Arhive etichetă: cetăți

Comuna Târnova cu 5 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Târnova, județul Arad, este situată în zona de contact a Câmpiei Crișurilor cu Dealurile Cigherului și este străbătută de râul Almaș. De ea aparțin administrativ satele Agrișu Mare, Arăneag, Chier, Drauț și Dud.

statuia I.C. Brătianu

În documentele istorice apare locuită încă de pe vremea romanilor. Sub austro-ungari au existat două sate, Apres și Almaș, care în jurul anului 1700 s-au unit sub denumirea de Târnova (Tera=pământ, Nova=nou).

Comuna era locuită predominant de români pentru care în perioada 1849-1850 a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh”, clădire din piatră și cărămidă, acoperită cu șindrilă, căreia în 1908 i-a fost schimbat acoperișul cu unul din tablă și în 1946 interiorul a fost pictat în tempera. Atât clădirea cât și pictura au fost restaurate în perioada 2000-2003.

La 4 kilometri nord de comună, în bazinul râului Cigher, este situat satul Chier. A fost prima dată atestat documentar din 1325.

În sat a existat Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” (1734), decorată cu icoane pe lemn, din care azi 4 sunt păstrate la Mânăstirea Arad-Gai. În 1886 biserica a fost demolată și înlocuită cu una din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, terminată după 2 ani.

Din Târnova spre sud, după 7 kilometri se ajunge în satul Agrișu Mare, situat la poalele munților Zărandului. A fost prima dată atestat documentar din 1214 într-o danie prin care 12 vii din Agriș intrau în posesia conventului Lelesz.  

Așezarea a fost mult mai veche, fapt atestat de săpăturile arheologice din 1880 care au descoperit un vas de lut dacic și un tezaur cu 132 monede geto-dacice din argint și de săpăturile ulterioare care au scos la iveală fragmente ceramice dacice.

În anul 1356 Agrișul de Sus împreună cu 17 sate înconjurătoare au intrat în posesia comitelui de Zărand și Békés, Andrei Kölcsei. Până în 1375 la marginea satului, pe dealul Cioaca, acesta a construit Cetatea Egregh, numită azi Cetatea Agrișu Mare, cu rol strategic, fiind una din cetățile care înconjurau cetatea Șiria.

S-a folosit piatra de calcar, extrasă din deal și ca liant mortarul. Avea formă patrulateră, înconjurată cu un șanț de apărare peste care, pentru a se intra, a fost amenajat un pod suspendat funcționat prin scripeți.

Domeniul și cetatea au fost moștenite de fiul său Ladislau de Agrișu și după moartea sa, neavând urmași, Regele Sigismund de Luxemburg le-a donat lui Andrei Tétényi (1406). După 3 ani regele a schimbat proprietarul, cetatea și domeniul cu 4 sate maghiare și 13 românești intrând în posesia familiei Massay, care le-a deținut până în secolul XVI. Se presupune că cetatea a fost distrusă în atacurile turcești (1555) deoarece la cucerirea satului de către otomani (1605) cetatea nu mai este amintită.  

La sfârșitul secolului XVIII la baza dealului Cioaca, azi carieră, au funcționat 52 de cuptoare de var.

Majoritatea populației era românească, ortodoxă. În 1739 aveau o Biserică de lemn care în 1790 a fost înlocuită cu una din piatră. Aceasta a supraviețuit  2 secole și între 1934-1936 în locul ei a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”.

În perioada 1974-1975 interiorul a fost pictat în tehnica frescă și decorat cu medalioane, forme geometrice, cadre vegetale, etc.

Satul Arăneag este situat la 5 km sud-est de Agrișu Mare. Prima dată a fost atestat documentar în Diploma Regelui Sigismund al Ungariei (1390), un secol mai târziu apare în actele vremii ca voievodat, în componența cetății Șiria (1441), condus de voievodul Vasile de Arăneag (1493-1494).

În 1525 populația, majoritar românească, era împărțită în 4 sate distincte: Felse-, Zekes-, Medves- si Also-Araneagh. În acea perioadă este menționată existența unor „preoți ortodocși”. Prima Biserică de lemn a fost construită după ce satele s-au unit și au format actualul sat Arăneag (1734). 

Deteriorându-se, a fost înlocuită cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1870).

La 6 kilometri nord-est de Arăneag, la poalele vârfului Highiș din munții Zărandului, se află satul Drauț, atestat documentar din 1406, cu numele Doroszlófalva, schimbat în cel actual în 1968.

Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 aveau o Biserică de lemn. Ruinată, a fost ridicată altă Biserică de lemn (1764) care, după un secol, a fost  înlocuită cu una de zid, actuala Biserică „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1897).

Satul Dud este situat la 5 kilometri sud-est de comuna Târnova. Prima atestare documentară datează din 1169 și în decursul timpului a fost deținut de diverși moșieri. Ca toate satele din zonă a intrat sub stăpânirea otomană (sec. XVI) și după Pacea de la Karlovitz (1699) sub Imperiul Habsburgic.

În 1732, împreună cu celelalte sate și comune din zonă, Regele Ludovic VI l-a donat Ducelui de Modena. După împărțirea teritorială a zonei în 4 districte, Dud a aparținut de cel al Zărandului, perioadă când casele răsfirate pe dealuri au fost mutate în actuala locație și au format actualul sat a fost mutat (1746-1768).

Se presupune că pe vechea vatră a satului a existat o Biserică de lemn, menționată în momentul vizitei Episcopul Aradului (1755), când era ruinată. În noua locație s-a construit o nouă biserică, din piatră și cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” căreia, câțiva ani mai târziu, i-a fost ridicat un turn din lemn.

În 1927 biserica a fost fulgerată și turnul a fost distrus. Ulterior biserica a fost renovată și turnul refăcut din tablă. În 1962 interiorul a fost decorat cu picturi în tempera. În decursul timpului clădirea și picturile au fost recondiționate (1996, 2001, 2010).

Lângă biserică se afla casa parohială pe care în secolul XXI preotul parohiei a hotărât să o transforme într-un muzeu.

A adunat de la localnici obiecte de uz gospodăresc, piese de mobilier, îmbrăcăminte, unelte, unelte vechi de sute de ani și în anul 2016 a fost inaugurat Muzeul Etnografic Dud.

