București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

Publicat pe 17 decembrie 2024 de monica frimu

După ce am văzut câteva obiective istorice de pe și din jurul Dealului Mitropoliei București, m-am îndreptat spre Piața Unirii. Pe vremuri ocupată de hale și tarabe comerciale, după cutremurul din 1977 acestea au fost desființate, clădirile vechi demolate și creată actuala piață, străbătută de Bulevardul Victoria Socialismului, azi Bulevardul Unirii.

La comanda lui Nicolae Ceaușescu, începând cu anul 1987 în piață s-au creat „Fântânile decorative”, una centrală, mare și 44 mai mici, toate placate cu marmură, sau granit, decorate, unele înconjurate cu grilaje metalice.

În timp fântânile s-au degradat, sistemele de apă s-au stricat, decorurile au dispărut…

În anii 2015-2019 sistemul de fântâni a fost refăcut, s-a creat „Simfonia Apei”, în care jeturile de apă ale fântânilor „dansează” pe muzica din fundal, sub jocuri de lumini. Ocupând o suprafață de 16.200 metri pătrați și sistemul de fântâni întinzându-se pe 1,4 kilometri , Academia Recordurilor Mondiale (World Record Academy) l-a omologat ca „Cel Mai Lung Șir de Fântâni Coregrafice Sincronizate din Lume”.

Îndreptându-mă spre Centrul Istoric, am traversat Parcul Unirii, la capătul căruia în 2022 a fost dezvelită statuia Decebal. Bustul ultimului Rege al Daciei (87-106) e postat pe un soclu înalt, pe care sunt inscripționate campaniile sale militare împotriva romanilor.

Centru Istoric al Bucureștiului, din 2010 înscris pe lista monumentelor istorice, ocupă o suprafață de cca. 0,5 kilometri pătrați, cu 48 de străzi și 5 piețe, din care, neavând mult timp la dispoziție, urma să văd doar o mică porțiune.

Pe strada Franceză, considerată cea mai veche stradă din București care a păstrat aproximativ același traseu ca în perioada medievală, se află ruinele Palatului Voievodal „Curtea Veche”, sit arheologic care poate fi accesat vizitând Muzeul Palatul Voievodal, pe care l-am găsit închis. În acea zonă inițial a existat o cetate, construită de Mircea cel Bătrân între anii 1386-1418, pe care Domnitorul Țării Românești Vlad Țepeș a refăcut-o și ridicat-o la rangul de Curte Domnească, similară celei din Târgoviște. Cuprindea Palatul Voievodal, cancelariile domnești, Biserica Domnească, case, grajduri, grădini, etc., în timp distruse de un incendiu (1718) și de marele cutremur din 1738, ulterior înlocuite cu o nouă curte domnească.

Biserica Domnească „Buna Vestire” „Sf. Anton” -Curtea Veche, considerată cea mai veche din București, a fost construită în timpul domniei lui Mircea Ciobanul (1558-1559) și terminată de urmașul său Petru (Pătraşcu) cel Tânăr (1559-1568), când prezenta naosul pictat și în locul actualului pronaos un pridvor mare, încorporat în biserică de Domnitorul Ștefan Cantacuzino (1714-1716), care a refăcut și pictura.

În 1847, în timp ce se juca, un copil a aprins din greșeală păcura dintr-un butoi. Purtat de vânt, focul s-a extins și a distrus toată zona, omorând și 15 oameni. Biserica fiind grav avariată, până în 1852 Domnitorul Gheorghe Bibescu a refăcut-o în stil neogotic, când s-a efectuat și pictura interioară. Fiind găsită într-o biserică distrusă de incendiu, în ea a fost adusă icoana „Sf. Cuv. Antonie cel Mare”. Pentru că a rezistat flăcărilor, fiind considerată miraculoasă, biserica a primit și hramul „Sf. Anton”.

În perioada 1928-1935, sub supravegherea atentă a lui Nicolae Iorga, biserica a fost restaurată în forma inițială, fațadele și turla prezentând șiruri de cărămidă aparentă, alternând cu panouri de tencuială.

Portalul, decorat cu piatră sculptată (1715), a fost restaurat. Lângă biserică s-au construit o nouă clopotniță și 2 case parohiale, azi în ele funcționând un muzeu și un centru social.

După cutremurul din 1977 biserica și clopotnița au fost reparate, când s-a restaurat și pictura interioară. Pe latura nordică se poate vedea un tablou vechi ce-i prezintă pe ctitorii bisericii, Domnitorul Mircea Ciobanul și soția sa Doamna Chiajna, fiica Domnitorului Petru Rareș al Moldovei și nepoata lui Ștefan cel Mare, singura doamnă din istoria României care a condus o oaste în luptă.

Lângă Curtea Veche se află Hanul lui Manuc, monument istoric, ultima dată restaurat în 2009, azi cuprinzând hotel, restaurant, cramă și grădină de vară, foarte frecventat mai ales pentru bucătăria sa tradițională și vinul de calitate.

Hanul e numit după negustorul armean și dragoman Emanuel Mârzaian, numit și Manuc Bei, un „ diplomat” armean, care în 1806 ajungând în București, din cauza războiului ruso-turc, nu a mai putut părăsi orașul.

Fiind foarte bogat, a cumpărat multe moșii și un fost teren al Curții Vechi, de pe malul Dâmboviței, pe care până în 1808 a construit hanul cu 15 pivnițe boltite în subsol, la parter 23 de prăvălii, 2 saloane mari, 10 magazii, camere de servitori, bucătării și la etaj 107 odăi, unele închiriate pe termen lung, altele folosite de vizitatori. Ele înconjurau o curte, în care staționau căruțele și trăsurile, prevăzută cu o mică grădină și o cafenea. În partea dinspre râu a construit un chei de piatră. După canalizarea Dâmboviței, când s-a amenajat Hala de Carne, pe el a construit câteva prăvălii.

Manuc a avut un aport important în stabilirea relațiilor româno-ruso-turce, hanul găzduind demnitarii care negociau, în 1812 acolo fiind semnat Tratatul de pace de la București, între Imperiul Rus și Imperiul Otoman, în urma căruia teritoriul Principatului Moldovei dintre Prut și Nistru i-a revenit Imperiului Rus. După război Manuc a părăsit Bucureștiul, mutându-se cu familia pe moșia sa de la Hîncești. Deși a dorit să vândă hanul, până la găsirea unor cumpărători a decedat (1817). Majoritatea averii fiind în Țara Românească și moștenitorii fiind minori, aceasta a fost administrată de epitropi, care au arendat proprietățile, din 1827 fiind preluate de Dimitrie D. Dedu și Nicolae Alexiu.

Cutremurul din 1838 a avariat grav hanul și s-a dorit demolarea lui, oprită de Murat, fiul lui Manuc, devenit major. Neavând suficienți bani pentru a-l reface, a fost nevoit să-l vândă, în 1841 acesta intrând în proprietatea pitarului Dimitrie Iconomidis (Economu), apoi a celor 3 copii ai săi, care l-au arendat și după câțiva ani l-au vândut lui Lambru Vasilescu (1861-1862).

Acesta l-a reparat și, mutând fostele prăvălii în partea stradală, l-a extins cu noi camere, accesate prin cerdacuri. În interior a amenajat 2 săli mari, folosite pentru petreceri, evenimente, din 1878 pentru spectacole de teatru, baluri mascate și fostul han a primit numele de „Marele Hotel Dacia”.

Sala Dacia a găzduit numeroase întruniri politice, printre cele mai importante fiind cele dinaintea Primului Război Mondial, acolo întâlnindu-se politicienii care doreau intrarea în război, urmărind eliberarea Transilvaniei și unirea ei cu România și Bucovina, între care Nicolae Filipescu, Take Ionescu, Barbu Ștefănescu Delavrancea și Octavian Goga.

Am continuat plimbarea pe strada Franceză, mărginită de case, majoritatea construite din secolele XIX-XX, după distrugerea celor vechi de incendiul din 1847.

Am ajuns la Biserica „Sf. Dimitrie-Poștă”, situată în spatele Palatului Poștelor, a patra biserică construită pe acel loc în decursul secolelor, prima, atestată documentar din 1655, fiind o Biserică de lemn, înconjurată de câteva chilii, închinată Mânăstirii Vladatos din Salonic, numită popular Biserica de Jurământ, în ea fiind aduse părțile aflate în proces de judecată și puse să jure că vor spune adevărul. Fiind grav avariată de oștile lui Sinan Pașa, ajunse în București, în timpul invadării Țării Românești, a fost refăcută (1674) de vornicul Badea Bălăceanu și numită după el Biserica Bălăcenilor.

Deteriorată în timp și grav avariată de cutremurul din 1738, a fost dărâmată și pe locul ei Stroe Râmniceanul, împreună cu logofătul Radu, au construit o nouă biserică de zid, Biserica „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1741-1746), menționată într-un act al Domnitorului Constantin Racoviță (1755) ca aparținând administrativ (metoh) de Episcopiile Râmnicului și Buzăului. În 1797 biserica era deja în stare avansată de degradare. Cutremurul din 1802 a avariat-o grav și doi ani mai târziu un incendiu a distrus-o.

În perioada 1807-1819, la insistențele Episcopului Buzăului, a început reconstrucția ei, oprită pentru un timp. În 1826 interiorul a fost pictat, apoi lucrările s-au oprit din nou, biserica fiind finalizată între anii 1837-1842. Doar după câțiva ani un incendiu (1847) i-a distrus acoperișul și o parte din interior, astfel biserica a trebuit refăcută din nou, lucrări terminate în 1852.

Clădirii, în stil neoclasic, i s-a reconstruit o turlă din lemn, învelită cu tablă, interiorul a fost pictat de Carol Pop de Szathmary în stil realist, fiind singura pictură murală a acestuia care s-a păstrat până azi. Pe fațada principală, cu 6 coloane ionice și o friză superioară, pe care sunt pictate personaje religioase, la nivelul ușii de intrare se află singura piesă păstrată din vechea biserică (1741): chenarul ușii.

După Primul Război Mondial biserica, abandonată și într-o stare avansată de degradare, a fost propusă demolării, dar a scăpat datorită insistențelor juristului și diplomatului I.C.Filitti care, cu ajutorul Primarului Capitalei, a restaurat-o și în 1930 a fost redeschisă. Cutremurele care au urmat (1940, 1977) au avariat-o ușor, de fiecare dată fiind reparată.

