Arhive etichetă: centre culturale

Mânăstirea Durău și cascada Duruitoarea, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Stațiunea Durău este situată în județul Neamț, la poalele de nord-vest ale masivului Ceahlău, la o altitudine de 700-800 metri față de nivelul mării.

Din stațiune pornesc mai multe trasee turistice montane pentru care este frecvent vizitată, mai ales în sezonul estival.

De asemenea există Mânăstirea Durău, mânăstire ortodoxă de călugărițe, construită în secolele XIX-XX și în 2015 inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului.

Încă din 1600 în Durău a existat un schit de maici, atestat documentar abia din 1779. Stareța, primind același post la Schitul Văratic, s-a mutat împreună cu maicile acolo. Schitul din Durău a rămas nefolosit până în 1802 când a fost ocupat de călugări din schiturile vecine. În jurul anului 1909 în cele 2 schituri care aparțineau de Durău, Tarcău și Bisericani, trăiau 44 de călugări și așezarea a primit statutul de mânăstire.

Biserica de lemn, deteriorată, a fost înlocuită cu o biserică din zid, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1832-1835), care din anul 2003 a primit și hramul „Sf. Pantelimon”.

În apropierea ei a fost ridicat un turn-clopotniță, cu 2 etaje, azi calea de acces în mânăstire.

În jurul bisericii s-au construit stăreția și case pentru călugări, una dintre ele (1832) devenind reședința Mitropolitului Veniamin Costachi, stabilit acolo.

Catapeteasma bisericii, sculptată din lemn de tei, a fost poleită cu aur.

Interiorul a fost pictat abia în perioada 1936-1937. Picturile prezintă scene și personaje biblice, îmbinate cu motive din viața de zi cu zi a locuitorilor zonei. În 1969 pictura a fost restaurată.

Cea mai veche dintre icoanele păstrate, icoana de argint a Maicii Domnului (sec. XVIII), este considerată „făcătoare de minuni”.

În mânăstire se află și o parte din moaștele „Sf. Mc. Pantelimon”, aduse dintr-o biserică ruinată din Rusia, unde au fost găsite de călugării care au luptat pe frontul sovietic în cel de Al Doilea Război Mondial.

Sub comuniști mânăstirea a fost desființată (1959) și biserica a devenit parohială. Totuși în 1972 s-a înființat un schit de călugări. În 1977 majoritatea chiliilor și biserica din cimitirul satului au fost demolate. Pe terenul obținut au fost construite vile și s-a înființat Stațiunea Durău. Apoi schitul de călugări a fost transformat în mânăstire de maici care a început să funcționeze în 1991.

În același an lângă mânăstire a fost construită o clădire, pentru un centru de conferințe, care aparține Bisericii Ortodoxe Române. Centrul Cultural Pastoral „Daniil Sihastrul” a fost sfințit în anul 1995.

Azi în stațiune există 4 hoteluri, numeroase vile și terase.  

Pentru a vedea cascada Duruitoarea,  după ce am vizitat mânăstirea m-am îndreptat spre intrarea pe unul dintre cele 3 trasee turistice amenajate în Parcul Național Ceahlău. Ca tot omul iubitor de natură, deși nu era obligatorie, am plătit taxa modică pentru intrarea în parc și am pornit la drum.

Cascada, declarată monument al naturii, este situată la o altitudine de 1.270 metri, într-o arie protejată, întinsă pe 1 hectar. Traseul până la ea are un grad mediu de dificultate. Urcușul durează aproximativ 2 ore, în funcție de condiția fizică a celui ce-l străbate.  

S-a format pe valea pârâului Rupturii, între versanții abrupți care coboară de la Piatra Ciobanului, în est și Piciorul Șchiop, în vest.

Pârâul este alimentat din izvorul Fântâna Rece, situat pe platoul alpin și de câteva izvoare mai mici care au perioade când seacă.

Fenomenele de îngheț-dezgheț și avalanșele au detașat coloane din pereții verticali ai muntelui, au format jgheaburi și au apărut săritori și cascade. 

Cascada are o cădere de apă, de aproximativ 100 metri înălțime, care produce un vuiet asurzitor, mai puternic în perioadele cu ploaie, când debitul apei este mai mare. Datorită zgomotului a fost numită „Duruitoarea”.

Este formată din 2 trepte. Prima, o cădere de 25-30 metri, se termină pe o platformă la care se putea ajunge urcând o scară de lemn, azi dispărută.

De la platformă apa se răsfiră ca un evantai, cade de pe stâncă și continuă să curgă sub forma unui pârâu care, în final, ajunge în lacul Bicaz.

Cele două obiective atinse, mânăstirea și cascada, restul celei de a 3-a zi din concediu urma să-l petrec prin stațiune.

Citește și Mânăstirea Paltin Petru Vodă și Mânăstirea Petru Vodă, jud. Neamț

Orașul Toplița, județul Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Toplița este situat în nordul Depresiunii Giurgeu, străbătut de râul Mureș și administrativ aparține județului Harghita. În descrierile lui Ptolomeu pe locul actualului oraș ar fi existat cetatea dacică Sangidava, nedescoperită de arheologi. Zona era locuită de dacii liberi și carpii, majoritatea păstori de oi, cu care, după cucerirea de către romani, aceștia au păstrat legături. Până în 1228 regiunea a fost deținută de Simon Bán apoi a intrat în posesia familiei Bánffy care a reușit să o păstreze până în 1945, la un moment dat devenind un district privilegiat care nu aparținea de nici un scaun săsesc.

statuia Lupa Capitolina

În 1567 pe unul din terenurile deținute de Bánffy Pál, pentru a exploata pădurea înconjurătoare, căpitanul cetății Brâncovenești a adus trei familii din Moldova și astfel s-a format așezarea, prima dată atestată documentar din acel an. A fost numită Taplócza („izvor de apă caldă”), nume primit de la apele termale existente în zonă. Pentru a nu fi confundată cu localitatea Csik Taplócza, în 1660 numele i-a fost schimbat în Toplicza.

În decursul timpului teritoriul localităţii s-a extins pe Valea Topliţei, în stânga şi în dreapta Mureşului și s-au format satele, azi cartiere ale orașului. În 1658 armatele moldovenești conduse de Pintea au distrus satul care, după 2 ani, a fost repopulat cu țărani români aduși din Deda. Sub Imperiul Habsburgic, datorită dărilor imense impuse, iobagii s-au răsculat (1702-1711), apoi s-au alăturat Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi” (1791)

La începutul secolului XVIII a început transportul lemnului cu plutele pe râul Mureș, numărul comercianților a crescut și localitatea a început să se dezvolte. Dacă la înființare avusese 3 familii, conform recensământului din 1785 în Toplicza existau 255 de familii.