Pe teritoriul administrativ al comunei Târnova se află și Satul de vacanță Căsoaia, loc frecventat de mulți turiști mai ales după ce a fost construită Cabana Căsoaia (1930-1935), azi dispărută.

Citește și Comuna Tauț, județul Arad

Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Publicat pe de
1

Orașul Miercurea Ciuc, din  județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.

De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.

Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.

Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit  Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.

În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).

Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.

De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.

Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.

În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată  și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .

În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui  János  Kájoni (1676).

Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în  stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.

În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.

În apropierea  cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786).  Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.

În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.

În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.

În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888). 

Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.

Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției  cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.

Centrul Militar Harghita

Palatul Justiției  cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)

O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic  (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980). 

În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.

Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).

statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)

În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).

După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).

Parcul Central

În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.

Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”

Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală

După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.

Monumentul Eroului Român (1974)

Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.

În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează  Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.

În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.

Consiliul Județean și Prefectura

fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor

Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești

Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.  

Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.

Cinema Csiki Mozi

La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.

Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.

Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.

Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.

Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.

Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.

La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf.  Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675)  și o bibliotecă. 

Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.

În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.

În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.

În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.

Citește și Un drum Miercurea Ciuc, jud. Harghita- Comănești, jud. Bacău

Comuna Vladimirescu cu 3 sate, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Vladimirescu din județul Arad este situată la 8 kilometri est de municipiul Arad, în Câmpia Aradului. De ea aparțin administrativ satele Horia, Mândruloc și Cicir. A fost atestată prima dată documentar în 1329, ca Civitas Orod, dar săpăturile arheologice din 1971 au descoperit urmele unor așezări suprapuse (sec. IV-XII), unde au fost găsite 13 morminte de inhumație din timpul Regelui Ștefan III (sec. XII), în mijlocul zonei o cetate de pământ (sec. IX), refăcută în sec. XI, care a funcționat până în sec. XIII, în documente fiind menționată ca și Castrum Orod (1216), cu o trupă militară, comandantul cetății și 4 subalterni (1241). De asemenea a fost descoperită ceramică din epoca Hallstatt (1150-800 î.e.n.) și Evul Mediu (sec. IV-VI).

În locul numit „La Movile” în secolul XIX au fost găsite morminte din secolele IX-XI, considerate ca fiind tumulii unor căpetenii barbare. Despre ele circulă o legendă care spune că prin acea zonă au trecut niște uriași, cărând pământ pentru ridicarea cetății Șiria. De pe tălpile lor au căzut bucăți de noroi, formându-se movilele. Cele 5 movile, atestate documentar în sec. XVII, se pot vedea și azi pe marginea drumului Arad-Vladimirescu. Se consideră că erau folosite de localnici pentru semnalizarea primejdiilor, aceștia urcându-se pe ele cu torțe aprinse în mâini cu care avertizau localitățile zonei.

Movila de lângă drum a fost transformată în capelă (1851) și a fost folosită ca loc de rugăciune în pelerinajele spre Mânăstirea Maria Radna, azi situată pe teritoriul orașului Lipova. Azi, vandalizată, a fost dată uitării.

În 1131 a fost creat Capitulul catolic regal de Arad, colegial, dedicat Sf. Martin de Tours. Avea sediul în prepozitura de Arad, situată lângă cetatea din Glogovăț (Castrum Orod), fostă reședință a comitatului arpadian.

În secolul XIII capitulul a devenit un fel de „notariat” pentru comitatele Arad, Zărand și Cenad, căruia i se cedau mai mult de o treime din taxele preluate pentru traversarea râului Mureș, iar prepoziții răspundeau direct Papei de la Roma.

În centrul satului a fost ridicată o Bazilică Romanică mare, cu 3 nave (1156), care a fost modificată un secol mai târziu, cu ajutorul financiar al Papei Honoriu III, când în partea vestică i s-au adăugat 2 turnuri și în interior s-a amenajat o sacristie (1224).

Ruinele, descoperite prin săpături arheologice, au fost declarate monument istoric, azi înconjurate de gard, dar cu intrarea liberă.

Pe lângă urmele fostei bazilici au fost scoase la iveală monede din secolele XII-XIV, 59 de morminte, urmele altor construcții, ziduri, ceea ce a dus la concluzia că Orod era de fapt o „biserică-cetate”.

În 1514 a fost ocupat de răsculații lui Gheorghe Doja, apoi Capitulul distrus de trupele turcești, conduse de Kasson Bey (1552), care au incendiat biserica, au ucis majoritatea călugărilor și populația, îngrozită,  a părăsit Orod.

După alungarea turcilor de către austrieci, zona de pe valea Mureșului a fost militarizată (1701-1702), au fost create centre de grăniceri, între care Cicir, Mândruloc și fostul Orod, colonizat cu grăniceri sârbi, numit de atunci Glogovăț,  conform unei legende, după un haiduc care a trăit în zonă în sec XVIII. Ulterior a avut loc prima colonizare germană (1724), noii locuitori construindu-și casele în jurul fostei bazilici. Apoi s-au desființat regimentele de grăniceri și multe familii de sârbi au emigrat în Ucraina (1756). În locul lor, arendașul Ducelui de Modena, Lovácz Mihály, a adus 24 de familii de șvabi care și-au construit o Capelă, apoi s-a înființat prima parohie catolică (1765).

În perioada 1772-1806, prin colonizarea masivă și mutarea românilor în alte zone,  localitatea a devenit predominant germană. Existând doar Biserica de lemn Ortodoxă „Sf. Nicolae”, s-a ridicat o biserică catolică și în jurul ei s-a amenajat un cimitir (1777-1779). Un secol mai târziu au construit o altă biserică, în stil neogotic, actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1887-1889).

În acea perioadă ruinele bazilicii medievale au intrat sub protecția Direcției Monumentelor din Budapesta (1863) de la care, pentru a le conserva, au fost cumpărate de Episcopia Cenadului.

În decursul timpului în localitate s-au așezat familii de români ortodocși. Biserica veche de lemn fiind ruinată, pe marginea șoselei au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Dimitrie” (1930).

La finalul celui de Al Doilea Război Mondial foști luptători din divizia Tudor Vladimirescu au fost împroprietăriți cu terenuri aparținând de Glogovăț și, în amintirea eroilor, localitatea a fost numită Vladimirescu (1945).

