrul căreia a fost construită o biserică (1662-1691). Din 1902 a devenit Parroquia  de San Salvador y Santa Monica iar în locul mânăstirii a fost fondată Casa azil a Micilor Surori a Bătrânilor Neajutorați. În 1915 bisericii i s-a ridicat o clopotniță apoi în 1955 a fost restaurată.

În acea zonă a fostei albii se aflau două terenuri de fotbal cu iarbă artificială, Terenul Serranos și Terenul Pont la Fusta, astfel a trebuit să continui drumul pe strada laterală.

Am trecut pe lângă Podul de Lemn (Pont de Fusta) numit după prima punte de lemn care traversa râul Turia (1892), distrusă de marea inundație (1957) și înlocuită cu un pod de beton și fier (2010-2012) împărțit într-o parte pietonală, decorată cu motive de lemn și o parte pentru circulația rutieră.

Mânăstirea Regală a Sfintei Treimi (Real Monasterio de Santisima Trinidad), cea mai veche mânăstire din oraș, încă funcțională, a fost fondată de Regina Maria de Castilia (1445), care și fost îngropată acolo (1459), în locul unei mânăstiri vechi (1265) și a livezilor vecine care au fost achiziționate.  În secolul XVII a fost redecorată baroc. În decursul timpului a fost deteriorată de bombardamentele și jafurile din timpul războaielor francez și civil spaniol, inundațiilor, legea Confiscării Mendizabal a lăsat-o fără venituri dar a supraviețuit și azi fiind locuită de călugărițe.

În apropiere am trecut pe lângă Muzeul de Arte Frumoase și Academia de Artă. Academia Regală a celor Trei Arte Nobile din San Carlos  (Real Academia de Bellas Artes de San Carlos) a fost creată de Regele Carlos III (1768) pentru studiul picturii, sculpturii și arhitecturii. În decursul unui secol numărul studenților a crescut vertiginos. Spațiul fiind prea mic, s-a extins pe fostul fostul teritoriu al Mânăstirii El Carmen, donat de stat (1838). Cu colecțiile sale a format Muzeul de Arte Plastice și Muzeul de Antichități. Din 1913 Muzeul de Arte Frumoase (Museo de Bellas Artes) a devenit instituție independentă.

Museo de Bellas Artes

Real Academia de Bellas Artes

Am intrat în Jardin del Turia unde am trecut pe sub Podul Sfintei Treimi (Pont de la Trinidad).

Mi-am continuat plimbarea până la următorul pod.

Podul Regal (Pont de Real) inițial a fost un pod de lemn care traversa de la Palatul Regal spre Mânăstirea Santo Domingo. Distrus într-o inundație (1517) a fost înlocuit cu altul de lemn. Material perisabil, a fost distrus de alte inundații și a fost înlocuit cu un pod din blocuri uriașe de calcar (1595-1598), în stil gotic catalan.

La capetele lui, sub niște turnulețe, au fost postate  statuile Sf. Martir Vincent și Sf. Vincent Ferrer (secol XVII), azi aflându-se doar copiile lor. După marea inundație (1957) podul a fost refăcut și lățit aproape dublu decât cel inițial.

Lângă Podul Regal a fost prima porțiune amenajată în cadrul Grădinilor Turia, numită Jardines del Real (1986).

În anul 1909 a avut loc Expoziția Regională din Valencia. Pentru a putea fi accesată mai ușor a fost creată o pasarelă pietonală, ulterior distrusă de marea inundație. În locul ei în 1995 a fost ridicat Podul Expoziției (Pont del Exposición), numit și Calatrava după arhitectul care l-a conceput.

Depășind clădirea Guvernului Militar (Gobierno Militar) am intrat într-o zonă plantată cu mulți pomi cu flori roșii, soi pe care nu-l mai văzusem până atunci.

La capătul ei se afla Podul Florilor (Pont de les Flors). Florile podului nu dispar niciodată. Ele sunt schimbate permanent funcție de anotimp sau de festivitățile care se desfășoară.

Trecând pe sub el am intrat într-o „pădurice” de palmieri. La capătul ei, în mijlocul parcului se afla un lac artificial, central traversat de Podul Mării (Pont de la Mar), unul dintre cele cinci poduri istorice din oraș. Și acolo au existat un pod de lemn (secol XIV) apoi un pod cu fundații și stâlpi de piatră (1425), ambele distruse în cursul inundațiilor care au avut loc.

Apoi a fost construit actualul pod de piatră (1591-1596) care a fost ornat cu statui de sfinți, asemănător celor de la Podul Regal. După apariția tramvaielor pe pod au fost create linii pentru ele (1876) și în 1900 a fost electrificat.

Pe sub Pont d’Aragó am intrat în Jardin del Palau, grădini cu plantații de portocali care înconjurau Palatul Muzicii.

În 1984 Ministerul Culturii a aprobat să ofere o sală de muzică pentru fiecare dintre cele 17 provincii. În Valencia municipalitatea a degajat o zonă care, deși apropiată de centrul istoric, era o zonă industrială degradată înconjurată de clădiri ruinate, nelocuite (1986) și într-un an a fost ridicată clădirea. O dată cu creșterea activităților și a numărului personalului clădirea a devenit neîncăpătoare și a trebuit modificată.

Noul Palat al Muzicii (Palau de la Música de Valencia) cuprinde un atrium central în care din exterior se ajunge printr-o grădină înclinată și în interior converg spre el coridoare care îl leagă de celelalte zone ale clădirii. În jurul atriumului a fost amenajată zona muzicienilor formată dintr-o sală mare  cu 1790 de locuri și câteva mai mici pentru repetițiile orchestrei, o sală de înregistrări, o tribună cu 25 de locuri și o cafenea cu deschidere spre grădină.

Centrul documentar include arhivele orchestrei și ale formației municipale. Zona de administrare cuprinde birourile și o sală în care se desfășoară cicluri de instruire, conferințe de presă, expoziții, etc.

În palat de desfășoară în principal concerte de muzică clasică, din când în când concerte de jazz și flamingo.

Înainte prin Grădinile Turia am ajuns la Podul Îngerului Păzitor (Pont de l’Àngel Custodi), un pod din beton armat (1941, 1948) ornat cu felinare din fontă în stilul parizian al secolului XIX care a fost prelungit în 1967.

În 1990 a fost amenajat Parcul Gulliver (El Parque Gulliver), un loc de joacă înconjurat cu mese și bănci umbrite de copaci,  numit după personajul operei lui Jonathan Swift.

O sculptură de 70 metri înălțime reprezentându-l pe Guliver poate fi accesată prin scări, tobogane, rampe de dimensiuni mari prin care, trecând, creează senzația de micime, copiii crezându-se liliputanii din cartea de aventuri.

De acolo am intrat într-o zonă mai nouă a orașului unde am trecut pe sub cel mai lung pod al orașului (220 m). Podul Regatului (Pont del Regne), pod de beton susținut de numeroși piloni, a fost construit în anul 1999.

La cele două intrări a fost ornat cu sculpturi din bronz, în ansamblu numite Garda de pod.

Mai aveam puțin și ajungeam la obiectivul propus, Orașul Artelor și Științelor.