În perioada 1830-1836 în localitate s-a stabilit familia Urmánczy care, în anii ce au urmat, a avut un rol important în dezvoltarea ei. János Urmánczy și-a ridicat o casă cu un etaj, înconjurată de un parc care se întindea până la râul Mureș. Ulterior extinsă, prin preluarea casei vecine, etajată și renovată, a devenit Hotelul László. Acesta a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Ulterior refăcut, în el au funcționat magazine, prima sală de teatru, în limba maghiară, și prima bibliotecă din localitate. La inițiativa lui, pe locul vechii Biserici Catolice de lemn, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1865-1873) și s-a înființat Școala Romano-Catolică, transformată în Școală Maghiară de Stat (1948-1960).

În 1895, pe terenul familiei Bánffy,  a fost ridicată Biserica Reformată Calvină, din banii donați de fata lui Urmánczy, împreună cu soțul ei, care atunci locuiau la Reghin. Reparată în 1993 și 2010, biserica funcționează și azi. În același an, fiul lui János, Nándor Urmánczy, ulterior parlamentar în Budapesta, a fondat primul ziar local, numit Topliczai Híradó, iar un an mai târziu a fondat o școală, pe propriul teren și pe cheltuiala sa.

Pentru a se construi o nouă cale ferată, urmașul său, baronul Jeremos Urmánczy,  a trebuit să vândă o parte din terenuri. Din banii obținuți a ridicat Castelul Urmánczy (1903-1906). Clădirea în stil Art Nouveau, situată pe o ridicătură de teren, aproape de malul râului Mureș, a supraviețuit până azi. În partea dreaptă a fațadei principale a fost construit un turn înalt. În interior, după intrarea principală, a fost amenajat un salon, înalt pe 2 etaje, din care se accesau încăperile. La parter se aflau apartamentul proprietarilor, sala de mese și camerele bărbătești și la etaj camerele copiilor, cele pentru oaspeți. În subsol se aflau camerele servitorilor, bucătăria, pivnița și depozitele.

În 1948 a fost naționalizat și a rămas nefolosit până în 1963 când, împreună cu anexele, a fost transformat în spital. În 1989 una dintre anexe a fost preluată și au început lucrările, în vederea amenajării unui muzeu orășenesc, întrerupte un an mai târziu, reluate în 1997 și în 1998 Muzeul Etnografic și-a deschis porțile. Din păcate eu l-am găsit închis. Castelul, retrocedat urmașilor în anul 2008, a fost închiriat de stat până în 2013.

Jocurile politice din cele două războaie mondiale au trecut Transilvania când în proprietatea Ungariei, când a României. Până în 1918 a aparținut Austro-Ungariei.

Parcul Eroilor

După Unirea Transilvaniei cu România a trecut sub administrația română  și după Tratatul de la Trianon (1920) a fost cedată României. Prin Dictatul de la Viena (1940) partea de nord a fost cedată Ungariei, apoi a intrat sub administrație sovietică (1944-1945). O dată cu numirea lui dr. Petru Groza în funcția de prim-ministru, a revenit României, din care face parte și azi. În perioada 1952-1960 zona a devenit Regiunea Autonomă Maghiară, în cadrul căreia Toplița a primit statutul de oraș (1956). După reorganizarea teritorială (1968), orașul aparține de județul Harghita. Din anul 2002 a devenit municipiu.

Primăria Toplița

În anul 2006 Muzeul Etnografic s-a comasat cu Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” și au format Centrul Cultural Toplița, care funcționează într-o clădire centrală. 

În apropierea lui, la marginea Parcului Central, se află Cinematograful „Călimani”.

Lângă el este postată  statuia Regelui Ferdinand I (1865-1927).

În anul 2018 s-a preconizat amenajarea unui parc care trebuia să fie terminat un an mai târziu, la sărbătorirea celor 100 de ani trecuți de la Marea Unire. Parcul Centenarului a fost creat pe o suprafață de 1570 metri, preluată din Parcul Central. Intrarea din bulevard a fost marcată cu un „arc de triumf”. De la el pornește o alee care se termină în dreptul unei fântâni arteziene.

În dreapta ei, pe o porțiune de zid, au post postate stemele pe care le-a avut orașul în decursul timpului și o placă inscripționată cu câteva date istorice. Lângă el a fost amenajată o scenă deschisă permanentă.

Pe o altă alee, perpendiculară pe prima, se află busturile unor personalități, postate pe socluri.

Partea din Parcul Central rămasă este amenajată cu multe rondouri cu flori multicolore, străbătute de câteva alei pe care, din loc în loc, se află bănci pentru relaxare.

La marginea parcului curge râul Valea, afluent care, pe teritoriul orașului, se varsă în râul Mureș.

Trecându-l pe un pod rutier și pietonal, am ajuns în dreptul Catedralei Ortodoxe „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

De acolo, pe o străduță laterală, m-am îndreptat spre Izvorului Cald. Apa lui este consumată de localnici, în scop curativ, fiind benefică în afecțiuni ale aparatelor digestiv, renal și respirator. În apropiere au existat Băile evreiești, formate dintr-un bazin mic, pentru scufundări rituale și 7 căzi, vândute de comunitate în anul 1984. Pe locul lor azi funcționează un atelier de reparat mașini.

De acolo m-am întors la parcare și, cu mașina, m-am îndreptat spre marginea orașului, unde urma să văd Cascada Mezotermală, monument al naturii încadrat într-o arie protejată, întinsă pe 0,5 hectare. Apa, foarte bogată în calciu, este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Curge peste versantul, cu straturi profunde de travertin, care, reflectate, schimbă continuu culorile apei. Cu temperatura de 27 grade, nu îngheață aproape niciodată.

Datorită caracteristicilor ei a fost clasificată a doua de acest tip din Europa, pe primul loc fiind o cascadă cu apă termală din Saturnia, Italia.

Din păcate, în momentul vizitei mele, fiind vară toridă, cascada nu avea un debit mare.

Citește și Toplița, jud. Harghita- Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” și Mânăstirea Doamnei

Cetatea medievală Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Cetatea medievală din Târgu Mureș se află în nord-estul centrului orașului, la aproximativ 5 minute de mers pe jos. În cetate este situată cea mai veche clădire din oraș (1332-1490), Biserica Reformată din cetate „Sf. Maria”.

Clădirea a făcut parte dintr-o mânăstire construită de Ordinul Franciscan în mai multe etape. La început a fost ridicată capela și zidurile bisericii (1350-1370), apoi partea pentru corul bisericii (1370-1400) și turnul.