Satul Horia, aparținător administrativ de comuna Vladimirescu, se află la 7 kilometri nord-est de ea. A fost prima dată atestat documentar din 1315 și o perioadă de timp s-a numit Pănadu (Pănatul) Nou. La începutul secolului XVI era în posesia nobilului Országh (1500-1502), apoi a făcut parte din domeniul Seudului. În 1548 Regina Isabella l-a donat banului Petru Petrovici care l-a deținut până în 1559, în acel an fiind împărțit în 5 sesii iobăgești, deținute de familii diferite.

După ce zona a fost ocupată de austro-ungari a intrat în posesia Ducelui de Modena (1732),  românii au fost mutați în alte localități și satul a fost colonizat cu germani (1780).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola” (1825)

La începutul secolului XIX Erariul austriac a vândut domeniul familiei Gyulai (1801).

Centrul de Imigranți

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost populat cu români (1946) și s-a înființat parohia ortodoxă. Inițial slujbele se desfășurau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1970-1977).

Interiorul a fost pictat în frescă, reprezentând scene și personaje biblice.

De la Vladimirescu spre Lipova, la 3 kilometri est de  comună, pe laterala șoselei,  se află Eutopia Gardens, foarte vizitată în luna iunie, când trandafirii plantați acolo sunt înfloriți.

Anual, în ziua deschiderii, acolo se desfășoară diverse programe culturale.

Bănuiesc că se pot cumpăra răsaduri din diversele tipuri de flori, în special trandafiri.

Încă 2 kilometri spre est și se ajunge în al doilea sat aparținător administrativ comunei. Satul Mândruloc, numit atunci Mondorlak, a fost atestat prima dată documentar din 1471. Era situat pe o „insulă”, între 2 brațe ale râului Mureș, pe locul numit azi „La Hadă”. Sub ocupația turcească a fost inclus în cercul Felnacului (1557) apoi, format din 10 sesii iobăgești, a fost stăpânit de Capitulul catolic Orod. Un nou atac al turcilor l-a pustiit (1606) și a intrat pe rând în posesia unor militari turci. Alungați de habsburgi, aceștia au adus sârbi și l-au transformat în centru de grăniceri (1703-1752). În jurul localității aceștia au construit o mânăstire ortodoxă, în care au adus călugări greci, care a rezistat până în secolul XIX.

După ce centrul s-a desființat, grănicerii au emigrat și satul a fost colonizat cu români ortodocși care au construit Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Apoi vatra satului a fost mutată în actuala locație (1825) unde a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Intrarea Maicii Domnului în Biserică; Înălțarea Domnului” (1852-1854). Până în anul 1848 satul a aparținut Curții Imperiale de la Viena. 

Azi Mândruloc se continuă cu satul Cicir, numit după acei călugări greci cărora localnicii le spuneau „cricioni” (limba sârbă cricio=părinte). Satul a fost prima dată atestat documentar din 1296 dar în 1971 arheologii au descoperit, în locul numit „La Balastieră”, urmele unor așezări din neolitic, eneolitic (cultura Baden), epoca dacică (sec. II î. H. – I d. H.), Evul Mediu timpuriu (sec. IX-XI) și vase ceramice dacice. În secolul XVI satul era în posesia Capitului catolic de Orod.

În anul 1702 a existat o biserică de piatră, distrusă când s-a strămutat albia Mureșului. La jumătatea secolului XVIII a fost înlocuită  cu o Biserică de lemn. Datorită deselor inundații vatra satului a fost mutată în actuala locație, biserica a rămas în afara localității și în 1823 a fost distrusă de o furtună. Pe noua vatră s-a construit actuala Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”(1853-1854).

Citește și Comuna Păuliș cu 3 sate aparținătoare, jud. Arad

Cetatea dacică Petrodava, Mânăstirea Pângărați și Mânăstirea Sihăstria Tarcăului, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Era a 7-a zi din concediul prin țară și mă aflam încă în județul Neamț. Din orașul Piatra Neamț, după ce am traversat râul Bistrița, am rulat paralel cu lacul Bâtca Doamnei, format în 1962, prin bararea și îndiguirea unei părți a râului.

Cu lungimea de cca. 3 kilometri, lățimea de cca. 1 kilometru și adâncimea de cca. 15 metri, lacul se întinde pe 235 hectare.

După ce am trecut de locul de vărsare a pârâului Doamnei în lac, am parcat lângă primele case din satul Doamna. Doream să urc la ruinele uneia dintre așezările fortificate care au existat în zona orașului Piatra Neamț, Cetatea Bâtca Doamnei, presupusă a fi Cetatea dacică Petrodava, descoperită în 1928.

Nimeni împrejur…nici un indicator…Am avut noroc cu un localnic care cobora agale, purtând în spinare iarbă pentru animale.

Mi-a explicat în amănunt cum pot ajunge pe platoul situat la 457 metri înălțime unde, pe o suprafață de 20.000 metri pătrați, săpăturile arheologice din 1957 au scos la iveală urmele unor așezări vechi, între care și cetatea.

Primul nivel a fost datat din neolitic, peste el un strat din epoca bronzului, deasupra cetatea dacică (sec. II î.e.n.), menționată în Geographica lui Ptolomeu ca Petrodava și un ultim nivel din secolele XVIII-XIX.

S-au descoperit  obiecte de ceramică, arme, podoabe, unelte de fier, urmele a două sanctuare dacice și zidurile fortificației. S-a presupus că cetatea a făcut parte dintr-un sistem defensiv creat pe valea Bistriței, acolo fiind descoperite încă două cetăți,  pe Muntele Cozla și la Piatra-Șoimului-Calu.

Au urmat războaiele dintre daci și romani, ultimii cucerind mari teritorii. Fiind un avanpost la marginea de est a Daciei, în cel de al doilea război cu dacii, romanii au distrus-o.

În secolele următoare se pare că pe locul ruinelor au fost ridicate alte construcții. S-a tras această concluzie datorită descoperirii unor monezi, una emisă în timpul domniei lui Bela III al Ungariei (1173-1196), spade și un medalion cu iconiță. Azi se pot vedea doar bucăți de 10-12 metri, din zidul sudic al fostei cetăți.

Dacă doar imaginația mi-a „arătat” fosta cetate, urcușul a meritat pentru superba panoramă. Într-o parte se vedea lacul Bâtca Doamnei.

În cealaltă parte, într-o depresiune străjuită de versanții montani, curgea alene râul Doamnei.

M-am întors la mașină și am continuat drumul spre vest, paralel cu lacul.

