Loreta, Praga, Cehia

Publicat pe 4 decembrie 2018 de monica frimu

Loreta este un complex de clădiri baroce din zona Castelului Praga, Hradcany, loc de pelerinaj, format dintr-o mânăstire cu o biserică, o casă sfântă și un turn cu un ceas adăugat în 1960. Am intrat prin clădirea frontală, care era decorată cu numeroase statui. Nu am putut s-o admirăm în totă splendoarea ei fiind în renovare.

Prima a fost construită Casa Sfântă, începând cu anul 1626, când pereții exteriori au fost decorați cu picturi. Între 1660-1670 zidurile au fost acoperite cu un panou cu sculpturi în stil italian despre viața Fecioarei Maria. Pe peretele nordic erau reprezentate Nașterea Maicii Domnului și Nunta Fecioarei, pe peretele vestic Buna Vestire, vizita Fecioarei la Sfânta Elisabeta și Familia Sfântă la Betleem, pe peretele sudic Nașterea lui Cristos și Adorarea păstorilor și magilor. Se terminau cu Moartea Maicii Domnului.

Sculpturile erau așezate în nișe. În partea inferioară reprezentau profeți din Vechiul testament și în partea superioară păgânii (Sibyls) care au prezis nașterea lui Isus de către Fecioara Maria.

În interior se afla un altar mărginit de stucaturi cu scene din viețile profeților. La mijlocul era statuia Maicii Domnului din Loreto într-un cadru de argint. Statuia originală era lucrată din lemn de cedru, cea pe care am văzut-o noi era o copie efectuată din lemn de tei. Conform unei legende, în 1278 casa Fecioarei Maria din Nazaret a fost transportată de îngeri în Italia, în localitatea Loreto, pentru a fi salvată de necredincioși. A apărut cultul marian, care propaga Contrareforma și a ridicat în Boemia și Moravia peste 50 de altare, printre care și cel de la Loreta.

Lângă clădire, de o parte și de cealaltă, se afla câte o statuie reprezentând Învierea și Adormirea Maicii Domnului.

Biserica Nașterii Sfântului Isus a fost construită între anii 1734-1735, interiorul rococo fiind terminat în 1738. Avea intrarea la fațada cu două turnuri în care, la sfârșitul secolului al XVIII-lea, au post puse 27 de clopote care, de atunci, sună între 9-18 la fiecare oră fixă.

Altarul principal prezenta o pictură renascentistă ce reprezenta Adorarea.

Interiorul era decorat la maxim cu aurării, sculpturi, picturi, coloane de marmură.

Crescând numărul pelerinilor s-au construit sihăstriile (secolul XVII și etajate în 1740) în care erau cazați pelerinii. Împreună cu biserica și noi capele dedicate Sf. Ana, Sf. Francisc, Sfintei Familii, au înconjurat Casa Sacră și au format o mânăstire. Am urcat la etaj unde am văzut o cameră mică, ciudat pictată, despre care nu am aflat ce scop avea.

Am traversat coridorul exterior, cu tavanul frumos pictat.

Erau etalate obiecte de epocă.

Interioarele au fost renovate la sfârșitul secolului XIX. În anii 1950-1960 a fost amenajată o nouă Trezorerie în care erau etalate veșminte, obiecte de cult, din secolele XVI-XVIII.

Cel mai faimos obiect de cult (ostensoriu) era „Soarele din Praga” realizat la Viena în 1699, încrustat cu 6222 de diamante. Exista o legendă, care putea fi chiar adevărată, în care se spunea că contesa Ludmila Eva Kolowratova, care a ctitorit complexul, la vârsta de 60 de ani s-a recăsătorit a treia oară. La nuntă a îmbrăcat o rochie împodobită cu acele diamante, rochie cu care apare într-un tablou. Ea le-a donat pentru a ajuta mânăstirea.

Vizita fiind terminată, am ieșit pe aceeași poartă și, urcând treptele de lângă ea, printre multiplele statui de care erau flancate, am părăsit zona.

Citește și Mala Strana Praga, Cehia

Mala Strana Praga, Cehia

Publicat pe 1 decembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am alocat câteva zile pentru a vizita Praga, capitala Cehiei. În prima zi, cu mijloacele de transport în comun am ajuns în dreptul Serviciului geologic de Stat (Czech Geological Survey) care se ocupă cu studiul geologic al resurselor de energie, apă, a pericolelor naturale, etc.

Am intrat în Orașul Mic (Mala Strana) și ne-am îndreptat spre malul râului Vltava, pentru a vedea Muzeul Franz Kafka, deschis în anul 2005, în clădirea Herget Brickworks. În muzeu am văzut cărți ediție princeps, scrisori, jurnale scrise de marele romancier și nuvelist Franz Kafka, ale cărui lucrări unesc realismul cu fantasticul.

Ne-am întors și am urcat scările castelului (Na Opisi), scări vechi din secolul XVII, reamenajate între anii 1835-1837.

Am ajuns la Turnul negru (Cerna vez), situat în partea de est a Castelului Praga, la capătul scărilor. A fost construit în secolul XII, în stilul romanic antic și a servit pentru apărare. În 1538 , apoi în 1541 turnul a ars în incendii. Zidăria s-a păstrat dar era înnegrită de la fum, aspect care i-a dat denumirea. Interiorul nu se vizita, din păcate nici exteriorul nu l-am putut vedea prea bine, fiind în renovare.

De pe terasa turnului se vedea panorama orașului.

Printr-o poartă veche am intrat în Castelul Praga, cel mai mare castel vechi din lume, situat pe o suprafață de aproximativ 70.000 de metri pătrați.

Înaintând pe strada pietonală Jirska, pe partea stângă am văzut Palatul Lobkowicz (Lobkowiczky Palac). A fost construit în secolul XVI de o familie de nobili cehi. În 1618 în el s-au refugiat miniștrii catolici alungați din Palatul Regal de rebelii reformați. În 1620, în Bătălia de la Muntele Alb, protestanții au fost învinși. Familia Lobkowicz, care era catolică, a devenit importantă, palatul a devenit reședința lor din Praga în momentele în care veneau pentru probleme politice sau evenimente importante. În timpul războiului cu Napoleon palatul a funcționat ca spital. În 1939 naziștii l-au confiscat, apoi, din 1948 a fost deținut de comuniști când a funcționat ca muzeu al istoriei cehe și birouri de stat. După schimbările politice din 1989, printr-un proces de retrocedare ce a durat 12 ani, în 2002 a reintrat în posesia familiei Lobkowicz. L-au restaurat, renovat și în 2007 au deschis Muzeul Palatului Lobkowicz, muzeu privat, cu piese de colecție ale familiei, lucrări de artă, pictură, instrumente muzicale, etalate în 22 de galerii. De asemenea există o sală de muzică în care regulat se susțin concerte de muzică clasică.

Următoarea clădire era Palatul Rosemberg (Rozmbersky Palac) ridicat de nobilii familiei Rosemberg în 1574 pe locul caselor ruinate în marele incendiu de la Palatul Regal (1541), o clădire cu patru aripi, în stil renascentist. În 1600 a intrat în posesia Împăratului Rudolph al II-lea care l-a conectat, printr-un coridor, cu Palatul Regal. În 1756 a fost reconstruit ca reședință pentru nobilii săraci și orfani. A fost administrat de o stareță, arhiducesa Marie Anna, fata împărătesei Maria Tereza. A funcționat până în 1919 când palatul a fost preluat de Ministerul de Interne. Azi funcționează birouri ale Administrației Castelului Praga și Oficiul Președintelui Republicii Cehe. În spatele lui se vedea crucea unei biserici, Capela „Tuturor Sfinților”, construită în secolul XIV, ulterior incendiului din 1541, prin extinderi a devenit parte din Palatul Regal.

În lateral era o străduță, Ulița Aurarilor (Zlata ulicka), pe care se putea intra doar plătind bilet. A fost construită în secolul XVI și denumită impropriu Strada Alchimiștilor, apoi Ulița Aurarilor, după meseria celor care au trăit acolo în sec. XVII. În 1950 casele au fost zugrăvite în culori vii.

Am ieșit din feeria de culori și am trecut pe lângă Biserica „Sfântul Gheorghe” (Bazilica Sv. Jiri). Prima biserică a fost construită între anii 920-925 iar în 973 s-a înființat o mânăstire benedictină. Au ars în 1142, reconstruite treptat, lângă ele s-a ridicat un palat romanic și în secolul XVI biserica și palatul au fost transformate în stil gotic, când patronul spiritual al bisericii a devenit Sfântul Gheorghe (Sv. Jiri). Devastată în războaiele husite, reconstruită de benedictine, în 1541 a ars din nou. A fost reconstruită adăugându-se clădiri noi pentru mânăstire.

Între anii 1718-1722 alăturat s-a construit Capela Sf. Ioan de Nepomuk apoi, între anii 1897-1908, a fost restaurată purist, în stilul original și eliminându-se elementele de împodobire.

Am intrat în Castelul Praga (Prazsky Hrad), un complex de clădiri menționat din secolul IX. A fost avariat în războaiele husite, reconstruit din 1485, s-au adăugat noi turnuri de apărare în partea de nord. În marele incendiu din 1541 multe clădiri au fost arse. Pe locul lor, sub Habsburgi, au fost construite noi clădiri în stil renascentist. În timpul războiului de treizeci de ani a fost avariat, ulterior a avut loc ultima reconstrucție majoră, în secolului XVIII, sub Împărăteasa Maria Tereza.

În mijloc era postată Catedrala Sf. Vitus (Katedrala sv Vita), cu fațada estică spre noi, înconjurată de mai multe clădiri.

În stânga, într-o porțiune a fostului Palat Regal, se afla expoziția permanentă Povestea Castelului din Praga (Pribeh Prazskeho hradu), deschisă în 2004. Exponatele reprezintă viața de zi cu zi a tuturor claselor sociale din castel. În 1918, o dată cu crearea Republicii Cehoslovace, castelul a devenit sediul Președintelui țării. Sub ocupația nazistă a devenit sediul lui Reinhard Heydrich. După 1948 a găzduit birourile guvernului comunist și din 1954 a fost administrat direct de Președintele țării.

Vechiul Palat Regal (Stary Kralovsky Palac)a fost construit în secolul XII în stil gotic și renascentist. Între anii 1493-1502 a fost amenajată o sală imensă, Sala Vladislav, care a fost folosită pentru încoronări, banchete, evenimente ale curții, chiar turnee între cavaleri.

În continuarea palatului, în a treia curte a castelului, era clădirea în care funcționa Arhiva Castelului Praga (Archiv Prazskeho hradu) în fața căreia se înălța Obeliscul, ridicat în 1928 ca Memorial al Primului Război Mondial.

Între Obelisc și Catedrală se afla clădirea veche a Artileriei (Stare provoststvi) Am ocolit-o, înaintând spre intrarea în Catedrala Sf. Vitus.

Am străbătut un gang pe sub clădirile Administrației Castelului și am ajuns în a doua curte a castelului unde, în fața noastră, se afla o fântână barocă, Fântâna Kohl (Kohlova kasna). A fost construită în 1686, în timpul domniei Împăratului Leopold I, de la care a preluat numele de fântâna Leu sau Leopold, pe unele elemente de decor fiind încrustată litera „L”. În 1982 a fost restaurată.

În clădirile înconjurătoare funcționau galerii de artă, centru de informare turistică, etc. Din greșeală am ieșit prin Rotunda așa că am făcut cale întoarsă.

Între clădirile ce mărginea acea curte ieșea în evidență Capela Sfintei Cruci (Kaple sv Krize) (secolul XVIII) care a purtat și numele de „Trezoreria”, în ea fiind adunate cele mai valoroase obiecte începând cu secolul XI.

Am trecut prin Poarta Matthias (Matiasova brana) situată între prima și a doua curte ale castelului. Poartă numele Împăratului Sfânt Roman în timpul căruia a fost ridicată (1614).

Prima curte era separată de exterior prin porțiuni de gard din fier, decorat cu aurării, separate de stâlpi de beton pe care tronau statuile Titanii Luptători (Sousosi Souboj Titanu).

În 1993, când Cehia și Slovaci au devenit state independente, castelul a devenit sediul Președintelui Republicii Cehe care are în subordine și Oficiul Militar din care face parte Garda Castelului Praga (Hradni Straz).

Am avut norocul să vedem schimbul de gardă, cu dificultate, datorită numărului mare de turiști.

Ne-am continuat drumul coborând în Piața Hradcany (Hradčanské náměstí) unde, în partea de nord, se afla Palatul Arhiepiscopului (Arcibiskupstvi prazske). A fost construit de Regele Ferdinand I pe locul fostului palat ars în timpul luptelor husite (1420). Inițial în stil renascentist, apoi baroc, din 1562 a servit ca sediu al arhiepiscopilor din Praga. În secolul XVIII a fost reconstruit în stil rococo. Astăzi este sediul Bisericii Catolice din Praga, în interior etalându-se o galerie cu portretele arhiepiscopilor.

Vis a vis se afla Galeria Națională Praga (Narodni galerie Praha), galerie cu colecții de artă barocă, manieristă și renascentistă din Boemia. Ea funcționa în Palatul Schwarzenberg (Schwarzenbergsky Palac), familia fiind proprietara clădirii din 1719. Din 1908 a funcționat ca Muzeu Național Tehnic, apoi Muzeu Militar. Lângă el se afla Mânăstirea Carmelitelor Desculțe (1626) cu Biserica Sf. Benedict (din 1353), aspectul ei actual datând din secolul XVIII.

Tot în Piața Hradcany se afla Palatul Toscan sau Palatul Thun-Hohenstein (Toskansky Palac) În 1690 baronul căruia îi poartă numele a inițiat construcția unui palat. În 1718 a fost cumpărat de o Ducesă de Toscana și a terminat construcția, o clădire cu patru aripi, curte interioară cu două fântâni și fațada cu sculpturi alegorice a celor șapte arte. Astfel clădirea poartă numele celor doi foști proprietari. Clădirea a fost renovată în 1998 și e utilizată de Ministerul Afacerilor Externe.

Pe stradă am văzut niște automobile de epocă superbe, încă funcționale.

Am părăsit piața și am vizitat Complexul Loreta Praga. Vis a vis de biserică am văzut Palatul Cernin (Cerninsky palac), sediul Ministerului Afacerilor Externe, cea mai lungă clădire barocă din Praga, fațada având 150 metri lungime. A fost construit între anii 1669-1674 și a preluat numele proprietarilor. În 1742 a fost ocupat de armatele franceză și bavareză care l-au transformat într-o fortăreață. Restaurat, în 1757 a fost asediat și ocupat de armata prusacă. În secolul XVIII familia s-a mutat la Viena, palatul a devenit spital militar. Din 1920, după ce a fost restaurat, a funcționat ca sediu al Ministerului Afacerilor Externe. În perioada nazistă (1939-1944) a fost sediu Protectoratului Reichului. După cel de Al Doilea Război Mondial și până în prezent a redevenit sediul Ministerului Afacerilor Externe.

Am părăsit zona și am trecut pe lângă Questenberk Hotel, o clădire din 1620 situată în fața Mânăstirii Strahov.

A urmat coborârea dealului, inițial pe lângă un parc, apoi pe strada Nerudova unde, de o parte și de alta, se înșirau fostele palate în care funcționau hoteluri, magazine, muzee, etc.