În anul 1444, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, mânăstirea a fost preluată de conventuali, o ramură a franciscanilor. Pentru a se apăra de eventualele atacuri ale otomanilor, la ordinul Voievodului Ștefan Báthory, mânăstirea a fost fortificată (1492), când au fost construite 7 bastioane, unite prin ziduri.

Franciscanii au deținut-o până după Reforma protestantă (sec. XVI), când au fost alungați din oraș (1556) și populația a trecut la reformați. Biserica a trecut la cultul reformat, clădirile claustrului au fost ocupate de orășeni și sacristia fostei mânăstiri a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată), lângă care a fost deschisă o bibliotecă (1557).

În anul 1601 orașul a fost devastat de trupele habsburgice, conduse de Generalul Giorgio Basta, apoi de cete de haiduci. Mânăstirea a fost incendiată și a devenit o ruină.

Un an mai târziu a început construcția actualei cetăți, de formă pentagonală, la care s-au folosit materialele rămase din vechea mânăstire, cărămidă și piatră de râu. Primul a fost construit Bastionul Porții (1613).

La exteriorul zidurilor, în apropierea Bastionului Porții, în anul 2000 a fost dezvelită statuia lui Tamás Borsos,  judele orașului (1599-1604), care a reușit ridicarea cetății cu ajutorul contribuabililor și celor 32 de bresle meșteșugărești, ulterior primind și rangul de oraș liber regesc (1616).

Apoi au fost ridicate două turnuri pătrate, Bastionul Mic Báthory și Bastionul Lăcătușilor (1629).

Bastionul Báthory (1620)

În  colțurile cetății breslele au construit 5 bastioane, cu 3 sau 4 nivele, accesate în interior prin scări de lemn, care au fost legate între ele prin ziduri.

Bastionul Tăbăcarilor (1620)

Bastionul Blănarilor (1629)

Bastionul Dogarilor (1632)

Cu Bastionul Croitorilor (1640), Bastionul Măcelarilor (1653) și zidurile de legătură, sistemul de apărare al cetății a fost finalizat (1652).

Apoi, finanțată de contele  Mihály Teleky, a fost refăcută clădirea bisericii (1685-1693) în care Ferenc Rákóczi II a fost proclamat domnitor (1707). Un secol mai târziu bisericii i s-a ridicat turnul gotic, înalt de 55 metri, cu 4 turnulețe pe colțuri, format din 4 nivele, accesate printr-o scară de lemn (1785-1791).

În nivelul superior au fost postate clopotele. În această formă s-a păstrat până azi. De-a lungul timpului biserica a găzduit 37 de adunări naționale.

În apropierea ei și-a construit sediul Comandamentului habsburgic, o clădire cu un etaj, formată din două case legate între ele printr-o aripă mediană. În aripa de vest a funcționat Primăria orașului. Un secol mai târziu clădirea a fost modificată și la etaj a fost amenajat salonul ofițerilor (1877) a cărui pictură interioară s-a păstrat până azi. Între anii 2008-2014 a fost renovată și de atunci în ea funcționează Muzeul de Arheologie și Istorie.

Biserica a fost restaurată cu fonduri alocate de Guvernul Ungariei și donații de la enoriași (2018). În timpul lucrărilor s-a descoperit o frescă din sec XV care-l reprezintă pe Regele Ladislau I al Ungariei (1077-1095), numit și Regele Sfânt, fiind canonizat în 1192.

Azi cetatea este un loc amenajat pentru recreere, amenajat cu alei pietruite, bănci, terase, etc.

Mai mult, din anul 2020, o dată cu noua administrație locală, s-a permis și accesul cu animale de companie.

Din anul 2004 în cetate funcționează Teatrul 74, centru cultural care promovează muzica, artele plastice, dansul, literatura și în care se desfășoară diverse spectacole.

Începând cu anul 2009 anual se desfășoară Târgul Cetății în care sunt etalate și vândute obiecte artizanale din Transilvania, podoabe, cosmetice naturale, mâncăruri tradiționale, conserve făcute în casă, etc.

La exteriorul zidurilor cetății a fost amenajat un loc de joacă sub forma unei mini-cetăți (2018).

Citește și Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

București- pe Bulevardul Lascăr Catargiu la Piața Romană

Publicat pe de
1

În mica mea plimbare prin București, de pe Calea Victoriei am cotit pe strada Gina Patrichi, mărginită de case de epocă cu diferite forme și stiluri arhitectonice.

În unele din ele funcționau diverse instituții.

Fundația Româno-Americană

Centrul Cultural al Ungariei „Balassi”

Unele clădiri erau adevărate palate.

La capătul străzii am cotit pe Bulevardul Lascăr Catargiu, numit după marele om politic, Prim-Ministru sub domnia Regelui Carol I.  Sub regimul comunist numele i-a fost schimbat în Ana Ipătescu, luptătoare în Revoluția de la 1848, aceștia susținând că în acea zonă a izbucnit acea revoluție în România și după 1989 a revenit la fostul nume. 

Am continuat plimbarea pe trotuarul larg, mărginit de copaci și de vilele burgheze construite în prima jumătate a secolului XX, intercalate de construcții noi, înalte, ridicate în anii 1970, care, din păcate, stricau imaginea de epocă. Multe dintre clădirile vechi sunt azi sedii de ambasade.

Am trecut pe lângă Casa Henri Coandă, una dintre multele case din București numite după inginerul aeronautic, fizicianul, academicianul cunoscut în toată lumea  pentru invențiile sale (1886-1972).

Observatorul Astronomic „Amiral Vasile Urseanu”  poartă numele amiralului care a construit clădirea (1908-1910) pentru un Observator Astronomic în care Societatea Astronomică Română „Camille Flammarion” și-a desfășurat cercetările până la decesul său (1926). Pentru o rentă viageră, văduva amiralului a donat clădirea Primăriei București care a mutat în ea Pinacoteca înființată de Regele Carol I. Colecția de picturi a fost preluată de Galeria Națională și din 1950 a redevenit Observator Astronomic în cadrul Muzeului Științelor Experimentale, nou înființat.

În multe din clădirile și palatele vechi azi funcționează diverse instituții.

Agenția Națională de Integritate

Am traversat bulevardul pentru a vedea o clădire interesantă care nu prea se integra între blocurile din jur. Casa Artelor „Dinu Lipatti” a fost reședința marelui pianist și compozitor căruia îi poartă numele. A fost construită la indicațiile lui (1902) cu forma unui foișor de care sunt legate două aripi, în stil rococo, înconjurat de o grădină. La intrarea principală s-a efectual un portal în formă de arc-potcoavă, specific Art Nouveau-ului francez.  Parterul a fost amenajat pentru familie și podul pentru servitorii care aveau și o intrare secundară în imobil.