Citește și Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

 

 

Valencia, Spania- prin Ciutat Vella

Publicat pe de
1

Lângă Placa de Bous din Valencia, Spania, se află Gara de Nord situată în districtul Extramurs, format din patru cartiere- Botànic, La Roqueta, La Petxina și Arrancapin.

Pe acel loc, prima gară a fost construită pe o suprafață de 5.000 metri pătrați, stație pentru linia de cale ferată Valencia-Port El Grao, lungă de 6 kilometri (1851-1852). Ulterior au fost create și alte linii care au permis conexiunea Barcelona-Madrid, care treceau prin Valencia (1854, 1865).

La începutul secolului XX, după ce a cumpărat terenurile înconjurătoare, Compania de Norte a extins stația pe 15.000 metri pătrați și a construit Gara de Nord  (Estació del Nord). Clădirea a fost formată din trei corpuri cu turnuri, decorate cu motive vegetale și fructe.

Central, pe fațada principală, de o parte și de cealaltă a ușii de intrare a fost pusă stema Valenciei- patru bare roșii pe fundal auriu deasupra cărora se află scutul heraldic al orașului. În partea superioară, deasupra unui ceas,  a fost postat un vultur.

Din 1941 căile ferate iberice au fost naționalizate, ulterior statul a reabilitat clădirea gării (1980-1982).

De la gară am traversat carrer de Xativa și m-am grăbit spre Piața Primăriei unde deja începea să se adune lumea pentru artificiile (mascleta) care au loc zilnic în perioada festivalului Fallas.

Piața Primăriei (Plaza de Ayuntamiento), situată în Ciutat Vella, cartierul Sant Francesco, a fost amenajată pe locul fostei piețe „Bajada de San Francisco”, sub forma unei platforme triunghiulare cu un spațiu subteran unde, deși cu multe dispute, au fost mutați florarii care până atunci își vindeau marfa în piață. Aceștia au părăsit subteranul în 1944.

În cele trei colțuri ale pieței au fost create fântâni care reprezentau cele trei provincii (1931).

În anii 1950-1960 platforma a fost demontată treptat, fântânile îndepărtate, s-a creat un spațiu plat în mijlocul căruia a fost creată o fântână și postată statuia Generalului Francisco Franco, mutată ulterior la o bază militară (1962).

În toată acea perioadă piața s-a numit Plaza del Caudillo, după numele dictatorului, fost general de armată (1939-1975).

Clădirea Primăriei Valencia (Ayuntamiento de Valencia) este formată din două corpuri conectate între ele. Inițial a fost construită Casa de la Enseñanza în care a funcționat  Școala Mayoral (1860).

În secolul XX a fost extinsă cu al doilea corp, în stil eclectic.

Din 1934 a devenit sediul Consiliului Municipal.

Pe lângă Primărie clădirea găzduiește diverse birouri, sala de ședințe a consiliului, arhivele municipale, o sală de bal și un muzeu.

După ce am participat la artificii și s-a mai degajat perimetrul, m-am îndreptat spre Biserica Sf. Augustin (Iglesia de San Agustin). Prima biserică catolică Santa Catalina Mártir y San Agustín a făcut parte din mânăstirea construită de augustinieni (1307), distrusă în timpul Războiului de Independență. Biserica a supraviețuit și a fost redeschisă în 1836 cu numele actual.

În apropierea ei se afla Grădinile vechiului Spital General al Valenciei (Jardines del Antiguo Hospital), prima Casă de Nebuni (spital cu profil psihiatric),  Spital dels Innocents e Folls  (1409) care ulterior a fost extins pentru alte specialități devenind Spital General (1512). În secolul XIX a devenit un mare complex spitalicesc cu două infirmerii, farmacie, grădină de legume, terase, grădini, cimitir și săli de predare care au fost la originea Facultății de Medicină.

Capella del Capitulet (Capela Frăției Regale a Maicii Domnului Inocenților, Martirilor și Inocentului)

Terenul pe care a fost construit spitalul a fost donat de Frăția Santa Lucia, Fecioară și Mucenică (1410). Lângă el Frăția a construit un schit (1511) care a fost extins în stil neoclasic (secol XVIII), un secol mai târziu i s-a ridicat clopotnița cu două clopote (1865), devenind Biserica Sf. Lucia (Ermita de Santa Lucía). Sub clopote, într-o nișă a fost postată statuia sfintei.

Remodelarea urbană din 1958 a demolat o parte din clădiri dar a fost oprită la insistențele publicului (1963) și clădirile rămase, ruinele descoperite prin săpături- capiteluri, puțuri, baze, coloane, declarate monument istoric național. Fostele grădini au fost reamenajate începând cu anul 1979.

Pe locul uneia dintre infirmerii a fost ridicată clădirea Muzeului de Ilustrație Valencia, cealaltă infirmerie, parțial păstrată, a fost restaurată (1979) și găzduiește Biblioteca Publica de Valencia Pilar Faus.

În apropiere, pe carrer Guillem de Castro se află Parroquia Nuestra Señora del Pilar, biserică dominicană (1667-1730) în care erau confesați bolnavii din spital. De asemenea acolo sec confesau cei care urmau a fi executați.

Am intrat pe străduțele înguste, unele doar alei, pe care m-am rătăcit.

Într-un final am ieșit într-o mică piață delimitată de clădiri mai noi, Plaza de Joan Vila-rasa .

În piață am văzut Fântâna celor Patru Continente (Fuente de los Cuatro Continentes).

După ce am fost îndrumată, dorind să ajung la Grădina Botanică m-am deplasat spre strada principală din care pornisem. În drum am trecut pe lângă o biserică piaristă din secolul XVIII, Eglesia de San Jose de Calasanz.

Începeam să mă bucur că mă rătăcisem. Mă aflam în afara zonei turistice și vedeam o altă față a orașului.

După 10 minute am ajuns în apropierea Torres de Quart unde se afla o altă biserică, La Iglesia Parroquial de San Miguel y San Sebastián sau Convent din San Francisco de Paula (1726-1739) care inițial a făcut parte din Mânăstirea San Sebastian (1533-1547), demolată după ce călugării au părăsit-o ca urmare a Legii confiscării Mendizabal.

În sfârșit am ajuns la intrarea în Grădina Botanică (El Jardín Botánico de la Universidad de Valencia).

Spre supărarea mea, era închisă, așa că m-am întors să cutreier străduțele întortocheate.

Citește și Valencia, Spania- de-a lungul Grădinilor Turia

Valencia, Spania- El Sant Francesc-Ciutat Vella și Eixample

Publicat pe de
Răspunde

Din Mercado Central, Valencia, Spania am parcurs mai multe străduțe din Orașul Vechi și am intrat în cartierul El Sant Francesc, Ciutat Vella.

Am ajuns într-o piață delimitată de clădiri înalte, Plaza de Rodrigo Botet.

În piață era postată o fântână arteziană înconjurată de copaci bătrâni.

Pe alte străduțe înguste am ieșit în calle del Pintor Sorolla, mărginită de clădiri mai noi.

După 5 minute am intrat în Piața Alfonso Magnificul (Plaza de Alfonso El Magnanimo) în care se afla postată statuia lui Iacob I Cuceritorul (1891).