Am rătăcit drumul dar a meritat. Pe deal, în depărtare, am văzut Mânăstirea Strahov, veche din 1143.

Ne-am întors și am continuat coborârea pe lângă Biserica Maicii Domnului Mamei Fecioarei Maria și Sf. Kajetána (Kostel Panny Marie Matky ustavicne pomoci a sv Kajetana), o biserică romano-catolică construită între anii 1691-1717 împreună cu o mânăstire în care funcționa o școală pentru fiii nobililor. În 1789 mânăstirea a fost desființată, biserica a continuat să funcționeze fiind administrată de o fundație romano-catolică. În 1869 a fost cumpărată de redemptoriști și a primit noii patroni spirituali.

În apropiere, aproape una în fața celeilalte, se aflau două ambasade. În fostul Palat Thun-Hohenstein (construit între 1721-1726,) se afla Ambasada Italiei încă din 1924 când clădirea a fost cumpărată și reamenajată de guvernul Italiei.

Ambasada României funcționa în fostul Palat Morzine (Morzinsky Palac), construit în stil baroc, între anii1713-1737, de familia căreia îi poartă numele. După 1781, când s-a eliberat un brevet de toleranță ce permitea existența altor religii pe lângă cea romano-catolică, palatul a devenit prima casă de rugăciune protestantă din Boemia.

Pe peretele clădirii era pusă o placă cu Mihai Viteazul.

După ce am depășit câteva clădiri, pe partea cu ambasada se deschidea o piațetă în care se afla Biserica Sf. Nicolae din Mala Strana (Kostel sv Mikulase Mala Strana). A fost construită între anii 1704-1755, de către iezuiți, pe locul unei biserici vechi din secolul XIII. Inițial au fost ridicate fațada de vest, Capela Sf. Barbara și Capela Sf. Ana. După două decenii construcția a continuat cu cupola din cupru, în stil rococo și turnul bisericii. După desființarea Ordinului Iezuiților, din 1775 a devenit biserică parohială. În perioada comunistă turnul a fost folosit ca post de observație de către securitatea statului.

Am ocolit biserica și, în curând, ni s-a înfățișat Turnul Podului din Orașul Mic (Malostranska mostecka vez), impropriu denumit deoarece erau două turnuri, legate între ele la poarta de la bază, prin care se trecea spre Podul Carol. În secolul XII a fost construit turnul mai mic, Turnul lui Judith, denumit după podul lui Judith ce traversa Vltava. În secolul XIII i s-a alăturat, în partea de nord, un turn mai mic și s-a construit poarta. În secolul XVI meterezele au fost înlocuite cu fațade renascentiste prevăzute cu ferestre.

Turnul mic dinspre nord a dispărut fiind înlocuit de clădiri. În secolul XV a fost construit turnul mai mare, în stil gotic. A fost restaurat în secolul XIX (1879-1883) primind forma actuală. Poarta, formată din două arcade, era închisă cu uși de lemn și grile de fier, pentru apărare.

Am traversat poarta și am intrat pe Podul Carol (Karluv most). Primul pod, podul Judith, construit între anii 1158-1172 a funcționat până în 1342 când a fost distrus de un potop. Între 1357-1402 a fost construit un pod nou, Podul de Piatră (Kamenny most) sau Podul Praga. În războaiele cu suedezii, apoi în războiul de treizeci de ani, cele mai grele lupte au avut loc pe pod, care a fost grav avariat, ulterior refăcut. În anii 1700 a fost decorat cu o alee de statui, în stil baroc, cu semnificație religioasă.

Era singura legătură între castel și orașul vechi. După 1870 a fost denumit Podul Carol. Primul omnibus l-a traversat, apoi tramvaie cu cai, din 1905 tramvaie electrice și din 1908 autobuze. Grav avariat în inundațiile din 1890, a fost reparat timp de doi ani. Ultima reparație capitală s-a făcut între anii 1965-1978, când traficul a fost interzis și podul a devenit pietonal. Între anii 2008-2010 pilonii au fost consolidați.

În decursul timpului statuile au fost înlocuite cu imitații, cele originale fiind depozitate în Muzeul Național.

Pe podul aglomerat de turiști se aflau cântăreți, portretiști, vânzători de suveniruri.

Panorama era superbă- cetatea, clădirile vechi ale orașului, Vltava pe sub podurile care se înșirau unul după celălalt. Vizita în Mala Strana s-a încheiat.

Citește și Stare Mesto Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 3

Publicat pe 14 noiembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Ne-am început ziua pornind de la Brandeburger Tor. Lateral de poartă se afla clădirea în care funcționează Parlamentul german, Deutcher Bundestag-Reichstag. Când Confederația germană a fost dizolvată (1815-1866) și s-a înființat Imperiul german (1871), s-a format Parlamentul (Reichstag) care a funcționat în capitala Regatului Prusiei, Berlin. În timpul lui Wilhelm I a început construcția unei clădiri care să găzduiască Parlamentul. Acesta a funcționat și în timpul Republicii Weimar, din 1919 până în 1933 când clădirea a fost incendiată, an când Adolf Hitler a fost numit cancelar al guvernului federal. Sub guvernarea nazistă clădirea nu a fost reparată nici folosită, iar în 1945 a fost una dintre țintele importante în bombardamentele Armatei Roșii, datorită semnificației sale.

Până în 1999, când s-a mutat la Berlin, Parlamentul vest-german, creat prin Constituția din 1949, a funcționat la Bonn. Fosta clădire, ruinată, a fost reconstruită între anii 1961-1964, când regimul comunist era la putere și a fost folosită ocazional pentru întruniri, evenimente și ca expoziție permanent despre istoria germană. În 1990, în clădire a avut loc ceremonia oficială a reunificării Germaniei și până în 1999 clădirea a fost reconstruită adăugându-i-se și domul central din sticlă care se poate vizita contra cost. Totodată au fost renovate și clădirile auxiliare Reichstagului.

Lateral de Parlament se afla una dintre clădirile auxiliare, Paul Lobe Haus, care poartă numele președintelui primului Parlamentul german înființat. A fost construită începând cu 1997 și deschisă în 2001. Cuprinde 1700 de camere dintre care 1000 sunt birouri, restul camere pentru consiliu, comisii, personal, vizitatori externi, etc.

Lângă ea se afla Cancelaria Federală, Bundeskanzleramt, clădire ce găzduiește birourile personale ale Cancelarului Germaniei și ale personalului său, cea mai mare clădire din lume cu acest scop (de 10 ori mai mare decât Casa Albă). Se poate vizita doar în anumite zile ale anului.

Am traversat parcul Platz der Republik și am trecut pe lângă Casa Culturilor Lumii, Haus der Kulturen der Welt. Clădirea a fost proiectată în 1957, de un arhitect american, ca parte dintr-o Expoziție Internațională de construcții și a purtat numele de Kongresshalle (sala de conferințe). În 1980 acoperișul s-a prăbușit, a fost reconstruit în stilul original și clădirea a fost redeschisă în 1987. Numele actual relevă activitățile ce se desfășoară în clădire și anume expoziții de artă contemporană, conferințe academice cu tematică culturală, spectacole, filme, cu accentul pe culturi non-europene.

Am străbătut aleile parcului Grosser Tiergarten, aproape paralel cu râul Spree.

Pe latura nordică a parcului se afla Palatul Bellevue, Schloss Bellevue, prima clădire neoclasică construită în Germania (1786), ca reședință de vară pentru fratele Regelui Friedrich II al Prusiei, înconjurată de un parc de aproximativ 20 de hectare. A fost locuit de familia de Hohenzollern până la Revoluția germană (1918-1919) când a intrat în posesia statului liber Prusia. A fost folosit ca Muzeu de Etnografie (anii 1930), apoi ca și casă de oaspeți pentru naziști (1938). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariat , refăcut în anii 1950 și reamenajat între anii 1986-1987. Din 1994 a fost reședința Președintelui Germaniei și a fost extinsă după reunificare, în 1998, construindu-se o anexă pentru Bundesprasidialamt (Oficiul președintelui federal). Renovat între anii 2004-2005 a devenit doar locul oficial al președintelui, fără ca acesta să mai locuiască în palat.

Am ajuns la Colona Victoriei, Siegessaule. A fost construită în anul 1873, în centrul Pieței Republicii (Platz der Republik), pentru a comemora victoria prusacă în războaiele împotriva danezilor (1848), austriecilor (1866) și francezilor (1870-1871). Pe o bază din patru blocuri masive de gresie a fost ridicată o platformă cu coloane, din mijlocul căreia se ridică coloana, pe care tronează zeița Victoria, o sculptură de aproximativ 8 metri înălțime, poleită cu aur. A fost mutată în 1939 în locul actual, a fost adăugat un inel cu ghirlande (1938-1939), fundația a fost decorată cu patru reliefuri din bronz reprezentând războaiele purtate, decoruri care au fost înlăturate în 1945 și coloana avariată. A fost restaurată în 1987.

Am străbătut parcul pe Hofjagerallee și l-am ocolit pe Tiergartenstrase, „strada ambasadelor”. Prima pe care am văzut-o a fost Ambasada Arabiei Saudite (Botschaft des Konigreichs Saudi Arabien). Încă din 1929 a fost semnat un tratat de pace între cele două țări. Din 1954 au fost stabilite relații diplomatice între Regatul Arabiei Saudită și Republica Federală Germania și ambasada a avut sediul la Bonn. După reunificarea Germaniei, guvernul acesteia mutându-se la Berlin, ambasada trebuia să se mute și ea. Între anii 2006-2008 a fost construită o nouă clădire pentru ambasadă în Berlin, clădire pe lângă care am trecut și noi.

Următoarea clădire a fost Ambasada Japoniei (Botschaft von Japan), construită între anii 1938-1942, foarte avariată în cel de Al Doilea Război Mondial, refăcută între anii 1998-2000 și perimetrul ei extins cu o grădină japoneză.

Lângă ea se afla Ambasada Italiei (Italienische Botschaft). Normal că erau alăturate, așa cum au fost și în timpul celui de Al Doilea Război Mondial aliate Reichului nazist. Prima clădire, construită în stil neoclasic, între anii 1939-1941, a fost grav avariată în război. După reunificarea Germaniei, când ambasada s-a mutat înapoi la Berlin, a fost construită actuala clădire (1999-2003) care este reședința ambasadorului Italiei.

De o parte era parcul Tiergarten, de cealaltă Ambasadele Turciei, Republicii Sud-Africane, Indiei, Austriei și altele. Am ieșit din zona ambasadelor și am ajuns în dreptul Muzeului de Instrumente Muzicale, Musikinstrumente Museum. Nu l-am putut vizita fiind închis.

A fost înființat în 1888 în cadrul Academiei Regale de Muzică și etala 34 de instrumente muzicale. În doi ani muzeul a cumpărat și a ajuns la sute de exponate. În 1936 a fost construită o nouă clădire și muzeul a deținut circa 4.000 de instrumente. Atât clădirea cât și exponatele au fost distruse în cel de Al Doilea Război Mondial, după război supraviețuind doar 700 de instrumente. Între 1979-1984 s-a construit actuala clădire în care funcționează Muzeul de Instrumente Muzicale și Institutul pentru cercetare în Muzică. Actual în muzeu există 3.200 de instrumente muzicale, unele folosite în diverse reprezentații în sala de concerte a muzeului și circa 800 de exponate.

Ne-am îndreptat spre Piața Potsdam, Potsdamer Platz. Inițial, aceasta nu era o piață ci, împreună cu Leipziger Platz, zona unde se întretăiau drumurile comerciale, care treceau prin Poarta Potsdam. Potsdamer Platz era situată în afara zidurilor de apărare, iar Leipziger Platz în interiorul lor. Între anii 1823-1824 a fost reconstruită poarta cu două clădiri, una ca punct vamal, cealaltă locație pentru garda militară, iar în 1866 demolată împreună cu majoritatea porților orașului. În sec. XIX, în zona exterioară s-au construit vile și case pentru funcționarii publici și bancheri. S-a dezvoltat o dată cu introducerea căii ferate (1838) când s-a înființat și stația Potsdamer Banhof.

După ce Berlinul a devenit capitala Imperiului German (1871) s-au ridicat hoteluri, magazine, cafenele, restaurante, teatre, cluburi, etc. și zona a devenit cunoscută pe plan internațional. S-au ridicat clădiri pentru autorități și Parlamentul german, Reichstag, a funcționat în una dintre clădiri până în 1894. Din 1880 a fost traversată de linii de tramvai, inițial trase da cai, apoi electrice. Apogeul pieței a fost intre anii 1920-1930 când a devenit cel mai aglomerat loc de trafic din Europa și se spune că primul semafor din Europa a fost plasat în piață.

În perioada nazistă Cancelaria lui Hitler a funcționat în apropiere astfel piața a fost distrusă în atacurile armatei sovietice. După război piața s-a aflat la limita dintre sectoarele american, britanic și sovietic astfel, acolo s-a desfășurat „piața neagră” . În anii 1950 ruinele Porții Potsdam au devenit din nou o barieră ce împărțea Berlinul de Est de Berlinul de Vest. În 1961, prin ridicarea Zidului Berlinului, Potsdamer Platz a fost divizată în două părți, una în est și una în vest și până în 1976 multe clădiri au fost demolate. În 1989, când zidul „a căzut”, a fost primul loc pe unde cetățenii au „sărit” ilegal între cele două părți ale Germaniei și, în 1990, în Potsdamer Platz a avut loc renumitul concert „The Wall”. După reunificare piața a fost refăcută și azi este ocupată de clădiri impresionante, din sticlă.

Am trecut pe lângă clădirile Companiei Sony în care funcționează mai multe firme de cinematografie ca CineStar Original und IMAX, Berlinul X-treme Cinema cu 3500 de locuri, 19 ecrane și un salon privat pentru recepții. Am intrat într-o piațetă închisă de blocuri turn din sticlă, acoperită cu o cupolă foarte interesantă.

În mijlocul ei de afla o fântână arteziană, pe margini diferite cafenele, restaurante, etc.

Jur împrejur funcționau, pe mai multe etaje, cinematografe, Cinemateca germană cu Muzeul de Film și Televiziune și o bibliotecă științifică în care sunt păstrate filme, documentare, cărți pe tema filmului și televiziunii, Arsenal-Institutul pentru Film și Video Artă, un teatru cu 1.750 de locuri, etc.

Compania Sony a ridicat și Turnul Bahn, înalt de 103 metri, cu 26 de etaje, în care funcționează din anul 2000 Deutsche Bahn AG. (în dreapta fotografiei) Bulevardul a fost denumit Boulevard der Stars, fiind încadrat între clădirile de sticlă.

În piață s-au ridicat 19 clădiri în care funcționează birourile Daimler-Benz și berliner Volksbank, Turnul Kollhoff, cu firme de avocatură, în care se poate urca până la o platformă cu restaurant, cafenea, „Panoramapunkt”, situată la 100 de metri înălțime. (în dreapta fotografiei) De asemenea s-au construit clădiri pentru Centrul Beisheim și Parcul Kolonnaden.