Din anul 2009 a devenit Paraclis studențesc, atunci adăugându-i-se și hramurile „Sf. Pantelimon” și „Sf. Haralambie”, ale căror moaște sunt păstrate în ea, alături de moaștele Sf. Antipa, Ierarhul Pergamului și ale Cuv. Nicanor. Biserica găzduiește și singura icoană din București a Sf. Iuda Tadeul, ocrotitorul celor deznădăjduiți.

În clădirea din stânga bisericii, construită în secolul XIX ca anexă a Palatului Poștelor, folosită pentru conferințe, adunări festive și interbelic de companii private de teatru, după naționalizare a funcționat Teatrul Tineretului și din 1961 până azi Teatrul de Comedie, atunci condus de actorul Radu Beligan.

statuia Gheorghe Dinică, postată în anul 2012

Pe lângă Muzeul Naţional de Istorie a României, am ieșit în Calea Victoriei. Muzeul funcționează într-o clădire patrulateră, cu 3 etaje, înconjurată de 4 străzi, realizată în stil neoclasic. A fost construită în perioada 1894-1900 ca Palatul Poștelor, pe locul Hanului Constantin Vodă, ridicat de Domnitorul Constantin Brâncoveanu, distrus de marele incendiu din 1847 și ulterior demolat. Fațada principală, mărginită de două corpuri cu cupole, prezintă un portic susținut de 10 coloane dorice, accesat pe șiruri lungi de scări. Deasupra intrării inițial au fost postate 10 statui alegorice, distruse în cutremurul din 1940, azi existând doar 2 sculpturi, una prezentându-l pe zeul Mercur, cealaltă o alegorie reprezentând Mecanica, ca simbol al progresului științei.

Din 1970 clădirea a fost renovată, interiorul amenajat și în 1972 deschis Muzeul Național de Istorie, cu expoziții permanente, ocupând 50 de săli, subsolul și curtea interioară, în care au fost etalate obiecte, bijuterii, monede, etc., descoperite de arheologi, expuse cronologic, din preistorie până în perioada contemporană, între care Tezaurul de la Pietroasele, numit „Cloșca cu puii de aur”, descoperit în 1837, brățările dacice de la Sarmizegetusa, coroanele și bijuteriile purtate de Regina Elisabeta și Regina Maria, etc. Clădirea a fost grav afectată de cutremurul din 1977 . Refacerea ei a început abia în 2002, când muzeul a fost închis și exponatele plasate în depozite. Din lipsa fondurilor, în 2015 lucrările s-au oprit, fiind reluate în 2023.

Fiind încă în curs de restaurare, din tezaurul cu peste 3.000 de piese, la care în 2018 s-a adăugat și Colecția Filatelică a României, azi se pot vizita doar 3 expoziții permanente, din parter, subsol, curtea interioară și expozițiile temporare din holul central al muzeului.

Pe Calea Victoriei, în apropiere de muzeu, azi o clădire mică, între blocurile înalte, se află Biserica Zlătari „Sf. Ciprian”, construită pe locul unde se spune că în secolul XVII a existat Biserica de lemn „Adormirea Maicii Domnului”, construită de zlătari (aurari și argintari) pe un teren donat de Domnitorul Matei Basarab. În jurul ei s-a format o mânăstire pe care Spătarul Mihai Cantacuzino a împroprietărit-o cu moșii și, pentru a spori veniturile egumenilor, pe terenul din jurul ei a creat pivnițe și prăvălii, complex devenit spre sfârșitul secolului XIX Hanul Zlătari (1860-1862). Cutremurele din 1802 și 1838 au distrus biserica. Sub Domnitorul Dimitrie Știrbei s-au construit actuala biserică și clopotnița, în perioada 1853-1856 interiorul a fost pictat de Gh. Tattarescu și din 1888 a devenit biserică parohială.

În 1903, pentru extinderea Căii Victoriei, hanul și clopotnița au fost dărâmate, pe locul rămas viran fiind amenajat un spațiu verde, azi ocupat de clădirea Bucharest Financial Plaza. În timpul cutremurului din 1940 turlele bisericii au fost afectate, ulterior reparate și între anii 1971-1973 refăcute în forma actuală. Azi în biserică se află Moaștele Sf. Mc. Ciprian (284-305), fost filozof și slujitor al zeului păgân Apolo din Antiohia, Siria (azi Antakya, Turcia), ulterior hirotonisit ca preot, devenind în final Episcop de Cartagina, despre care se spune că înlătură farmecele și vrăjile. Într-o casetă din stânga altarului se află mâna sa dreaptă, „făcătoare de minuni”, la care mulți credincioși se închină.

Citește și București- Mânăstirea Stavropoleus

București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Publicat pe 9 decembrie 2024 de monica frimu

Ajungând în București dimineața și având la dispoziție aproape o zi, zborul spre o destinație turistică fiind programat spre seară, am părăsit Gara de Nord, îndreptându-mă spre Dealul Mitropoliei, pe o rută mai neobișnuită, aleasă pentru a vedea câteva biserici și mânăstiri vechi, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

Inițial m-am îndreptat spre Parcul Cișmigiu, în care nu am intrat, lăsând vizitarea lui la întoarcere, dacă îmi mai rămânea timp.

Am cotit pe lângă statuia lui Papa Francisc, dezvelită în 2020, la un an după vizita sa în România și am urmat strada paralelă cu parcul.

Într-una din clădirile ce mărginesc strada funcționează Facultatea de Sociologie și Asistență Socială, din 1999 de sine stătătoare, desprinsă din Facultatea de Sociologie, Psihologie şi Pedagogie a Universităţii Bucureşti. Sociologia s-a predat încă din 1896, în cadrul Facultății de Litere și Filozofie București. Sub comuniști, prin Reforma Învățământului din 1948, a fost desființată, apoi a funcționat pe scurte perioade de timp și din 1990 reînființată ca și colegiu.

În colțul sudic al parcului se află Colegiul Național „Gheorghe Lazăr”, înființat ca Gimnaziu de băieți în 1859, din 1890 devenit liceu. E numit după pedagogul și teologul care în 1818, la Colegiul Sf. Sava, a început să predea în limba română, înlocuind limba greacă, folosită până atunci.

De acolo m-am îndreptat spre râul Dâmbovița. La capătul străzii, pe cele două colțuri, am văzut două clădiri impozante.

Palatul Tinerimea Română a fost inaugurat în 1935 de Nicolae Iorga. Clădirea, în stil neoromânesc, avea în subsol o tipografie și un restaurant, la parter funcționa o bancă, restul spațiilor erau de închiriat, etajul I a fost amenajat ca sală de festivități, cu anexele ei, la etajul II camere de dormit, în etajul III era administrația revistei și etajul IV era compus din sala mare, un muzeu etnografic, biblioteca, administrația societății, etajele V și VI cu camere de locuit și etajul VII mansardat..

După cel de Al Doilea Război Mondial palatul a devenit sediul Ansamblului artistic „Perinița”(1946) și al Ansamblului artistic al tineretului (1947). Începând cu anul 1991 palatul a fost restaurat, redenumit Palatul Tinerimea Română și a devenit sediul Ansamblul Folcloric „Cununa Carpaților”, Corului de cameră „Preludiu”, Orchestrei de cameră „Philarmonia”, Trupei de balet „Orion”. Fosta sală de festivități a fost transformată în sală de spectacole, cu 1.200 de locuri și de la parter până la etajul IV spațiile sunt folosite ca săli de repetiție, magazii, etc. Din 2015 palatul a fost inclus pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul opus se află Teatrul Municipal „Lucia Sturdza Bulandra”, palat construit ca sediu al Ligii Culturale (1926-1929), din 1941 funcționând ca și companie privată de teatru, piese în care a jucat și renumita actriță, devenită în 1947 directoarea primului teatru de stat din București, nou înființat, Teatrului Municipal I. L. Caragiale, până la deces, când teatrul a primit numele ei. În 1961 la conducerea teatrului a fost numit Liviu Ciulei (1923-2011), renumit actor, regizor și scenograf, al cărui nume în poartă sala de spectacole din acest palat, de Teatrul Municipal aparținând administrativ și Sala Toma Caragiu, situată în apropierea Parcului „Grădina Icoanei”.

Am trecut Podul Izvor și am continuat plimbarea paralel cu râul Dâmbovița. Trecând de Parcul Izvor, într-un mic spațiu verde, din fața blocurilor înalte, era postată statuia Regina Maria a României, soția Regelui Ferdinand I de Hohenzollern-Sigmaringen, care a participat activ la viața politică, susținând interesele României, a susținut financiar numeroși scriitori și artiști . În timpul Primului Război Mondial a activat ca soră de caritate în spitalele militare, activitate după care popular a fost numită „mama răniților”.

Pentru a vedea două biserici vechi, situate una lângă cealaltă, ascunse în spatele blocurilor, am părăsit malul Dâmboviței. Biserica Sapienția „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită în 1710 de Vornicul Iordache Kretzulescu și soția sa Safta, fiica lui Constantin Brâncoveanu, ca și capelă a familiei. Ulterior a fost deținută de alți membri ai familiei, apoi cumpărată, împreună cu casele alăturate, de Olimpia Lahovary, soacra lui Emanoil Kretzulescu.

Olimpia a restaurat-o, a comandat pictura interioară, efectuată în 1884 de Gh. Tattarescu și elevii săi și în final a deschis-o pentru public.

Moștenind-o prin testament, Al. Lahovary a închis capela și a închiriat casele Sfântului Sinod, care le-a folosit până când s-a mutat în Mânăstirea Antim. Ulterior în ele au funcționat un orfelinat, un cămin de nevăzători, în final Casa de Pensii a sectorului 5 București.

În 1931 ultimul descendent al familiei Kretzulescu a donat casele și biserica Arhiepiscopiei București.

În timpul reparațiilor din anii 1966-1968 bisericii i s-a adăugat pridvorul închis, a fost acoperită cu tablă și pictura interioară refăcută. Pictura a fost restaurată în perioada 1995-1996.

În anii 1980, o dată cu ridicarea blocurilor și mutarea Bisericii „Sf. Ierarh Nicolae”- Mihai Vodă vis a vis de ea, casele au fost demolate, biserica scăpând prin intervențiile preotului de atunci.

Am ieșit pe Bulevardul Națiunile Unite, pe care l-am traversat și din nou am intrat între blocuri, în fosta mahala a Dudeștilor, pentru a vedea o biserică înscrisă pe lista monumentelor istorice.