Lateral se afla clădirea Tribunalului Superior de Justiție (Tribunal Superior de Justicia).

Am ocolit-o și am intrat în Parcul Glorieta, pentru a vedea unul dintre cei patru ficuși plantați în 1852, Ficus centenaris de la Glorieta.

Lângă copacul secular era postată statuia lui Iacob I Cuceritorul.

Lângă parc, în mijlocul unui giratoriu, se afla Poarta Mării (La Puerta del Mar), construită între anii 1946-1960 ca memorial pentru eroii Războiului Civil Spaniol. Pe acel loc, prima poartă a fost construită în 1801, demolată  împreună cu o parte a zidului de apărare (1867). În locul ei, în cadrul unei cetăți construită de Filip V (1707), a fost ridicată altă poartă care la rândul ei a fost demolată împreună cu cetatea în momentul în care trupele lui Napoleon au părăsit orașul.

De acolo am parcurs carrer del Colón, artera principală a cartierului, cu blocuri de locuințe, spații comerciale, bănci, restaurante, etc.

statuia pictorului impresionist Pinazo Camarlench 

Strada era situată pe locul unde a existat o parte din zidul medieval, lung de 4 kilometri (1356-1370), care a fost demolat în secolul XIX. Zidul avea 4 porți mari Serranos, del Mar, San Vicente, del Quart și 9 porți mai mici.

Ruinele uneia dintre porțile mici au fost scoase la iveală  în actuala Placa dels Pinazos în timpul lucrărilor pentru o linie de metrou. Din 1319 acolo a existat una dintre porțile mici, Poarta Evreilor (Puerta de los Judios), prin care treceau mărfurile agricole spre a fi vândute în oraș.

Accesul pentru comercianți a fost interzis în secolul XVI apoi poarta a fost zidită (1689) și folosită doar în ocazii rare. A fost demolată  când întregul zid a fost distrus (1890).

De acolo am părăsit carrer del Colón și am intrat în cartierul Pla del Remei, districtul Eixample, unul dintre cele trei cartiere ale districtului construit prin extinderea orașului de la Ciutat Vella spre sud (secol XIX) și m-am îndreptat spre o altă piață închisă pe care doream neapărat să o văd.

Piața Colón (El Mercado de Colón) a fost realizată la cererea localnicilor pentru a se evita vânzările stradale sau deplasările la alte piețe din oraș (1914-1916). Pe o suprafață de 3.500 metri pătrați a fost ridicată o clădire modernistă lungă, cu porți de deschidere pe două străzi paralele și acoperiș metalic realizat pentru o bună iluminare a interiorului în care foarte mulți comercianți și-au vândut marfa.

Una dintre fațade a fost decorată cu produse alimentare-păsări de curte, legume, fructe, produse de măcelărie, pescărie, etc., pe care eu nu le-am descoperit. Pe a doua fațadă au fost postate două coloane între care a fost realizat un arc mare de cărămidă, restul fațadei prezentând multe vitralii.

În secolul XX, clădirea deteriorându-se, mulți comercianți s-au retras. O parte a clădirii a folosită ca Primărie până în anul 2000.

După restaurarea din 2003 a redevenit piață în care se vând produse din toate sectoarele comerțului.

Subsolul a fost restructurat astfel partea centrală a rămas liberă, cu spațiu pentru cafenele, înconjurător a fost creată o parcare.

În apropierea pieței, pe o stradă laterală se afla o biserică pe care nu puteam să o ratez.

Biserica Părinților Dominicani (Basilica San Vicente Ferrer), o clădire neogotică (1906-1919) în cadrul mânăstirii construită după revenirea Ordinului Dominican în Valencia. În timpul Războiului Civil Spaniol biserica a fost jefuită și distrusă (1936) apoi a fost folosită  ca loc  de întâlnire pentru membrii Frontului Popular și mai târziu ca depozit. Refăcută, din 1951 a primit titlul de Bazilică Minoră.

De la biserică am străbătut străduțele mărginite de clădirile secolului XIX.

Cum orașul se pregătea de sărbătoarea anuală Fallas, într-un spațiu deschis am avut norocul să văd trupe de copii care își pregăteau dansurile tradiționale.

Am ajuns la Casa Evreiască (Casa de Guardiola sau Casa Judia) , o clădire cu 7 etaje, în stil art deco valencian, construită în zona unde trăia mica comunitate evreiască (1930) care își desfășura sărbătorile religioase în clădire. Fațada a fost decorată cu elemente arhitecturale din stilurile arab, egiptean, hindus, ebraic și deasupra intrării a fost etalată steaua lui David.

În decursul timpului parterul și partea superioară au fost modificate, elementele hinduse eliminate.

M-am îndreptat spre bulevardul care traversează districtul Eixample. Gran Via del Marques del Turia cu clădirile sale moderniste m-a fermecat.

De acolo m-am întors iar pe străduțele înghesuite.

Am traversat o alee unde se afla intrarea la Școala Taurină (Escuela Taurina de Valencia) deschisă în 1983.

La capătul lui am ieșit în carrer de Xativa, limita dintre Eixample și Ciutat Vella.

Am ajuns la Arena de Tauri (Plaça de Bous de València) care a fost construită în afara zidurilor orașului, lângă Poarta Ruzafa (1850-1859), azi la capătul cartierului Eixample.

Clădirea rotundă, în stil neoclasic, cu diametrul exterior de 108 metri, înaltă de 4 etaje, la exterior este formată din arcade semicirculare cu balustrade de piatră, delimitate de stâlpi. În interior, cele 16.851 de locuri pentru spectatori, reduse până azi la 10.500, sunt împărțite pe două galerii susținute de stâlpi de fontă. Pentru a le accesa pe cele superioare se urcă 24 de trepte. Principalele curse de tauri au loc în perioadele Festivității Fallas și a Târgului din iunie.

Citește și Valencia, Spania- prin Ciutat Vella

 

 

 

 

Valencia, Spania- prin La Seu și El Carmen, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Din Plaza de la Virgen, Valencia, Spania, am continuat vizitarea cartierului La Seu îndreptându-mă  spre Piața Arhiepiscopului (Plaza de Arzobispo) unde se afla Muzeul Orașului Valencia care funcționa în fostul Palat al Marchizului Campo (Palacio del Marqués del Campo).

Primul Marchiz Campo a cumpărat un conac, câteva case alăturate, le-a unit, modificat și a format palatul (1840). Între anii 1989-1990 a fost restaurat și în el s-a deschis muzeul.

Biserica Regală a Sf. Mântuitor Hristos (Reial Església del Santíssim Crist del Salvador) se afla pe locul unde, după eliberarea de sub otomani, în locul unei moschei a fost ridicată o biserică (secol XIII), înlocuită cu altă biserică (secol XIV), la rândul ei reconstruită (secol XVII) și modificată în stil neoclasic (1826-1829).

Fostul Palat Borja (Palau dels Borja) a fost construit, pentru familia căreia îi purta numele (secol XV), în stil gotic și renascentist catalan. Azi în el funcționează Parlamentul din Valencia (Palau de les Corts Valencianes).