La est de Potsdamer Platz se afla piața Leipziger Platz, care și-a primit denumirea în 1814 când prusacii l-au învins pe Napoleon Bonaparte în bătălia de la Leipzig. Avea forma unui octogon pe marginile căruia se aflau numeroase clădiri dintre care mai importante au fost Palatul Mosse, Hotelul Palast și Ministerul agriculturii prusace. În timpul celui de Al doilea Război Mondial clădirile au fost bombardate și după terminarea lui, demolate. Sub comuniști piața a fost divizată între Berlinul de Est și Berlinul de Vest și jumătatea de nord-vest a primit denumirea de „fâșia morții”, datorită deceselor ce aveau loc o dată cu încercările de trecere frauduloasă în partea de vest.

După reunificarea Germaniei a fost refăcut Palatul Mosse (1998), în 2005 a fost inaugurată clădirea Ambasadei Canadei și Comitetul Evreiesc american și în 2015 a fost deschis Muzeul german de spionaj din Berlin.

Am părăsit piața și am trecut pe lângă centrul comercial Mall, un colos cu 270 de magazine, deschis în 2014. Pe partea cealaltă a străzii era clădirea Bundesrat, din 2000 locul sesiunilor parlamentare ale Consiliului Federal din Germania. Între anii 1850-1918 a fost Casa Lorzilor (Herrenhaus) în care a funcționat Parlamentul prusac. Aceasta a fost dizolvată o dată cu Revoluția germană din 1918-1919, când monarhia a căzut și a fost înlocuită cu Consiliul de Stat (Staatsrat). Între 1989-1904 a fost construită clădirea actuală, în stil neo-renascentist, ca sediu al Parlamentului Imperiului german (Reichstag). A fost legată printr-o aripă comună de o clădire în care funcționau deputații. Din 1933 a funcționat ca și fundația „Casa Prusacă” a lui Hermann Goering. Bombardamentele din 1945 au avariat-o grav. A fost refăcută după război și din 1946 a funcționat ca Academia de Științe a Germaniei de Est.

Învârtindu-ne pe străduțe am ajuns în dreptul unor rămășițe din Zidul Berlinului (The remains of Berlin Wall), un zid construit în 1961 pentru a separa Berlinul de Est de Berlinul de Vest.

Am ajuns în dreptul unor automobile mici, pictate colorat. Erau automobile Trabant, supranumite și „bujie cu acoperiș”, simbol al vieții din fosta Germania de Est. Erau situate în fața Muzeului Trabantului (Trabi Museum).

Nu departe era Checkpoint Charlie, renumitul punct de trecere a Zidului Berlinului, între estul și vestul orașului, pentru străini și forțele aliate, pe unde foarte mulți germani din est au emigrat ilegal în vest.

După război locul a devenit obiectiv turistic astfel în vecinătatea Zidului, lângă Casa de Pază, în 1963 s-a deschis Muzeul „Haus am Checkpoint Charlie”, Mauermuseum, muzeu privat e administrat de asociația „Grupul de lucru 13 august 2017”. În el sunt expuse fotografii, documente, se vizionează documentare despre tentativele de emigrare cu mașini, baloane cu aer, telescaune, etc.

În imediata apropiere, pe trotuar erau expuse ținute militare din acea perioadă, măști de gaze, etc., se vindeau suveniruri.

Într-un alt muzeu, deschis în 2012, Asisi Panorama Berlin, se putea viziona panoramic perioada Războiului Rece (1947-1989), în special divizia germană, viața zilnică din Berlinul comunist și Berlinul capitalist, activitatea polițiștilor de frontieră.

Trecând pe lângă clădiri ale Administrației Locale, Bauakademie, clădiri noi intercalate cu clădiri vechi, am ajuns în Gendarmenmarkt, azi cea mai populară Piață de Crăciun din Berlin. Piața a fost construită începând cu 1688 și reconstruită în 1773, când a primit numele de la cavaleria blindată care își avea grajdurile acolo. În timp s-au ridicat cele trei clădiri impresionante, Sala de concerte, Domul german și Domul francez.

Prima, construită între anii 1701-1705, a fost Franzosischer Dom (Domul francez), de cult protestant francez (reformat). În 1785 i s-a adăugat turnul. Actual, pe lângă biserică funcționează un muzeu și un restaurant.

În mijloc trona Konzerthaus Berlin(Sala de Concerte), construită în 1821, când a funcționat ca teatru. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost grav avariată, reconstruită până în 1984 și transformată în sală de concerte.

În fața ei se afla statuia lui Friedrich von Schiller (Schillerbrunnen), poet și dramaturg german considerat unul dintre „părinții poeziei germane”.

În sudul pieței, în 1708 s-a construit Deucher Dom (Biserica germană) de cult luteran. A fost reconstruită în 1708 când i s-a adăugat turnul. Distrusă complet în bombardamentele din 1945, a fost reconstruită după reunificarea Germaniei, terminată în 1993 și deschisă ca Muzeu de Istorie germană în 1996.

Ne-am îndreptat spre Memorialul Holocaustului (Denkmal fur die ermordeten juden) construit între anii 2003-2004 și inaugurat în 2005, pe fosta locație a Zidului Berlinului, care a împărțit orașul în două după terminarea celui de Al Doilea Război Mondial. Este compus din 2.711 plăci de beton inscripționate („stelae”) așezate pe rânduri perpendiculare, ușor oblic pe o suprafață de 19.000 metri pătrați. Au fost multe păreri vizând semnificația monumentului. Pentru mine cea mai plauzibilă a fost aceea prin care se considera că memorialul arată imposibilitatea de vizualizare a numărului de evrei decimați de către naziști în timpul războiului, prin orientarea în spațiu a acelor plăci în „derivă”.

Am depășit zona pline de tristețe și am intrat în Tiergarten, cel mai mare parc al Berlinului întins pe 2,1 km pătrați. A fost creat în 1742 pe locul zonei de vânătoare existente din 1527, cu alei, labirinturi, bazine, sculpturi, în stil baroc. Între anii 1833-1840 a fost modificat în stil englezesc cu zone de relaxare, căi de echitație, peluze largi, lacuri cu mici insule. Traversând Parcul Steppengarten, am ajuns la lacul Goldfischteich, acoperit de nuferi.

Am ocolit lacul și ni s-a înfățișat Memorialul Bethoven-Haydn-Mozart, construit în timpul Kaiserului Wilhelm II (1904). Grav avariat în timpul Războiului de Eliberare a Berlinului (1945), a fost restaurat în 2007.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial Tiergarten a fost bombardat repetat de raidurile aeriene. După încetarea războiului a fost folosit temporar ca pistă de zbor. Ulterior copacii au fost tăiați și folosiți ca și combustibil iar terenul a fost arat și semănat. Parcul a fost refăcut între anii 1949-1959. După ridicarea Zidului Berlinului a devenit principala zonă de agrement a Berlinului de Vest. În parc erau postate mai multe statui, cu diferite semnificații, mai multe lacuri și o zonă dedicată Reginei Luise, Luiseninsel.

În mijlocul unui rondou cu flori era postată o statuie din bronz, Amazoana călare (Amazone zu Pferde), încă din 1893.

Se însera. Am ieșit din parc și ne-am îndreptat spre Brandenburgen Tor dorind ca pentru ultima seară, deși eram obosite, să vedem Unter den Linden pentru ultima oară. Un ultim obiectiv pe traseul nostru a fost Memorialul sovietic, Sowjetisches Ehrenmal, un memorial situat în Tiergarten, în Parcul Treptower, ridicat în 1949. Acesta comemorează cei 7.000 de soldați sovietici căzuți în bătălia pentru eliberarea Berlinului din 1945. E compus din grupul statuar central și un „cimitir” în care au fost înmormântați 5.000 de soldați din Armata Roșie. Între anii 2003-2004 statuia centrală a fost renovată.

La revedere Berlin !

Citește și Berlin, Germania- ziua 1

Berlin, Germania- ziua 2

Publicat pe 29 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Am ajuns în apropiere de Alexanderplatz, cu mijloacele de transport în comun, lângă Casa Profesorilor (Haus des Lehrers), primul zgârie nori din piață, construit între anii 1961-1964, pe locul fostei Biblioteci a Asociației Profesorilor care a fost distrusă în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. La exterior, între etajele trei și patru, a fost încercuit cu o friză ce reprezintă diferitele profesii. A funcționat ca Club Educațional și Bibliotecă Centrală a Educației. După reunirea Germaniei, din 1991 clădirea a devenit proprietatea statului care, în decursul anilor, a închiriat-o pentru diferite scopuri și în 2001 a vândut-o unei asociații de locuințe.

Pentru această zi ne-am procurat bilete de intrare în Domul din Berlin și Palatul Charlottenburg, care aveau ore fixe, astfel ne-am împărțit timpul pentru vizitarea orașului. Am intrat în Alexanderplatz, centrul orașului încă din Evul Mediu, care era numit Piața de tauri (Ochsenmarkt). Numele actual l-a primit în 1805 după Țarul Rusiei Alexandru I, care a vizitat atunci Berlinul. Clădirile din jurul pieței au fost grav avariate în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior demolate și în 1945 reconstruită o piață largă, înconjurată de un amalgam de clădiri cu magazine, hoteluri, terase, locuri de joacă, etc.

În anii 1980 a avut loc mișcarea pentru pace (Blueserszene) la care au participat mulți tineri ce credeau în libertate, nonconformism, modele de hippy occidentale și aveau o atitudine antimilitaristă, împotriva vieții cotidiene din RDG. Multe manifestații au avut loc în Alexanderplatz.

În piață trona Turnul TV (Fernsehturm), construit în perioada 1965-1969 ca simbol al Berlinului de Est. Un turn de beton, înalt de 365 metri, avea în partea superioară (la 207 metri) o sferă din metal în care funcționa un restaurant, sub care era o platformă de observație (la 203 metri) și care se termina cu antena Tv. Restaurantul, rotativ, cu o rotație completă în 30 minute, permitea vizionarea panoramei orașului. Existau două modalități de a ajunge la acel nivel, fie un lift situat în interiorul turnului, fie o scară cu 986 de trepte. Tot atunci în piață au fost construite Ceasul lumii (Weltzeituhr) și Fântâna Prieteniei dintre Popoare.

Lăsând în spate Turnul TV, ne-am îndreptat spre Biserica „Sfintei Fecioare Maria” (Marienkirche), menționată ca biserică parohială din 1292. În secolul VII a avut loc un incendiu care a distrus o parte a bisericii. Aceasta a fost reconstruită între anii 1663-1666, în stil baroc, apoi 1893-1895, când portalul din vest a fost transformat în stil neo-gotic și turnul a fost dotat cu cinci clopote. După cel de Al Doilea Război Mondial a fost una dintre puținele biserici rămase funcționale. Construindu-se Alexanderplatz biserica a rămas solitară într-o parte a turnului. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2014-2017.

Inițial biserica a funcționat sub cult romano-catolic, după Reforma protestantă ca biserică luterană și din 1817, când a avut loc Uniunea Prusacă a bisericilor, ca biserică protestantă.

În ea au avut și au loc concerte de orgă, în mod special concertul de Crăciun anual.

În apropiere am văzut Fântâna lui Neptun(Neptunbrunnen) construită și oferită în dar Kaiserului Wilhelm II în 1891. În centru fântânii a fost plasată o rocă pe care trona zeul roman Neptun, zeul mării, purtat într-o scoică mare de un heruvim și tritoni, înconjurat de apă și animale marine precum pești, homari, broaște țestoase, etc. Zeul purta tridentul, semnul puterii sale. Pe marginea fântânii au fost postate patru figuri feminine care reprezentau cele patru fluvii germane și anume Rinul-o plasă de prins pește și struguri, Vistula-blocuri de lemn ce simbolizau pădurile, Oderul- capra și piei de animale și Elba- urechi de porumb și fructe, reprezentând zonele prin care treceau aceste râuri. Unele din acele râuri nu mai aparțin actual Germaniei.

Lateral de fântână se afla Primăria Roșie (Rotes Rathaus) în care funcționează Primarul general și Senatul Berlinului. Clădirea a fost construită între anii 1861-1869 pe locul multor clădiri ce datau din Evul Mediu. A funcționat ca Primărie până în 1933 și și-a reluat activitatea în 1945, după reconstrucția ei cu prilejul Jocurilor Olimpice din 1936. Mai mult de jumătate a fost distrusă în bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial (1945), reconstruită în 1951 și deschisă oficial în 1955, a servit ca Primăria Berlinului de Est.

În 1991 administrația Berlinului reunificat s-a mutat în clădire. Ultima renovare a fost făcută în perioada 2005-2006. Zona din fața ei era înconjurată de garduri pentru efectuarea lucrărilor la o nouă stație de metrou.

Am depășit Primăria și ne-am îndreptat spre Biserica „Sfântul Nicolae” (Nikolaikirche), cea mai veche biserică din centrul Berlinului rămasă intactă după război. A fost construită între anii 1230-1250, în stil romanic, cu o poartă gotic timpuriu și făcea parte din Piața de zer (Molkenmarkt). În jurul anului 1460 clădirea a fost extinsă. După Reforma din Berlin (1539) a devenit locul de înmormântare a oamenilor de stat, interiorul a fost dotat cu opere de artă, picturi, sculpturi baroce și gotice târzii. Inițial o biserică romano-catolică, după Reforma protestantă din 1549 a devenit luterană iar în 1817, când a fost creată Uniunea Prusacă a bisericilor, protestantă. Între anii 1976-1878 fațada cu turnuri a fost transformată în stil neo-gotic.

În 1938 și-a întrerupt activitatea, a intrat în proprietatea naziștilor și a servit ca sală de concerte și muzeu ecleziastic. A fost ruinată în cel de Al Doilea Război Mondial și refacerea ei a început abia în 1981. Terminată în 1987, turnul dotat cu 41 de clopote, a fost folosită pentru expoziții, prelegeri și concerte.

Din 1995 în ea a funcționat o parte din Muzeul Național de Cultură și Istorie Berlin. Orga actuală a fost construită în 1997.

Între anii 2008-2010 a fost renovată complet.

Îndreptându-ne spre râul Spree am trecut pe lângă fostul Restaurant Schwalbennest.

Se apropia ora la care trebuia să ajungem la Dom pentru a-l vizita. Am mers paralel cu râul până la Radisson Blu Hotel, o construcție modernă în care se afla, pe lângă partea hotelieră, Complexul Dom Aquaree, deschis în 2004, cu birouri, restaurant, muzeu și un acvariu gigant, Aqua Dom-Sea Life Berlin.

Este cel mai mare acvariu cilindric din lume înalt de 16 m, diametru 11 m, umplut cu 1.000.000 l apă marină și populat cu peste 1.500 de pești din 50 de specii.

Lipit de hotel era Muzeul DDR, muzeu privat, deschis în 2006, în care funcționau trei expoziții despre „Viața publică”, „Stat și ideologie”, „Viața într-un bloc cu turnuri”, prezentate critic, vizând aspectele pozitive și negative ale vieții în DDR.

Pentru a ajunge la Dom, care se afla vis a vis de Muzeul DDR, am trecut râul Spree pe Podul Liebknechtbrucke. Denumit Podul de castel, în secolul XVII a fost construit un pod de lemn pietonal ce lega Castelul din Colln cu Parcul Lustgarten. În 1709 s-a prăbușit și, între anii 1830-1832, a fost construit un nou pod, din fontă și lemn, Kavalierbrucke. Refăcut din granit cu elemente decorative, între anii 1886-1889, a fost denumit Podul Kaiser Wilhelm. În perioada nazistă a fost demolat (1945). Sub administrația sovietică în 1949 a început reconstrucția sa și a primit numele actual de la cel al avocatului care l-a traversat în 1918, spre Palatul Regal, unde a proclamat Republica Socialistă Liberă Germania. Ulterior a fost renovat în anii 1995 și 2000.

