După ce am servit masa de prânz în La Goulétte, Tunisia, ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said, o suburbie situată la aproximativ 20 kilometri nord de Tunis, cunoscută în general după clădirile zugrăvite în alb și albastru.
Din mers am văzut o parte din orașul în care azi există o zonă privată unde, printre numeroasele vile ale unor personalități, chiar Președintele Tunisiei are o reședință.
Autocarul a parcat într-o zonă comercială plină de tarabe cu mărfuri de toate soiurile. Îmi era frică ca nu cumva și aici să fie obiectivul principal.
Colegii de grup erau entuziasmați și imediat s-au înghesuit să cumpere din multitudinea de dulciuri specifice- susan, fistic caramelizate, etc.
Primind liber de la „stăpânire” (ghida s-a „evaporat”) am pornit pe o stradă care urca printre clădirile alb-albastre.
Inițial ocupată de cartaginezi, datorită localizării pe coasta mării, pe un promontoriu, localitatea a fost cucerită de romani care au construit un ribat cu un turn de veghe. În secolul XI a fost ocupată de berberii almoravizi care au construit mai multe turnuri în scop strategic și de apărare contra incendiilor. Ei au numit satul Djebel El Manar- „Muntele de foc”.
În secolul XIII Abu Said Ibn Khalaf Yahya al-Tamimi al-Beji, numit prescurtat Sidi Bou Saïd, un savant sufist (formă de misticism islamic) care a trăit și predat în Tunis, după pelerinajul la Mecca s-a mutat în sat. Legenda spune că făcea însănătoșiri miraculoase, îi recupera pe reumatici, îi salva pe cei mușcați de scorpioni, veninul lor fiind mortal.
Pe promontoriu a creat un sanctuar în care a continuat să predea. Marinarii care treceau prin zonă, crezând că le este protector, l-au numit „sfântul mării”. După moartea sa (1231) a fost îngropat în acel loc.
Portul Sidi Bou Said
În secolul XVIII aristocrația și guvernanții turci din Tunis și-au ridicat în sat vile de vacanță. Dezvoltându-se, localitatea a primit statut de comună și a fost numită după savantul sufist, Sidi Bou Said.
După trecerea Tunisiei sub Protectorat francez, Baronul Rodolphe d’Erlanger, englez de origine franceză, pictor și muzicolog specializat în muzica zonei de nord a Africii și muzica arabă, vizitând zona a rămas foarte impresionat și a hotărât să se mute acolo (1912). Și-a construit o casă, diferită ca stil arhitectural de cele din zonă, numită Dar Nejma Ezahra (Casa stelei Venus). În ea azi funcționează Centrul de Muzică Arabă și Mediteraneană în care sunt etalate instrumente muzicale rare, pictate și în care se desfășoară concerte de muzică clasică și arabă.
Trei ani mai târziu a fost emis un decret prin care comuna intra sub protecția statului, au fost interzise construcțiile pe promontoriu și, la sfatul baronului, la casele, până atunci vopsite în alb, porțile, canaturile, porțiunile de lemnărie, ferestrele tipic arabe (masharabiya), au primit culoarea albastră. A fost interzisă folosirea altor culori.
Sidi Bou Said a început să fie vizitat de tot mai mulți artiști. Mulți dintre ei și-au construit case și s-au mutat acolo definitiv. Unele dintre ele azi funcționează ca muzee. Din această cauză localitatea este pomenită și ca „orașul artiștilor”.
După ce am plătit taxa de intrare, am vizitat o casă tradițională, Muzeul Dar El Annabi, muzeu privat.
La sfârșitul secolului XVIII muftiul Taib El Annabi, conducător musulman sunnit cu drept de decizii judecătorești, și-a ridicat o casă enormă formată din 50 de camere care a fost poreclită „Palatul nopților arabe”.
Camerele, situate la parter și etaj, erau amenajate ca dormitoare, camere de zi, saloane, etc., în care erau etalate piese de mobilier, îmbrăcăminte, picturi din acea epocă.
În unele încăperi erau postate manechine pentru a arăta modul de trai și ocupațiile casnice.
În altele erau expuse picturi, vase ceramice, covoare cu motive tradiționale.
De asemenea am trecut prin odăi ale căror pereți erau tapetați cu plăci ceramice decorate cu motive colorate specifice zonei sau cu obiecte de lemn sculptat
Am ieșit într-un spațiu larg amenajat cu măsuțe. Pe marginile acoperite cu covoare tronau multe perne. Acolo vizitatorii am fost serviți cu un ceai.
Am ieșit într-una din curțile interioare mărginite de plante și flori cățărătoare unde se aflau fântâni cu apă potabilă.
Într-o încăpere, într-o dezordine studiată, se aflau obiectele mai des folosite și, dacă pot să spun, mai moderne.
De acolo m-am îndreptat spre biblioteca muftiului. În dulapuri cu geamuri se afla o multitudine de cărți.
Îmi imaginam cu acela își scotea câte o carte, se așeza la biroul său de lemn și studia din ea sau, concentrat, studia diverse acte pentru a lua o decizie judecătorească.
După atâtea camere am ajuns și la o bucătărie. Deși mă așteptam la cuptoare de pământ, vase din lut, am intrat într-o bucătărie modernă, cu aragaz, chiar și o hotă. Bineînțeles mobilierul era decorat cu motive tradiționale.
Am părăsit parterul urcând pe niște trepte mărginite de plăci ceramice colorate.
La etaj se aflau multe alte încăperi pe care nu mai aveam timp să le văd.
Încă câteva scări exterioare și am ajuns pe una dintre terasele situate deasupra. Am remarcat că aproape fiecare cameră avea ieșire la câte o mică terasă și anumite porțiuni ale casei erau construite în jurul unor curți interioare.
Am rămas câteva minute să privesc casele înghesuite, neuniforme și marea în depărtare.
Văzând cât este ora am luat viteză.
Am părăsit muzeul și am continuat urcușul lin printre casele alb-albastru.
La capătul străzii am ajuns la marginea promontoriului. În față, fără de sfârșit, se întindea marea. Jos se contura micul Port Sidi Bou Said, ocupat de numeroase iahturi.
Cu părere de rău m-am întors spre autocar. Am ajuns în zona ocupată de diverse magazine și cafenele. Era timpul să las visurile despre istoria locului de o parte și să revin la realitate.
Din 1979, împreună cu Cartagina, Sidi Bou Said a fost inclus în patrimoniul mondial UNESCO.
Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Cartagina- Acropolium
Excursiile Monicăi 