În 1943 muzicianul a părăsit țara, în clădire rămânând familia sa până după naționalizare (1950). Clădirea a trecut din proprietar în proprietar până în 2017 când Primăria București a închiriat-o  și, la 100 de ani de la nașterea lui Dinu Lipatti, au deschis Centrul Cultural numit Casa Artelor „Dinu Lipatti”

În apropiere de Piața Romană se află Biserica Ortodoxă „Sf. Visarion”, construită între anii 1910-1913 pe locul unde, din secolul XVIII,  au existat succesiv o biserică de lemn și două de zid, ultima parțial demolată în 1964, păstrându-se până azi pridvorul și naosul. Actuala biserică a fost construită de o enoriașă, Elena Eraclide, al cărui mormânt se află în incintă.

Biserica, în stil bizantin combinat cu cel moldovenesc, cu o turlă mare și două mai mici, prezintă un pridvor deschis, cu patru arce sprijinite de patru coloane decorate cu elemente florale. Pe portalul de intrare a fost postat un mozaic reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul în brațe” și pe fațadă, sub cornișe, iconițe cu cei 12 Apostoli, avându-l central pe Sf. Visarion.

Interiorul a fost pictat în ulei, reprezentând personaje biblice și  pe peretele vestic ctitorii bisericii și Regele Carol I.

Picturile au fost restaurate în anul 1968 și din nou între anii 2006-2007 când s-au efectuat lucrări ample de reparații.

Ceea ce s-a păstrat din vechea biserică a fost refăcut, consolidat și transformat în Bibliotecă Parohială (1965-1966).

Am ajuns la Piața Romană, cu traficul ei aglomerat, în ea intersectându-se 3 bulevarde: Lascăr Catargiu, Magheru și Dacia.

Printre blocurile noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine, restaurante, baruri, ici, colo, se păstraseră câteva case vechi: Casa Nicolae Petrașcu, Casa Nanu Muscel, Casa Sabba Ștefănescu.

Casa Gheorghe Petrașcu

Cea mai reprezentativă clădire este Palatul Academiei Comerciale (1916-1926) inițial construit pentru  „Academia de Înalte Studii Comerciale și Industriale” înființată în urma unei legi promulgată de Regele Carol I (1913).

Din 1967 a primit  numele actual, Academia de Studii Economice (A.S.E.).

Citește și București- un scurt tur în jurul Parcului „Grădina Icoanei”

Excursie în Tunisia- ziua 1: Hammamet- Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian”

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Hammamet, situată în sud-estul peninsulei Cap Bon, guvernată de Nabeul, este renumită mai ales pentru plajele sale unde s-au dezvoltat multe resorturi turistice și pentru  iasomie, care se comercializează în diferite forme înclusiv în suveniruri. De altfel după iasomie a și fost denumită stațiunea turistică Yasmine-Hammamet.

Poliția Hammamet

În secolul I exista o așezare, Pupput, azi suburbie din Hammamet, care în secolul II a devenit colonie romană, un secol mai târziu împrejmuită cu ziduri. Urme ale acelei așezări au fost scoase la iveală prin săpăturile arheologice din 2004. Abia în secolul XII este pomenită documentar cu numele de Hammamet,  hammam în română însemnând baie.

Deși mi-ar fi plăcut să vizitez orașul pe urmele istoriei, ghida ne-a condus inițial spre a vizita Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian”, numit după milionarul român George Sebastian care, ajungând în zonă, pe atunci un sat pescăresc, și-a cumpărat terenul și a construit o vilă, urmând arhitectura zonei (1920). Era înconjurată de un parc și avea o ieșire în apropierea mării.

Rapid a devenit locul de întâlnire a artiștilor renumiți care, în acea perioadă, se retrăseseră în zonă, a aristocraților și politicienilor.

Tot în aceeași perioadă în Hammamet s-a stabilit și un cuplu american a cărei reședință a fost vizitată de artiști din toată lumea, localitatea devenind  un fel de centru cultural.

Vila a fost construită din beton și stuc, vopsită în alb. Intrarea principală a fost realizată din marmură sculptată de un constructor sicilian (1932).

Era o vilă destul de mică care cuprindea un dormitor principal, un dormitor mic pentru oaspeți, o bucătărie și o cameră de servit masa care, în partea superioară  a fost prevăzută cu mashrabiya, o mică fereastră proeminentă închisă cu zăbrele din lemn sculptat, specifică zonelor arabe.

În clădire se intra printr-o sală susținută de coloane cu arcade, azi transformată în muzeu.

Într-o parte erau dependințele, în cea dinspre mare, o piscină înconjurată de un spațiu în care vizitatorii puteau să se relaxeze după baie și să servească câte ceva.

Prin grădinile întinse pe mai multe hectare, o alee amenajată ne-a condus la ea.

În timpul campaniei tunisiene din cel de Al Doilea Război Mondial casa a fost rechiziționată și a devenit sediul feldmareșalului Erwin Rommel. După război l-a găzduit pe Winston Churchill care și-a scris acolo memoriile.

În 1959 clădirea a intrat în posesia Guvernului tunisian care a amenajat-o ca Centru Cultural în care sunt expuse opere de artă și au loc conferințe, prelegeri, etc.

După ce am vizitat casa am traversat mai multe alei și podețe de lemn, prin frumoasele grădini.

Trecând pe lângă niște statui din metal, foarte modern executate, reprezentând diverse forme de artă, am ajuns în dreptul unor scări pe care le-am urcat.

În față mi-a apărut un amfiteatru, construit mai recent, iar în zare se întindea marea albastră.

Am fost nemulțumită că ghida nu era cu noi să ne dea detalii. Tot ce am putut afla a fost inscripția de pe  o placă care spunea că în Teatrul Hammamet a fost inaugurat de Președintele Tunisiei, Habib Bourguiba, Festivalul Internațional de Muzică și Dramă (1964) care de atunci se desfășoară anual în lunile iulie și august. 

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 1: prin Hammamet

Valencia, Spania- prin La Seu și El Carmen, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Din Plaza de la Virgen, Valencia, Spania, am continuat vizitarea cartierului La Seu îndreptându-mă  spre Piața Arhiepiscopului (Plaza de Arzobispo) unde se afla Muzeul Orașului Valencia care funcționa în fostul Palat al Marchizului Campo (Palacio del Marqués del Campo).