După ce am vizitat Domul din Berlin am trecut Podul Schlossbrucke spre Unter den Linden. În secolul XV exista un pod din lemn ce făcea legătura între Palatul Regal și terenurile de vânătoare din zona Tiergarten. A fost reconstruit în 1738 și a fost folosit de Napoleon pentru trecerea cu trupele militare spre centrul orașului. Reconstruit din gresie între anii 1821-1824, în 1912 a fost extins și în anii 1920 îmbunătățit cu structură din beton armat. În 1951, sub regimul comunist, a primit numele de Marx-Engels-Brucke. Și-a preluat numele inițial după reunificarea Germaniei, în 1991.

De pe Unter den Linden am cotit pe Friedrichstrasse și am ajuns în dreptul Gării, Bahnhof Friedrichstrase. Gara a fost construită începând cu 1787 și linia de metrou din 1882. Traficul crescând, clădirea a fost demolată în 1914 și construită o alta, mult mai mare (1919-1925) iar în 1923 a fost deschisă partea subterană, ca stație de metrou și a devenit centrul rețelei S-Bahn Berlin. În timpul Bătăliei pentru Berlin (1945) o porțiune de aproape 20 km a fost inundată și traficul oprit. A fost reluat în 1945, iar partea inundată deschisă în 1946.

Din 1953 trecerile ilegale în partea de vest au devenit numeroase astfel, după ridicarea zidului Berlinului, în 1961, la metrou s-au construit pereți despărțitori și au fost instalate posturi de control a frontierei. Datorită afluenței mari de călători s-a ridicat o clădire separată pentru controlul pașapoartelor și controlul vamal. A fost numită „Palatul lacrimilor”, deoarece acolo se despărțeau cu regret germanii din est de vizitatorii din vest. După „căderea zidului” liniile S-Bahn au fost reconstruite (1990) și s-a amenajat spațiul cu magazine la baza stației.

Înaintând pe Friedrichstrasse am ajuns în dreptul clădirii Admiralspalast. În 1867 în acea zonă a fost descoperită o sursă naturală de apă sărată. S-a construit o clădire în care s-au amenajat băi. Devenind prea mică pentru cerințele crescânde, în 1910 a fost demolată și construită o altă clădire cu patru etaje în care s-au amenajat peste 900 de camere, băi de lux, restaurant, un patinoar, un cinematograf și a fost denumită Admiralpalast. După nici 10 ani patinoarul a fost transformat într-un Teatru de varietăți și în 1930 tot complexul a fost transformat în stil expresionist, a devenit Teatrul Admiralpalast care avea 2.200 de locuri. În 1939 ministrul Goebbels a refăcut clădirea în stil clasic, în ea a funcționat un centru de recreere. Scăpând neatinsă în cel de Al Doilea Război Mondial, din 1945 în clădire au funcționat pe rând Opera de Stat, apoi Teatrul Metropol, care a funcționat până în 1997 când s-a închis, Orchestra Simfonică din Berlin până în 1984 când s-a mutat în clădire proprie. În partea din față a clădirii, între anii 1949-1970 a funcționat Casa Presei. Între 2005-2006 a fost renovat complet, s-au refăcut băile de lux, cafeneaua, etc. după structura sa inițială. În clădire funcționează un teatru și un studio de radiodifuziune.

Strada Friedrichstrasse, fiind strada principală de cumpărături din Berlin, timpul a trecut fără să ne dăm seama. Apropiindu-se ora la care aveam plătită intrarea în Charlottenburg, în viteză spre Oranienburgen Tor, de unde urma să ne deplasăm cu metroul sau autobuzul, am trecut pe lângă Friedrichstadtpalast. Clădirea a fost construită între anii 1865-1867 și a servit ca piață până în 1868, apoi ca depozit de produse alimentare și ca arsenal în timpul războiului german-prusac. A fost închisă până 1873 apoi a fost folosită ca arenă de circ. Refăcută, a funcționat pe rând ca piață (1888-1897), Teatrul Olympia, arenă de circ (din 1899), teatru (din 1919) care în perioada nazistă a fost denumit Teatrul Poporului. A funcționat până în anii 1980 când clădirea veche a fost demolată și construită una nouă, deschisă în 1984 ca cel mai mare și mai modern palat de spectacole din Europa, cu 1895 de locuri.

Citește și Domul din Berlin, Germania

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Publicat pe 8 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

De la Cetatea Bologa am urmat un drum superb până în satul Răchițele, județul Cluj, în apropierea căruia doream să vedem Cascada „Vălul Miresei”. Aceasta este situată în masivul Vlădeasa din munții Apuseni. Am continuat pe un drum asfaltat cam 4 kilometri apoi am străbătut pe jos o porțiune din Valea Stanciului.

Râul se desfășura într-o porțiune înverzită, între versanții înalți, unii până la 40 m, pe care creșteau solitari copaci și pe care se putea practica escalada.

După un versant abrupt am văzut un lac mic peste care era un podeț. Trecând pe el ni s-a înfățișat cascada în toată splendoarea ei.

De pe un masiv stâncos, Stâncile Lespezi, înalt de 1000 de metri, se prăvălea cascada formată din trei trepte de stâncă, cu o diferență de nivel de 30 m. La baza treptei de sus, o scobitură adâncă de 10 m (marmită), dispersa apa astfel încât crea impresia unui voal de mireasă. Auzisem o legendă despre apariția cascadei în care se spunea că de pe stâncile abrupte, în drumul său către cununie, o mireasă și-a prins voalul rochiei, a alunecat și a căzut în acel hău. Nuntașii au început să plângă și din lacrimile lor s-a format cascada.

Din micul lac format la baza ei, apa Stanciului curgea la vale. Peste acel loc erau așezate două trunchiuri de copac pe care am trecut spre a o vedea de la distanță. Chiar și în acel loc mai îndepărtat am fost stropită de apa adusă de vânt. Iarna, cu debitul mai mic, îngheață, fiind un loc prielnic pasionaților de escaladă pe gheață.

Ne-am întors în Răchițele și am continuat traseul nostru pe un drum județean asfaltat, foarte bine întreținut, ce trecea Dealu Boții. Am oprit sus, pe platoul imens, de unde, într-o parte se vedeau în zare munții, în altă parte satul din care am plecat.

Mergând până spre marginea platoului, am văzut o parte din Lacul Beliș-Fântânele. Acesta se întinde pe o lungime de 27 km, între munții Gilău, munții Vlădeasa și Muntele Mare.

Lacul de acumulare a fost amenajat pe cursul râului Someșul Cald, între anii 1970-1974, în scop hidroenergetic, ridicându-se un baraj. Apa care trebuia să formeze lacul acoperea mai multe cătune aparținătoare satului Beliș astfel sătenii au fost obligați să se mute în locul actualului sat. Am rulat aproximativ paralel cu lacul și am trecut pe lângă Biserica ortodoxă Bălcești, o biserică nouă construită în 1936.

Ajungând în localitatea Beliș-Fântânele am coborât lângă barajul lacului.

Suprafața lui ocupă aproximativ 900 de hectare și, o parte din localitatea Beliș, Fântânele, s-a transformat în timp într-o stațiune climaterică. Întinsă mai ales pe malul lacului, vin mulți turiști, care beneficiază de multiplele oportunități ca pescuitul, schiul nautic, bărci, hidrobiciclete, pescuit, drumeții în zonă sau doar relaxare.

Brno, Cehia

Publicat pe 5 octombrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Brno, al doilea oraș ca mărime din Republica Cehă, este centrul administrativ al Regiunii Moravia de Sud, sediul autorității judiciare a Cehiei și un important centru de învățământ cu 33 de facultăți și 13 instituții de învățământ superior. A primit statutul de oraș în 1243 și a fost capitala Moraviei până în 1948 când, sub comunism, statului i s-a anulat autonomia.

Spre finalul unei excursii în Europa de Est, trecând spre Budapesta, am oprit pentru scurt timp în Brno, neputând să-i acordăm importanța cuvenită. Astfel, în viteză, am vizitat câteva obiective din centrul istoric.

Primul obiectiv pe care l-am vizitat a fost Biserica „Sf. Iacob” (Kostel sv. Jakuba), biserică a parohiei Brno-Sf. Jakub. Inițial a fost construită o biserică în stil romanic, între 1201-1222, pentru a servi coloniștilor germani, valoni și din Flandra. În secolele XIII și XIV a fost înlocuită cu o construcție în stil gotic. Nu a supraviețui decât un secol fiind înlocuită cu actuala biserică ridicată între anii 1456-1473. A fost avariată de un incendiu puternic în 1515 când acoperișul și turnurile au fost distruse. A fost recondiționată și, în 1592, i s-a ridicat un turn. Deteriorându-se în timp, reparațiile terminate în 1725, nenorocul a făcut că un fulger a distrus iar turnul (1729) și a trebuit reconstruit.

Interiorul baroc a fost realizat în sec. XVIII. În secolul XIX, fiind la modă concepția puristă, i s-au adus modificări. Altarul principal a fost înlocuit cu unul neo-gotic și au fost înlăturate numeroasele altare mici. În 1879 biserica a fost redeschisă.

În Al Doilea Război Mondial, deși bombele au căzut în apropiere, biserica nu a fost grav avariată, doar vitraliile au fost distruse și o parte din fațadă. Acestea au fost recondiționate în anii ’90 și, în 1995 biserica a fost declarată monument cultural național. În interior se află sarcofagul mareșalului Raduit de Souche, conducătorul apărării orașului împotriva suedezilor.

Pe locul vechiului cimitir, desființat în sec. XIX, în 2001 săpăturile arheologice au scos la iveală rămășițele a 50.000 de oameni, locul primind denumirea de Osuarul din Brno. Ultima reabilitare a fost făcută între anii 2015-2016, perioadă în care biserica a fost închisă.

Ne-am îndreptat spre Piața Libertății (Namesti Svobody) situată în centrul orașului vechi. A fost înființată în secolul XIII la intersecția a trei rute comerciale, luând formă triunghiulară, când purta denumirea de Forum Inferius (piața inferioară). În jurul ei au fost construite case de către burghezi și nobili. În secolul XVII ciuma a lovit puternic orașul și după supraviețuire, în 1679, în piață a fost ridicată Coloana ciumei (Morovy sloup), pe locul bisericii „Sf. Nicolae”, dărâmată. Ea simboliza lupta împotriva acelei boli cumplite. În secolele XIX și XX multe case au fost demolate, reconstruite în stil renascentist și piața lărgită. În 2006 piața a fost complet pavată și în 2010 a fost plasat un ceas astronomic, cu forma unui cartuș, realizat din granit african. În piață au loc festivaluri, se sărbătorește Crăciunul, Revelionul etc.

Într-o parte a pieței am văzut, Casa celor patru Giganți (Dům u čtyř mamlasů s vyhlášenou), renumită pentru statuile sale. A fost construită între anii 1901-1902 pentru fundația Gerstbauer.

Pe cealaltă parte se remarca Casa Lorzilor din Lipa (Dum panu z Lipe). În 1531 a fost construită o casă gotică care, din 1564, a aparținut guvernatorului Moraviei, Cenka z Lipe. Spre sfârșitul secolului a intrat în posesia unui burghez care i-a adăugat portalul și cele două laturi prevăzute cu balcoane cilindrice. A trecut din proprietar în proprietar și în 1646 a fost primită de mareșalul Louis Raduit Souches ca recunoștință pentru apărarea orașului în timpul asediului suedez. Familia acestuia a păstrat-o până în 1818. După alt șir de proprietari în 1913 palatul a fost cumpărat de „Uniunea Centrală a Comunităților Economice Cehe în margraful Moravian din Brno”, sub posesia căreia s-a deteriorat în timp. Casa a început să fie denumită „Casa Domnilor din Lipa”, clădirea neavând legătură cu acea familie. În 1945, în luptele de eliberare a orașului, casa a fost grav avariată. A fost folosită ca depozit până în 2000 când a fost renovată complet. Din 2005 a intrat în posesia unei persoane private care a deschis la parter un centru cultural și de informare.

În apropiere, se afla Primăria Veche (Stara Radnice), construită în secolul XIV, în stil baroc. În timp, prin reconstrucții, i s-au adăugat elemente în stil renascentist. În ea a funcționat, până în 1935, Consiliul local și pe o scurtă perioadă de timp o închisoare.

Fațada era ornată cu decoruri ondulate despre care se spune că aveau acea formă deoarece au fost create de sculptor într-un acces de furie. Pe turnul, înalt de 63 m, se aflau un crocodil verde, de fapt dragonul care este simbolul orașului și o roată. Legenda spune că acel dragon a fost învins de localnici. Am avut norocul să audiem un concert executat de o mică formație de cameră situată chiar sus în turn.

De pe strada pe care se afla Primăria am ieșit în Piața de Varză (Zelny Market), o piață largă, patrulateră, înființată din secolul XIII. Cuprindea piața de legume, piața păsărilor, piața ceramicii și a purtat numele de Piața Superioară până în secolul XV. În Evul Mediu era și locul unde erau pedepsiți cetățenii necinstiți. Sub piață, în subteran, s-au construit pivnițe pentru depozitarea alimentelor, butoaielor, etc.

În această piață, în 1841, Franz Abbot a folosit pentru prima dată în Cehia aparatul fotografic-camera daguerotipică- inventată în Franța în anul 1839. La sfârșitul anilor ’40 s-a construit o piață acoperită care a micșorat și stricat imaginea celei istorice. Din 2011 spațiul subteran a fost deschis publicului cu denumirea de Labirintul de sub Piața de Varză. Contra cost se poate vizita o porțiune din sistemul de tunele existente.

La mijlocul pieței, între anii 1693-1695, pe locul unei fântâni renascentiste din 1597, a fost construită o altă fântână, simbolizând o peșteră, Fântâna Parnas. A fost decorată cu trei statui reprezentând cele trei mari imperii-Babilonian, Persia și Grecia.

Lateral de ea se afla Muzeul Moraviei (Moravské zemské Muzeum), situat pe locul al doilea ca mărime și vechime în Cehia. Între anii 1614-1618 a fost construit un palat în stil baroc, pentru Cardinalul Franz von Dietrichstein și, denumită după numele acestuia Palatul Dietrichstein. A servit autorităților clerice ca Apelatory, în secolul XIX ca Tribunal Regional Superior și ulterior Curtea Supremă a țării, perioadă în care i s-a adăugat al treilea etaj. În Brno a funcționat un muzeu înființat în 1817 de Împăratul Francis I, muzeul Františkovo (Muzeul Francisc). Dorindu-se mărirea spațiului muzeal, Palatul Dietrichstein a fost preluat în anul 1911 și transformat în sală de expoziții ale Muzeului Moraviei. Din 1991, după recondiționări, a devenit cea mai mare clădire din cadrul muzeului. Colecțiile sale conțin peste 6 milioane de obiecte împărțite în expoziții de paleontologie, preistorie, mineralogie, științe naturale și sociale, etc.

În 1729, în partea de sus a pieței, în fața Abației Mânăstirii Zdar, Zelny trh am văzut Coloana Sfintei Treimi din Olomouc (Sloup Nejsvětější Trojice v Olomouci) situată pe un soclu și înconjurată de statuile: Fecioara Maria, Sfântul Ioan de Nepomuk, Sfântul Constantin și îngeri. Din anul 2000 a fost înscrisă pe lista patrimoniului Mondial UNESCO.