După 9 kilometri am ajuns în satul Vaduri, comuna Alexandru cel Bun. Acolo, pe locul numit „Pârâul popilor”, s-au retras doi călugări de la Mânăstirea Bisericani și au format un schit cu o mică Biserică de lemn (1610). În secolul XVIII mai multe familii s-au refugiat din Ardeal și unele s-au stabilit în zonă. Biserica schitului fiind neîncăpătoare, pe locul ei au ridicat Biserica „Sânzienelor” (1726-1730).

La începutul secolului XX lângă ea a fost construită o biserică din piatră de râu și cărămidă, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva; Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1903-1920). În timp biserica a fost reparată de mai multe ori, la ultima restaurare (1997-2002) i s-au construit o clopotniță și un altar extern.

M-am îndreptat spre artera principală Piatra Neamț- Bicaz și am urmat-o spre vest. M-am oprit în parcarea amenajată pe marginea Lacului Pângărați. Lacul de baraj a fost creat pe Valea Bistriței, între munții Stânișoarei și Tarcău (1964) și este alimentat cu apă din Izvorul Muntelui-Bicaz. În amonte se află hidrocentrala Dimitrie Leonida de la Stejaru.

Ocupă o suprafață de aproximativ 150 hectare și este populat cu o varietate mare de pești. În zona lacului se stabilesc temporar multe specii de păsări migratoare. Pentru varietatea speciilor de animale și a florei caracteristică zonelor umede, a fost declarată arie naturală protejată prin lege.

La nici 2 kilometri nord-vest de lac se află Mânăstirea Pângărați „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În secolul XV zona era locuită de călugări sihaștri, între care și fostul sfetnic al Domnitorului Ștefan cel Mare, Cuviosul Simeon, care, pe malul stâng al pârâului Pângărați, pe coasta dealului Păru, a ridicat prima Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”. În 1476 biserica a fost distrusă de oștile otomane, călugării s-au refugiat în Transilvania, dar au revenit după război. Numărul lor crescând, schitul a fost transformat în mânăstire. Sub domnia lui Alexandru Lăpușneanu biserica a fost înlocuită cu una din zid (1560), fără turlă, căreia i s-a adăugat turnul clopotniță abia în 1642.

În secolul XIX biserica a fost restaurată. Subsolul a fost transformat în biserică, cu hramul „Sf. Ap. Petru și Pavel”, clădirea ajungând să fie formată din două „biserici” suprapuse. S-au construit un corp pentru chilii, stăreție și bibliotecă  și clădiri anexe (1850). Mânăstirea a funcționat până în anul 1960, când a fost închisă. În 1990 s-a redeschis ca schit, aparținând Mânăstirii Bistrița, apoi a redevenit mânăstire.

M-am întors la drumul principal și l-am urmat până în comuna Tarcău. De acolo spre sud, urmând valea râului Tarcău, am trecut prin două localități și pe un scurt drum lateral am urcat la Mânăstirea Sihăstria Tarcăului „Duminica Tuturor Sfinților”.

Între anii 1828-1833, pe un teren al Mânăstirii Pângărați, câțiva călugări au înființat Schitul Tarcău. S-a ridicat o biserică din lemn de frasin, fără turlă, acoperită cu șindrilă, care s-a păstrat până azi. Pridvorul închis, din dreptul ușii de intrare, a fost adăugat în anul 1936.

În interior tavanul a fost realizat din bârne curbate și naosul a fost despărțit de pronaos printr-o arcadă de lemn.

Catapeteasma, din lemn de tei, a fost decorată cu 5 rânduri de icoane.

La schit s-au retras pe rând călugări, ajungând să fie locuit de 20 de sihaștri, apoi a primit statutul de mânăstire. În apropierea bisericii a fost construit turnul clopotniță, din bârne de lemn, cu două niveluri și un acoperiș cu formă rar întâlnită în Moldova (1868).

A funcționat ca mânăstire până în 1945 când, rămânând puțini călugări, a fost retrogradată ca schit. După evenimentele din 1989 schitul a fost repopulat, s-au reparat chiliile vechi, au fost construite unele noi și Paraclisul „Schimbarea la Față; Sf. Ciprian”. Din 1991 a primit statutul de mânăstire și biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Citește și Bicaz-Chei, jud. Neamț și Lacul Roșu, jud. Harghita- două drumeții eșuate

Cetatea Neamț- Târgu Neamț, jud. Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Cetatea Neamț se află la marginea de nord-vest a orașului Târgu Neamț din județul Neamț. Pentru a o vizita și dorind să ajung la ora deschiderii, ca să nu prind aglomerație, cu o seară înainte mă cazasem în Pensiunea La Cetate, situată în apropierea ei, pensiune pe care o recomand tuturor.

Drumul spre cetate, situată pe stânca Timuș, de pe Culmea Pleșului, la o altitudine de 480 metri, pornea din fața pensiunii.  Aveam de urcat mai puțin de 1 kilometru.

Inițial, din datele Bulei papale (1232), s-a crezut că a fost ridicată de cavalerii teutoni care, cantonând în zonă, au construit un castrum muntissimum. Săpăturile arheologice (secol XX) au demonstrat că Cetatea Neamț a fost ridicată în a doua perioadă a domniei lui Petru I, ca avanpost fortificat, unul din multele fortificații construite pentru apărarea graniței de vest a Moldovei împotriva otomanilor. Cetățile erau conduse de pârcălabi care făceau parte din sfatul domnesc.

zidul estic și podul cu poarta de acces în cetate

Cetatea Neamț fost prima dată atestată documentar din anul 1395, în scriptele maghiare despre expediția militară, condusă de Regele Sigismund de Luxemburg al Ungariei, pentru cucerirea de teritorii în Moldova (1395). A fost învins de trupele lui Ștefan cel Mare la Hindău, azi satul Ghindăoani, situat la 12 kilometri sud de Târgu Neamț.

La acea vreme exista pericolul atacurilor turcilor, tătarilor, ungurilor, polonezilor. Pentru apărare, sub domnia lui Ștefan cel Mare (1457-1504) s-au ridicat mânăstiri fortificate și s-au întărit cetățile existente.