Primul Marchiz Campo a cumpărat un conac, câteva case alăturate, le-a unit, modificat și a format palatul (1840). Între anii 1989-1990 a fost restaurat și în el s-a deschis muzeul.

Biserica Regală a Sf. Mântuitor Hristos (Reial Església del Santíssim Crist del Salvador) se afla pe locul unde, după eliberarea de sub otomani, în locul unei moschei a fost ridicată o biserică (secol XIII), înlocuită cu altă biserică (secol XIV), la rândul ei reconstruită (secol XVII) și modificată în stil neoclasic (1826-1829).

Fostul Palat Borja (Palau dels Borja) a fost construit, pentru familia căreia îi purta numele (secol XV), în stil gotic și renascentist catalan. Azi în el funcționează Parlamentul din Valencia (Palau de les Corts Valencianes).

Vis a vis de sediul Parlamentului  se află Biserica Sf. Lorenzo (Esglesia de San Lorenzo), una dintre primele biserici construite în Valencia (1238-1276), refăcută în secolul XVII, un secol mai târziu dotată cu o clopotniță nouă, în locul celei vechi care s-a prăbușit.

Printre clădiri, pe o scurtătură indicată de un localnic, ne-am îndreptat spre Teatrul Talia (Teatre Talia). Inițial teatrul a aparținut unei instituții caritabilă catolică, a fost inaugurat în Casa de los Obreros (1928) cu spectacole pentru publicul larg apoi a fost administrat de Generalitat și azi este deținut de o companie privată.

Am ieșit din cartierul La Seu și am intrat în cartierul El Carmen.

Din loc în loc străduțele se lărgeau și formau mici piațete numite după clădirile importante de acolo sau după figuri ilustre care au locuit în unele dintre case, un exemplu Plaça de Beneyto I Coll, numită din 1889 după filantropul care și-a lăsat averea moștenire Consiliului Școlilor Meșteșugărești.

În partea sa nord-estică El Carmen este renumit pentru arta stradală.

De asemenea este unul dintre cele mai populare locuri în care iubitorii de artă se adună și locul cel mai populat seara, în terasele și barurile sale unde ne-am petrecut și noi una dintre seri.

Dar să revin. Tot studiind picturile murale, fără să-mi dau seama am intrat în Piața Carme (Placa del Carme).

În acel loc, situat în afara zidurilor de apărare, după cucerirea creștină a orașului a fost construită de către carmeliți Mănăstirea Regală a Maicii Domnului (1821) cu Biserica „Schimbarea la Față a Domnului” (1343). În secolul XVI mânăstirea s-a extins, un secol mai târziu biserica a fost modificată în stil baroc.

Monumento al pintor Juan de Juanes (1523-1579)

O dată cu confiscarea proprietăților bisericești (Mendizábal-1835) mânăstirea a fost abandonată, clădirile ei au fost separate de biserică, a fost extinsă și a găzduit Academia Regală de Arte Frumoase cu Muzeul și Școlile de Arte Frumoase și Meserii. Renovate între 1989-2011, azi găzduiesc Centru de Cultură Contemporană (Centre del Carme).

Mânăstirea Santa Cruz, aflată în apropiere, a fost demolat, parohia ei s-a mutat în fosta Biserică a Mânăstirii Carmelite (1842) care de atunci a fost denumită Biserica Sfintei Cruci (Parroquia de la Santisima Cruz). În secolul XVIII bisericii i s-a adăugat clopotnița dotată cu 6 clopote.

Fațada orientată spre Piața Carmen a fost realizată în două etape (secolele XVI și XVII). De o parte și cealaltă a ușii de intrare au fost postate câte 3 coloane ionice lateral de care în 1961 au fost postate câte o sculptură reprezentând sfinți și deasupra ușii scutul Ordinului Carmelit. În corpul superior ușii, într-o nișă centrală a fost așezată sculptura Fecioarei cu Pruncul în Brațe și în nișele laterale Santa Teresa de Jesús și Santa Magdalena de Pazzis iar în nișa centrală, superioară acestora, Sf. Iosif și Pruncul.

În spațiul aflat lateral de biserică a fost amenajată Fântâna Copiilor (Fuente de los Niños), un grup de 8 statui din bronz reprezentând copii care se joacă (1862-1947), azi o copie, originalul fiind păstrat în Muzeul de Arte Frumoase San Pio V din Valencia.

Și, din nou pe străduțele cu casele pictate…

Am ieșit la o arteră de circulație mai largă, în dreptul Institutului de Artă Modernă (Institut d’ Art Modern Valencia).

Deplasându-mă spre sud, pe acea stradă am văzut câteva clădiri importante.

Universitatea Catolică din Valencia „San Vicente Mártir“ (Universidad Catolica de Valencia) a fost creată în 2003, cu mai multe facultăți situate în diferite locații ale orașului. În El Carmen se află Rectoratul și serviciile centrale ale Universității care funcționează în fostul Complex San Carlos Borromeo (1760), în locul sediului Academiei de Chirurgie din Valencia.

Biserica „Trupul lui Cristos” (Convento del Corpus Christi) a fost construită în cadrul unei mânăstiri fondată de carmeliți (1687-1693). Datorită traficului rutier în creștere biserica a fost înconjurată cu un zid de protecție.

Aparținând azi Universității Catolice, Biserica la Milagrosa (Eglesia de la Milagrosa) a fost creată în 1957 din fosta Capelă Asilo del Marqués de Campo (1882), foarte deteriorată.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) a început să administreze orașul și teritoriile Provinciei Valencia (1833) după promulgarea Constituției spaniole (1812).

Pe o parte a străzii se aflau clădiri mai vechi, pe cealaltă blocuri de locuințe. În mijlocul unei fântâni am văzut postată satuia lui Miguel de Cervantes, romancier, poet și dramaturg, considerat simbolul literaturii spaniole.

În zonă se afla și o școală de stat care îi purta numele, Col-legi Public Cervantes (CEIP).

Mânăstirea Sf. Ursula (Iglesia y Convento de Santa Ursula) a fost fondată de călugărițele desculțe din  Ordin Augustinian, ordin catolic (1605). Biserica, construită în secolul XVII, este singura care a supraviețuit până azi, restaurată în 1930. Restul complexului mânăstirii a fost reconstruit în 1960.

Lângă mânăstire, la capătul cartierului El Carmen, se aflau Turnurile Quart (Torres de Quart), una dintre cele două porți din vechiul zid medieval care au supraviețuit (1441-1460).