În 1585 acolo a a existat o mânăstire, cu o Biserică de lemn ,care ținea administrativ de o mânăstire din Tărnovo, Bulgaria. În 1636 Domnitorul Matei Basarab a înlocuit-o cu una de zid, actuala Biserică „Sf. Ap. Petru și Pavel” și a închinat-o Patriarhiei de Constatinopol. În 1655 ienicerii (seimenii) s-au răsculat și au prădat toate mânăstirile și bisericile din București, apoi mânăstirea a fost avariată de cutremurul din 1677, ulterior reparată sub domnia lui sub Constantin Brâncoveanu (1654-1714).

Voievodul Ștefan Cantacuzino, enoriaș al bisericii, a construit clopotnița de pe pronaos, pridvorul cu 3 arcade spre vest și câte 2 pe părțile laterale, sprijinite de coloane din piatră, având capitelurile ornate cu motive florale. În 1715 interiorul a fost pictat, an menționat în pisania din pridvor, sculptată în piatră cu litere chirilice.

Biserica era înconjurată de case domnești, cu pivnițe boltite, bucătăria, hambarul, magaziile, alte anexe, toate înconjurate de un zid. Din 1863 în ele a funcționat un institut, în care studiau tineri macedoneni, ulterior au găzduit Liceul Matei Basarab.

În decursul timpului a fost avariată de numeroase cutremure (1802, 1838, 1940, 1977), de fiecare dată reparată, după cel din 1838 cele 3 turle distruse fiind înlocuite cu una din lemn, care a fost zugrăvită. În perioada 2007-2014 clădirea și pictura interioară au fost restaurate.

În interior, pe pereții din dreapta ușii de intrare, s-au păstrat picturile ce-i prezintă pe numeroșii membrii ai familiei Cantacuzino.

Lângă biserică familia Cantacuzino avea un palat (sec. XVII), pe care l-au deținut până în 1716, după decesul Stolnicului Constantin Cantacuzino fiind moștenit de urmașii pe linie feminină, boierii Dudescu. Ruinele Curții Boierilor Dudescu au fost descoperite în timpul săpăturilor arheologice din 1957.

Majoritatea au fost demolate în timpul construcției Blocului Scriitorilor (1894) și în timpul sistematizării zonei (anii 1980). Azi, într-un spațiu ascuns privirii și inaccesibil, cu greu se pot vedea câteva ziduri și o bolta din cărămidă țesută, sub care în timp s-au adunat mormane de gunoaie.

Ieșind spre Piața Națiunile Unite, în câteva minute am ajuns la Biserica Sf. Spiridon Vechi, situată pe locul unde în a doua jumătate a secolului XVII a existat o Biserică de lemn, menționată într-un document din 1680 al lui Șerban Cantacuzino, despre care unii istorici cred că a fost un paraclis construit pentru familiile boierilor Florești, care locuiau în zonă.

În perioada 1747-1748, sub Domnitorul Constantin Mavrocordat, biserica a fost refăcută din zid, interiorul a fost pictat. În jurul ei s-au construit chilii, anexe, un han și s-a format mica Mânăstire „Sf. Spiridon Vechi”, subordonată (metoh) Patriarhiei de Antiohia (azi Antakya, Turcia), care a fost ocupată de ierarhi și călugări arabi. Clădirile au fost avariate de cutremurele din 1802 și 1838, fiind refăcute în 1847.

După secularizarea averilor mânăstiresști, biserica a fost afiliată Parohiei Mihai Vodă, apoi Parohiei Sf. Apostoli și din 1960 a devenit biserică parohială. În cursul resistematizării zonei, biserica a fost demolată (1987), din ea păstrându-se coloanele, ornamentele de piatră ale ferestrelor, pisania, catapeteasma, icoanele, odoarele, care au fost duse la Mânăstirea Cernica.

Stăruind, Patriarhul Teoctist a primit aprobarea și în perioada 1992-1997 biserica și clopotnița au fost refăcute, folosindu-se și piesele vechi păstrate.

În interior sunt păstrate o raclă cu baldachin, creată din 18 kilograme de argint masiv, pe care e încrustat chipul Sf. Spiridon și o icoană făcătoare de minuni, despre care se spune că e tămăduitoare.

Pe cealaltă parte a râului am văzut două clădiri impozante, Palatul Agricola- Fonciera și Palatul Adriatica- Trieste, construite în 1926 pentru cele două societăți de asigurări., cărora le poartă numele.

În apropierea bisericii se află Fântâna George Emanuel Lahovary (1857-1897), construită de soția sa, Prințesa Zoe Șuțu, pe locul din fața Sălii de Tir, pe care acesta o frecventa adesea, unde fostul politician și ziarist a fost ucis într-un duel. Pe un soclu înalt, la baza căruia funcționează fântâna, a fost postat bustul lui Lahovary, înconjurat de coloane și acoperit cu o cupolă. În timp pe locul sălii s-a construit Teatrul Regina Maria, demolat în 1986, când statuia a fost demontată și depozitată, fiind reamplasată în 1990 și fântâna devenind iar funcțională.

Am ajuns în dreptul Palatului Justiției, clădire cu subsol, parter, un etaj, 7 curți interioare, cu corpul central în stilul Renașterii franceze, accesată prin numeroase șiruri de trepte. A fost construită între anii 1890-1895 în locul Curții Judecătorești, situată pe fostele moșii ale boierilor Kretzulescu și Golescu, piatra de temelie fiind pusă de Regele Carol I al României.

Palatul a fost avariat în cutremurele din 1977 și 1986. Fiind situat pe un teren instabil și dorindu-se construirea unui nou palat, o dată cu amenajarea râului Dâmbovița, în 1988 a fost închis. În perioada 2003-2006 a fost restaurat. Fațada principală e împărțită prin 6 pilaștri, pe care la nivelul superior sunt postate statuile alegorice prezentând Atenția, Vigoarea, Legea, Justiția, Elocința și Adevărul, statuile Forța și Prudența mărginind un ceas, situat central, pe cornișa superioară. Azi în el funcționează Curtea de Apel, cu câte 7 săli de judecată la parter și Judecătoria sectorului 5 București, Asociația Magistraților din România, Uniunea Națională a Barourilor din România și Baroul București.

În acea zonă, ascunsă între blocuri, se află Biserica Domnița Bălașa, monument istoric care a supraviețuit în timpul construirii noului centru civic (1984). După ce am vizitat-o, ocolind Parcul Tribunalului , m-am îndreptat spre Bulevardul Unirii, pe care l-am traversat, pentru a vedea Biserica „Sf. Ilie Tesviteanul”- Rahova, situată în spatele blocurilor de pe cealaltă parte, pe unde trecea cândva Calea Rahovei, în mahalaua Mitropoliei.

Prima biserică a fost probabil construită la începutul secolului XVIII, fiind pomenită ca Biserica de lemn „Sf. Ilie Proorocul” în Condica de rânduieli a visteriei domneşti din 1724, primind o donație din partea Domnitorului Nicolae Al. Mavrocordat. La jumătatea secolului XVIII a fost refăcută de familia monahului Isaia Novăceanu. Fiind distrusă de cutremurele din 1802 și 1838, vornicul Fotache Știrbei a cedat o parte din terenul său și pe el a construit actuala biserică (1837-1838), din cărămidă, cu vitralii și interiorul pictat (1874), care a primit și hramul „Sf. Treime”.

După Războiul de Independență (1877-1878) a fost numită Biserica „Sf. Ilie”- Rahova. A rezistat în timpul cutremurelor ce au urmat (1844, 1940, 1977), fiind avariată, de fiecare dată reparată și pictura interioară restaurată.

Sub comuniști, în timpul creării Bulevardului Unirii, biserica urma să fie demolată, dar a scăpat datorită numeroaselor intervenții ale preotului Mircea Gorețki, fiind mutată 51 metri spre lateral (1984). În perioada 1991-1996 a fost restaurată și redeschisă. Azi e înscrisă pe lista monumentelor istorice.

Se făcute deja amiază. Deși septembrie, soarele încălzea puternic. Cum urma să urc Dealul Mitropoliei, m-am odihnit puțin pe una din băncile umbrite de copacii care mărginesc bulevardul.

Citește și București- Dealul Mitropoliei și împrejurimi

Fatehpur Sikri, India

Publicat pe 11 octombrie 2024 de monica frimu

Fatehpur Sikri este un oraș din Districtul Agra, statul Uttar Pradesh, India, situat la aproximativ 39 kilometri de Agra. În acea zonă arheologii au descoperit urme de locuire din 1200-300 î.e.n. Sub dinastia Shunga (187-75 î.e.n.) exista o localitate foarte dezvoltată, cu locuințe, temple și centre comerciale.

În secolul VII a fost ocupat de clanurile de războinici Sikarwar Rajputs, care au construit acolo o fortăreață. Aceștia cu deținut zona până în 1527, an în care la conducere era Rana Sangha, din Dinastia Sisodia.

După ce Delhi a foct cucerit de armatele lui Barbur, descendent al Imperiului Timurid (1526), acesta a fondat Imperiului Mughal. A urmat Bătălia de la Khanwa, în care Barbur l-a înfrânt pe Rana Sangha și Fatehpur Sikri a fost inclus în imperiul nou creat. La periferia orașului Barbur a construit „Grădina Victoriei”, cu un pavilion, pe care le-a folosit pentru relaxare până la moartea sa (1530).

Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am),

În 1571 Akbar cel Mare, al 3-lea împărat mogul, a mutat capitala de la Agra în Fatehpur Sikri. Pe o crestă stâncoasă de cca. 40 metri înălțime, 3 kilometri lungime și 1 kilometru lățime, a construit orașul-palat, înconjurat pe trei laturi de un zid de 6 kilometri lungime, cu 9 porți de acces, a patra latură fiind mărginită de un lac, în care a construit din gresie roșie numeroase palate, sedii administrative, o moschee, etc.,

După campania victorioasă asupra nobililor care conduceau sultanatul Gujarat, în locul celor doi sultani, foarte tineri, Fatehpur Sikri a fost numit și „Orașul Victoriei”. Pe peretele sudic al moscheii s-a construit Ușa Victoriei (Buland Darwaza), de 54 metri înălțime, cu 3 intrări arcuite, cea centrală mai mare, numită Poarta Potcoavei, pe ea fiind bătute în cuie numeroase potcoave, pentru a aduce noroc.