Cetății Neamț i s-au înălțat zidurile cu 6-7 metri, pe latura de nord s-a construit un zid flancat de 4 bastioane, înalte până la 30 metri. Au fost construite creneluri și ferestre înguste prin care oștenii puteau riposta unui atac. Cetatea a fost înconjurată cu un șanț de apărare adânc.  

latura de nord a zidului

Pentru accesul în cetate s-a creat un pod mobil, sprijinit pe 11 piloni de piatră, care se putea ridica printr-un sistem de scripeți. Dacă totuși inamicii îl treceau, în dreptul ultimului pilon, lângă zidul cetății, au fost puse 2 capcane cu trape, „cursele de șobolani”.

După înfrângerea oștilor Moldovei, în Bătălia de la Valea Albă, pentru a-și reface trupele, Ștefan cel Mare s-a retras în nordul țării. Presupunând că domnitorul s-a refugiat în Cetatea Neamț, Sultanul Mahomed II a asediat-o (1476). Cetatea a rezistat și, cu ajutorul tunurilor, i-au alungat pe turci.

zidul estic

Pe parcursul secolului XVI în Moldova s-au schimbat mai mulți domnitori, unii mai puternici, alții mai slabi, ajunși în acea poziție ajutați de poloni, unguri, cazaci, etc. Sub prima domnie a lui Petru Rareș cetatea a fost reparată (1529) dar, după fuga lui în Transilvania, a fost ocupată de oștile lui Soliman Magnificul (1538).

turnul pe colțul nord-vestic

Turcii l-au pus domnitor pe Alexandru Lăpușneanu care, la comanda lor, a mutat capitala de la Suceava la Iași, localitatea nefortificată, apoi a dărâmat și incendiat toate cetățile, cu excepția Hotinului. Cetatea Neamț a pierdut doar lemnăria, zidurile, groase, au rezistat.

zidul de nord

Toate cetățile au fost refăcute în prima domnie a lui Petru Șchiopu (1574-1577). În anul 1600 cetatea s-a predat pașnic oștilor lui Mihai Viteazul care, înainte de a pleca la Alba Iulia, a lăsat o garnizoană. Oștile poloneze și cazace l-au repus ca domnitor pe Ieremia Movilă, au atacat cetatea și au cucerit-o.

zidul de vest

Retrăgându-se, cetatea a fost părăsită până sub Domnitorul Vasile Lupu (1634-1753) care a reparat-o, a amenajat încăperile cetății pentru locuit, pe locul Paraclisului „Sf. Nicolae” a înființat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, toate terminate în 1646, ca loc de refugiu pentru familia sa, ceea ce s-a întâmplat în timpul invaziei tătarilor (1650).

În 1673, cu acordul Voievodului Ștefan Petriceicu, cetatea a fost ocupată de o garnizoană poloneză, doar pentru 6 luni, fiind alungată de turci. În același an a urcat pe tron Domnitorul Dumitrașcu Cantacuzino. Turcii l-au obligat să dărâme cetățile Neamț, Suceava și Hotin. Apoi Moldova a fost atacată de Regele Ioan Sobieski III, în 6 campanii. Acesta a incendiat, distrus și jefuit totate localitățile prin care a trecut (1684-1694).

sala armelor

Sub domnia lui Constantin Cantemir (1685-1693), într-unul din raidurile lui Sobieski, a fost atacată și Cetatea Neamț. Se spune că, pentru a o cuceri, un grup de polonezi și cazaci au forțat-o pe fiica lui Vasile Lupu să-i introducă în cetate, motivând că vor averile tatălui său, aflate acolo. După ce au intrat, au decapitat-o și așa a putut restul oștilor să cucerească cetatea.

Cert este că Cetatea Neamț s-a apărat dar, fiind atacată cu mortiere și tunuri mici, mulți fiind uciși, în final s-a predat (1691). Comandanții moldoveni au fost lăsați liberi, cu condiția să plece și în cetate a rămas o garnizoană poloneză.

cameră pentru plăieși

În următorii ani au avut loc diverse lupte între otomani și austrieci, război terminat cu înfrângerea turcilor. Prin tratatul de la Karlovitz (1699) s-a stabilit ca polonezii să părăsească cetățile și mânăstirile Moldovei, iar turcii erau obligați să le refacă. Totuși polonezii au rămas și sub Domnitorul Antioh Cantemir (1705-1707) au fost alungați de armata moldovenească. Turcii, nemulțumiți, au atacat din nou și Domnitorul Moldovei, Mihai Racoviță, s-a aliat cu ei.

cameră pentru plăieși

Între timp Împăratul Carol VI de Habsburg a ocupat o parte din țările române. Unii din boierii moldoveni i-au cerut ajutorul și trupele trimise de el, împreună cu ale boierilor, au înaintat spre Iași.

sala de sfat și judecată

În 1717 moldovenii, cu ajutorul tătarilor, i-au alungat pe austrieci și Moldova a rămas sub stăpânirea turcilor. Aceștia l-au obligat pe domnitor să distrugă locurile de refugiu al austriecilor, Cetatea Neamțului și Mânăstirea Miera (1718).

închisoarea

De atunci cetatea a fost părăsită, treptat s-a ruinat și pietrele dărâmăturilor au fost folosite de localnici pentru construcția unor case.

bucătărie

Pentru a nu se distruge total, Domnitorul Mihail Sturdza (1834-1849) a pus paznici la ziduri și a amenajat o potecă de acces.

cameră de provizii

În anul 1866 a fost declarată monument istoric dar consolidarea zidurilor a fost făcută abia în perioada 1968-1972. 

Cetatea a fost refăcută, restaurată, au fost amenajate 21 de încăperi care arată modul de trai din vremurile vechi și a devenit obiectiv turistic (2007-2009).

Citește și Târgu Neamț, județul Neamț

Comuna Finiș cu 4 sate, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Finiș este situată în sud-vestul județului Bihor, la poalele munților Codru-Moma, pe malul stâng al râului Crișul Negru. De ea aparțin administrativ satele Șuncuiș, Ioaniș, Fiziș și Brusturi, ultimul putând fi accesat doar din satul Tărcăița, comuna Tărcaia.

După ce am vizitat Uileacu de Beiuș m-am îndreptat spre est unde, după 5 kilometri, am intrat în satul Șuncuiș. Probabil era locuit de mai multe etnii deoarece am văzut trei biserici de rituri diferite. 