 

 

Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Plimbându-mă prin Ciutat Vella, Valencia, în zona La Xerea, din Piața Patriarhului m-am îndreptat spre Piața Tetuan, lângă râul Turia. În itinerarul meu aflându-se multe clădiri istorice, le voi descrie pe rând.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) administrează cele  266 de orașe din provincia Valencia.

În Plaza de San Vicente Ferrer am văzut Biserica Sf. Tomàs Apostol și Sf. Felip Neri (Iglesia de Santo Tomas Apostol y San Felipe Neri), numită și Biserica Congregației pentru că a făcut parte din mânăstirea construită de Congregația Oraton Sf. Filip Neri, fondată inițial la Roma și care s-a stabilit în Valencia (1648). În cadrul mânăstirii a fost ridicată biserica, în stil baroc (1723-1736). În timpul invaziei franceze a fost bombardată (1812), ulterior restaurată.

În 1835 complexul a fost confiscat de stat și folosit ca depozit. După doi ani mânăstirea a fost transformată în cazarmă. Biserica a fost recondiționată și redeschisă ca Parohia Sf. Toma.

În 1854 mânăstirea a fost demolată și pe locul ei au fost ridicate clădiri pentru locuințe.

La începutul secolului XX biserica a fost recondiționată la exterior apoi, după Războiul Civil Spaniol, interiorul.

Iglesia San Juan del Hospital , biserică catolică cu hramul San Juan Bautista, a fost construită (1255) pe locul unui vechi schit ridicat de cavalerii Ordinului Maltei (1238) împreună cu un spital, o reședință pentru cavaleri și un cimitir. În secolul XIX printr-un decret regal ordinele militare au fost desființate și complexul a fost folosit în alte scopuri, apoi abandonat, în final preluat de Arhiepiscopie.

În 1936 complexul a fost ars și prădat apoi biserica folosită pentru evenimente publice și cinema până în 1967 când a fost predată Ordinului Dei care a refăcut clădirea.  Construită inițial într-un amestec de stiluri romanic, gotic, cu influențe arabe (Mudejar), modificată sec XVII stil baroc, i s-a redat ultima înfățișare. Din 1997 a fost declarată muzeu.

Am traversat Plaça de Nàpols i Sicília, o piață înconjurată de clădiri mai noi, cu bănci pentru relaxare, decorată cu felinare, palmieri și o fântână cenmtrală.

Înghesuită în colțul dintre două clădiri se afla Biserica Sf. Ștefan (Esglesia de San Esteban), fosta biserică a notarilor, ridicată în stil gotic pe locul unei moschei (secol XVI).

De acolo m-am îndreptat spre carrer del Pintor Lopez, stradă paralelă cu Grădinile Turia, unde pe colț se afla  Església i Palau del Temple, cunoscută popular ca Templul pentru că a aparținut Ordinului Templului. Templierii au sosit în Valencia după ce orașul a fost cucerit de Iacob I al Aragonului (1238) și au rămas până în secolul XV când ordinul a fost dizolvat și proprietățile lui au trecut în posesia Ordinului Montesa.

În 1748 clădirile au fost grav avariate într-un cutremur apoi, din ordinul lui Carol III, mânăstirea a fost reconstruită (1761-1770). După ce a fost confiscată de stat  (1854) a avut alte întrebuințări. Actual mânăstirea este sediul Delegației Guvernului (Delegacion del Gobierno) iar biserica, preluată de redemptoriști (1917) este folosită ocazional.

După ce am trecut de Podul Regal am intrat în Piața Tetuan (Plaza de Tetuan) numită după Bătălia de la Tetuan în care trupele spaniole au învins cele marocane (1860). În piață , de-a lungul arterei principale, se aflau mai multe clădiri istorice.

bust Vicente Lopez

Palatul Cervello (Palau de Cervelló) a fost numit după cel al familiei care a deținut-o. Vechea casă gotică (1704), la începutul secolului XVIII intrând în posesia moștenitoarei Laura,  a fost modificată în stil renascentist. După dărâmarea Palatului Regal (secol XIX) a devenit reședință pentru vizitatorii regalității apoi sediul Căpităniei Generale. În clădire s-a stabilit Regele Ferdinand VII, aflat în exil și s-a semnat abolirea Constituției Spaniole (1812) și revenirea la monarhie. În secolul XX, abandonată, s-a deteriorat apoi, intrând în proprietate municipală (1987), a fost restaurat, extins pentru Arhiva Municipală și parterul transformat în muzeu.

Mânăstirea Santo Domingo (Parroquia Castrense del Santo Domingo) a fost reconstruită în stil gotic și baroc valencian cu ocazia celui de-al V-lea Centenar al canonizării lui San Vicente Ferrer (1955). Prima biserică a fost construită în 1239, a fost în timp înlocuită cu o mânăstire mai mare care,  ruinată,  a fost demolată și construită alta (1382) din care în secolul XV a rămas intactă Capela Regilor.

Pe o parte a capelei a fost ridicat turnul clopotniță (1640) apoi, până în 1755,  mânăstirea a fost refăcută.

Demolată în 1810, a fost reconstruită (1955), fațada modificată și atribuită Căpităniei Generale (Capitania General Valencia).

Centrul Cultural Bancaja (Centro Cultural Bancaja) funcționează în una dintre cele două clădiri care aparțin Fundației  Bancaja, clădire în stil eclectic (1891), renovată între anii 1980-1982.

Cealaltă clădire a fost amenajată  pentru biroul principal al unei instituții de credit, Bancaixa, azi Fundația Bancaja.

Citește și Valencia, Spania- La Seu, Ciutat Vella

 

Valencia, Spania-El Mercat, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Valencia, al treilea oraș ca mărime din Spania, străbătut de râul Turia, a fost Regat al Valenciei după cucerirea teritoriului de către Iacob I al Aragonului (1238). În 2019 mi-am făcut cadou de 8 martie vizitarea lui. Prima zi a fost obositoare. Împreună cu copiii ne-am deplasat din Arad la Timișoara apoi am zburat aproximativ 3 ore.

munții Alpi

Am aterizat la Aeroportul Manises din Valencia de unde am folosit mijloacele de transport în comun până în Orașul Vechi (Ciutat Vella).

Aveam rezervare la o pensiune aflată în apropierea Pieței Centrale, Hostal El Rincon.

După ce ne-am cazat am început explorarea Orașului Vechi (Ciutat Vella), împărțit în șase cartiere- La Seu, La Xerea, El Carmen, El Pilar, El Mercat, Sant Francesc, unde, una lângă cealaltă, se aflau multe biserici și clădiri istorice.