Azi complexul poate fi vizitat. Intrând pe una dintre porți, se ajunge la Sala Audienței Publice (Diwan-I-Am), care a fost folosită și pentru rugăciuni și sărăbători publice. În dreapta ei, într-o clădire patrulateră, unicat în arhitectura indo-islamică deoarece pare etajată, a funcționat Sala Audienței Private (Diwan-i-Khas), în care se țineau și diverse discursuri religioase (Ibadat-Khana).

Clădirea prezintă o singură cameră boltită, cu 4 deschideri laterale, central o coloană foarte decorată, care susține un capitel imens, de la care se îndreaptă spre colțurile camerei 4 balustrade înguste, unde erau postate gărzile pentru supraveghere. Se crede că superior, spațiul circular de pe capitel era ocupat de tronul lui Akbar și colțurile de cei 4 miniștri.

În stânga ei se afla Trezoreria (Khazana), o clădire cu 3 camere, accesate prin câte un coridor îngust, supravegheate de paznici.

Vizavi de Diwan-I-Khas, în Sunehra Makan, o clădire cu două etaje, bogat împodobită cu picturi murale aurii în stil persan, pe grinzi s-au găsit inscripționate versurile lui Faizi, fratele lui Akbar. Palatul din dreapta ei, Panch Mahal, cu 5 etaje, cu pardoselile tot mai mici spre înălțime, susținute de 176 de coloane, deasupra terminându-se cu un chioșc, susținut de 4 coloane și acoperit cu cupolă, probabil era locuit de doamnele de la curte.

Pe acea latură a fostului oraș se află și cel mai mare complex rezidențial, cu coloane hinduse, cupole musulmane, ziduri înalte și o poartă estică păzită. Jodha Bai Mahal a fost creat de Akbar pentru soția preferată Mariam-uz-Zamamani, care în 1569 acolo l-a născut pe Jahangir.

Lângă palat existau casele servitorilor. Despre una dintre ele se presupune că ar fi fost bucătăria, alți cercetători consideră că era atașată haremului.

În onoarea Șeicului Chishti Salim (ordinul Chishti=ordin sufi al islamului sunnit), care a prezis nașterea fiului său, Akbar a construit o Moschee Congregațională (Jama Masjid), cu intrarea printr-o sală dreptunghiulară (iwan), care la fațadă prezintă un portal decorat cu gresie smălțuită și motive geometrice (pishtaq). Deasupra sanctuarului s-a creat un rând de pavilioane semi-deschise (chhatri). În interior, în fiecare din cele 7 travee, s-a postat un mihrab, o nișă ce indică direcția Kaaba din Mecca (qibla), spre care musulmanii se roagă. Mihrabul central, mare, decorat cu încrustații geometrice din marmură albă, a fost acoperit de o cupolă. În 1572 șeicul decedând, în curtea moscheii s-a construit Mormântul lui Salim Chishti, clădire din marmură albă, cu un etaj și o cupolă, în care mormântul a fost acoperit cu un baldachin încrustat cu mozaic din sidef. În timp s-au creat morminte pentru descendenți ai săi.

La nord-vest de Palatul Jodha Bai se află Palatul lui Birbal (Birbal Mahal), numit după ministrul preferat al lui Akbar, clădire cu 2 etaje, cu terase, în stil hindus și musulman, ridicată pentru două dintre soțiile lui Akbar, Ruqnayya și Salima.

La capătul perimetrului s-a construit Palatul Palatul lui Akbar (Daulat khana-i-Khas). Avea la parter 2 încăperi, una folosită ca bibliotecă, cealaltă ca sală de mese și la etaj Khwabgah, dormitorul numit și Casa Viselor. La fereastra sudică (Jharokha Darshan) împăratul se arăta mulțimii în fiecare dimineață. Palatul era legat prin pasaje secrete de Jodha Bai Mahal, Panch Mahal și Casa Mariam.

Pereții interiori au fost decorați cu picturi, azi majoritatea șterse.

Pentru a răcori curtea, în fața palatului a fost amenajată piscina Anup Talao, împărțită în părți simetrice, de pereți din gresie roșie, intersectați în unghi drept, între care s-au creat canale de apă, de mică adâncime. Central s-a creat o platformă, accesată prin 4 poduri, susținute de coloane sculptate în partea exterioară. Pe vremuri platforma a fost folosită și ca scenă pentru artiști. La marginea piscinei s-a ridicat Hujra-i-Anup Talao, un pavilion care găzduia oaspeții lui Akbar.

În decursul timpului s-au adăugat noi canale de scurgere, care treptat s-au umplut de reziduuri și nivelul apei a crescut. Pentru a preveni o eventuală inundație, sub viceregele Indiei, lordul Kuzon de Kedleston, au fost curățate (sec. XX).

Complexul cuprindea și Casa de Închinare (Ibadat Khana), în care au fost puse bazele unei noi credințe sincretiste, Din-i-llahi, Scaunul Astrologului, Casa Tobelor, de unde toboșarul anunța venirea împăratului, Biroul de Arhive (Daftar Khana), Școala Fetelor, Atelierul Regal (Karkhana), harem, caravanserai, grajduri, etc.

Casa Sultanei Turce (Hujra-I-Anup Talao), un pavilion cu o mică cameră, înconjurată de o verandă străjuită de colonade, a fost conectată cu Școala de Fete prin șirurile de coloane din nord-vest și sud-est.

Se spune că în 1575 în pavilion s-a desfășurat o dezbatere religioasă.

Orașul fiind atacat de armatele Punjab, în 1585 Akbar l-a abandonat. Imperiul Mughal intrând în declin, Fatehpur Sikri a intrat în administrarea Comaniei Indiilor de Est (1600-1874). În acea perioadă Marchizul de Hastings a reparat monumentele fostei capitale (1815). După ce britanicii au ocupat Agra (1803), la Fatehpur Sikri au creat un centru administrativ, care a funcționat până în 1850.

Sunahra Makan (Casa Maryam)

Citește și Sikandra, Uttar Pradesh, India- Mausoleul lui Akbar

Varaždin, Croația

Publicat pe 29 februarie 2024 de monica frimu

Răspunde

Varaždin este un oraș situat în nordul Croației. A fost prima dată menționat cu numele Garestin într-un document al Regelui Ungariei și Croației Béla III (1181) prin care acesta a returnat Eparhiei Zagreb moșia Toplice, inclusă ilegal în districtul (raionul) Varaždin.

Fiind situat la intersecția drumurilor ce treceau de-a lungul râului Drava, în secolul XII s-a construit o fortificație din piatră patrulateră, cu rol de apărare. În 1209 Garestin a primit statutul de târg, numit Varaždin după cuvântul maghiar varoš (târg), Regele Andrei II din Dinastia Arpad declarându-l oraș regal liber, economic, administrativ și militar, devenind sediul prefectului.

În secolul XIV, deținut de Conții de Celje, aceștia au îmbunătățit fortificația, construind turnurile de pază circulare, în stil gotic, din 1523 a intrat în posesia magrafului George de Brandenburg-Ansbach, când în apropiere s-a amenajat un grânar. Intrând în posesia lui Ivan Ungnad de Sooneg, acesta a modificat vechiul fort, transformându-l în Cetatea Varaždin (Varaždin Grad), un punct strategic important în fața invaziei turcești, numită și Poarta spre Stiria.

În perioada 1543-1562 s-au construit zidurile înconjurătoare înalte, prevăzute cu deschideri pentru arme de foc, cu galerii care conectau turnurile de apărare și bastioanele. La exterior s-a creat un șanț adânc umplut cu apă.

Astfel în jurul turnul patrulater s-a delimitat orașul, de formă alungită, neregulată, care putea fi accesat prin Turnul de Poartă, ridicat în a doua jumătate a secolului XVI, perioadă când fostul grânar a fost transformat în arsenal pentru trupele de frontieră slavone.

La sfârșitul secolului castelul a fost achiziționat de Contele Toma Erdödy, în 1607 numit prefectul districtului Varaždin, printr-un act emis de Rudolph II de Habsburg, Împăratul Sfântului Imperiu Roman, Regele Ungariei și Boemiei.

A rămas în posesia familiei până în 1925, perioadă în care cetatea a fost transformată în stil baroc, devenind castel rezidențial (sec. XVII, sec. XVIII), în cadrul căruia s-a creat Capela Sf. Laurențiu.

Intrând în proprietatea orașului, a fost transformat în Muzeul Municipal Varaždin (Gradski muzej Varaždin), cu profil istoric, care în cele 10 camere amenajate expune obiecte, documente istorice, arme, mobilier de epocă, etc. Castelul a fost renovat în perioada 1983-1989.

Încă din secolul XIII în oraș a existat o biserică construită de Ordinul Cavalerilor Ospitalieri. În decursul timpului clădirea a fost refăcută și extinsă de mai multe ori, apoi pe locul ei s-au construit noua Mănăstire Franciscană și Biserica Sf. Ioan Botezătorul (Franjevački samostan i crkva sv. Ivana Krstitelja), în stil baroc timpuriu, cu un turn-clopotniță de 54,5 metri înălțime (1626-1655).

Interiorul prezintă o navă, a căror laterale au fost amenajate cu nișe, împărțite de stâlpi cu arcade, în care se află altarele laterale, bogat ornamentate cu picturi și statui prezentând sfinții sau scenele biblice cărora le sunt dedicate.

Altarul principal e structurat în 3 porțiuni, delimitate de coloane. Central este postată o pictură prezentându-l pe Sf. Ioan botezându-l pe Isus și în porțiunile laterale picturile unor sfinți. Cele 3 picturi sunt flancate de statuile aurite ce prezintă personaje religioase. Coloanele susțin porțiunea superioară, cu o nișă centrală, ornată cu 2 statui feminine, înconjurată de numeroase statui de îngeri.

La intrarea în naos, superior este postată orga, spațiu susținut de coloane cu arcade.

În 1630 în oraș au venit iezuiții. Ajutați de Contele Gašpar Drašković în 1647 au construit Biserica Adormirea Maicii Domnului (Crkva Uspenja Majke Božje) și lângă ea o mânăstire. Biserica, în stil baroc, cu o singură navă, altar principal și 2 capele laterale, a fost decorată cu fresce (1727) și statui prezentând personaje și scene biblice. Deasupra portalului s-a postat stema contelui, vizibilă și azi.