Biserica Greco-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”

Biserica Ortodoxă

Biserica Reformată

La 2 kilometri est se află satul Ioaniș. Împreună cu celelate sate și comuna a făcut parte din ducatul lui Menumorut care se întindea între râurile Tisa, Someș și Mureș (900 e.n.). Apoi au fost cucerite de turci și în secolul XVIII au fost incluse în Imperiul Habsburgic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Gheorghe” (1900)

Biserica Reformată

Biserica Greco-Catolică

Satul Fiziș este situat la 3 kilometri sud-est de Ioaniș.

Sub Maria Tereza de Austria populația a fost catolicizată forțat astfel o parte din românii ortodocși ai satului au trecut la ritul greco-catolic și în 1812 a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Sub comuniști cultul a fost interzis. Biserica a fost confiscată (1948) și cedată Bisericii Ortodoxe. După 1989 Biserica Unită cu Roma a intrat legal în drepturi.  Deși s-a cerut insistent, greco-catolicii nu au primit aprobarea să folosească și ei clădirea. Au fost nevoiți să țină slujbele într-o sală de clasă din școală. Intentând proces, l-au câștigat și în 2013 au primit înapoi clădirea.

Nedorind să funcționeze alternativ, ortodocșii au strâns fonduri și au început ridicarea unei biserici.

La 4 kilometri est de Fiziș se află comuna Finiș, atestată documentar din 1291, când era deținută de Episcopul de Oradea.

Biserica Reformată

Locuită majoritar de români, în perioada 1847-1848 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, ulterior extinsă în partea de est cu altarul și în partea de vest i s-a ridicat turnul (1892).  După ce a fost restaurată (1994),  interiorul a fost decorat cu pictură în frescă (1995-1996).

La marginea de sud a comunei, pe vârful unui deal, se află ruinele unei cetăți foarte vechi, Cetatea Finiș (Belovar), numită și Cetatea Béla. Accesul la ruine nu este unul ușor deoarece nu există indicatoare. Am apelat la un localnic care a devenit „ghidul” meu personal. Dorind să nu piardă timpul, m-a condus pe cele mai scurte poteci, care urcau pieptiș dealul.

Prima cetate a fost  construită de către Menumorut (900 e.n.). Fiind din lemn, a fost ușor distrusă în invazia tătarilor (1241). Datorită poziției strategice, de apărare a drumului spre Oradea și de protecție a centrelor din zona Beiușului, unde se exploata argintul, Regele Béla IV al Ungariei și Croației (1235-1270) a refăcut-o. Cetatea a devenit locul unde conducătorii maghiari se întâlneau pentru a se sfătui. În drumul său spre Viena Mihai Viteazul a poposit câteva zile în cetate (1599).

A urmat invazia otomană în care cetatea a fost cucerită (1661) și a rămas în posesia turcilor 30 de ani. În războaiele cu habsburgii, pentru a-i alunga, cetatea a fost atacată de contele Cerbeli. Învinși, înainte de a se retrage, turcii au distrus cetatea.

În 1703 s-a declanșat Războiul curuților, o răscoală condusă de Francisc Rákóczi II împotriva habsburgilor, pentru eliberarea Ungariei de sub dominația lor, răscoală înăbușită în 1711. Pentru că răsculații au folosit cetatea ca bază de declanșare a unor operații armate, după război austriecii au dărâmat-o (1781).

Azi, drept mărturie, mai există câteva ziduri, construite din bolovani masivi, șanțurile de apărare înconjurătoare, invadate de vegetație și trei turnuri ruinate. 

La 18 kilometri sud de Finiș se află Schitul Huta „Sf. Prooroc Ioan Botezătorul; Sf. Teodora de la Sihla”(1998), locuit de 2 călugări. Din păcate nu am putut ajunge la el, drumul fiind forestier, impracticabil cu mașina mea.

Un drum Cristuru Secuiesc- Arad

Publicat pe de
Răspunde

Ultima zi a excursiei. Pe drumul spre Arad urma să traversez mai multe județe.  Din Cristuru Secuiesc, jud. Harghita, am trecut în jud. Mureș, unde am deviat din nou de la drumul direct, pentru a vedea o altă biserică fortificată și o fostă cetate, situate în comuna Saschiz.

Azi în centrul comunei, Biserica Evanghelică fortificată „Sf. Ștefan” a fost construită pe rămășițele unei bazilici romane, cu un bastion (1493-1525). A fost înconjurată cu ziduri de apărare și în final bastionul a fost transformat într-un turn cu 2 etaje, coridor de protecție și creneluri.

Un secol mai târziu turnul a devenit clopotnița bisericii (1677). În decursul timpului a fost avariat grav în două incendii (1714; 1791), de fiecare dată refăcut,  ultima transformare datând din 1830. În perioada 1840-1878 clădirea bisericii a fost mărită, primind forma actuală.

Pe un deal situat la 4 kilometri nord de localitate, Burchreech (Dealul Cetății), sașii au construit o cetate, cu rol de refugiu din fața invadatorilor și pentru păstrarea alimentelor (1347).

Cetatea țărănească a ocupat o suprafață de 5.000 de metri pătrați. Zidul de incintă, înalt până la 10 metri, a fost prevăzut cu 6 turnuri: Turnul de Pază (Wächterturm), Turnul Porții (Torturm), Turnul Preotului (Pfarrerturm), Turnul Voievodal (Fürstenturm), Turnul Muniției / Pulberăriei (Pulverturm) și Turnul Școlii (Schulturm). În centrul cetății a fost creat un heleșteu și s-a săpat o fântână adâncă de 50 metri. Deși se poate vizita, nu am avut timpul necesar.

La 20 kilometri spre vest este situat orașul Sighișoara, pe care îl vizitasem de câte ori am avut ocazia și în care m-am oprit pentru o cafea.

Și, din nou la drum, traversând spre vest județul Mureș.

După 9 kilometri am ajuns în comuna Daneș, ultima înainte de a părăsi județul, unde se află Biserica Evanghelică Luterană „Sf. Dionisie”. În 1506 a fost construită o biserică mică, fără turn, în stil gotic târziu. Tot satul, numit atunci  villa St. Dyonisii, împreună cu biserica, au aparținut Abației Cluj-Mănăștur până în anul 1532 când, aderând la Reforma Protestantă, au fost preluate de Scaunul Sighișoarei.

În 1878 biserica a fost dotată cu un altar, în 1920 cu o orgă, în partea de vest a fost construit turnul (1927) și zidul înconjurător. Din vechea biserică se păstrează doar un mic turn de strajă și o parte din zidul înconjurător.