Ne aflam în cartierul El Mercat unde ne-am îndreptat spre Piața Centrală lângă care se afla Biserica Sf. Ioan al Pieței (Església Sant Joan del Mercat), biserică romano-catolică. A fost construită în stil baroc pe locul unei foste moschei care se afla în afara zidurilor orașului (1700).În secolul XIV a fost aproape distrusă de incendii repetate apoi refăcută. Pe fațada principală s-a păstrat până azi un oculus de la vechea biserică.

În partea dinspre Mercado Central, într-o nișă centrală era postată statuia fecioarei Rozariului cu un copil, încastrați de raze, heruvimi și îngeri. Lângă alte portaluri se aflau statuile sfinților Ioan Evanghelistul, Ioan Botezătorul, Francesco Borgia și Louis Betrand, un sfânt dominican numit și Apostolui Americii.

Mercado Central, Piața Centrală din Valencia, urma să fie punctul de plecare spre zonele pe care doream să le vizitez și pe care le voi enumera.

Fosta Bancă de Economii Mediteraneeană (Caja de Ahorros del Mediterraneo) a falimentat o dată cu bula de proprietate sin Spania (2007-2008).

În Piața Companiei se afla  Biserica Sfintei Inimi a lui Isus (Església Sagrado Corazon de Jesus) construită în 1886 pe locul unei biserici mai vechi  (1595-1700) demolată, urmând planurile ei.

După ce am vizitat La Llotja de la Seda (Bursa de Mătase) m-am îndreptat spre  Biserica Romano-Catolică „Sf. Catalina” (Església Santa Catalina) care a fost construită la începutul secolului XIII pe locul unei moschei. Distrusă într-un incendiu (1548), a fost reconstruită în stil gotic, cu un portal în stil clasicist.

În locul minaretului a fost ridicată clopotnița cu cinci nivele care a fost dotată cu cinci clopote făcute în Londra (1729) și în 1914 cu un ceas care în 2012 a fost înlăturat.

Interiorul în stil gotic a fost modificat în stil baroc (1688-1705). În 1936 a fost distrus de republicani și abia în 1950 a fost restaurat.

Piața Rotundă (Plaza Redonda) numită și Plaza del Clot se află situată la mijlocul cartierului El Mercat (1840). După cum spune și numele, este o piață rotundă delimitată de clădiri cu etaj, locuințe care au la parter spații comerciale.

De la exterior se văd doar clădirile galbene care o împrejmuiesc.

Parohia Regală „Sf. Martin și Sf. Antonio”  (Real Parroquia San Martin Obispo y San Antonio Abad) a fost ridicată pe un spațiu, în care se afla o parte din zidul exterior al orașului, acordat parohiei de Consiliul General al orașului (1372).

Până în 1401 biserica a fost ridicată în stil gotic, apoi exteriorul modificat în secolul XVIII.

Am urmat străduțele mărginite de clădiri în care funcționau diverse magazine și firme, până în zona La Xerea, pentru a vedea Palatul Marchizului de Dos Aguas (Palau del Marqués de Dosaigües) în care funcționa Muzeul de Ceramică și Arte Decorative Gonzales Marti (Museo Nacional de Ceramica).

Lângă muzeu se afla Biserica Sf. Ion al Crucii (Esglesia Sant Joan de la Creu) care a fost ridicată pe locul unei vechi moschei, cu un turn clopotniță cu clopote din gresie (1601-1615). Poarta principală a fost ornată vegetal și deasupra ei a fost postată statuia Sf. Andrei. Un secol mai târziu bisericii i s-a atașat capela de împărtășanie Pescarii (1737).

Biserica a fost abandonată când parohia și-a mutat sediul (1902) apoi, postbelic, a devenit mânăstire carmelită. În anul 2009 biserica a fost complet restaurată pentru a găzdui o expoziție de artă.

Și iar pe străduțe până în Piața Patriarhului (Plaza del Patriarca). O latură a pieței este formată dintr-un complex care cuprinde o biserică, Colegiul Regal și Seminarul Corpus Christi  (Real Colegio Seminario del Corpus Christi).

Colegiul administrează Muzeul Patriarhului (Museo del Patriarca) care a fost fondat pentru etalarea publică a colecției de picturi a acestuia. Azi în muzeu, pe lângă picturile celebre, sunt etalate și cărți, documente, piese de aur unice, etc.

Inițial a fost construită o mânăstire dominicană (1586-1615), complex dreptunghiular, cu o biserică în partea de vest, Iglesia del Patriarca, restul clădirilor înconjurând o curte interioară, ocupate de chilii, sălile de clasă și partea administrativă.

Pe altă latură se află Biblioteca Històrica a Universității Valencia din cadrul Centrului Cultural La Nau.

Clădirea Centrului Cultural (Centre Cultural la Nau) a fost ridicată în 1497 și  remodelată (1830).

Ocupă un spațiu situat pe două străzi și înconjură o curte care este folosită pentru expoziții.

Citește și Valencia, Spania- La Xerea, Ciutat Vella

Helsingborg Suedia- Castelul Kronborg, Helsingør Danemarca

Publicat pe de
Răspunde

După puțina relaxare în  Göteborg m-am îndreptat spre Helsinborg, oraș situat pe coasta de vest a regiunii Skane, la granița cu Danemarca

De acolo urma să părăsesc Suedia traversând Marea Baltică cu feribotul.

Helsinborg a fost atestat documentar din anul 1085 când aparținea Danemarcei. În timp au avut loc mai multe lupte între sudezi și danezi. În secolul XVII, după încheiere unui război, prin tratatul de la Rocksilde (1657) Regele Gustav Carol X al Suediei a intrat în posesia întregii Peninsule Scandinavă astfel și a orașului.

Plaja Tropicală

Fiind port economic și strategic danezii au dorit să-l recucerească, au avut loc mici lupte dar fără nici un rezultat. De fiecare dată orașul a fost reconstruit.

La revedere Suedia !

Traversarea între cele două țări a durat 30 de minute pe care nici nu le-am simțit. Vasul era echipat cu baruri, magazine, nu aveai cum să te plictisești.

De pe feribot am întrezărit malul localității Helsingør din Danemarca unde se evidenția Castelul Kronborg (Kronborg Slot), pe care urma să-l vizitez.

După ce am debarcat m-am îndreptat spre Centrul Cultural (Kulturvaerft) care se găsea în imediata apropiere a intrării spre castel. În una din laturile centrului funcționa Muzeul Naval (Skibsværft Museum).