Ulterior au fost preluate de Ordinul Paulin și au aparținut de Episcopia Zagrebului până în 1997, când orașul a devenit sediul episcopal. Dieceza de Varaždin devenind Eparhie a Bisericii Catolice din nordul Croației, biserica a devenit Catedrala Varaždin.

La invitația Contesei Magdalena Drašković în jurul anului 1703 în oraș s-a stabilit Ordinul Ursulinelor. Cu ajutorul contesei în 1707 au construit Mânăstirea Ursulinelor și Biserica Nașterea lui Hristos (Uršulinski samostan i crkva Rođenja Kristova), cu un turn-clopotniță în stil baroc (1726) și au deschis o școală de fete.

În partea sudică a vechiului oraș se află Biserica Sf. Nicolae (Crkva svetog Nikole), dedicată Sfântului patron al orașului. A fost ridicată pe locul unei vechi biserici (sec. XII), dedicată Sf. Vjenceslav, menționată documentar abia în 1334, clădire în stil romanic, refăcută în stil gotic, când i s-a ridicat turnul-clopotniță (1494), păstrat până azi, pe care e postată stema orașului din 1464. Turnul a fost folosit și de străjerii orașului, care anunțau eventualele atacuri sau incendii.

Despre prima biserică circulă o legendă. Se spune că pe acel loc se afla vizuina unei ursoaice, în care erau ascunși puii ei. Constructorii au alungat-o dar după terminarea bisericii ursoaica s-a întors. Negăsindu-și puii, a împietrit de tristețe și, fiindu-le milă, constructorii au au încastrat-o în zid, unde poate fi văzută și azi. În timp ruinându-se, biserica a fost demolată și pe locul ei construită actuala biserică (1753-1761), în stil baroc, care în momentul vizitei mele era în curs de renovare (2023).

Până la sfârșitul secolului XVIII în jurul bisericii s-a aflat cimitirul, loc pe care azi este amenajat un mic părculeț.

În acea perioadă orașul s-a dezvoltat, s-au înființat mai multe bresle și a devenit un centru cultural și economic important, în secolul XVIII cei mai importanți fiind meșteșugarii aurari și argintari, care împreună cu comercianții, între care și evrei, au ocupat centrul orașului. În 1756 feldmareșalul Franz Leopold von Nádasdy auf Fogaras și-a mutat reședința oficială la Varaždin. Orașul devenind sediul Consiliului Regal Croat, fondat de Împărăteasa Maria Tereza și a Episcopului Zagrebului, a atras nobilii, care au construit palate, în stil baroc, unele dintre ele păstrate până azi.

Unul dintre ele este fostul palat construit în secolul XVII de familia Trupaj și în 1683 vândut Baronului Prassinsky, ofițerul vamal suprem al Croației. Moștenit de nepoata sa, căsătorită cu baronul de Sermag, aceștia l-au transformat (1750), devenind actualul Palat Sermage (Sermage palača), o clădire cu un etaj, în forma literei L, a cărei fațadă principală, având ferestrele cu axe inegale, prezintă un portal în stil baroc, mărginit de pilaștri și deasupra lui un balcon. Fiul lor a vândut palatul Reginei Drašković (1791), apoi a părăsit orașul. În perioada 1808-1851, fiind în posesia lui Carolus Eduardus Paszthory, acesta a cumpărat casa vecină și a transformat-o în anexă a palatului. Azi fostul palat găzduiește Galeria Maeștrilor Vechi și Contemporani, un muzeu deschis după renovarea din 1947.

În Piața Franciscană se află Palatul Patačić (Patačić palača), numit după contele care l-a cumpărat în 1764 de la un negustor, an inscripționat deasupra portalului din piatră, în stil clasicist timpuriu și l-a transformat în stil rococo. Conacul a devenit centrul vieții nobilimii din oraș.

Sub Maria Tereza (sec. XVIII) s-a efectuat o reorganizare a administrației prin care în fiecare județ s-a construit o clădire în care să se desfășoare ședințele adunării județene și era cazat grefierul, funcție nou înființată. În centrul orașului Varaždin, pe locul fortificațiilor zonei militare (Generalatul Varaždin), azi latura sudică a Pieței Franciscane, vis a vis de Biserica Franciscană, în perioada 1769-1772 s-a construit Palatul Županijska (Županijska palača), o clădire dreptunghiulară, cu 4 aripi, în stil baroc târziu, care a rezistat doar câțiva ani, fiind distrusă în Marele Incendiu (1776). Ulterior palatul a fost refăcut, cu fațada în stil clasicist, azi fiind conectat spre vest cu o clădire neobarocă, construită la începutul secolului XX și spre est cu Palatul Patačić. Până în 1924 a fost reședința a 25 de prefecți, din 1925, când județele au fost desființate, a găzduit birourile judecătoriei și administrative, postbelic a devenit sediul diverselor companii și societăți politice și după renovarea în forma originală (2006) găzduiește Palatul Județean Varaždin.

Palatul Herzer (Herzer palača) a fost construit în stil baroc târziu (1791) de familia Herzer. Îmbogățită prin afacerea poștală pe care o dețineau, și-au cumpărat titlul de conte, stema lor fiind situată deasupra portalului de piatră. Falimentând, palatul a trecut în posesia altor proprietari. Din 1954 palatul găzduiește expoziția permanentă numită „Lumea insectelor”, din cadrul Departamentul Istoric și Arheologic al Muzeului Orașului Varaždin, fosta colecție entomologică a profesorului Franchisz Kozhech.

În apropiere se află Piața Primăriei, mărginită de clădirile de epocă, între care clădirea Primăriei și pe latura opusă Catedrala Varaždin.

În secolul XVI orașul vechi era deținut de Magraful George de Brandenburg-Ansbach, funcție ce-i acorda libertatea organizării trupelor armate, pentru apărarea graniței și cuprindea și rolul de magistrat (judecător). Pe locul unei case vechi, moștenită de soția lui, în 1523 a construit sediul magistratului, clădire care în secolul XVI a fost refăcută în stil romanic. În 1776 Marele Incendiu a distrus clădirea, dar până în 1793 a fost refăcută, primid aspectul actual, cu 2 etaje, fațada în stil baroc, pe care central se află portalul de piatră, deasupra lui un balcon, cu balustrada din piatră sculptată și un turn cu 2 niveluri, pe cel inferior fiind postată stema orașului și pe cel superior un ceas, devenind Primăria Orașului Varaždin (Gradska vijećnica Varaždin), care funcționează și azi, lângă care în fiecare sâmbătă se desfășoară o ceremonie de schimbare a gărzii, amintind de Purgari, vechea gardă a orașului.

Pe una din laturile pieței se află Palatul Drašković (Drašković palača), o clădire din secolul XVI, deținută de familia ai cărei descendenți au devenit politicieni, lidei ai armatei și demnitari religioși renumiți, a cărei stemă aurită este postată deasupra portalului din piatră. Un secol mai târziu a intrat în posesia Contelui Franjo Nadasdy, care a refăcut-o în stil rococo (1756). A găzduit Consiliul Regal de Regență, când Varaždin a devenit capitala Croației, până în 1776 când Marele Incendiu a distrus-o, împreună cu mare parte din oraș și instituțiile administrative s-au mutat înapoi la Zagreb.

Până în 1851 zidurile, fortificațiile și casele ruinate au fost demolate, șanțul de apărare a fost astupat, s-au construit noi case, palatele rămase au fost refăcute, s-a amenajat Parcul orașului și centrul orașului a fuzionat cu fostele suburbii, primind aspectul actual. În partea sudică a parcului, amenajat de el, fizicianul Dr. Vilim Müller (1785-1863) și-a construit reședința. După moartea lui, a intrat în posesia Banului Koloman Bedeković, liderul Partidului Unionist Croat, care a remodelat-o în stil clasicist, formă în care Vila Bedeković s-a păstrat până azi.

Pe aceeași stradă se află și Sinagoga Varaždin, construită în 1861, care a funcționat până în 1941, când evreii su fost expulzați de naziști. Din1696 în ea au funcționat Universitatea Populară și un cinematograf. Apoi a fost părăsită (anii 1990), treptat s-a degradat, fiind restaurată abia în 2019. Clădirea cu 2 niveluri prezintă 2 turnuri în formă de ceapă, fiecare susținând Steaua lui David. Pe fațada principală inferior se află porțile de intrare, cele 3 centrale mărginite de arcade, susținute de 4 coloane, elemente care se găsesc și la ferestrele din partea superioară.

Spre capătul străzii se află Teatrul Varaždin (Varaždinu kazalište), construit în 1873, al doilea teatru din oraș, primul funcționând încă din 1788 în Gimnaziul Iezuit.

După ce construcția a fost terminată, în 1898 s-a înființat primul ansamblu teatral croat profesionist din Varaždin, administrat de Societatea Dramatică Croată. În perioada 1915-1925 a funcționat ca Teatru Orășenesc permanent, în care se desfășurau piese de teatru, spectacole de operă și operetă, în limba germană și croată.

Apoi stagiunile de teatru s-au mutat în Teatrul din Osijek și au revenit abia în 1945, când teatrul din Varaždin și-a redeschis porțile. Începând cu anul 1971 în el se desfășoară anual un festival de muzică barocă și festivalul istoric.

În zona teatrului la începutul secolului XX treptat s-au construit clădiri noi, pe lângă care am trecut și eu, în drumul spre mașină.

Banca Națională Varaždin (Varaždinska narodna banka)

Palatul Poștei (Poštanski ured)- 1902, în stil istoricist

La sfârșitul Primului Război Mondial Croația a fost încadrată în Regatul sârbilor, croaților și slovenilor. În 1941 orașul a fost ocupat de naziști, care au expulzat evreii, declarându-l oraș Judenfrei. Din 1991, după Războiul Croat de Independență, Varaždin a revenit Croației.

Maribor, Slovenia

Publicat pe 14 februarie 2024 de monica frimu

Răspunde

Maribor este un oraș din Slovenia situat la granița cu Austria, pe malurile râului Drava, înconjurat de dealuri cu podgorii de viță de vie, cultivată din vechi timpuri. Pentru a-l vizita, din Arad (România) aveam de rulat cca. 540 kilometri, traversând Ungaria de la est la vest, unde m-am oprit la câteva obiective. Am ajuns în Maribor abia seara, unde-mi rezervasem cazarea la Villa Winter Prestige, în apropierea centrului orașului vechi, urmând ca a doua zi să explorez orașul.