Vis a vis de sediul Parlamentului  se află Biserica Sf. Lorenzo (Esglesia de San Lorenzo), una dintre primele biserici construite în Valencia (1238-1276), refăcută în secolul XVII, un secol mai târziu dotată cu o clopotniță nouă, în locul celei vechi care s-a prăbușit.

Printre clădiri, pe o scurtătură indicată de un localnic, ne-am îndreptat spre Teatrul Talia (Teatre Talia). Inițial teatrul a aparținut unei instituții caritabilă catolică, a fost inaugurat în Casa de los Obreros (1928) cu spectacole pentru publicul larg apoi a fost administrat de Generalitat și azi este deținut de o companie privată.

Am ieșit din cartierul La Seu și am intrat în cartierul El Carmen.

Din loc în loc străduțele se lărgeau și formau mici piațete numite după clădirile importante de acolo sau după figuri ilustre care au locuit în unele dintre case, un exemplu Plaça de Beneyto I Coll, numită din 1889 după filantropul care și-a lăsat averea moștenire Consiliului Școlilor Meșteșugărești.

În partea sa nord-estică El Carmen este renumit pentru arta stradală.

De asemenea este unul dintre cele mai populare locuri în care iubitorii de artă se adună și locul cel mai populat seara, în terasele și barurile sale unde ne-am petrecut și noi una dintre seri.

Dar să revin. Tot studiind picturile murale, fără să-mi dau seama am intrat în Piața Carme (Placa del Carme).

În acel loc, situat în afara zidurilor de apărare, după cucerirea creștină a orașului a fost construită de către carmeliți Mănăstirea Regală a Maicii Domnului (1821) cu Biserica „Schimbarea la Față a Domnului” (1343). În secolul XVI mânăstirea s-a extins, un secol mai târziu biserica a fost modificată în stil baroc.

Monumento al pintor Juan de Juanes (1523-1579)

O dată cu confiscarea proprietăților bisericești (Mendizábal-1835) mânăstirea a fost abandonată, clădirile ei au fost separate de biserică, a fost extinsă și a găzduit Academia Regală de Arte Frumoase cu Muzeul și Școlile de Arte Frumoase și Meserii. Renovate între 1989-2011, azi găzduiesc Centru de Cultură Contemporană (Centre del Carme).

Mânăstirea Santa Cruz, aflată în apropiere, a fost demolat, parohia ei s-a mutat în fosta Biserică a Mânăstirii Carmelite (1842) care de atunci a fost denumită Biserica Sfintei Cruci (Parroquia de la Santisima Cruz). În secolul XVIII bisericii i s-a adăugat clopotnița dotată cu 6 clopote.

Fațada orientată spre Piața Carmen a fost realizată în două etape (secolele XVI și XVII). De o parte și cealaltă a ușii de intrare au fost postate câte 3 coloane ionice lateral de care în 1961 au fost postate câte o sculptură reprezentând sfinți și deasupra ușii scutul Ordinului Carmelit. În corpul superior ușii, într-o nișă centrală a fost așezată sculptura Fecioarei cu Pruncul în Brațe și în nișele laterale Santa Teresa de Jesús și Santa Magdalena de Pazzis iar în nișa centrală, superioară acestora, Sf. Iosif și Pruncul.

În spațiul aflat lateral de biserică a fost amenajată Fântâna Copiilor (Fuente de los Niños), un grup de 8 statui din bronz reprezentând copii care se joacă (1862-1947), azi o copie, originalul fiind păstrat în Muzeul de Arte Frumoase San Pio V din Valencia.

Și, din nou pe străduțele cu casele pictate…

Am ieșit la o arteră de circulație mai largă, în dreptul Institutului de Artă Modernă (Institut d’ Art Modern Valencia).

Deplasându-mă spre sud, pe acea stradă am văzut câteva clădiri importante.

Universitatea Catolică din Valencia „San Vicente Mártir“ (Universidad Catolica de Valencia) a fost creată în 2003, cu mai multe facultăți situate în diferite locații ale orașului. În El Carmen se află Rectoratul și serviciile centrale ale Universității care funcționează în fostul Complex San Carlos Borromeo (1760), în locul sediului Academiei de Chirurgie din Valencia.

Biserica „Trupul lui Cristos” (Convento del Corpus Christi) a fost construită în cadrul unei mânăstiri fondată de carmeliți (1687-1693). Datorită traficului rutier în creștere biserica a fost înconjurată cu un zid de protecție.

Aparținând azi Universității Catolice, Biserica la Milagrosa (Eglesia de la Milagrosa) a fost creată în 1957 din fosta Capelă Asilo del Marqués de Campo (1882), foarte deteriorată.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) a început să administreze orașul și teritoriile Provinciei Valencia (1833) după promulgarea Constituției spaniole (1812).

Pe o parte a străzii se aflau clădiri mai vechi, pe cealaltă blocuri de locuințe. În mijlocul unei fântâni am văzut postată satuia lui Miguel de Cervantes, romancier, poet și dramaturg, considerat simbolul literaturii spaniole.

În zonă se afla și o școală de stat care îi purta numele, Col-legi Public Cervantes (CEIP).

Mânăstirea Sf. Ursula (Iglesia y Convento de Santa Ursula) a fost fondată de călugărițele desculțe din  Ordin Augustinian, ordin catolic (1605). Biserica, construită în secolul XVII, este singura care a supraviețuit până azi, restaurată în 1930. Restul complexului mânăstirii a fost reconstruit în 1960.

Lângă mânăstire, la capătul cartierului El Carmen, se aflau Turnurile Quart (Torres de Quart), una dintre cele două porți din vechiul zid medieval care au supraviețuit (1441-1460).

 

 

Valencia, Spania- La Seu, Ciutat Vella

Publicat pe de
1

Din Piața Tetuan, Valencia, am cotit pe lângă de Plaza d Alfons El Magnanim dorind să ajung în Piața Reginei.

Am urmat carrer de la Pau, o stradă mărginită de clădirile de epocă cu locuințe și terase.

Cam pe la mijlocul ei am intrat în La Seu, cel mai vechi cartier din Ciutat Vella (Orașul Vechi), pe care urma să-l vizitez.

La parterul unora dintre case funcționau magazine, restaurante, altele găzduiau firme.

Piața Reginei Maria de las Mercedes (Plaza de la Reina) a fost creată pentru lărgirea spațiului de lângă Catedrala la Seu prin demolarea caselor și a Mânăstirii Santa Tecla existente acolo și a fost numită după soția Regelui Alfonso XII (1878).

Pe colțul de sud-vest am văzut o clădire în stil eclectic cu foișoare de lemn, pe fațada căreia erau postate coloane corintice, figuri dansante și alte elemente de decor (1887). Clădirea Monforte (Antiguos Almacenes Isla de Cuba) a găzduit magazinele „La Isla de Cuba”, nume dat probabil după războiul din Cuba care era în desfășurare. Magazinele au funcționat timp de 16 ani până la dizolvarea societății care le deținea.

De lângă clădire se vedea turnul Bisericii Sf. Catalina pe care o vizitasem deja.