După Daneș am traversat județul Sibiu și după 1 oră am oprit în satul Țapu, comuna Micăsasa, sat situat la granița cu județul Alba.

Pe dealul de la marginea comunei, în secolul XV a fost construită Biserica Evanghelică fortificată, din piatră de râu și de carieră.

Biserica, în stil gotic târziu, a fost modificată pe parcursul timpului (1625; 1838). Zidurile fortificației, înalte de 6 metri, au fost prevăzute cu două rânduri de metereze și un turn de poartă cu trei niveluri, prin care se intra în incintă.

În interiorul zidurilor, inițial pe peretele de sud, suplimentate pe peretele de nord în secolul XIX, s-au creat spații pentru depozitarea alimentelor. Până în 1852 a existat o capelă care a fost demolată și materialele folosite pentru construirea unei școli.

De la biserică am coborât dealul și, din nou, la drum.

Dacă până acolo fusesem mulțumită că cerul era întunecat și nu mă deranja soarele la condus, traversând județul Alba a început ploaia. În drum am reușit doar să „fur” o poză Bisericii Evanghelice din Mănărade.

De acolo, traversând pădurile, am coborât spre sud, îndreptându-mă spre autostradă.

Am părăsit autostrada și depășind orașul Deva, jud. Hunedoara, am intrat pe Valea Mureșului. Din nou am avut noroc. Ploaia s-a oprit. Aveam însă o altă problemă. Mergând spre vest, am condus cu soarele în față. După 180 de kilometri a trebuit neapărat să fac o oprire, în comuna Săvârșin, jud. Arad.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ana”

Apoi, paralel cu râul Mureș, din loc în loc traversând câte un sat sau o comună, ultima porțiune de la Lipova foarte aglomerată, după 90 de kilometri am ajuns acasă, la Arad, foarte mulțumită de excursia făcută.  

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Cetatea medievală Târgu Mureș, județul Mureș

Publicat pe de
1

Cetatea medievală din Târgu Mureș se află în nord-estul centrului orașului, la aproximativ 5 minute de mers pe jos. În cetate este situată cea mai veche clădire din oraș (1332-1490), Biserica Reformată din cetate „Sf. Maria”.

Clădirea a făcut parte dintr-o mânăstire construită de Ordinul Franciscan în mai multe etape. La început a fost ridicată capela și zidurile bisericii (1350-1370), apoi partea pentru corul bisericii (1370-1400) și turnul.

În anul 1444, cu ajutorul lui Iancu de Hunedoara, mânăstirea a fost preluată de conventuali, o ramură a franciscanilor. Pentru a se apăra de eventualele atacuri ale otomanilor, la ordinul Voievodului Ștefan Báthory, mânăstirea a fost fortificată (1492), când au fost construite 7 bastioane, unite prin ziduri.

Franciscanii au deținut-o până după Reforma protestantă (sec. XVI), când au fost alungați din oraș (1556) și populația a trecut la reformați. Biserica a trecut la cultul reformat, clădirile claustrului au fost ocupate de orășeni și sacristia fostei mânăstiri a fost ocupată de Schola Particula (Școala Reformată), lângă care a fost deschisă o bibliotecă (1557).

În anul 1601 orașul a fost devastat de trupele habsburgice, conduse de Generalul Giorgio Basta, apoi de cete de haiduci. Mânăstirea a fost incendiată și a devenit o ruină.

Un an mai târziu a început construcția actualei cetăți, de formă pentagonală, la care s-au folosit materialele rămase din vechea mânăstire, cărămidă și piatră de râu. Primul a fost construit Bastionul Porții (1613).

La exteriorul zidurilor, în apropierea Bastionului Porții, în anul 2000 a fost dezvelită statuia lui Tamás Borsos,  judele orașului (1599-1604), care a reușit ridicarea cetății cu ajutorul contribuabililor și celor 32 de bresle meșteșugărești, ulterior primind și rangul de oraș liber regesc (1616).

Apoi au fost ridicate două turnuri pătrate, Bastionul Mic Báthory și Bastionul Lăcătușilor (1629).

Bastionul Báthory (1620)

În  colțurile cetății breslele au construit 5 bastioane, cu 3 sau 4 nivele, accesate în interior prin scări de lemn, care au fost legate între ele prin ziduri.

Bastionul Tăbăcarilor (1620)

Bastionul Blănarilor (1629)

Bastionul Dogarilor (1632)

Cu Bastionul Croitorilor (1640), Bastionul Măcelarilor (1653) și zidurile de legătură, sistemul de apărare al cetății a fost finalizat (1652).

Apoi, finanțată de contele  Mihály Teleky, a fost refăcută clădirea bisericii (1685-1693) în care Ferenc Rákóczi II a fost proclamat domnitor (1707). Un secol mai târziu bisericii i s-a ridicat turnul gotic, înalt de 55 metri, cu 4 turnulețe pe colțuri, format din 4 nivele, accesate printr-o scară de lemn (1785-1791).

În nivelul superior au fost postate clopotele. În această formă s-a păstrat până azi. De-a lungul timpului biserica a găzduit 37 de adunări naționale.

În apropierea ei și-a construit sediul Comandamentului habsburgic, o clădire cu un etaj, formată din două case legate între ele printr-o aripă mediană. În aripa de vest a funcționat Primăria orașului. Un secol mai târziu clădirea a fost modificată și la etaj a fost amenajat salonul ofițerilor (1877) a cărui pictură interioară s-a păstrat până azi. Între anii 2008-2014 a fost renovată și de atunci în ea funcționează Muzeul de Arheologie și Istorie.

Biserica a fost restaurată cu fonduri alocate de Guvernul Ungariei și donații de la enoriași (2018). În timpul lucrărilor s-a descoperit o frescă din sec XV care-l reprezintă pe Regele Ladislau I al Ungariei (1077-1095), numit și Regele Sfânt, fiind canonizat în 1192.

Azi cetatea este un loc amenajat pentru recreere, amenajat cu alei pietruite, bănci, terase, etc.

Mai mult, din anul 2020, o dată cu noua administrație locală, s-a permis și accesul cu animale de companie.

Din anul 2004 în cetate funcționează Teatrul 74, centru cultural care promovează muzica, artele plastice, dansul, literatura și în care se desfășoară diverse spectacole.