În partea de jos a pieței se afla Hotelul Grandezza, monument cultural al republicii Cehe. Clădirea a fost construită între anii 1914-1915, pe locul a patru case demolate, pentru uniunea Cyrilometodejska, prima instituție bancară cehă. După cel de Al Doilea Război Mondial în clădire au funcționat mai multe companii, dintre care Banca de Economii de Stat (Prefa Brno). Începând cu 1969, după ce a fost renovată, a fost ocupată de Facultatea de Drept și Facultatea de Economie și Administrație ale Universității Masaryk. Din 1998 a fost cumpărată de compania Liberec Grandezza Hoteluri care, în 2012, a deschis hotelul.

Am ieșit din piață pe lângă o clădire cu un nume ciudat-Teatrul de Gâscă pe Frânghie (Divadlo Husa na Provazku–Goose on a String Theatre).

Am urcat pe dealul Petrov pentru a vedea Catedrala „Sfinții Petru și Pavel”, monument cultural național, denumită de către localnici simplu: Petrov. Situată pe vârful dealului, domina orașul și turnurile sale, înalte de 84 m, erau vizibile din orice parte.

În secolul XI pe acest loc se afla o capelă romanică. Până în sec. XIII s-a ridicat o biserică care a fost reconstruită în sec. XIV în stil baroc timpuriu. În timpul Războiului de Treizeci de Ani a ars complet. A fost reconstruită în sec. VIII în stil baroc. Turnurile au fost adăugate între anii 1901-1909.

A fost schimbat altarul principal, în stil baroc, cu unul nou, în stil neo-gotic, care, în partea superioară prezintă răstignirea lui Cristos și în cea inferioară cei doisprezece apostoli.

În mod ciudat, clopotele ei bat la ora 11 în loc de 12. Se spune că după un lung asediu al suedezilor, în 1645 generalul acestora a fixat o anumită oră la care va cuceri orașul. Pentru a-l deruta localnicii din Brno au schimbat bătaia clopotelor cu o oră mai devreme. Coincidență sau nu, suedezii, deși începuseră să intre în oraș, s-au retras. Astfel, de atunci, ora a rămas neschimbată.

Ultimele renovări au fost făcute în secolele XIX și XX.

Am coborât în Piața Capucinilor unde era Mânăstirea Capucinilor cu Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci” și Cripta Capucinilor (Kapucínský Klášter a Kripta), protejate ca monument cultural al țării. Construcția mânăstirii a început în anul 1604 cu ridicarea Bisericii Capucinilor. În asediul suedez din 1645 mânăstirea a fost demolată. Reconstrucția a durat până în 1656 când s-a sfințit Biserica „Descoperirea Sfintei Cruci”, situată în piața cărbunelui, azi Piața Capucinilor. În secolele XVII și XVIII a devenit un loc important, care răspundea de mânăstirile din Moravia și Silezia și de asemena un loc cultural în care maicile studiau filozofia și teologia. În 1753 i s-a adăugat Capela Sf. Fidel, apoi, printr-o donație, în 1764 a fost construită o bibliotecă în care se găseau 8.000 de volume. Partea din față a bisericii a fost decorată cu sculpturi baroce. Sub regimul comunist, în 1950 ordinul a fost scos în afara legii, biserica a devenit o ramură a catedralei și volumele bibliotecii au fost transferate în Biblioteca Universității. După 1989 ordinul a devenit legal dar, în Brno, are un număr mic de adepți.

În subsolul bisericii se află Cripta Capucinilor, locul unde între anii 1656-1784 au fost îngropați în jur de 150 de membrii ai ordinului și alte persoane, când înmormântările erau interzise în oraș pentru a nu se răspândi epidemiile. Datorită sistemului de aerisire prin găuri de ventilație a avut loc o mumificare naturală. Mormântul a fost descoperit prin săpături arheologice.

Contra cronometru ne-am îndreptat spre Biserica romano-catolică „Sfânta Maria Magdalena”.

În secolul XV pe acel loc a funcționat o sinagogă. După expulzarea evreilor aceasta a fost transformată într-o biserică pe locul căreia, în 1650, franciscanii au ridicat o alta în stil baroc, în cadrul unei mânăstiri. Între anii 1912-1950 a aparținut Congregației Sacramentului Fericit și din 1991 a fost administrată de Congregatio Fratrum Sanctissimi Sacramenti.

Spre locul de întâlnire cu autocarul am trecut pe lângă Centrul de afaceri LETMO în care funcționau mai multe firme și un Mall.

Vis a vis de locul de parcare se afla Gara principală din Brno (Brno Hlavni Nadrazi). A fost construită în 1838, fiind una dintre primele stații de cale ferată din lume și pusă în funcțiune ca terminal în 1839. În urma creșterii traficului în 1849 a devenit stație de cale ferată administrată de două companii. Cele două aripi ale construcției au fost legate printr-o sală comună (holul de intrare) la începutul secolului XX. Ultima modernizare a gării a fost făcută în anul 1988.

Timpul a fost prea scurt dar, totuși, am văzut puțin din acest oraș nu foarte popular turistic.

Citește și Peștera Punkva, Cehia

Subotica, Republica Serbia

Publicat pe 7 septembrie 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul Subotica, un mare nod feroviar, centru industrial și comercial, se află în Provincia Autonomă Voivodina din Serbia. Este al cincilea oraș ca mărime din țară. Un mic oraș Zabadka, a fost înregistrat din 1391 ca făcând parte din Ungaria medievală. Istoria sa a fost zbuciumată. În 1470 a fost fortificat pentru a se apăra de o posibilă invazie otomană. În 1526, după bătălia de la Mohacs, majoritatea maghiarilor s-au retras în Ungaria Regală și orașul, pentru o scurtă perioadă de timp (1526-1527), a devenit capitala unui mic stat înființat de conducătorul mercenarilor sârbi din Banat, Jovan Nenad, care s-a proclamat și Împărat. A fost ucis în 1527 și ultimul stat independent sârb s-a desființat trecând sub stăpânirea Imperiului Otoman până în 1686, perioadă în care orașul vechi aproape a dispărut și a fost locuit de coloniști. După câștigarea bătăliei de la Senta, din 1967, Subotica a intrat sub stăpânirea habsburgică. În acea perioadă a avut loc răscoala lui Francisc II Rakoczi sau Războiul Kuruc și orașul a devenit garnizoană. Până în 1743 s-a dezvoltat și a devenit oraș comercial cu propria cartă civilă când a fost denumit Sent-Maria, după Maria Tereza din Austria care l-a proclamat independent.

Militarii sârbi pierzându-și privilegiile, s-au mutat și unii au format o nouă localitate, Subotica, alții au emigrat în Rusia. În 1775 a fost înființată o comunitate evreiască. În timpul Revoluțiilor din Monarhia Habsburgică (1848-1849) s-au purtat mai multe bătălii și, în final, învingând armatele rusești și habsburgice, orașul Subotica a fost separat de Regatul Ungariei și inclus într-o nouă provincie formată, Voievodatul Serbiei și Banatului, cu sediul administrativ la Timișoara. S-a înființat Regatul Dual, Austria-Ungaria, din care Subotica a făcut parte până la izbucnirea Primului Război Mondial. A fost o perioadă bună în care s-au construit multe școli, teatrul, biserici, sinagoga, calea ferată, o centrală electrică, etc.

După acel război, a făcut parte din Regatul sârbilor, croaților și slovacilor, până în 1941când a fost invadată de Puterile Axei. Orașul a fost anexat Ungariei dar a fost condus în continuare de guvernul iugoslav aflat în exil. Mulți evrei au fost deportați și decimați la Auschwitz, cei rămași închiși într-un ghetou. Au supraviețuit Holocaustului în jur de 1.000 de evrei. Din 1944, după plecarea forțelor cotropitoare, a făcut parte din Iugoslavia socialistă. Ungaria a avut tentative de a prelua orașul dar partizanii sârbi au luptat decimând mulți maghiari. În 1990, în timpul Războaielor Iugoslave și Kosovare a avut loc o mare migrație a populației pe etnii, maghiari, sârbi, croați au emigrat și zona a primit mulți refugiați din Croația, Bosnia și Herțegovina.

Am parcat în apropierea centrului orașului, într-o zonă de blocuri și case vechi, ruinate, care m-a dezamăgit la început.

Am străbătut o străduță pe care unele case erau recondiționate și mi-a crescut entuziasmul.

Am ajuns în zona centrală în care era o piață largă, Trg Slobode, a cărui centru era în curs de amenajare. În partea stângă a pieței, printre copaci seculari se vedeau turnurile Primăriei.

Într-o parte era Biblioteca, o clădire galbenă, veche, construită între anii 1895-1896 pe locul unui vechi conac baroc și care ulterior a funcționat ca și cazinou. A fost construită în stil eclectic, decorată cu motive florale din stuc și intrarea era flancată de două statui care parcă țineau toată greutatea unui balcon în spinare.

În partea dreaptă am văzut prima clădire monumentală din Subotica construită în stil neo-clasic (1845-1854) cu rol de teatru și hotel. Fațada prezenta coloane corintice cu capiteluri. În 1983 Teatrul a fost declarat monument istoric și național. În 2007, cu multe controverse, s-a hotărât demolarea lui în scopul construirii Pieței Republicii. Ulterior, folosind părți rămase, s-a reconstruit și s-a deschis în 2017. În el funcționează Teatrul, Opera și Baletul.

De lângă teatru am pornit pe strada Korzo, flancată de clădirile istorice construite în stil Art Nouveau. Chiar peste drum, pe colț, era fosta Bancă de economii (Subotica Saving Bank), construită în 1907-1908, în stil Secession și în care funcționa OTP Bank. Pe fațadă prezenta mai multe simboluri dintre care bufnița-simbol al înțelepciunii, veverița-simbol al diligenței, stupul-simbol al economiei.

Lângă ea, o clădire roșie, Palatul Vojnic sau Palatul Militar, a fost construit în 1893, în stilul Renașterii franceze și dotat încă de atunci cu lift.

În piața centrală, situat între Teatru și Primărie era Monumentul Împăratului Jovan Nenad, împărat timp de un an (1526-1527), cunoscut și sub numele de Black.

Am ocolit spre a vedea Primăria care a fost construită între anii 1908-1912 de doi arhitecți renumiți din Budapesta. Nu am putut vedea clădirea în ansamblu fiind înconjurată de copaci seculari.

Ca la majoritatea clădirilor din acea perioadă a fost folosit stilul Art Nouveau la care s-au adăugat elemente din fier forjat și florale din folclorul maghiar. Găzduia Sala Consiliului și birouri.

În fața ei se afla Fântâna Albastră (2001) realizată cu plăci de ceramică Zolnay Jur împrejur era un părculeț.

Lateral, spre parc, se afla Monumentul „Sfânta Treime”.

Cât era de mic, parcul era amenajat ca loc de relaxare și odihnă.

Cum majoritatea localnicilor sunt catolici, m-am îndreptat spre a vedea catedrala lor. Pe strada pe care am trecut, stradă cu două sensuri de circulație, între ele se afla o parcelă cu verdeață în care trona o capelă. Am aflat că era Capela Sfântului Roch. În 1738 de călugării franciscani împreună cu populația localității au construit o mânăstire pentru a slăvi supraviețuirea din timpul ciumei. În timp s-a ruinat și, în 1884, s-a construit o biserică mică, în stil neo-renascentist, în care s-a plasat altarul păstrat de la mânăstire. În secolul XX autoritățile au propus demolarea dar cetățenii nu au fost de acord și arterele rutiere au fost construite astfel încât să o ocolească.

Am ajuns la Catedrala romano-catolică „Sfânta Tereza de Avila”, sediul Episcopiei Subotica. Sfânta este și patronul spiritual al orașului. A fost construită între anii 1773-1779 în stil baroc târziu, Subotica fiind la acea vreme sub dominația habsburgică. În 1974 Papa Paul al VI-lea i-a acordat titlul de Basilica minor. Era un stadiu deplorabil, cu multe fisuri majore dar, în proces de renovare.

Lângă ea se afla un parc în care se delimita o piațetă (Trg zrtava fasizma) cu Monumentul victimelor fascismului. În fața lui se afla o mică fântână și o sculptură făcută de un artist local.

M-am adus aminte că în Subotica din cei 1000 de evrei supraviețuitori celui de Al Doilea Război Mondial au rămas doar 200 așa că m-am îndreptat spre Sinagoga Piața Jakab și Komor. Această sinagogă maghiară a fost construită pe locul unei alte sinagogi, mai mică, între anii 1901-1902, când orașul făcea parte din Austro-Ungaria, în stil Art Nouveau. Ea a servit neologilor.

Constructorii și arhitecții maghiari și evrei au conlucrat și au ridicat o clădire atipică. În pereți au introdus un cadru de oțel care le-a permis ridicarea cupolei autoportantă. A fost decorată cu motive din arta maghiară- lalele, garoafe, pene de păun.

În 1974 a fost declarată Monument al Culturii și din 1990 este protejată de stat. În timp a început să se deterioreze astfel din 2010 s-a început renovarea care a luat sfârșit în 2018, când Sinagoga a fost redeschisă.

În apropierea sinagogii se afla Gimnaziul „Svetozar Markovic”. Inițial, în perioada domniei Împărătesei austriece Maria Tereza, în Mânăstirea franciscană s-a construit o școală. În 1743 împărăteasa a pus bazele educației organizate cerând franciscanilor să trimită un profesor care să-i învețe pe tinerii din Subotica elementele de bază ale latinei și despre sintaxă, școala devenind școală de gramatică. Nefăcând parte din școlile prevăzute de legea educației dată la Viena în 1777, a fost desființată în 1778. A fost reconstruită în 1782 când s-a predat 3 ani limba germană după care s-a revenit la limba latină. Din 1795 s-a transformat în primul gimnaziu al orașului în care, până în 1860 au predat profesori franciscani, ulterior profesori cu studii universitare. Între anii 1899-1900 gimnaziul a fost mutat în clădirea actuală. În timpul celor două războaie mondiale a găzduit un spital militar. Din 1919 predarea s-a făcut în limba sârbo-croată și după 1945 s-a adăugat limba maghiară. Din 1988 școala a fost numită Gimnaziul „Svetozar Markovic”.

Am înconjurat sinagoga și m-am îndreptat spre Biserica Ortodoxă Sârbă „Sfânta Înălțare”. Clădirea se afla retrasă într-o grădină cu copaci și rondouri cu flori. A fost construită în 1726, în stil baroc. În 1910 i s-a adăugat turnul și un iconostas nou.

Cum în Subotica trăiesc mai multe etnii exista și Biserica Franciscană dedicată Sfântului Arhanghel Mihail. A fost construită în 1736, în cadrul Mânăstirii franciscane, pe ruinele unei cetăți medievale din sec. XV, în stil neo-romantic. În capela atașată bisericii se află un tablou cu Madona Neagră.

Între casele vechi am trecut pe lângă Hotel Galleria, clădire care se integra perfect în peisaj. Curtea interioară însă vorbea de la sine.