În 1930 în piață a fost postat primul semafor din Valencia, operat manual de primul gardian al orașului. O nouă modelare a pieței, prin demolarea altor clădiri, când în mijlocul pieței a fost postată o fântână (1959). În 1970 sub o parte a pieței a fost amenajată o parcare subterană. Piața este locul unde se află kilometrul zero, de unde se măsoară distanțele în Valencia.

După ce am vizitata Catedrala La Seu, am ocolit-o pe sub Arco de La Calle de Barchilla pentru a vedea clădirea Arhiepiscopiei Romano-Catolice (Arzobispado de Valencia).

Complexul în care funcționa și Cabildo de Valencia era situat pe trei străzi.

În apropiere, în Plaza de la Almoina se afla o clădire construită în stil modernism valencian,  Casa del Punt de Ganxo sau Casa Sancho (1902).

Clădirea rezidențială a fost ridicată pe locul Capelei San Valero, capelă unde se spune că a fost închis Episcopul Valero înainte de a fi exilat.

În aceeași zonă, prin săpăturile arheologice (1985) au fost scoase la iveală ruine romane, vizigote și arabe, monede, rămășițe ceramice, oase de animale, etc., care au fost adunate și în 2007 deschis Muzeul Arheologic (Centro Arqueologic de l Almoina). Lângă el, în fundalul pieței se afla fostul Palat al Marchizei de Colomina (Palacio de Colomina) care a fost construit lângă un depozit de cereale (1863).  În timp palatul a fost donat  Școlii Patriarhului care l-a folosit pentru fetele nevăzătoare, în 1980 și 1999 interiorul a fost remodelat și a fost ocupat de Fundația Universității San Pablo-CEU, folosit pentru convenții, evenimente sociale și culturale.

Am intrat în Piața Fecioarei (Plaza de la Virgen) numită și Plaza de la Mare del Deu, situată pe locul fostului for roman Valentia, mărginită de Catedrala La Seu, Bazilica Fecioarei Desamparados și Palatul Generalității cu grădinile sale. Lângă Catedrala La Seu, unită de ea printr-un arc, se află Basilica de la Mare de Déu dels Desemparats numită și Real Basílica De Nuestra Señora De Los Desamparados.

Inițial a fost construită Capela Regală a Fecioarei de la Desamparados (1652-1666) care în 1872 a fost transformată în bazilică.

În decursul secolelor XVIII-XX a suferit transformări succesive cu modificarea stilurilor arhitectonice- renaștere târzie, apoi baroc.

În timpul Războiului Civil Spaniol biserica a fost incendiată. O dată cu refacerea ei s-a dorit și extinderea dar nu a fost posibilă datorită faptului că în timpul excavațiilor din spatele ei au fost descoperite acele ruine și obiecte etalate azi în Muzeul Arheologic.

În nordul pieței Plaza de la Virgen a fost inaugurată Fântâna Turia (Fuente del Turia) numită și Fântâna Neptun (1976), alegorie a râului Turia. Central a fost situată statuia din bronz a lui Neptun (râul Turia) care a fost  înconjurată de opt nuduri feminine reprezentând  cele opt canale principale care irigă Valencia.

Palatul Generalității (Palau de la Generalitat), azi sediul Președinției din Valencia, a fost construit în mai multe etape. În 1422 deputații au cumpărat o casă mai mică pentru birouri, în care se țineau ședințele. Succesiv au achiziționat mai multe clădiri (1481, 1511-1515) pe care le-au transformat în actualul palat.

După desființarea instituției Generalității Valencia (1718) palatul a fost modificat și în el s-a mutat Audiența Valencia (1750)  până în secolul XX când aceasta și-a schimbat locația. Clădirea a fost extinsă, i s-a ridicat un nou turn (1942-1953),  în ea s-a mutat Consiliul Provincial și din 1982 a devenit sediul Generalitat din Valencia.

Presidencia Generalitat Valenciana ocupă fostul Palau de Castellfor numit și Palacio de Fuentehermosa, situat imediat lângă clădirea Generalitat.

Citește și Valencia, Spania- prin La seu și El Carmen, Ciutat Vella

Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Plimbându-mă prin Ciutat Vella, Valencia, în zona La Xerea, din Piața Patriarhului m-am îndreptat spre Piața Tetuan, lângă râul Turia. În itinerarul meu aflându-se multe clădiri istorice, le voi descrie pe rând.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) administrează cele  266 de orașe din provincia Valencia.

În Plaza de San Vicente Ferrer am văzut Biserica Sf. Tomàs Apostol și Sf. Felip Neri (Iglesia de Santo Tomas Apostol y San Felipe Neri), numită și Biserica Congregației pentru că a făcut parte din mânăstirea construită de Congregația Oraton Sf. Filip Neri, fondată inițial la Roma și care s-a stabilit în Valencia (1648). În cadrul mânăstirii a fost ridicată biserica, în stil baroc (1723-1736). În timpul invaziei franceze a fost bombardată (1812), ulterior restaurată.

În 1835 complexul a fost confiscat de stat și folosit ca depozit. După doi ani mânăstirea a fost transformată în cazarmă. Biserica a fost recondiționată și redeschisă ca Parohia Sf. Toma.

În 1854 mânăstirea a fost demolată și pe locul ei au fost ridicate clădiri pentru locuințe.

La începutul secolului XX biserica a fost recondiționată la exterior apoi, după Războiul Civil Spaniol, interiorul.

Iglesia San Juan del Hospital , biserică catolică cu hramul San Juan Bautista, a fost construită (1255) pe locul unui vechi schit ridicat de cavalerii Ordinului Maltei (1238) împreună cu un spital, o reședință pentru cavaleri și un cimitir. În secolul XIX printr-un decret regal ordinele militare au fost desființate și complexul a fost folosit în alte scopuri, apoi abandonat, în final preluat de Arhiepiscopie.

În 1936 complexul a fost ars și prădat apoi biserica folosită pentru evenimente publice și cinema până în 1967 când a fost predată Ordinului Dei care a refăcut clădirea.  Construită inițial într-un amestec de stiluri romanic, gotic, cu influențe arabe (Mudejar), modificată sec XVII stil baroc, i s-a redat ultima înfățișare. Din 1997 a fost declarată muzeu.

Am traversat Plaça de Nàpols i Sicília, o piață înconjurată de clădiri mai noi, cu bănci pentru relaxare, decorată cu felinare, palmieri și o fântână cenmtrală.

Înghesuită în colțul dintre două clădiri se afla Biserica Sf. Ștefan (Esglesia de San Esteban), fosta biserică a notarilor, ridicată în stil gotic pe locul unei moschei (secol XVI).

De acolo m-am îndreptat spre carrer del Pintor Lopez, stradă paralelă cu Grădinile Turia, unde pe colț se afla  Església i Palau del Temple, cunoscută popular ca Templul pentru că a aparținut Ordinului Templului. Templierii au sosit în Valencia după ce orașul a fost cucerit de Iacob I al Aragonului (1238) și au rămas până în secolul XV când ordinul a fost dizolvat și proprietățile lui au trecut în posesia Ordinului Montesa.