Pornind spre centrul orașului vechi, în zare am văzut Dealul Piramida, azi cultivat cu viță de vie, pe care în 1116 familia nobiliară Spanheim a construit un castel, cu scop de apărare, numit Marchburch. Distrus de un incendiu (1528) și refăcut în stil renascentist (1560), a rezistat până în 1790, când s-a dărâmat. Din pietrele rămase s-a construit o Piramidă, distrusă de un fulger în 1821. În locul ei Contele Henrik Brandis a ridicat o Capelă în stil clasicist, în care s-a postat statuia Fecioarei Maria, unde se poate ajunge făcând o drumeție.

Lângă castel s-a dezvoltat treptat localitatea, prima dată atestată documentar din 1254, o piață de lângă castel fiind menționată în 1204.

După ce Rudolf I de Habsburg l-a învins pe Regele Boemiei Ottokar II (1278) și a cucerit regiunea Stiria, Maribor a intrat în posesia habsburgilor, sub care a rămas până în 1918, în decursul timpului rezistând asediilor Regelui Ungariei Matia Corvin (1480-1481) și ale Imperiului Otoman (1532; 1683).

Orașul, locuit predominant de catolici, a fost arondat Episcopiei Catolice Graz-Seckau, apoi a devenit sediul Eparhiei de Lavant (1859), din 1962 numită Eparhia de Maribor.

La începutul secolului XX populația din Maribor, numit atunci Marburg an der Drau, era majoritar germană (austrieci), cu doar 20% sloveni și evrei, însă zonele înconjurătoare erau populațe de sloveni. În timpul Primului Război Mondial între ei s-au iscat disensiuni și muți dintre sloveni, considerați dușmani ai Imperiului Austriac, au fost arestați. După prăbușirea Austro-Ungariei, în 1918 regiunile din sudul fostului imperiu au format Statul slovenilor, croaților și sârbilor, precursor al Iugoslaviei, cele din nord Republica Austria Germană. Fiecare urmărea să ocupe zonele de graniță din sudul Austriei, Carintia și Stiria, care în final au fost ocupate de trupele slovene.

Școala Gimnazială (clădire 1873)

Pentru a încerca să rezolve disputele teritoriale, la Maribor (Marburg) a sosit delegația americană a Misiunii Coolidge, tocmai când se desfășura un protest al germanilor, prin care cereau alipirea orașului la Republica Austria Germană. Trupele slovene, conduse de Rudolf Maister (1874-1934), au atacat și masacrat cetățenii germani, preluând controlul orașului, zi numită Duminica Însângerată din Marburg. Austriecii au ripostat, cucerind câteva orașe mici din Stiria Superioară și izgonind slovenii. Totuși regiunea de graniță a Stiriei a rămas ocupată de trupele lui Maister, care a anexat-o Sloveniei, rămânând acesteia după semnarea Tratatului de Pace de la Saint Germain en Laye.

statuia Rudolf Maister

În 1941 Stiria de Jos a fost cucerită de naziști și anexată celui de Al Treilea Reich, când evreii au fost inițial expulzați, apoi deportați în lagărele de concentrare și de muncă în Germania, o parte din sloveni arestați și executați în închisorile din Maribor și Graz, perioadă când s-au format grupe de partizani, care au ripostat. Fiind un centru industrial, în care se producea armament, în timpul războiului a fost bombardat de numeroase ori. Postbelic Slovenia a făcut parte din Iugoslavia, pe care a părăsit-o în 1991, devenind stat independent și din 2004 a intrat în Uniunea Europeană.

statuia Josip Jurčič

Tot privind clădirile și derulând mental istoria orașului, am intrat în orașul vechi.

Azi înconjurat de 3 piețe, Castelul Maribor (Mariborski grad) a fost construit în perioada 1478-1483 de Regele Frederic III, fortificând partea de nord-est a zidului orașului. Un secol mai târziu i s-a creat loggia și în colțul nord-estic s-a ridicat un bastion (1556-1562) .

În timp a fost deținut de mai multe familii de nobili, care l-au transformat, în final primind aspectul actual, un amestec de stiluri baroc și renascentist. Fiind în proprietatea Contelui Khisl, i s-a construit Sala Cavalerilor și pe fațada sudică Capela Loretto (1665-1675), devenind un castel rezidențial. Contele de Brandis (1727) a extins Sala Cavalerilor, a adăugat o scară în stil baroc și a înălțat bastionul.

În 1871 castelul a fost împărțit în două părți de actuala stradă a castelului. Trei ani mai târziu în Sala Festivă a castelului Franz Liszt a susținut un concert. În 1933 castelul a fost cumpărat de municipalitate și în 1938 inaugurat Muzeul Regional Maribor (Pokrajinski muzej Maribor), care etalează istoria orașului din perioada neolitică până în secolul XX, picturi, sculpturi, mobilier și îmbrăcăminte de epocă, etc.

În piața castelului, pe o coloană înaltă, privind spre el, în secolul XVIII a fost postată statuia Sf. Florian, sfântul patron al orașului, protector împotriva incendiilor.

În secolul XIX șanțul de apărare a fost umplut și s-a amenajat Piața Libertății (Trg. Svobode), loc în care a fost întâmpinat Împăratul Austriei Franz Joseph I, când a vizitat teritoriul sloven (1883). Azi în piață se desfășoară diverse spectacole și festivaluri.

În piață se află Monument Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Spomenik junakom druge svetovne vojne), realizat din bronz și inscripționat cu numele celor căzuți în lupta pentru eliberare națională.

În secolul XVII în zona castelului s-a construit o Biserică Capucină, un secol mai târziu înlocuită cu Bazilica Franciscană Maica Milostivirii, din cadrul unei mânăstiri. După ce am vizitat-o, am părăsit centrul istoric, îndreptându-mă spre râul Drava.

Străbătând străduțele mărginite de case de epocă, cu numeroase magazine și terase, am remarcat câteva conace. Conacul Vetrinjski (Vetrinjski Dvor) inițial sediul administrativ al Mânăstirii Cisterciene (sec. XIII), căreia în secolul XIV i s-a construit Capela Curții „Sf. Florian”, azi aripa de vest a clădirii. O parte din încăperi au fost folosite în scop comercial, apoi clădirea a fost deținută de diverși proprietari (sec. XVI-XVII), când a fost extinsă, formând o curte interioară și modificată.

În 1709 clădirea a intrat în proprietatea conților Breuner. Fațada aripii de vest a fost transformată în stil baroc și s-a construit aripa de est, în care s-au desfășurat primele spectacole de teatru din oraș (1785-1806). În secolul XIX clădirea a intrat în posesia diferiților meșteșugari care au adaptat încăperile pentru activitățile lor, ultimul proprietar fiind tăbăcarul Alojz Nasko care a fost expropriat o dată cu naționalizarea postbelică a clădirilor. În 1961 a fost inclus pe lista patrimoniului istoric al Sloveniei.

Conacul Salzburški (Salzburški Dvorec) a fost prima dată menționat documentar în anul 1220. În secolul XIV, extins, a fost ocupat de Administrația Arhiepiscopiei Salzburgului, lângă care sunt menționate documentar un grânar (1355) și o pivniță (1464). În marele incendiu din 1601, care a distrus mare parte din oraș, clădirea a suferit doar pagube minore. De la începutul secolului XVIII conacul a fost deținut pe rând de mai multe familii, care l-au renovat și transformat curtea în stil baroc. A devenit locul unde se aduna burghezia orașului, în perioada 1834-1854 a găzduind Societatea Germană de Lectură. Azi din fostul palat a rămas doar clădirea situată la stradă, decorată cu ornamente vegetale, restul fiind demolate, pentru a se construi magazinul universal Merkur și birourile ziarului Večer (1967). Postbelic a devenit sediul Asociației Inginerilor și Tehnicienilor, care a funcționat până în 2006.

Mi s-a părut ciudat că sediul catolic s-a mutat în apropierea cartierului evreiesc. În Maribor evreii au fost prima dată menționați documentar în 1277, dar o comunitate mai mare a existat abia un secol mai târziu, Piața Židovski trg. apărând în scriptele din 1354, când lângă ea se aflau casa unui rabin, o școală talmudică, o baie rituală (mikveh) și primul cimitir evreiesc, în timp dispărute.

Se presupune că atunci exista și Sinagoga Maribor, menționată documentar abia în 1429, azi situată deasupra râului Drava, cu fațada susținută de stâlpi. În ea o perioadă a slujit rabinul Israel Isserlein ben Petachia, născut în oraș (1390-1460), cunoscut ca cel mai influent rabin al Imperiului în a doua treime a secolului XV și ultimul mare rabin al Austriei medievale.

Lângă sinagogă, pe locul fostei Case de pază, în 1465 a fost ridicat Turnul Evreiesc (Židovski stolp), cu baza din piatră, de 1,5 metri grosime și partea superioară din cărămidă. În secolul XVII turnul a fost înălțat, crenelat și conectat printr-o punte cu Turnul de Apă de pe malul râului.

Sub habsburgi evreii au fost expulzați (1497), sinagoga cumpărată de familia Drukher (1501) și transformată în Biserica Catolică a Tuturor Sfinților, care a funcționat până în 1785. Ulterior clădirea a fost transformată în depozit. După ce a fost restaurată, începând cu anul 2011 în ea funcționează Centrul Patrimoniului Cultural Evreiesc Maribor. Ocazional se desfășoară prelegeri, seri literare, concerte, expoziții, etc. Din 2015 a fost declarată monument istoric național.

Dorind să cobor pe malul râului Drava, m-am întors și m-am îndreptat spre scările amenajate în acest scop, cu un mic ocol, pentru a vedea Casa Culturii (Narodni Dom), o clădire neo-renascentistă, cu influențe cehe, construită ca centru cultural în perioada 1897-1898, finanțată de Banca de Credit Slovenă. În timpul celor Primului Război Mondial, ocupată de armată, a găzduit Consiliul Național pentru Stiria (1918), ulterior a revenit la activitatea de bază, în Al Doilea Război Mondial a găzduit biroul pentru cărți slovene Heimatbund, între 1946-1991 Centrul Armatei Populare Iugoslave (Dom JLA) și din 1992 a redevenit Casa Culturii. Clădirea în formă de L, cu 2 etaje și mansardă, prezintă un turn în formă de ceapă, terminat cu o prelungire, pe care e arborat un drapel, 3 frontoane decorate cu pilaștri și motive vegetale, pe fațada principală un balcon susținut de stâlpi cu arcade, deasupra căruia e postată o placă cu denumirea instituției. În ea se desfășoară numeroase concerte, piese de teatru, etc. și anual Festivalul Maribor.