Am ajuns pe strada Matija Korvina, stradă pietonală plină cu terase, baruri, restaurante în care viața se desfășura atât ziua cât și noaptea. Pe o parte o cramă, Vinarija Zvonko Bogdan, pe cealaltă Boss Caffe Atrium, alte și alte terase…

L-am găsit și pe Regele Matei Corvin (Mathias Rex) sub forma unei statui. Era postată la intrarea în terasa restaurantului Boss Caffe.

Am ieșit pe Korzo unde am văzut cafeneaua „Zagreb”, fostul Hotel Adolfa Halbrora, construit în 1897, când purta denumirea de „Nacional” (Nemzetti sálloda). În 1905 a fost trasformată fațada în stilul Renașterii franceze, cu patru portaluri cu ferestre și clădirea a fost decorată cu ghirlande, motive vegetale și simboluri.

De aici m-am îndreptat spre Galeria de Artă Modernă „Likovni susret”, înființată în 1962, în care se află 1.200 de lucrări de artă modernă din a doua jumătate a secolului XX și temporar găzduiește expoziții și evenimente artistice. Se găsește în fostul Palat Raichle construit în 1904 ca studio și casa arhitectului de la care a preluat numele. Deși am văzut-o spre finalul vizitei mele în Subotica această clădire m-a impresioant cel mai mult. Arabescuri colorate, dale cu acoperiș la geamuri, balconașe, turnuri, culori frumos îmbinate, toate mă duceau cu gândul la o casă de poveste.

Am trecut prin parcul Ferenca Rajhla, apoi pe lângă Teatrul de Copii în care se afla și Centrul sportivilor.

Am părăsit Subotica îndreptându-mă spre Palic.

Citește și Palic, Republica Serbia

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Publicat pe 29 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Șimleul Silvaniei este un oraș din județul Sălaj, România, situat în nord-estul regiunii Crișana, în depresiunea Șimleului, lângă vechea așezare dacică Dacidava. A fost atestat documentar din 1251 când purta denumirea de Vathasomlyowa. Din 1351 zona a devenit reședința prinților din familia Bathory care au construit un conac în oraș. În posesia lor aveau târgul Șimleu, târgul Crasna și alte 48 de localități dintre care 11 erau maghiare. Între 1660-1692, după atacurile repetate ale otomanilor, a făcut parte din Pașalâcul de la Oradea. Cetele de răsculați conduse de Gheorghe Doja „curuții” sau „haiducii” au ocupat zona din 1703 până în 1711, când s-a încheiat Pacea de la Sătmar (Satu Mare). Cetatea degradându-se, în 1774 a intrat în proprietatea orașului. În 1848, din Șimleu au pornit acțiunile militare pentru ocuparea orașelor Cluj, Dej, Jobou. Din 1854 a purtat denumirea de Szilagy-Şomlyo și, între anii 1876-1920, a făcut parte din județul Szilagy al Regatului Ungariei.

În 1911 a avut loc Adunarea populară de la Șimleu care cerea dreptul limbii române, eglitatea între naționalități, autonomia șclolilor și bisericilor, etc. În 1918 Șimleul a fost reprezentat la Marea Adunare Națională de la Alba Iulia și Alexandru Aciu, Victor Deleu, Cassiu Maniu au fost aleși în Marele Sfat Național. La începutul sec. XX Simion Bărnuțiu a întemeiat primele școli românești și, după terminarea Primului Război Mondial, în Șimleu s-a construit primul Gimnaziu romano-catolic în care s-a deschis primul Liceu românesc din Sălaj (1919).

În 1940 teritoriul Transilvaniei de Nord, în care se includea și Șimleu, a fost cedat Ungariei, prin acordul de la Viena între Germania nazistă și Italia fascistă, apoi în 1944 retrocedat României.

Am parcat lângă Muzeul Memorial al Holocaustului din Transilvania de Nord care funcționează în fosta Sinagogă, construită în 1876. În Al Doilea Război Mondial populația evreiască (7.851 evrei) a fost deportată în lagărul de exterminare Auschwitz-Birkenau, unde au fost decimați. Doar 1.200 au supraviețuit și s-au reîntors în zona Sălajului. În timpul regimului comunist ultimele familii de evrei au emigrat astfel Sinagoga s-a închis și clădirea a început să se ruineze.Până în anii 2000 sub 50 de evrei au rămas în zonă. Între anii 2004-2005 clădirea a fost renovată, sinagoga restaurată, amenajat și deschis Muzeul.

Ne-am îndreptat spre Biserica reformată, construită între anii 1729-1736, în locul unui așezământ bisericesc anterior care a fost construit din nuiele și acoperit cu paie. A fost incendiată în 1666 în timpul luptelor cu turcii și tătarii, apoi reconstruită în 1670 și îmbunătățită până în 1688. În 1703, din nou distrusă, de data aceea de către trupele austriece, a fost reconstruită între anii 1729-1736 și i s-a înălțat un turn de lemn care a fost înlocuit cu unul din piatră în 1815 și i s-a montat un ceas în 1817.

Am ajuns în dreptul fortăreței medievale din care au rămas doar Ruinele cetății Bathory compuse dintr-un bastion, două turnuri și zidul de incintă.

Am ocolit artera principală și am urcat pe un mic deal în care, prin săpături arheologice, au fost descoperite rămășițe dintr-o biserică de tip romanic și pe care se afla Biserica romano-catolică. A fost construită în 1532, în stil gotic, cu ocazia nașterii fiului Voievodului Transilvaniei, Bathory Istvan, care a protejat-o de transformarea în cult reformat. În 1660 a fost incendiată de turci, apoi reconstruită de soția voievodului.

Îndreptându-ne spre Parcul Central, am trecut pe lângă clădirea Judecătoriei, fosta „Banca Silvania” al cărei director, avocatul Andrei Cosma, a făcut parte din delegația celor 300 de ardeleni care au dus la Viena Memorandumul ce cuprindea doleanţele românilor.

Vis a vis, o casă în paragină, avea postată o placă inscripționată. Atât a rămas din Casa Memorială Iuliu Maniu, cel care a fost o personalitate marcantă a politicii românești. A reprezentat Transilvania în Dieta de la Budapesta, a fost membru de onoare al Academiei Române (1919), de mai multe ori prim-ministrul României (în anii 1928, 1930, 192-1933), Președintele Partidului Țărănesc în două mandate (1926-1933 și 1037-1947). După 1947 , împreună cu alți țărăniști, dintre care și Corneliu Coposu, a fost deținut politic în închisoarea de la Sighetul Marmației, unde a decedat în 1947.

Parcul Central a fost amenajat pe locul vechii piețe Bern (Bern ter). În cele patru intrări erau postate coloane cu ornamente și aleile se îndreptau spre fântâna arteziană din centru. În 2014 a fost dezvelit bustul lui Corneliu Coposu, așezat într-o parte a parcului.

În altă parte am văzut statuia Sfintei Treimi, ridicată în 1772 în semn de mulțumire că orașul a fost ocolit de ciumă.

Îndreptându-ne spre mașină, în apropierea ruinelor cetății am văzut Memorialul Iuliu Maniu inaugurat în 2017. În mijlocul unui bazin cu apă, în care era delimitată forma României, trona statuia politicianului.

La 5 km de Șimleu Silvaniei, într-o poiană mare, se afla Mânăstirea „Sfânta Treime” Bic, de rit ortodox.

În 1994 măicuţa Marina a venit de la Mânăstirea Prislop la Bic, cu gândul de a înfiinţa o mănăstire. Nu avea fonduri și a fost ajutată prin a i se încredința școala veche din sat. În 1995 autoritățile locale și județene i-au pus la dispoziție un teren de 10 hectare situat într-o poiană, lângă localitatea Bic. În 1997 a fost adusă acolo Biserica de lemn din satul Stâna de Zalău, veche din 1720, s-a construit altarul de vară și fundația pentru o viitoare biserică. Mânăstirea avea hramul „Tăierea Capului Sfântului Ioan Botezătorul”.

Despre Biserica de lemn se spune că ar fi fost construită de către echipa de tâmplari ai lui Horea.

Picturile din 1795, din păcate aproape distruse, s-au păstrat parțial în interior, doar naos.

În continuare s-a construit Biserica nouă, din zid, chiliile, spațiul de cazare pentru 100 de persoane și, în 2001, s-a sfințit mânăstirea cu hramul „Sfânta Treime”.

În interiorul bisericii am găsit o echipă de constructori și pictori de icoane.

Ne-a inundat sentimentul de liniște și pace în acea „pustietate” plină de flori și verdeață.

Ne-am mirat foarte mult aflând că în mânăstire viețuiesc doar 10 măicuțe. Cum aveau puterea să întrețină acel spațiu imens care, pe lângă spațiul cu bisericile și chiliile avea și livadă de pomi fructiferi… În plus, localul vechii școli preluat de mânăstire, a fost reamenajat, transformat în Școala „Sfântul Pantelimon”, de tip confesional, pentru clasele primare și o grădiniță, pentru puținii copii (23), de care aveau grijă și îi educau câteva măicuțe. În plus, într-o casă donată de o familie, au înființat un azil în care sunt îngrijiți 15-25 de bătrâni.

Acolo, în incinta mânăstirii, am putut simți ce înseamnă cu adevărat a trăi pozitiv, sentiment care, în alte locații de cult lipsea cu desăvârșire și care ne-a însoțit pe drumul ce a urmat, un drum județean neamenajat care trecea în sânul naturii parcă neatinse.

Ultima localitate pe care am traversat-o înainte de a ieși din județul Sălaj a fost Crasna, unde, în centru, am văzut Biserica reformată.

Oxford, Anglia

Publicat pe 26 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Orașul universitar Oxford se află la o oră de rulat de la Londra. Având o după amiază la dispoziție am plecat spre a vizita măcar puțin din acel oraș. Prima clădire pe care am văzut-o a fost Ashmolean Museum of Art and Archaeology, primul muzeu universitar din lume în care, într-o aripă funcționează Facultatea de Limbi Moderne Taylor. Clădirea a fost construită între anii 1678-16 și a găzduit o colecție de curiozități adunată de Elias Ashmole, obiecte adunate din călătorii, de la grădinari, monede, cărți, roci, exemplare zoologice și donată Universității în 1677. A fost deschis publicului în 1683. Clădirea s-a deteriorat în timp și a fost construită o nouă clădire, cea actuală, între anii 1841-1845. A fost renovat între anii 2006-2009 și redeschis publicului. Muzeul are o secțiune de artă plastică, una de arheologie și, din 2011, galerii despre Egipt și Nubia din Sudan. Din 2016 s-au deschis noi galerii care expun arta victoriană din sec. XIX.

Am trecut pe lângă Monumentul Martirilor totodată și Memorial Militar, Martyr’s and Military Memorial, ridicat între 1841-1843, în stil gotic victorian. Comemorează martirii căzuți în timpul evenimentelor Reformei engleze și pe acei simpatizanți ai catolicismului care care au militat în timpul Mișcării de la Oxford din 1933. Monumentul s-a deteriorat în timp și a fost restaurat total în 2003.

În apropiere se afla Biserica „Sf. Maria Magdalena” (St. Mary Magdalen Church), o biserică parohială, anglo-catolică. În 1074, o biserică din lemn existentă a ars și, în locul ei, în 1194 a fost construită o biserică dedicată Sfântului Becket. Din 1235 a fost construit un altar dedicat Fecioarei Maria și în 1320 carmeliții au ridicat o nouă capelă, actuala Capelă Lady. Turnul de vest a fost construit între anii 1511-1531, cu un inel format din 10 clopote. În 1841-1842 biserica a fost restaurată, interiorul în stil gotic. Clopotele au fost restaurate pe rând în decursul anilor și, din 1930, au fost repuse în funcție.

Am trecut pe lângă Turnul saxon și Biserica Sf. Mihai la Poarta de Nord, The Saxon Tower at St. Michael at the North Gate. Denumirea provine de la Poarta de Nord a Oxfordului existentă în perioada în care localitatea era înconjurată de ziduri. Biserica este cea mai veche din Oxford, construită între anii 1000-1050.

Considerat a fi centrul orașului (carfax-„răscruce”), Turnul Carfax (Carfax Tower) sau Turnul Martin este singura reminiscență a Bisericii „Sf. Martin”, ridicată în sec. XII și demolată în 1896, în scopul lărgirii spațiului pentru traficul rutier. Turnul este prevăzut cu 6 clopote și un ceas care sună două clopote încă din 1898. În 1938-1939 mecanismul ceasului a fost înlocuit cu unul electric.

Înaintând spre Universitate am văzut Primăria Oxford (Town Hall), sediul Consiliului Municipal (Oxford City Council) și, o parte a clădirii, Muzeul Oxford. Oxford’s Guildhall a fost construită în 1292. A fost înlocuită cu prima Primărie în 1752. Clădirea a fost demolată în 1893 și reconstruită în 1897. Ultima renovare s-a făcut în 2005. Primăria funcționează și ca loc de evenimente, spectacole, etc.

Am ajuns la poarta de intrare în Universitate și totodată intrarea Bisericii lui Cristos, Tom Gate, peste care a fost construit, între anii 1681-1682, în stil gotic târziu, Turnul Tom (Tom Tower). El adăpostește un clopot enorm, de șase și un sfert tone, Marele Tom. Acesta suna de 101 ori pe noapte, numărul semnificând cei 100 de cercetători originali ai colegiului plus unul adăugat în 1663. La ora 21, „ora Oxford”, cu 5 minute mai târziu decât cea de la Greenwich, sunetul clopotului dădea semnalul închiderii porților tuturor colegiilor din Oxford. Este încă funcțional dar este pornit doar la ocazii speciale.

Catedrala Bisericii Crestine (Christ Church Cathedral), cu numele Ecclesia Christi Cathedralis Oxoniensis, are dublu rol de catedrală a Eparhiei Oxford și Capelă a Bisericii lui Christos de la Universitatea din Oxford. Inițial, în 1122, augustinienii au ridicat o mică Mânăstire „St Frideswide”. Capela, construită în 1180, a fost loc de pelerinaj între secolele XII-XVI. În 1522 Cardinalul Thomas Wolsey a preluat locația și a început ridicarea unui colegiu, Colegiul Cardinal. În cadrul lui, din 1526, în catedrală a funcționat un cor format din 16 coriști și 30 de preoți cântăreți.

166 poarta fondata de Sf Fridewide patronul orasului

În depărtare se profila Grădina Botanică (Botanic Garden) pe care nu avut timpul necesar să o vizităm. Am străbătut străduțe înguste, printre clădiri de epocă ce aparțineau diferitelor colegii ale Universității Oxford.

În cadrul Colegiului Merton am văzut Capela „Sf. Maria și Sf. Ioan Botezătorul”, Merton College Chapel. Din păcate, fiind după amiază, nu am putut vizita interiorul, catedrala, capelele, bisericile, erau închise. În 1266 Mânăstirea Reading a construit Biserica „Sf. Ioan Botezătorul” în cadrul Colegiului Merton. Nefiind îngrijită s-a deteriorat și, în 1290, a început renovarea și mărirea ei, care s-a făcut pe părți, până în sec. XV. Turnul mare a fost finalizat în 1450. Capela a înlocuit biserica parohială a Sfântului Ioan și a continuat să servească până în 1891. În secolul XVI a funcționat sub rit catolic, apoi, sub Regina Elizabeth I, sub rit protestant.