În 1748 clădirile au fost grav avariate într-un cutremur apoi, din ordinul lui Carol III, mânăstirea a fost reconstruită (1761-1770). După ce a fost confiscată de stat  (1854) a avut alte întrebuințări. Actual mânăstirea este sediul Delegației Guvernului (Delegacion del Gobierno) iar biserica, preluată de redemptoriști (1917) este folosită ocazional.

După ce am trecut de Podul Regal am intrat în Piața Tetuan (Plaza de Tetuan) numită după Bătălia de la Tetuan în care trupele spaniole au învins cele marocane (1860). În piață , de-a lungul arterei principale, se aflau mai multe clădiri istorice.

bust Vicente Lopez

Palatul Cervello (Palau de Cervelló) a fost numit după cel al familiei care a deținut-o. Vechea casă gotică (1704), la începutul secolului XVIII intrând în posesia moștenitoarei Laura,  a fost modificată în stil renascentist. După dărâmarea Palatului Regal (secol XIX) a devenit reședință pentru vizitatorii regalității apoi sediul Căpităniei Generale. În clădire s-a stabilit Regele Ferdinand VII, aflat în exil și s-a semnat abolirea Constituției Spaniole (1812) și revenirea la monarhie. În secolul XX, abandonată, s-a deteriorat apoi, intrând în proprietate municipală (1987), a fost restaurat, extins pentru Arhiva Municipală și parterul transformat în muzeu.

Mânăstirea Santo Domingo (Parroquia Castrense del Santo Domingo) a fost reconstruită în stil gotic și baroc valencian cu ocazia celui de-al V-lea Centenar al canonizării lui San Vicente Ferrer (1955). Prima biserică a fost construită în 1239, a fost în timp înlocuită cu o mânăstire mai mare care,  ruinată,  a fost demolată și construită alta (1382) din care în secolul XV a rămas intactă Capela Regilor.

Pe o parte a capelei a fost ridicat turnul clopotniță (1640) apoi, până în 1755,  mânăstirea a fost refăcută.

Demolată în 1810, a fost reconstruită (1955), fațada modificată și atribuită Căpităniei Generale (Capitania General Valencia).

Centrul Cultural Bancaja (Centro Cultural Bancaja) funcționează în una dintre cele două clădiri care aparțin Fundației  Bancaja, clădire în stil eclectic (1891), renovată între anii 1980-1982.

Cealaltă clădire a fost amenajată  pentru biroul principal al unei instituții de credit, Bancaixa, azi Fundația Bancaja.

Citește și Valencia, Spania- La Seu, Ciutat Vella

 

Valencia, Spania-El Mercat, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Valencia, al treilea oraș ca mărime din Spania, străbătut de râul Turia, a fost Regat al Valenciei după cucerirea teritoriului de către Iacob I al Aragonului (1238). În 2019 mi-am făcut cadou de 8 martie vizitarea lui. Prima zi a fost obositoare. Împreună cu copiii ne-am deplasat din Arad la Timișoara apoi am zburat aproximativ 3 ore.

munții Alpi

Am aterizat la Aeroportul Manises din Valencia de unde am folosit mijloacele de transport în comun până în Orașul Vechi (Ciutat Vella).

Aveam rezervare la o pensiune aflată în apropierea Pieței Centrale, Hostal El Rincon.

După ce ne-am cazat am început explorarea Orașului Vechi (Ciutat Vella), împărțit în șase cartiere- La Seu, La Xerea, El Carmen, El Pilar, El Mercat, Sant Francesc, unde, una lângă cealaltă, se aflau multe biserici și clădiri istorice.

Ne aflam în cartierul El Mercat unde ne-am îndreptat spre Piața Centrală lângă care se afla Biserica Sf. Ioan al Pieței (Església Sant Joan del Mercat), biserică romano-catolică. A fost construită în stil baroc pe locul unei foste moschei care se afla în afara zidurilor orașului (1700).În secolul XIV a fost aproape distrusă de incendii repetate apoi refăcută. Pe fațada principală s-a păstrat până azi un oculus de la vechea biserică.

În partea dinspre Mercado Central, într-o nișă centrală era postată statuia fecioarei Rozariului cu un copil, încastrați de raze, heruvimi și îngeri. Lângă alte portaluri se aflau statuile sfinților Ioan Evanghelistul, Ioan Botezătorul, Francesco Borgia și Louis Betrand, un sfânt dominican numit și Apostolui Americii.

Mercado Central, Piața Centrală din Valencia, urma să fie punctul de plecare spre zonele pe care doream să le vizitez și pe care le voi enumera.

Fosta Bancă de Economii Mediteraneeană (Caja de Ahorros del Mediterraneo) a falimentat o dată cu bula de proprietate sin Spania (2007-2008).

În Piața Companiei se afla  Biserica Sfintei Inimi a lui Isus (Església Sagrado Corazon de Jesus) construită în 1886 pe locul unei biserici mai vechi  (1595-1700) demolată, urmând planurile ei.

După ce am vizitat La Llotja de la Seda (Bursa de Mătase) m-am îndreptat spre  Biserica Romano-Catolică „Sf. Catalina” (Església Santa Catalina) care a fost construită la începutul secolului XIII pe locul unei moschei. Distrusă într-un incendiu (1548), a fost reconstruită în stil gotic, cu un portal în stil clasicist.

În locul minaretului a fost ridicată clopotnița cu cinci nivele care a fost dotată cu cinci clopote făcute în Londra (1729) și în 1914 cu un ceas care în 2012 a fost înlăturat.

Interiorul în stil gotic a fost modificat în stil baroc (1688-1705). În 1936 a fost distrus de republicani și abia în 1950 a fost restaurat.

Piața Rotundă (Plaza Redonda) numită și Plaza del Clot se află situată la mijlocul cartierului El Mercat (1840). După cum spune și numele, este o piață rotundă delimitată de clădiri cu etaj, locuințe care au la parter spații comerciale.

De la exterior se văd doar clădirile galbene care o împrejmuiesc.

Parohia Regală „Sf. Martin și Sf. Antonio”  (Real Parroquia San Martin Obispo y San Antonio Abad) a fost ridicată pe un spațiu, în care se afla o parte din zidul exterior al orașului, acordat parohiei de Consiliul General al orașului (1372).

Până în 1401 biserica a fost ridicată în stil gotic, apoi exteriorul modificat în secolul XVIII.

Am urmat străduțele mărginite de clădiri în care funcționau diverse magazine și firme, până în zona La Xerea, pentru a vedea Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) în care funcționa Muzeul de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Lângă muzeu se afla Biserica Sf. Ion al Crucii (Esglesia Sant Joan de la Creu) care a fost ridicată pe locul unei vechi moschei, cu un turn clopotniță cu clopote din gresie (1601-1615). Poarta principală a fost ornată vegetal și deasupra ei a fost postată statuia Sf. Andrei. Un secol mai târziu bisericii i s-a atașat capela de împărtășanie Pescarii (1737).

Biserica a fost abandonată când parohia și-a mutat sediul (1902) apoi, postbelic, a devenit mânăstire carmelită. În anul 2009 biserica a fost complet restaurată pentru a găzdui o expoziție de artă.