M-am întors și am coborât la râul Drava, pe malul căruia în 1555 a fost construit Turnul de Praf de Pușcă, azi numit Turnul de Apă (Vodni stolp), un bastion pentagonal, cu rol defensiv împotriva raidurilor turcești. În secolul XX, când s-a construit un baraj pe Drava, pentru noua centrală electrică Maribor Zlatoliche, pentru a-l feri de inundare, fundația turnului a fost înălțată.

Urmând cursul râului, am trecut pe lângă Podul Vechi (Stari most), lung de 270 metri, cu 3 arcuri de oțel, finalizat în 1913. După distrugerea parțială din Al Doilea Război Mondial a fost reconstruit, ulterior renovat (1990; 1998).

M-am îndreptat spre ultimul turn, de unde urma să părăsesc râul și să mă îndrept spre centrul orașului.

Turnul Curții (Sodni Stolp), azi situat la marginea dinspre apă a pieței alimentare, a fost construit în perioada 1548-1562 pe locul vechiului turn (1310), demolat în 1532, pentru a proteja colțul sud-vestic al orașului. În timp a devenit locul în care se pronunțau deciziile judecăților, în special al proceselor vrăjitoarelor, când a fost numit Turnul Judecății. În secolul XIX a fost transformat în depozit. Distrus în timpul unui incediu (1937), a fost reconstruit în forma actuală (1957-1960), rotund, cu 2 etaje și acoperiș conic. În 2021 a fost renovat și este folosit pentru diverse evenimente culturale.

De la turn am urcat și traversat piața, apoi am urmat o stradă pietonală, mărginită de clădirile de epocă, până în Piața Principală (Glavni trg.), menționată prima dată documentar din 1315, cu numele de Markt. Era locul cel mai popular din oraș, în care fermierii, meseriașii își vindeau produsele și unde din 1594 a funcționt o farmacie. În secolele XIX-XX a fost înconjurată de casele oamenilor înstăriți din oraș.

Pe latura de nord a pieței, într-o clădire roșie, cu parter și 2 etaje, decorată cu motive farmaceutice, azi pe lista monumentelor istorice naționale, a funcționat Farmacia Franz Minarik (Franz Minarik Lekarna), deținută de membrul Asociației Medicale Maribor, căruia îi poartă numele.

Pe aceeași latură se află Primăria Maribor (Mariborski rotovž), menționată pentru prima dată documentar în 1332, cu locație neprecizată. Pentru ea în 1515 în Glavni trg s-a construit o clădire în stil gotic târziu care, fiind prea mică, a fost reconstruită cu parter și etaj, în stil renascentist (1563-1565). Pe fațada principală central s-a creat un balcon, decorat cu un basorelief reprezentând 2 lei care susțin stema orașului, deasupra lui un turn patrulater, cu ceasuri. La mijlocul secolului XIX a fost modificată în stil clasicist și a revenit la forma inițială după restaurarea din 1952-1954.

În secolul XVII o mare epidemie de ciumă a decimat două treimi din populația orașului. În semn de mulțumire pentru încetarea ei, în 1681locuitorii au ridicat în piață Coloana Ciumei (Kužni steber), pe care a fost postată statuia Fecioarei Maria. În 1743 a fost refăcută în forma actuală, în stil baroc, când coloana a fost înconjurată cu 6 statui prezentând sfinții care au ajutat în timpul epidemiei.

Pe latura de sud a pieței se află Biserica Sf. Aloysius (Cerkev Sv. Alojzija) și fosta reședință a Ordinului Iezuit, construite în perioada 1767-1770, în stil baroc.

Biserica, fără clopotniță, cu o singură navă, prezintă 4 altare laterale, ornate cu picturile sfinților cărora au fost dedicate, Sf. Victorin de Petta, Sf. Maximiliam din Celeia, Neprihănita Fecioară Maria și Sf. Cruce, în care sunt înfățișare și panorame ale localităților Ptuj și Celje.

Altarul principal e despărțit de naos printr-o arcadă susținută de stâlpi. Central prezintă o pictură a Sf. Aloysius, cu panorama orașului Maribor, în fața ei statuile Sf. Petru și Pavel, deasupra statuile unor sfinți, perimetru înconjurat de 4 coloane. Pe lateralele altarului sunt postate statuile Sf. Gabriel și Sf. Raphael. Cele 3 localități prezentate în picturi în secolul XIX erau încadrate în aceeași regiune, Stiria.

Porțiunea de lângă intrarea principală a fost acoperită cu o boltă, formată din trei arcade, pentru a susține orga, situată superior.

După dizolvarea Ordinului Iezuit (1773) biserica și clădirea reședinței au fost preluate de armată, care le-a folosit până în 1831, când au fost returnate clerului. Biserica a fost resfințită și în fosta reședință s-a înființat un seminar teologic.

În 1913 o parte a pieței a fost demolată pentru a se face legătura cu podul ridicat peste Drava, în Al Doilea Război Mondial partea de est a fost distrusă, postbelic parțial reconstruită, zonă prin care am părăsit-o, îndreptându-mă spre altă piață importantă din orașul vechi, situată în partea de vest.

În actuala Piață Slomškov (Slomškov trg.) se află Catedrala Sf. Ioan Botezătorul (Katedrala Sv. Janez Krstnik), sediul Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Maribor. În secolul XII pe acel loc s-a construit o biserică în stil romanic, cu o singură navă, care un secol mai târziu a fost extinsă, cu 3 nave. În 1348 biserica era înconjurată de cimitirul orașului și pe o stradă perpendiculară se afla Spitalul Orășenesc. În perioada 1623-1624 lângă ea s-a construit actuala clopotniță, în stil baroc, apoi biserica și turnul-clopotniță au fost refăcute (1761). Până în 1933turnul a funcționat și ca turn de pază, de acolo fiind anunțate eventualele incendii. Azi, înalt de 57 metri, poate fi accesat pe cele 162 de trepte interioare, la nivelul superior fiind amenajată colecția muzeală „Camera de gardă de pe turn” și de pe platforma exterioară putând fi văzută panorama orașului.

Azi biserica prezintă 3 nave, altar principal, altare laterale, capela Sf. Sf. Francisc Xavier și Capela Sf. Cruci, în stil baroc.

Este prevăzută cu vitralii și o orgă enormă, situată superior, la ieșirea din naos în pronaos.

În 1854 Anton Martin Slomšek, Episcopul Eparhiei Lavantine din Stiria austriacă, a transferat sediul eparhiei de la Sf. Andraž, din Koroška, la Maribor, când biserica a fost înălțată la rangul de catedrală. În ea, cinci ani mai târziu, Slomšek a fost uns Episcop de Maribor și după moartea sa (1862), postate rămășițele, care se odihnesc și azi.

Ca episcop a luptat pentru o unitate bisericească slovenă, reușind să unească aproape toți slovenii din Stiria, a introdus evlavii noi, populare, a fondat fraternități și societăți religioase. Prin scrierile și poemele sale a susținut cultura slovenă. În amintirea sa, lângă catedrală a fost postată statuia Anton Martin Slomšek (Anton Martin Slomšek spomenik) și din 1919 piața a primit numele lui.

Pe latura pieței, din dreapta catedralei, se află Palatul Poștei (Posta Slovenije), o clădire în stil neo-renascentist (1892), cu parter și 2 etaje. Partea centrală a fațadei principale, mai proeminentă, prezintă 3 arcade, superior decorate cu câte 2 statui, separate prin coloane. La primul nivel, în spațiile dintre 3 ferestre, sunt postate 2 statui în mărime naturală. Superior partea centrală se termină cu o basutradă decorată, în mijlocul căreia se înalță frontonul, prevăzut cu un ceas, pe care superior este postată stema poștei. Clădirea se află pe locul unde pe colț a existat un spital (1348), un teatru, apoi o școală de fete (sec. XIX), dărâmate în 1891 pentru ridicarea actualei clădiri.

Pe aceeași latură se află și Teatrul Național Sloven Maribor (Slovensko narodno gledališče Maribor), o clădire construită în perioada 1848-1852, în care. inițial s-au desfășurat spectacole în limba germană. În 1919 a fost înființat ca teatru profesionist, moment în care a început să se folosească limba slovenă. Teatrul și-a întrerupt activitatea în perioada 1941-1945. Azi în el se desfășoară piese de teatru, concerte simfonice, spectacole de operă și balet. În decursul timpului clădirea a fost renovată de mai multe ori și în 1979 a fost extinsă.

Piața este de fapt un parc cu copaci plantați din 1891, rondouri cu flori și o fântână arteziană. La capătul ei, pe latura opusă catedralei, se află Rectoratul Universității Maribor (Rektorat Univerze v Mariboru).

Prima instituție de învățământ superior a fost școala de formare a profesorilor (1863), creată o dată cu seminarul sloven, înființat de Episcopul Slomšek. Postbelic s-a înființat Asociația Instituțiilor de Învățământ Superior din Maribor (1959-1961), Pornind de la Școala de Economie și Comerț, urmată de Colegiul Tehnic, apoi alte facultăți, în 1975 s-a înființat Universitatea din Maribor, azi a doua ca importanță din Slovenia, al cărei Rectorat s-a amenajat în actuala locație, fosta Bancă de Economii din Maribor.

De acolo m-am îndreptat spre partea mai nouă a orașului, pentru a vedea un alt turn al fostelor fortificații. În drum am trecut pe lângă Muzeul de Artă (Umetnostni muzej Maribor). Înființat în 1954, cu o colecție de la începutul secolului XX, azi etalează peste 3.000 de picturi, sculpturi, fotografii, prima și singura colecție video slovenă și expoziții temporare.

Turnul Čeligi (Čeligijev stolp), unul dintre cele 5 turnuri ale zidului nordic, construit în perioada 1460-1465, singurul care a supraviețuit, azi se înalță într-un spațiul larg dintre blocurile noi. A fost numit după renumitul berar Tscheligi, a cărui berărie se afla în apropiere.

De acolo, urmând străzile cu clădiri de epocă, m-am îndreptat spre parcul orașului. În fața unei clădiri era postat un pian. Apropiindu-mă mi-am dat seama de ce.