Al doilea colegiu pe lângă care am trecut a fost Colegiul Sufletelor Tuturor Credincioșilor (All Souls College), instituție de cercetare academică în științele umaniste și științifice teoretice. A fost fondat în 1438 sub Henry al VI-lea al Angliei și, în cadrul lui funcționau un gardian și patruzeci de persoane din care 24 studiau artele, filozofia și teologia și 16 legea civilă sau canonul. Între anii 1710-1751 s-a ridicat Biblioteca Codrington a Colegiului, numele provenind de la Christopher Codrington, care a donat sumele necesare. În cadrul colegiului, după cum îi spune și denumirea, toți membrii au drepturi egale cu corpul de conducere al Colegiului și sunt o organizație caritabilă. Din 1797, după sute de ani în care se acceptau doar bărbați, li s-a permis femeilor înscrierea în acest colegiu.

Biserica Universității „Sf. Fecioară Maria”, University Church of St. Mary the Virgin, se află în centrul de unde s-a dezvoltat și mărit universitatea. Pe acel loc, a fost construită o biserică în jurul anului 1086. Când s-a înființat universitatea biserica a fost prima clădire ce i-a aparținut. În secolul XIII a devenit sediul conducerii universității, se țineau prelegeri și se acordau diplome. În anul 1320 i s-a adăugat o clădire etajată și, la etajele superioare a fost formată prima bibliotecă universitară. După opt ani i s-a adăugat o capelă. În sec. XVII-XVIII a fost restaurată, i s-au adăugat treptat diverse alte clădiri și a fost folosită atât pentru rugăciuni cât și pentru ceremoniile de absolvire a studiilor.

177 University Church St Mary the Virgin

Radcliffe Camera este o clădire construită în stil neo-clasic între anii 1737-1749, utilizată ca bibliotecă (Radcliffe Science Library). Denumirea provine de la numele doctorului care a donat sumele necesare ridicării și dotării ei. Inițial a fost axată pe o gamă largă de subiecte care, în 1810, s-a restrâns și a abordat doar științele. În 1850 biblioteca s-a unit cu Biblioteca Bodleiană a Universității. De atunci a fost denumită Radcliffe Camera și servea ca sală de lectură pentru Biblioteca Bodleiană. Între anii 1909-1912 a fost construită o magazie de cărți subterană, pe două etaje și un tunel care lega cele două clădiri ale bibliotecii. În 1930a fost cunoscută ca „Radder” și, ulterior, denumită „Radcliffe Link” sau „Link”. A fost reamenajată, cu săli noi de lectură și deschisă în 2011 sub denumirea „Gladstone Link”. Spațiile depozitează aproximativ 600.000 cărți de engleză, istorie și teologie.

Următorul colegiu pe lângă care am trecut, Brasenose College, a fost constituit în 1509. În el s-au înscris simpatizanții catolici care, în timpul războiului civil englez, au ținut partea monarhiei. Între anii 1790-1818, datorită celor înscriși în colegiu, care, majoritatea, făceau parte din clasa avută, colegiul a prosperat. Între anii 1886-1911 s-a adăugat Noul Quadrangle al Colegiului (New Quad), finalizat la începutul sec. XX. În anii 1960 și 1970 s-au adăugat clădiri de rezidență. Numărul participanților la studii post-universitare a crescut și, din 1974, au recunoscut femeile ca membri cu drepturi depline.

În apropiere era Hertford College. În anii 1280 s-a construit un ansamblu mic, Hart Hall și Black Hall, în care sălile erau, în primul rând, case de închiriat pentru studenți și pentru tutori rezidenți. Cele două săli au fost vândute în 1312 episcopului de Exeter, care dorea să înființeze un colegiu. În sec. XVI Hart Hall a devenit sediul multor refugiați catolici, inclusiv din alte țări, astfel a fost extins și s-au construit clădiri noi. Din 1710 a fost condus de Richard Newton, un reformator educațional foarte strict dar, care a permis înscrierea membrilor tuturor claselor sociale. Până în 1810 înmatricularea s-a oprit și, în 1816 colegiul a fos desființat. În sec. XV s–a deschis Colegiul Magdalen Hall, axat pe științe umaniste. O mare parte a clădirilor au ars într-un incendiu, în 1820. S-au reunit cu fostul Hertford, astfel în 1877 fost creat Colegiul modern, care funcționează și azi. Astfel Colegiul Hertford s-a reînființat. Până în 1908 s-a anexat o Capelă și în 1913, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs, care lega vechile și noile clădiri din strada New College Lane. Absolvenților școlilor de stat li s-a oferit posibilitatea înscrierii în acest colegiu fără examen de admitere la universitate. În 1974, alături de alte colegii, a recunoscut dreptul femeilor de a se înscrie la cursuri. Cele mai cunoscute absolvente istorice sunt William Tyndale, John Donne, Thomas Hobbes, Jonathan Swift și Evelyn Waugh.

Strada New College Lane a fost denumită după New College, unul dintre cele mai vechi colegii din Oxford. Peste ea trece un pod acoperit, Podul ofreșilor, Bridge of Sighs , obiectiv turistic mult vizionat.

În 2010, New College Lane a fost numită a patra stradă cea mai pitorească din Marea Britanie, în cadrul Premiilor Google Street View.

Clarendon Building, o clădire în stil neoclasic, construită între anii 1711-1715, găzduiește Biblioteca Bodleiană, care ocupă un grup de cinci clădiri. În anii 1820 în ea se aflau presele tipografice ale Universității de la Oxford (OUP). Acestea s-au mutat în altă clădire și Clarendon a fost folosită în scopuri administrative. Din 1975 a funcționat în cadrul Bibliotecii Bodleiană, principala bibliotecă de cercetare a Universității Oxford și a doua ca mărime după Biblioteca Britanică, British Library (peste 12 milioane de articole).

Prima bibliotecă din Oxford a fost înființată în 1327. În timp colecția ei s-a mărit prin diferitele donații astfel, până în 1488, s-a extins și a purtat numele de Biblioteca lui Duke Humfrey, donatorul principal. Până în 1598 a căzut în declin, a fost refăcută în anii următori și redeschisă în 1602 sub numele de „Biblioteca Bodleiană”, Bodleian Library (Biblioteca oficială a lui Bodley). În timpul reformei s-a înmulțit numărul de donatori care sperau că astfel lucrările nu se vor pierde. Spațiul fiind insuficient, a fost extinsă între anii 1610-1612 (cunoscută sub numele de „End of Arts”) și între anii 1634-1637. Până la înființarea Muzeului Britanic în 1753, Bodleian a fost efectiv Biblioteca Națională a Angliei. În 1860 a preluat Radcliffe Camera în care s-au transferat colecțiile medicale și științifice ale bibliotecii. În 1914 poseda peste 1 milion de cărți. Colecția crescând în continuare, între 1937-1940 s-a construit o nouă clădire, vizavi de Clădirea Clarendon, Noua Bodleian, care a funcționat până în 2011, când a fost închisă. Toate bibliotecile universității sunt sub administrarea acesteia. Din 2015 colecțiile au depășit 12 milioane de articole și o mare parte dintre ele au fost digitalizate.

Trecând printre cele două clădiri, Clarendon Building și Bodleian Library, ni s-a arătat Teatrul Sheldonian (The Sheldonian Theatre).

A fost construit între anii 1664-1669, cu capacitatea de 800-1.000 de locuri. În acest teatru, în 1733 Georg Friedrich Handel a interpretat pentru prima dată oratoriul dramatic Athalie, bazat pe textele din Vechiul Testament.

Am ocolit teatrul și, lângă el, era clădirea în care funcționa Muzeul de Istorie a Științei (Museum of the History and Science), cunoscută și ca Vechiul Ashmolean. A fost construită în 1683 pentru a găzdui colecția lui Elias Ashmole. A fost prima clădire din lume cu acest scop, deschisă publicului și este cel mai vechi muzeu din lume care a supraviețuit timpurilor. La etajul intermediar se afla Școala de Istorie Naturală. În 1924, Lewis Evans și-a donat muzeului colecția, fapt care a dus la diversificarea obiectelor din muzeu, acesta devenind Muzeul de Istorie a Științei. În prezent colecția conține circa 18.000 de obiecte din antichitate până la începutul secolului al XX-lea ca astrolabele, instrumentele matematice timpurii, microscoape, telescoape, aparate fotografice, echipamente folosite în domeniile chimiei, medicinei. În camera Beeson muzeul prezintă dezvoltarea ceasurilor mecanice.

Apropiindu-se ora de plecare înapoi la Londra, în drumul spre mașină am trecut pe lângă Balliol College, ultima clădire istorică mai importantă pe care o vedeam. Colegiul poartă numele fondatorului său Ioan I de Balliol, construit în 1263. În 1282 au fost formulate statutele colegiului, documente care s-au păstrat până azi. În 1881 acesta a fuzionat cu New Inn Hall și a preluat biblioteca acesteia, cu cărți, majoritatea de drept, din sec. XVIII. Este patronat de „Sf. Ecaterina din Alexandria” și, încă din 1550, de ziua sfintei se organizează o cină formală pentru studenții terminali. În 1967 s-a unit cu Colegiul „Sf. Ana” și au format Universitatea Balliol-St Anne care a promovat înscrierea femeilor în aceste colegii. Astfel, în 1973, a fost primul colegiu care a a numit o femeie colegă.

Majoritatea studenților și studenților postuniversitari sunt adăpostiți în complexul Holywell Manor unde, la timpul lor au fost cazați Bill Clinton și Masako, Prințesă din Japonia. Complexul cuprinde sala comună, vechea și noua bibliotecă, o capelă și, din 2010, Biserica „Sf. Cruce” (sec. XI-XII), situată lângă Manor, a devenit Centrul Colecțiilor Istorice ale Colegiului.

Colegiul Balliol a jucat un rol major în 2000-2001 în înființarea Institutului de Internet Oxford. Acesta a fost primul centru multidisciplinar de cercetare și politică într-o universitate europeană dedicată examinării impactului internetului asupra societății.

Cinci laureați ai premiului Nobel și numeroase figuri literare și filozofice, printre care Adam Smith, Gerard Manley Hopkins, Aldous Huxley, au studiat în acest colegiu.

Niște imagini din viața actuală a orașului și, la revedere Oxford, precis ne vom întoarce. Vizita a fost mult prea scurtă.

Varșovia, Polonia

Publicat pe 20 august 2018 de monica frimu

Răspunde

Varșovia este capitala Poloniei din 1596 când a fost mutată de la Cracovia de către regele Sigismund al III-lea de Vasa. Este situată în partea de centru-est a țării și este străbătută de râul Vistula.

În jurul anului 1300 prințul Boleslav II al Masoviei a construit o așezare, Warszowa, pe locul unui sat pescăresc distrus. Legenda spune că în Vistula locuia o sirenă, Sava, de care s-a îndrăgostit un pescar, Wars, și de la cei doi a provenit numele localității. Orașul s-a dezvoltat și în sec. XIV era un oraș de meșteșugari. În secolul XVII a fost asediat de trei ori. În 1700 a izbucnit Marele Război Nordic, orașul a fost asediat și obligat să participe cu biruri mari. În 1795, anexat Imperiului Prusac, a devenit capitala Prusiei de Sud. În 1806 a fost eliberat de armatele lui Napoleon. Din 1815 s-a unit cu Imperiul Rus care a încălcat deseori Constituția Poloniei. Astfel în 1830 s-a declanșat o revoltă care, însă, a eșuat, ducând la micșorarea teritoriului. În sec. XIX orașul s-a modernizat cu sistem de iluminat, gaze, tramvaie, etc.

În timpul Primului Război Mondial a fost 3 ani sub ocupație germană, până în 1918, când, în capitala Varșovia, s-a instaurat A Doua Republică Poloneză. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial s-a delimitat o zonă, Ghetoul Varșovia, în care au fost mutați peste 30% din locuitorii orașului. În 1944, împotriva Armatei Roșii care dorea să ocupe orașul, populația împreună cu trupele de rezistență s-au revoltat dar, după două luni au fost nevoiți să capituleze. Orașul a fost distrus de către germani aproape în totalitate (85%) și bogățiile, operele de artă, etc. furate sau distruse. Totuși, în 1945, orașul a fost cucerit de sovietici, care au dominat țara până în 1989. Ca o parte pozitivă, în acea perioadă a început reconstrucția. Au fost restaurate clădiri istorice, biserici, catedrale, palate și s-au construit clădiri noi, un exemplu Palatul de Cultură și Știință. Din 1980 centrul vechi, istoric, Stare Miasto, a fost inclus în lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Ne-am îndreptat spre a vizita orașul vechi. Am parcat în apropierea Palatului Pod Blacha (Copper Roof Palace), construit în sec. XVIII.

Inițial, Wawrzyniec Reffus a construit, în 1651-1656, o casă patriciană. Între anii 1698-1701 i s-a adăugat aripa sudică și a primit denumirea de Palais Martin. În 1720 i s-a adăugat aripa nordică. În timpul în care Varșovia era capitala Imperiului Prusac palatul a funcționat ca sediu al Ministerului de Război. În bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial a fost distrus total. A fost reconstruit între anii 1948-1949. Din 1989 Palatul face parte din Castelul Regal al Varșoviei și funcționează ca muzeu.

Am urcat pe lângă palat până în Piața Castelului, Plac Zamkowy, unde, pe vremuri era poarta care ducea în oraș numită Poarta Cracovia (Brama Krakowska). În mijlocul pieței se afla Columna Regelui Sigismund construită în 1643. A fost demolată, un an mai târziu, în timpul Revoltei de la Varșovia și reconstruită în 1949.

De o parte a pieței se afla Palatul Regal, construit în sec. XVII pe locul în care, în sec. XIII a fost ridicată o clădire din lemn cu turn, care a servit ca reședință a regilor. În 1569 a fost transformat în stil renascentist iar în anul 1714 în stil rococo. Palatul a ars într-un incendiu și a fost restaurat între anii 1763-1795. În 1818, sub Alexandru I, s-au construit o Biserică Ortodoxă și o grădină. Când acesta a fost detronat castelul a fost parțial demolat și operele de artă au fost mutate la Petersburg. Din 1831 a fost ocupat de guvernatorii Poloniei. În 1918 Castelul Regal a devenit din nou sediul Președintelui Poloniei și cancelaria sa. În cel de Al Doilea Război Mondial a fost distrus în totalitate și, după terminarea războiului, a fost reconstruit între anii 1971-1980.

De cealaltă parte a pieței se găseau numeroase clădiri colorate care au fost reședințele negustorilor.

Ieșind din piață, pe o străduță îngustă am văzut alăturate două biserici.

Catedrala Sfantul Ioan (Katedra Sw. Jana) a fost construită inițial în sec. XII și folosită ca loc de încoronare și îngropăciune a ducilor de Mazovia. În sec. XVI a fost legată de Castelul Regal printr-un coridor suspendat. Până la izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial a fost refăcută de multe ori. În 1944, în timpul Revoltei de la Varșovia, germanii au introdus un tanc plin cu muniție în biserică și , explodând, au distrus-o. După război a fost reconstruită păstrându-se forma exteriorului din sec. XIV.

Lângă ea se afla Biserica iezuită (Sanktuarium Matki Bozej Laskavej– Shrine of Our Lady of Graces) ridicată între anii 1609-1627, înconjurată de trei capele. În decursul timpului i s-au adăugat încă două capele. După dizolvarea Ordinului Iezuiților, în 1773, a funcționat ca școală, magazin de obiecte bisericești, etc. A reintrat în posesia Ordinului Iezuit după Primul Război Mondial, renovată în anii 1920 și 1930 și în bombardamentele celui de Al Doilea Război Mondial a fost distrusă în totalitate. A fost refăcută în perioada 1957-1973.