Și iar pe străduțe până în Piața Patriarhului (Plaza del Patriarca). O latură a pieței este formată dintr-un complex care cuprinde o biserică, Colegiul Regal și Seminarul Corpus Christi  (Real Colegio Seminario del Corpus Christi).

Colegiul administrează Muzeul Patriarhului (Museo del Patriarca) care a fost fondat pentru etalarea publică a colecției de picturi a acestuia. Azi în muzeu, pe lângă picturile celebre, sunt etalate și cărți, documente, piese de aur unice, etc.

Inițial a fost construită o mânăstire dominicană (1586-1615), complex dreptunghiular, cu o biserică în partea de vest, Iglesia del Patriarca, restul clădirilor înconjurând o curte interioară, ocupate de chilii, sălile de clasă și partea administrativă.

Pe altă latură se află Biblioteca Històrica a Universității Valencia din cadrul Centrului Cultural La Nau.

Clădirea Centrului Cultural (Centre Cultural la Nau) a fost ridicată în 1497 și  remodelată (1830).

Ocupă un spațiu situat pe două străzi și înconjură o curte care este folosită pentru expoziții.

Citește și Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Aproximativ în zona centrală, la granița de nord a județului Arad cu județul Bihor, se află și Comunele Cărand, Archiș și Hășmaș, cu satele lor aparținătoare, majoritatea localități la capăt de drum. Aflându-mă în zonă, în orașul Sebiș, mi-am propus să le vizitez.

După 10 kilometri spre nord-vest am intrat în comuna Cărand, atestată documentar din 1429. Ca toată zona a fost ocupată de turci, apoi de habsburgi care nu au reușit să o colonizeze cu maghiari. Românii, ortodocși, în 1750 aveau o Biserică de lemn care deteriorându-se, în locul ei s-a construit o biserică de zid (1836). După un secol biserica a fost demolată și ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1977).

În urma Dictatului de la Viena (1940) când Ardealul de Nord a fost cedat Ungariei Fasciste, horthyștii au invadat și teritoriul Cărandului unde s-au purtat lupte crâncene terminate cu respingerea lor.

Vara, câmpurile înconjurătoare sunt ocupate de turmele de oi venite la păscut. În zona aparținătoare comunei au fost descoperite multe izvoare de apă termală. Probabil, ciobanii cunoscând bine zona, au „amenajat” câte o scurgere prin țeavă.

După 5 kilometri spre vest am ajuns în satul Seliștea, unicul sat aparținând comunei Cărand, atestat documentar din 1552.

În 1752 în sat exista o Biserică de lemn, ortodoxă, acoperită cu șindrilă care a fost  înlocuită cu altă Biserică de lemn (1816) și un secol mai târziu cu una de zid, actuala  Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1937).

Am urmat drumul spre spre vest, apoi spre est, pentru a vedea a doua comună inclusă în excursia mea.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Archiș, atestată documentar din 1552. A făcut parte din Cetatea Beliu stăpânită inițial de Menumorut, apoi de maghiari, cu numele de Belarkos, de turci și de Mihai Viteazul.

Sub habsburgi, când multe comune au fost maghiarizate, Archiș a rămas cu populație română.

În timp a fost încadrată în plasa Beliu apoi în raionul Ineu, Regiunea Crișana și din 1968 ca și comună din județul Arad de care aparțin administrativ 3 sate, toate atestate documentar din 1580.

Între anii 1931-1936 în centrul comunei a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

Locuitorii care au trecut la alte culte religioase și-au ridicat propriile clădiri.

Biserica Creștină Baptistă „Speranța”

Casa de rugăciune Adventistă de Ziua a 7-a (1977)

La 3 kilometri spre est se află satul Nermiș, comuna Archiș, în care se spune că în 1750 exista o Biserică din gard de nuiele acoperită cu paie însă prima biserică a fost edificată din 1770, o Biserică de lemn pe care locuitorii au construit-o din lemnele moșierului, fără permisiunea acestuia care i-a dat în judecată. Biserica a fost înlocuită cu alta din lemn (1850) și din 1953 cu o biserică de zid și cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva”.

După 4 kilometri, la capăt de drum am ajuns în satul Bârzești, comuna Archiș, localitate situată la granița cu județul Bihor, unde am văzut  Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1884).

Al treilea sat aparținător comunei Archiș, situat la 3 kilometri spre nord de la Bârzești, este satul Groșeni.

Pe dealul satului a existat una dintre cele mai vechi biserici de lemn din zonă, adusă acolo din satul Voivodești (1724-1725), care în secolul XXI, după ce a suferit unele modificări, a fost mutată în curtea Spitalului Clinic Județean Arad.

Biserica de lemn Groșeni

În locul ei a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1990).

La 5 kilometri spre est, în partea vestică a munților Codru-Moma, multe familii și-au construit case și vile pentru relaxare.

Înmulțindu-se, au format Satul de Vacanță Groșeni, foarte populat mai ales la sfârșit de săptămână și în perioadele caniculare.

M-am întors la Groșeni și după 5 kilometri am ajuns în comuna Hășmaș, situată tot în nordul județului Arad, la granița cu județul Bihor. Pe teritoriul său au fost descoperite de arheologi urme ale culturii Tisa din neolitic. În actele Episcopiei Romano-Catolică Oradea apare cu  numele Hagymaş (1581) dar prima atestare documentară este din anul 1588 când localitatea aparținea de comuna Beliu. În perioada stăpânirii otomane voievozii au trimis oameni din Clit, Hășmaș și Archiș  spre a lupta împreună cu Mihai Viteazul la Călugăreni, unde turcii au fost învinși (1595).

După alungarea turcilor zona a intrat în stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă în Hășmaș exista o Biserică de lemn „Înălțarea Domnului” ortodoxă care în timp s-a deteriorat și a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1936).

După unirea Transilvaniei cu România (1918) comuna Hășmaș a făcut parte din Plasa Beliu, județul Bihor, din 1950 a aparținut raionului Ineu, regiunea Crișana și după restructurarea teritorială din 1968, județului Arad, de ea aparținând administrativ cinci sate pe care urma să le vizitez. La 4 kilometri spre nord, la capătul unui drum, se află satul Urvișu de Beliu, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele Eorvenyes, nume schimbat în Urviș în 1851. În sat exista Biserica de lemn „Înălțarea Domnului, Adormirea Maicii Domnului” care a supraviețuit până azi, refăcută în decursul timpului, inclusiv picturile interioare efectuate între anii 1871-1878.

La 4 kilometri spre nord-est, tot la capăt unui drum, se află satul Clit, comuna Hășmaș. La Clit săpăturile arheologice au scos la iveală, în locul numit „Gureţul Negrilor”, obiecte de ceramică, urme ale culturii Coţofeni și ale unei cetățui dacice.

Totuși satul a fost atestat documetar abia din 1828 cu numele Klit, nume schimbat ulterior în Pusztaklitt (1913) și sub comuniști Clit.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1933)

M-am întors spre sud, apoi spre vest și după 4 kilometri am traversat satul Comănești, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1599 cu numele de Komanfalva, în 1828 Kumanest și în secolul XX numele actual. Citisem că în secolul XVIII în sat existase Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1971-1978), pe care însă nu am depistat-o așa că am continuat drumul 2 kilometri spre nord  până în  satul Agrișu Mic, comuna Hășmaș, atestat documentar din 1581 cu numele Agregy, devenit din 1851 Agris, în 1913 Belegregy apoi numele actual. În sat am văzut Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”  ridicată pe locul unei biserici de lemn existentă în secolul XVIII.