Începând cu anul 2009 anual se desfășoară Târgul Cetății în care sunt etalate și vândute obiecte artizanale din Transilvania, podoabe, cosmetice naturale, mâncăruri tradiționale, conserve făcute în casă, etc.

La exteriorul zidurilor cetății a fost amenajat un loc de joacă sub forma unei mini-cetăți (2018).

Citește și Prin orașul Târgu Mureș, județul Mureș

Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Din cele opt comune situate în sud-vestul județului Bihor, la granița cu Ungaria, văzusem cinci. Pentru a le vedea pe ultimele trei, din satul Roit m-am deplasat spre nord, apoi spre vest și după 10 kilometri am ajuns în satul Cheresig care, din 2008, după înființarea comunei Toboliu, aparține administrativ de ea.

Biserica Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1905)

Situat chiar pe granița cu Ungaria, are un punct de trecere al frontierei folosit doar de localnici.

Satul de câmpie, străbătut de râul Crișul Repede, a fost atestat documentar din 1289, cu numele Keresceg. Din acea perioadă s-au păstrat ruinele unui donjon, azi situate în plin câmp. El aparținea de Cetatea Cheresig, fapt atestat de un document din 1602.

Donjonul Cheresig a fost construit după marea invazie tătară (1242), ca turn de observație, înconjurat de o fortificație, azi o ridicătură de pământ.

Turnul din cărămidă, cu formă hexagonală, avea 5 nivele despărțite prin planșee de grinzi din lemn.

Cetatea era deținută de Voievodul Transilvaniei, Roland Borșa. Fiind atacată de Regele Ladislau IV Cumanul, frații Borșa l-au prins lângă donjon și l-au ucis. Un secol mai târziu cetatea a intrat în posesia lui Carol Robert de Anjou (1317), a familiei Losonczi (1390) și, în final, a familiei Csáky care, cu mici întreruperi, a deținut-o până la sfârșitul Primului Război Mondial. 

În 1514 iobagii s-au răsculat, conduși de Gheorghe Doja. 30.000 de iobagi, în frunte cu unul dintre căpitanii lui Doja, s-au îndreptat spre Cetatea Oradea. În drumul lor au asediat Cetatea Cheresig.

Au avut loc și incursiunile repetate ale turcilor, dorind să cucerească cetățile Gyula și Oradea. În drumul lor turcii au devastat zonele pe unde treceau. Au decimat populația, sau au luat-o în robie și satele au rămas pustii.

Fugind din calea lor, multe familii din zonă s-au refugiat în Cetatea Cheresig unde, lângă zidurile ei, și-au construit colibe.

În decursul timpului din fosta cetate au supraviețuit doar donjonul și câteva ziduri ruinate.

În secolul XIX turnul a fost acoperit cu scânduri și folosit ca hambar de cereale.

Azi, semeț, se înalță pe o ridicătură de teren, în plină câmpie, aducând aminte de acele vremuri.

Aș mai fi stat dar, fiind februarie,  ziua nu era așa de lungă, așa că m-am întors în drumul principal și l-am urmat spre nord. 6 kilometri și am ajuns în comuna Toboliu. Localitatea a fost atestată documentar din 1213.  A devenit comună după un referendum al populației (2005) în care s-a cerut desprinderea de comuna Girișu de Criș (2007).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1865)

Pe teritoriul ei au fost descoperite ape geotermale dar nu sunt exploatate. Comuna este cunoscută ca mare producătoare de varză care se cultivă acolo încă din 1242. De-a lungul timpului au fost eliberate peste 200 de certificate de producător și, anual, se desfășoară Festivalul verzei când sunt prezentate diverse preparate specifice zonei.

Comuna Girișu de Criș, situată la 4 kilometri nord-est de Toboliu, a fost atestată documentar din 1221. A fost locuită de români, ortodocși.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1906)

Sub Imperiul Austro-Ungar, prin catolicizarea forțată, o parte au trecut la cultul greco-catolic. Sub comuniști cultul a fost interzis și biserica a fost folosită de ortodocși. După 1999 biserica le-a fost retrocedată.

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”

De comună aparține administrativ satul Tărian (1341), situat la doar 2 kilometri nord-est.

Biserica Reformată Calvină

În 1552, sub ocupația otomană, în sat exista o parohie catolică bine reprezentată. După eliberarea de sub turci a fost desființată și donată, împreună cu o parte din sat, iezuiților (1699).

În 1865 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Mariei” care în secolul XXI a fost renovată cu ajutor extern.

Pe vremuri în sat a existat și o Biserică de lemn ortodoxă care a fost donată unui sat de munte. În locul ei a fost ridicată o biserică din cărămidă, acoperită cu șindrilă, care a rezistat până în secolul XX. Actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” a fost construită între anii 1933-1939, în stil romano-bizantin.

Urmau ultimele două localități de pe lista mea, comuna Sântandrei cu satul Palota. De la Tărian după 6 kilometri est am intrat în satul Palota (1214). În secolul XIII era în proprietatea Episcopiei Oradea care, pentru merite în lupte, l-a donat familiei Czibak. Istoria ei s-a împletit cu cea a zonei. În secolul XIX, împreună cu alte 5 sate, a intrat în proprietatea ofițerului Frimont Janos Maria, care în urma meritelor câștigate în luptele purtate, a primit titlul conte de Palota. În 1810 contele a fost numit comandantul regiunii Veneția și s-a mutat la Padova.

În 1821 la Napoli a izbucnit o răscoală care l-a detronat pe rege. În luptele acerbe purtate cu răsculații, contele, cu frică de moarte, a promis că dacă scapă nevătămat va ridica în Palota o biserică. Reușind să înăbușe răscoala, a fost răsplătit cu bani și și-a ținut promisiunea. Între anii 1824-1829 a fost construită, de meșteri italieni,  Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” și a fost dotată cu un altar din marmură de Carrara. După moartea contelui (1831) în biserică a fost construit un cavou de marmură și rămășițele sale au fost aduse de la Viena. La aniversarea celor 150 ani de la construcție biserica a fost dotată cu un nou altar de marmură.

La 3 kilometri spre est, în apropierea orașului Oradea, se află comuna Sântandrei, atestată documentar din perioada 1291-1294.

Este o localitate polietnică, cu culte religioase diferite, fiecare cu biserică proprie.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1936)

Biserica Greco-Catolică „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1782)

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. Andrei Șaguna”  (în parohia Sântandrei II)