Am intrat în piața vechiului oraș, Stare Miasto, care s-a delimitat în sec. XIII o dată cu ridicarea orașului în jurul Castelului Ducilor de Mazovia, ulterior Castelul Regal. În 1607, casele gotice din jurul pieței au ars într-un incendiu. Au fost reconstruite ulterior în stil renascentist târziu.

Până în 1817, cea mai notabilă caracteristică a orașului vechi era primăria construită înainte de 1429. În 1701 piața a fost reconstruită de Tylman Gamerski, iar în 1817 Primăria a fost demolată.

La sfârșitul anilor 1930 au fost restaurate parțial Barbicanul și orașul Vechi, lucrările oprindu-se datorită izbucnirii celui de Al Doilea Război Mondial. După încetarea acestuia au intrat într-un program de reconstrucție.

Într-o parte a pieței era postată statuia Sirenei, simbolul Varșoviei. Despre aceasta se vehiculează o legendă care spune că două dintre fetele lui Triton au călătorit prin adâncuri. Una a rămas în Copenhaga, Danemarca. A doua a ajuns în râul Vistula și s-a oprit pe plaja satului Warsawa. Cânta atât de frumos încât pescarii se adunau să o asculte și un negustor a furat-o, astfel a rămas în acel loc. Într-o altă legendă o sirenă a înotat din marea Baltică spre Varșovia pentru a răzbuna moartea iubitului său Griffin, apărătorul antic al orașului, care a fost ucis în sec. XVII de către atacatorii suedezi. Astfel a devenit simbolul orașului.

Pe una dintre străduțele de lângă piață am văzut Biserica „Sf. Martin” (Kosciol Sw. Marcina). În 1353 a fost înființată o Mânăstire pentru Ordinul Augustinian în care funcționa și un spital. În decursul secolelor XIV și XV a fost clădită biserica, în stil gotic. În decursul timpului a suferit în urma mai multor incendii și, în sec. XVII, a fost transformată în stil baroc. În anii 1970-1980 a fost loc de întâlnire a opoziției poloneze împotriva regimului comunist la fel, de altfel, ca în sec. XVI când, acolo, se susțineau discuțiile teologice și disputele politice.

Ne-am îndreptat spre Teatrul Național trecând pe lângă mai multe palate.

Palatul Mlodziejowski sau palatul Morsztyns a fost construit în sec. XVII. În jurul anului 1771 s-au adăugat două aripi laterale legate printr-o galerie de arcade care susțin o terasă. Datorită datoriilor mari, a fost vândut, a intrat în posesia „Metropola Ruska” și a fost sediul Ambasadei Ruse. În timpul Insurecției clădirea a fost deteriorată grav și în anii 1806-1808 a fost reconstruită. În 1818 a devenit proprietate privată, în ea funcționau numeroase magazine și librării, apoi a devenit casă de locuit. A fost distrusă 85% în cel de Al Doilea Război Mondial și după încheierea acestuia, reconstruită până în 1957. Din 2011 este sediul Oficiului pentru Instituții Democratice și drepturile Omului al Organizației pentru Securitate și Cooperare în Europa.

Palatul Branickich a fost inițial, în sec. XVII, un conac privat care a fost vândut în sec. XVIII. Noul proprietar, Ștefan Mikołaj Branicki, l-a transformat într-un palat rococo,. Intrat în posesia unui alt proprietar, între 1804-1808 au fost adăugate două clădiri laterale. În cel de Al Doilea Război Mondial germanii au demolat-o. A fost restaurată, apoi reconstruită în 1967. Actual în clădire funcționează Primăria din Varșovia.

Palatul Episcopal (Palace of Bishops) a fost construit în 1622. Distrus în războaiele suedeze, a fost reconstruit în 1668. Deteriorat în timp, între anii 1760-1762 a fost reconstruit în stil baroc târziu și în el au funcționat birouri. În 1795 a avut loc a treia împărțire a Poloniei și palatul a adăpostit Președintele Prusiei de Sud. În 1939, în timpul celui de Al doilea Război Mondial, clădirea a ars. A fost demolată în timpul Revoltei din Varșovia, în 1944. A fost reconstruit între anii 1948-1950.

Am trecut pe lângă o altă clădire istorică în care se găsea Hotelul Bellotto.

Am ajuns în Piața Teatrului unde am văzut Palatul Jablonowski. A fost construit între anii 1773-1785 ca palat privat. Reconstruit între anii 1817-1919 a funcționat ca Primărie în locul celei vechi demolată. În 1863, în timpul Revoltei, a fost arsă într-un incendiu și a fost reconstruită într-un stil neo-renascentist între anii 1864-1869, când i s-a adăugat și turnul. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1939 a servit drept sediu al apărării civile a Varșoviei, iar în timpul Revoltei din 1944 a fost distrusă de către germani. A fost reconstruit în anii 1990, după planurile vechi, cu adausuri contemporane.

Teatrul Național a fost fondat în 1765, sub ultimul monarh al țării, Stanislaw August Poniatiwski. Clădirea cuprinde Teatrul Mare și Opera Națională. În 1830 a avut loc premiera Concertului de pian nr. 1 în E minor, Op. 11, a lui Frederic Chopin. A fost închis în timpul Revoltei din Varșovia și redeschis în 1924.

Înconjurând teatrul am trecut pe lângă o clădire modernă McKinsey and Company și am ajuns în Piața Pilsudski (Plac Pilduskiego). În decursul timpului a purtat mai multe denumiri ca Piața Saxonă (Plac Saski), din 1928 Piața Pilduski, în timpul celei de A Doua republici Poloneze, Adolf Hitler Platz, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, din 1946 Piața Victoriei (plaka Zwycięstwa) și actual denumirea de Pilduski. Este cea mai mare piață a Varșoviei și a fost martoră la numeroase evenimente politice, parade militare, etc. Actual se găsesc numeroase magazine de lux.

Am văzut Mormântul Soldatului Necunoscut (Unknown Soldier’s Grave), dedicat soldaților necunoscuți care și-au dat viața pentru Polonia. Este păzit de gardieni care se schimbă la fiecare oră și delegațiile oficiale depun aici coroane de flori.

În spatele pieței am intrat în Grădinile Saxone (Saxon Gardens). Au fost amenajate în stil baroc și deschise publicului în 1727 o dată cu Palatul Saxon ce se află în vecinătate. Ulterior au fost transformate în stil englezesc. Au fost distruse în timpul Revoltei de la Varșovia din timpul celui de Al Doilea Război Mondial și refăcute parțial ulterior.

Am ieșit din parc spre o biserică cu o formă neobișnuită, ce se asemăna cu un Pantheon. Biserica Luterană (Kosciol Świętej Trójcy), The Holy Trinity Evangelical Church of the Augsburg Confession, construită între anii 1777-1782. În sec. XIX era renumită pentru concertele ce aveau loc acolo, în care a cântat și Frederic Chopin, concerte care au loc și în ziua de azi. În bombardamentele din 1939 a ars în totalitate. A fost reconstruită după război.

Următorul punct din itinerarul nostru a fost Biserica „Sfintei Cruci” (Kosciol Swietego Krzyza–Holy Cross Church). În sec. XV a fost ridicată pe acel loc o mică capelă de lemn. În 1526 a fost demolată și ridicată o biserică dar, fiind prea mică în 1615 a fost extinsă. În timpul războaielor suedeze a fost ruinată. Ulterior, sub domnia Regelui Ioan Sobieski al III-lea, a fost dărâmată, s-a construit un nou altar și s-au efectuat ritualuri catolice drastice. Clădirea actuală a fost construită între anii 1679-1696. În sec. XIX a fost renovată.

Într-un stâlp din interiorul bisericii a fost așezată inima lui Frederic Chopin, decedat la Paris în 1849. Această inimă, conservată în alcool, a fost plimbată de mai multe ori. După deces, sora compozitorului, trecând de securitatea rusă, a adus-o în Polonia, în Biserica „Sfintei Cruci” din Varșovia. În 1944, un admirator german a luat-o și a fost păstrată la Sediul Central de Comandă German. La sfârșitul războiului a fost recuperată și readusă în biserică. În biserică se află și urna cu inima scriitorului polonez Władysław Reymont, laureat al Premiului Nobel pentru Literatură în 1924.

În 1944, timpul Revoltei din Varșovia, biserica a fost grav afectată și în 1945 germanii au bombardat-o cu două bombe mari introduse în interiorul ei. A fost reconstruită între anii 1945-1953 într-o formă mult simplificată.

Am trecut pe lângă Universitatea din Varșovia și am văzut o biserică romano-catolică, în fața căreia se afla statuia cardinalului Ștefan Wyszyński, primat al Poloniei între anii 1948-1981.

Biserica Vizitatorilor „Sf. Iosif” (Kościół Wizytek), Church of St. Joseph of the Visitationists a fost construită între anii 1664-1761 în stil rococo. Frederic Chopin a cântat des la orga bisericii, în special în cadrul serviciilor pentru copiii de vârstă școlară.

În apropiere se afla Hotelul Bristol situat într-o clădire istorică din 1901.

Palatul Radziwill a fost construit construit în 1643. A trecut prin trei proprietari și, în 1821, reconstruit în stil clasicist și, la intrare, au fost postate două statui reprezentând lei. În 1817 a devenit reședința Guvernatorului țarist. În 1818 Frederic Chopin, la doar 8 ani, a susținut în palat primul său concert la pian. După Primul Război Mondial a găzduit Consiliul De Miniștri. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca și cartier general al germanilor, astfel a rămas intact. Este cunoscut ca Palatul Prezidențial (Presidential Palace) și, din 1994, este sediul Președintelui Republicii Polone. În fața palatului se afla statuia Prințului Josef Antoni Poniatowski, renumit general de armată și fost ministru al apărării.

Vis a vis de palat se afla Galeria Kordegarda.

Fiind închisă, nu am putut vizita Biserica Carmelitelor, Biserica „Adormirii Maicii Domnului și Sf. Iosif” (Kościół Karmelitów), Church of the Assumption of the Virgin Mary and of St. Joseph, biserică romano-catolică. În 1643 a fost ridicată o biserică din lemn pentru Ordinul Carmelitelor. A fost arsă în războaiele suedeze, reconstruită și nimicită iar în1650 de către germanii din Brandenburg. Actuala clădire a fost ridicată între anii 1692-1701. În ea, la oficierea primei slujbe, a cântat la orgă Frederic Chopin. După Revolta împotriva rușilor din 1864 a fost închisă și clădirea a funcționat ca biserică seminaristică și clădirile aferente ca Seminar al Arhiepiscopiei din Varșovia. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a scăpat cu daune minore. Până la reconstrucția Catedralei „Sf. Ioan” a fost desemnată ca și catedrală.

Lângă biserică, într-un mic părculeț, se afla Monumentul lui Adam Mickiewicz, poet romantic și erou național al Poloniei, dezvelită în 1898, distrusă de germani în timpului celui de Al Doilea Război Mondial și refăcută în 1955.

Vis a vis de parc se afla fostul Palat Wesslow, o clădire barocă construită între anii 1746-1752. În 1780 s-a instalat Biroul Poștal Regal și clădirea a devenit proprietate regală. Trecând din proprietar în alt proprietar, în 1805 a fost vândută Oficiului Poștal General din Berlin și a funcționat până în 1887 când, în clădire, s-au instalat redacțiile ziarelor „Kurier Codzienny” și „Tygodnik Illustrowany” și o croitorie la parter. În perioada interbelică a fost ocupat de librăria „Palast der Kunst”. În 1944 clădirea a fost bombardată și distrusă. A fost reconstruită între anii 1947-1948 și a fost sediul Procurorului General al Republicii Populare Polonia. Actual funcționează Biroul Procurorilor Publici (Prokuratura Regionalna), Regional Prosecutor’s Office.

Am trecut pe lângă Dziekanka, Casa de studenți a Universității de Muzică Frederic Chopin (Dom Studenta Uniwersytetu Muzycznego) care avea afișată o activitate culturală intensă.

Lângă ea se afla Biserica Anglicană, The Church of England in Poland. În perioada 1884-1886 în Varșovia își desfășura activitatea o capelă anglicană. După Primul Război Mondial numărul de credincioși a crescut astfel în 1927 a fost ridicat un complex care cuprindea o capelă, care servea ca biserică pentru serviciile diplomatice, sală de mese și o clinică. În perioada interbelică, nefiind recunoscută de statul polonez, a încheiat o uniune cu Biserica Evanghelică Reformată, pentru a o reprezenta. În 1930 Biserica Angliei a fondat Asociația iudeo-creștină în scopul creștinizării evreilor. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial aceștia au fost decimați, misiunea s-a încheiat și clădirea în care a funcționat a fost demolată. Activitatea a fost reluată după 1989 datorită creșterii numărului de credincioși anglicani în Polonia. În 1996 s-a construit o capelă care, în 2014, a fost transformată în parohie a Bisericii Angliei cu Biserica Anglicană „Imaculata Concepție a Preasfintei Fecioare Maria”.

În părculețul din fața bisericii am văzut statuia Fecioara de Paște, Passauer Madonna Monument (Pomnik Matki Boskiej Passawskiej). A fost construită în 1683 ca ofrandă votivă a sculptorului pentru salvarea familiei sale de ciuma ce s-a abătut asupra Poloniei între anii 1677-1679 și totodată pentru comemorarea victoriei în asediul de la Viena (1683) a Regelui Jan Sobieski al III-lea.

Ne-a atras atenția clădirea în care își avea sediul Asociația Comunitatea Poloneză (Stowarzyszenie „Wspolnota Polska”), organizație non-guvernamentală înființată în 1990 cu scopul de a ajuta persoanele de origine poloneză ce trăiesc în străinătate.

Lipită de Biblioteca Centrală Rolnicza se afla Biserica „Sf. Anna” (Kościół św. Anny), St. Anne’s Church.

În 1454 a fost construită o biserică cu o mânăstire pentru călugării franciscani din Ordinul Minorilor Friari, căreia, în 1582, i s-a adăugat un turn. În secolul XVII a fost reconstruită de mai multe ori, cu fațada în stil rococo. A fost atacată și jefuită de trupele suedeze și germane (1650). I s-a A fost reconstruită ultima dată între anii 1786- 1788, la ordinul regelui Stanislaw August Poniatowski, când i s-a schimbat fațada în stil neoclasic. În 1939 a scăpat ușor avariată de bombardamentele războiului.

Interiorul bisericii, în stil baroc, cuprinde mai multe capele și este foarte bogat ornamentat.

Lângă biserică se află un turn, de fapt Clopotnița acesteia (Taras Widokowy), în care se poate urca contra unei taxe pentru a vedea panorama.

La revedere Varșovia !

Citește și Poznan, Polonia

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: biserici

Loreta, Praga, Cehia

Mala Strana Praga, Cehia

Berlin, Germania- ziua 3

Berlin, Germania- ziua 2

Cascada Vălul Miresei și Lacul Beliș, județul Cluj

Brno, Cehia

Subotica, Republica Serbia

Șimleul Silvaniei și Mânăstirea Bic, județul Sălaj

Oxford, Anglia

Varșovia, Polonia