Al cincilea și ultimul sat aparținător comunei Hășmaș se afla la 2 kilometri spre nord. Satul Botfei a fost atestat documentar din 1595 cu numele Boyttes, schimbat în Botfej (1851), apoi cel actual. Așezarea era însă mult mai veche, în locul numit ”Cetățeaua” săpăturile arheologice scoțând la iveală ceramică, dinari republicani de argint  din secolele I-II care demonstrau că acolo a existat o așezare dacică.

În 1750 în sat exista o Biserică de lemn ruinată. A fost părăsită și pe Dealul Cimitirului actual a fost construită altă Biserică de lemn ortodoxă care în 1919 a fost mutată în sat. Și aceasta deteriorându-se, a fost înlocuită cu o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1967).

Citește și comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Dorind să vizitez Comunele Foeni, Giera și Livezile din sud-vestul județului Timiș,  situate la granița cu Serbia,  din Timișoara am parcurs 40 de kilometri până la prima dintre ele,  comuna Foeni. A fost atestată documentar din 1289 cu numele de Föen dar așezarea a fost mult mai veche, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1845 și 1890 care au scos la iveală obiecte ceramice și bani din perioada romană și urmele castrului roman Becaucius.

Comuna este străbătută de canalul Bega Mică și în sudul ei curge râul Timiș ale cărui ape, în momentul vizitei mele,  erau revărsate după o mare inundație (iunie 2020). Lângă râu, în locul numit Vadum Arenarum, în secolul X ducele Glad cu a fost înfrânt în bătălia cu invadatorii maghiari. Totuși el a mai condus ducatul până în 1003-1004 când a fost înlocuit de dinastia Chanadinus.

În urma invaziilor turcești se presupune că satul a fost pustiit, neapărând în documentele vremii, apoi, sub habsburgi (secolul XVIII), domeniul a intrat în posesia familiei macedo-română Mocsony care s-a mutat acolo și a construit Conacul Mocioni (1750).

În fostul conac azi funcționează Căminul Cultural și o grădiniță.

Majoritatea localnicilor fiind români și sârbi, fiecare comunitate a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1875)

Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”

Administrativ, de comuna Foeni aparține satul Cruceni, la care am ajuns după 4 kilometri. Și aici se vedeau urmele inundației râului Timiș care, din fericire, nu a ajuns în sat, acesta fiind apărat de un dig de pământ.

În vatra satului săpăturile arheologice au descoperit un cimitir de înhumație și mai multe obiecte din Epoca bronzului însă satul a fost pentru prima dată atestat documentar abia din 1722 când, în locul numit „Locul crucii”, s-au așezat coloniști germani care au format vechiul sat și au construit o biserică catolică (1780). Sub Imperiul Austro-Ungar vatra satului a fost mutată în actuala locație, satul a fost colonizat cu maghiari și a devenit majoritar unguresc (1868, 1895). Biserica veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică.

Până la începutul secolului XX în sat s-au mutat sârbi și români, populația s-a dublat și în 1921 a primit numele de Cruceni.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul pentru a vedea a doua comună, Giera, cu satele aparținătoare Grăniceri și Toager. După 5 kilometri am intrat în satul Grăniceri, comuna Giera, atestat documentar din 1256 cu numele Ciavoș. După perioada de ocupație otomană a intrat în posesia habsburgilor și a aparținut districtului Ciacova (1717). Localitatea ocupată de valahi apare pe harta Contelui Mercy cu numele Csavosch când aparținea familiei  Csávossy.

A urmat colonizarea Banatului cu germani, apoi cu maghiari, când românii și sârbii din Grăniceri au fost mutați în alte sate, satul a intrat în posesia familiei Endrődy (1760), a fost numit de maghiari Csávos și de germani Tschawosch, numele actual, Grăniceri, primindu-l abia în 1964.

Populația fiind formată majoritar din germani și maghiari, lângă care au rămas puțini sârbi,  în  1896 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola”.

Turnul bisericii a distrus de o furtună mare (1999) apoi reconstruit mai scund decât cel precedent (2002).

Satul Toager, comuna Giera, aflat la 8 kilometri de Grăniceri, a fost format în perioada colonizării cu iobagi de pe moșiile Episcopatului Romano-Catolic din Zagreb (1760-1770). Aceștia au ridicat o biserică ortodoxă (1770) care deteriorându-se în timp a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1909).

După 3 kilometri am ajuns în comuna Giera, străbătută de râul Timiș care pe o distanță de aproximativ 3 kilometri marchează granița între România și Serbia. Pe teritoriul comunei, au fost descoperite cărămizi romane și în locul numit „Gradinaț, urme presupuse ca făcând parte dintr-o veche cetate medievală.

fost depozit de cereale

Totuși satul vechi a fost atestat documentar din 1322 ca „posesiunea Geur” și a fost numit Gor în actele dintre 1343-1379.

fost depozit de cereale

Sub ocupația turcească localitatea era populată cu valahi și sârbi care aveau o Biserică Ortodoxă de rit vechi (1667). După izgonirea turcilor de către habsburgi, pe harta Contelui Mercy satul apare cu numele Gyr (1723-1725) de la familia Gyertyánffy care o deținea.

Primăria

Ulterior a fost colonizată cu germani, când a intrat în proprietatea fiscului austriac,  apoi cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ev. Luca” (1955)

În timp maghiarii și germanii s-au împuținat, sârbii au devenit majoritari. Actual comuna eare o populație preponderent românească.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Înălțarea Domnului” (1908)

Am urmat drumul spre sud apoi spre est, în total 9 kilometri, până în satul Dolaț, comuna Livezile, atestat documentar din 1332 ca localitatea maghiară Dolch. În timpul ocupației otomane aceștia au migrat și în sat s-au stabilit sârbi care l-au numit Dolaț.

După izgonirea turcilor și ocuparea Banatului de către habsburgi, aceștia l-au colonizat cu germani. Sârbii s-au retras în alte localități din Banatul Sârbesc (1810-1811).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1839)

În perioada interbelică numele i-a fost schimbat în Dolzești și a făcut parte din comuna Banloc până în 2006 când,  prin reorganizare administrativă, a fost arondat comunei Livezile.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1976)

M-am întors pe același drum  și după 6 kilometri am ajuns în comuna Livezile.

fosta stație de tren Livezile

Cu numele Tolvadia, a fost atestată documentar din 1333. Un secol mai târziu făcea parte din proprietățile lui Bergsoy Hagymas (1462).

Apoi a intrat sub ocupație otomană și după alungarea acestora de către habsburgi a făcut parte din districtul Ciacova (1717). Din 1964 a primit numele de Livezile.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sfinții Arhangheli”

Având loc reorganizări teritoriale, în 1972 a fost degradată la statutul de sat iar în anul 2006 reînființată ca și comună cu satul Dolaț aparținător.

Biserica Romano-Catolică

Citește și comuna Banloc