Lângă Centrul Cultural se deschidea un spațiu larg unde pe un canal erau ancorate nave vechi care aparțineau muzeului. În fundal se ridica maiestuos turnul Bisericii „Sfânta Maria”din Mânăstirea carmelitelor (Sct. Mariæ Kirke).

Lângă Centrul Cultural se afla și Muzeul Maritim (Museet for Søfart).

În sfârșit am pornit pe lângă zidurile de apărare ale fortăreței care formau un pătrat în jurul castelului și erau înconjurate de un șanț de apărare cu apă.

Am trecut un pod spre poarta de intrare în Castelul Kronborg.

În anii 1420 sub domnia Regelui Eric VII a fost construită o cetate (Krogen) la limita de nord-est a insulei Zeeland, pe un mic promontoriu de pe malul strâmtorii Øresund, care împreună cu cetatea Karnan de pe malul opus, aveau rol strategic și de control a navigației din și spre Marea Baltică. Navele erau obligate să plătească taxe substanțiale.

Sub domnia Regelui Christian III zidurile exterioare au fost completate cu bastioane (1558-1559). În curând între suedezi și danezi a început războiul care a durat șapte ani. Ulterior Regele Frederic II a refăcut daunele suferite și a extins bastioanele.

Cetatea medievală a fost transformată într-un castel renascentist (1570-1585) când clădirile separate au fost unite, înălțate cu un etaj și au format trei aripi ale castelului.

În aripa de nord au fost amenajate camerele regale și cancelaria, în aripa de sud o capelă, deasupra ei o sală mare de bal. Aripa de est a fost creată ca un pasaj, Galeria Reginei, prin care aceasta putea trece dintre dormitoare spre camerele de relaxare și sport. Castelul a fost denumit Castelul Regal, Kronborg.

Regele Frederic fiind un mare iubitor al teatrului, jucând chiar el în unele dintre ele, în anii 1600 castelul a devenit locul unde a fost creată de William Shakespeare piesa Hamlet (prințul Danemarcei) și în timp a devenit cunoscut ca și Elsinore.

În timpul Regelui Christian IV un incendiu provocat involuntar de doi muncitori a distrus o mare parte din castel (1629) dar în zece ani a fost refăcut.

A urmat un nou război în care suedezii au capturat castelul (1658-1660) și în el s-au mutat regina Suediei, Hedvig-Eleonora împreună cu cumnata sa. Comorile și operele de artă au fost luate ca pradă de război. Castelul a fost îmbunătățit cu o linie de apărare (Crownwork), noi metereze și a devenit pentru acea perioadă cea mai puternică fortăreață din Europa de Nord.

Din 1785 castelul a fost renovat , o parte transformat în cazărmi pentru armată și a funcționat ca închisoare. În capelă a fost amenajată o sală de gimnastică până în 1834 când aceasta și-a reluat activitatea religioasă. Sub administrația militară au avut loc mai multe renovări.

În 1816, la sărbătorirea a 200 de ani de la moartea lui Shakespeare, cu o distribuție formată din soldații garnizoanei, la castel a fost interpretată pentru prima dată piesa Hamlet.

Când armata a părăsit castelul (1923) acesta a fost recondiționat și deschis publicului în 1938. Din anul 2000 Castelul Kronborg face parte din lista UNESCO. Fiind timpul înaintat și înnorându-se nu am reușit să vizitez interiorul. Mă aștepta încă o oră de parcurs până la țelul final din acea zi,  Copenhaga.

Citește și Copenhaga Danemarca- zona Langelinie

 

 

 

 

Sandvika, Baerum, Norvegia

Publicat pe de
1

Ultima zi în Oslo, Norvegia fiind încheiată, am parcurs 15 km până în orașul Sandvika unde aveam rezervare la Thon Hotel Oslofjord.

Sandvika, centrul administrativ al municipalității Bærum, a devenit oraș în  anul 2003. Municipalitatea a fost  înființată în 1838. În decursul timpului s-a dezvoltat și azi este zona cu cel mai mare venit pe cap de locuitor și cu cea mai mare proporție de persoane cu studii universitare din Norvegia motiv pentru care locuitorii săi sunt catalogați drept snobi.

Pentru că sunt avidă de a vedea cât mai multe locuri, după ce m-am cazat, până când avea să se însereze am pornit să explorez împrejurimile. Mergând paralel cu autostrada am ajuns în dreptul unei clădiri noi (1980) în care din 2009 funcționa Poliția Bærum (Bærum politistasjon).

De fapt Poliția ocupa un teren de 18.000 metri pătrați care cuprindea clădirea și un mic parc în jurul unui lac în centrul căruia funcționa o fântână arteziană.

În zonă se aflau mai multe clădiri în care funcționa un Centru de afaceri cu diverse birouri.

Polița deținea și propriul port sportiv pe care neapărat l-am văzut și eu.

Am urmat aleea paralelă cu malul apei. În depărtare am văzut Insula Kalvøya bine cunoscută pentru numeroasele festivaluri de muzică și turnee de fotbal care se desfășoară acolo. Pe insulă arheologii au descoperit movile- locuri de înmormântare din epoca bronzului și a fierului.

În 1963 insula a fost legată de continent printr-un pod suspendat de 100 metri lungime și accesul fiind asigurat a devenit unul dintre cele mai populare locuri din Bærum pentru plajele sale, chiar una de nudiști în partea de est și pentru practicarea caiac-canoe, în partea de nord existând Clubul Bærum Kayak.

Urmând aleea am trecut pe sub autostradă îndreptându-mă spre centrul orașului.

Am cotit pe prima stradă la stânga unde se afla clădirea administrativă Kommunegården.

Lângă ea, Centrul Cultural (Baerum Kulturhus), cu o capacitate de 500 de locuri, în care se desfășurau spectacole de dans și concerte era secondat de cinematograful ODEON cu 8 săli de proiecție.

M-am întors și am traversat râul Sandvikselva.

De cealaltă parte  lucrările de amenajare a unei noi  străzi erau în toi.

Am ajuns la o altă clădire a Administrației locale (Baerum kommune).

Ca în orice centru de oraș, la baza clădirilor funcționau numeroase magazine și restaurante.

Am trecut pe un alt pod, pe lângă o terasă la care oamenii se relaxau, urmând drumul destul de întortocheat spre hotel.

Fiind ultima zi înainte de a pleca din Norvegia, cum îi stă bine oricărui turist, am făcut și eu ultimele cumpărături.

În sfârșit am ajuns la punctul meu de reper, o fântână situată la intrarea pe un culuar care se întindea paralel cu șoseaua și pe care ajungeam în câteva minute la hotel.

Citește și Parcul Frogner din Oslo, Norvegia