Clădirea găzduiește Conservatorul de Muzică și Balet (Konservatorij za glasbo in balet), înființat ca Școală de Muzică în 1945, ulterior și Școală de Balet. Pe lângă programul de învățământ, Conservatorul organizează anual sute spectacole și concerte.

În fosta Vilă Scherbaum (1890), situată pe colțul dintre 2 străzi, se află Muzeul Eliberării Naționale (Muzej narodne osvoboditve), înființat în 1958.

În cele 6 săli muzeul etalează acte, fotografii, obiecte, etc., folosite în luptele purtate de sloveni pentru obținerea independenței de-a lungul secolului XIX, organizarea grupurilor de rezistență și a unităților de partizani care au acționat în Al Doilea Război Mondial împotriva ocupației naziste.

Deprimată, am părăsit muzeul și m-am îndreptat spre Parcul Orașului (Mestni park), loc de relaxare, întins pe 5 hectare, pe dealurile acoperite de păduri, cu alei amenajate, 3 iazuri și locuri de joacă pentru copii.

Amenajarea lui a început în 1872, în jurul iazurilor care, încă din Evul Mediu, alimentau orașul cu apă.

Apoi a fost drenată partea de est, s-au plantat copaci și s-a creat un foișor, în care o orchestră își desfășura concertele.

După Primul Război Mondial lângă iazul mare s-a construit un pavilion și s-a amenajat o terasă. Pe lac se făceau plimbări cu bărcile și iarna patinaj, activități care s-au desfășurat până în 1972. Azi în mijlocul lacului țâșnește o fântână arteziană.

Din 1976 parcul a fost declarat zonă naturală protejată.

Într-o clădire de la marginea lui în anii 1950 a fost amenajat un Acvariu (Akvarij), azi combinat cu un terariu, în care se pot vedea peste 120 de specii de pești și cca. 100 de specii de amfibieni, reptile, șerpi, insecte, etc.

Pe dealurile din zonă, cultivate cu viță-de-vie, se pot face drumeții, sau urca până la cele 2 monumente istorice, Capela de pe Dealul Piramida și Biserica Sf. Varvara și Rosalia de pe Dealul Kalvarija (Calvaria). Din păcate timpul meu era limitat așa că de la Acvariu am părăsit parcul, dorind să explorez în continuare orașul.

Înnorându-se, m-am grăbit spre cazare, dar nu am scăpat de rafalele puternice care au urmat. Eram mulțumită că măcar restul zilei a fost senin și am putut vizita mare parte din obiectivele pe care mi le propusesem.

Matera, Italia

Publicat pe 28 ianuarie 2024 de monica frimu

Orașul Matera, din sudul Italiei, este situat pe malul drept al canionului format de râul Gravina între dealurile regiunii Basilicata din sud-vest și platoul Apulia la nord-est. Zona a fost locuită continuu încă din paleolitic, fapt demonstrat de descoperirile arheologice.

Orașul a fost înființat sub ocupația romanilor de Consulul Lucius Caecilius Metellus (251 î.e.n.), când a fost numit Matheola. În 664 a fost cucerit de longobarzi, devenind parte a Ducatului de Benevento. În secolele VII-VIII fostele grote din zonă au fost ocupate de călugări benedictini și bazilieni (greco-catolici).

Un secol mai târziu arabii au cucerit zona Apulia, formând un emirat, sub stăpânirea căruia a intrat și Matera (847), aflată sub jurisdicția longobardă. Pentru a recuceri Apulia, dorind să-i alunge pe islamici și să ocupe teritoriile longobarde, bizantinii au purtat mai multe bătălii, în cea din 867 trupele Împăratului Carolingian Ludovic II (867), incendiind și cucerind Matera. Până la începutul secolul XI, în luptele purtate pentru acel teritoriu între longobarzi, bizantini și islamici, Matera a fost asediată și cucerită când de unii, când de alții din ei, dar a rămas sub bizantini. În 968 scaunul episcopal din Matera, asociat Mitropoliei bizantine de Otranto, a fost revendicat de arhiepiscopia de Acerenza. Sub patronajul ei s-a construit Catedrala Sf. Eustațiu, sfințită în 1082.

Începând cu secolul XII orașul a fost cucerit pe rând de sarazini, șvabi (1138-1254), angevini, aragonezi (sec. XV). Ajungând în posesia familiei Tramontano, baroni care au oprimat populația, aceasta s-a răzvrătit (1514) și l-a ucis pe contele moștenitor. În secolul XVII, aparținând familiei Orsini, foarte cunoscută în timp prin cinci descendenți care au devenit Papi, Matera s-a dezvoltat. Ulterior orașul a fost încadrat în regiunea Apulia din Terra d’Otranto, o provincie a Regatului celor Două Siclii, apoi a devenit capitala provinciei Basilicata, până în 1806, când Joseph Bonaparte a atribuit-o Potenzei și din 1927 capitala provinciei Matera, nou înființată. Azi Matera este foarte cunoscut mai ales pentru zona numită Sassi di Matera, un complex de locuințe rupestre, săpate direct în calcarul moale de pe fața vestică a canionului, din 1993 înscrise în patrimoniul mondial UNESCO.

Clădirile, construite pe 12 niveluri, conectate prin scări, străduțe, ocupă cele două părți ale versantului, cea situată spre nord numită Sasso Barisano, cea dinspre sud Sasso Caveoso, pe vremuri locuite de țărani, care se întâlnesc la un platou înalt, numit Civita, unde se găseau Castelul Normand și locuințele elitei, azi fiind situată Catedrala Matera.

În secolul XVII elita și-a mutat casele în câmpia din vest (Piano), în afara zidurilor orașului, formând o zonă care în decursul unui secol s-a separat total de partea Sassi, în care populația săracă trăia înghesuită, în condiții insalubre, cu acces limitat la apă, îmbolnăvindu-se frecvent.

În secolul XX zona devenind supraaglomerată, fără condiții de trai adecvate, propriu-zis un focar de infecție, s-a hotărât ca populația să fie mutată în zona de câmpie Piano, unde li s-au construit locuințe (1952, 1970). Fostele locuințe rupestre (sassi), părăsite, treptat s-au deteriorat.

Începând cu anul 1986 sassi au fost restaurate și treptat populația s-a mutat în ele, redevenind un cartier al orașului și un obiectiv turistic mult vizitat, pe care nu puteam să-l ratez.

Din Bari, unde aveam cazarea, pe la 7 și ceva dimineața am luat singura cursă de autobuz spre Matera, cu care am rulat cca. 2 ore. Încă 2 kilometri pe jos prin orașul nou și mi s-a arătat primul obiectiv, situat la poarta estică a vechiului oraș.

Biserica Sf. Lucia la Fântână (Chiesa Santa Lucia alla Fontana) se află pe locul unde a existat Mânăstirea cu Biserica Sf. Lucia alla Civita (1283). Părăsită de măicuțe datorită condițiilor grele, vechea biserică a fost demolată, rămânând doar mânăstirea. În jurul anului 1700 s-a construit actuala biserică, în stil baroc, accesată pe un șir de trepte. Fiind situată lângă o fântână a primit numele alla Fontana. Pe fațada principală, mărginită de pilaștri, central se află portalul arcuit, deasupra lui, într-o nișă, statuia Sf. Benedict și în partea superioară o fereastră mare.

Prezintă o singură navă, cu pereții laterali prevăzuți cu arcade, pentru a susține porțiunile superioare, cu galeriile femeilor, din care acestea urmăreau slujbele religioase, ornați cu picturi din secolul XVIII care prezintă Sf. Familie, Sf. Elisabeta; Sf. Ioan Botezătorul, Martiriul Sf. Lucia. În sacristie este postată pictura Sf. Agata (sec. XVII) între doi sfinți și în presbiteriu un mozaic din marmură prezentând Sf. Treime. Altarul principal, din marmură, cu statuia lui Isus, a fost amplasat după al II-lea Consiliu al Vaticanului.

Fântâna Ferdinandea (Fontana Ferdinandea) a fost construită în 1577 de Arhiepiscopul Sigismondo Saraceno, perioadă în care Regatul celor Două Sicilii era condus de regele Ferdinand II, după care a fost numită. În secolul XX, când Sassi a fost depopulat, o dată cu populația a fost mutată și fântâna, readusă în locația inițială (2009) după restaurarea zonei Sassi.

De acolo am intrat în Sasso Barisano, prin labirintul străduțelor mărginite de clădirile vechi, azi locuite, sau ocupate de magazine, instituții, etc.

Deasupra unei porți am văzut o tablă inscripționată cu Talia Teatro, numind asociația culturală, înființată în 1994, care promovează piese despre istoria locală.

Urcând pe o stradă laterală din zona „Lombardo” (U lammord), numită după longobarzii care s-au așezat acolo, după ce i-au învins pe bizantini, m-am îndreptat spre o biserică veche din secolul XIII, Chiesa San Vito al Lombardo- Madonna dell’ Aiuto.

Clădirea modificată în timp, prezintă un pronaos, o navă acoperită de o cupolă, în care se află statuile Sf. Francisc de Paola (sec. XVII) și Sf. Ana, situate lateral în câte o nișă.

La capătul naosului se află altarul principal, dedicat Sf. Vitus Martirul, a cărui statuie policromă (sec. XVII) e postată în el.

În stânga lui, într-un altar lateral sculptat în piatră, este postată pictura ce o prezintă pe Madonna dell’ Aiuto, căreia i-a fost dedicată biserica până în anii 1960.

Am părăsit zona, oprindu-mă frecvent pentru a savura formele bizare ale clădirilor, suprapunerea lor, terasele formate între ele, totul creându-mi senzația că mă aflam teleportată într-un basm.

Am urcat o alee cu trepte pietruite și printr-un tunel am pătruns în Piața Scaunului (Piazza del Sedile), fosta Piazza Maggiore, situată la poalele zidurilor, unde se află Palatul Scaunului (Palazzo del Sedile). Scaunul Matera (instituția conducătoare-„parlamentul”), din cadrul Regatului Neapoli, a funcționat încă din secolul XIV într-o clădire din curtea Catedralei. În 1575 i s-a construit noul sediu, Palazzo del Sedile, în 1779 transformat în stil renascentist, cu un arc mare de intrare, flancat de 2 turnuri-clopotniță, unul prevăzut cu un ceas, celălalt cu un cadran solar.

Pe lateralele arcului s-au creat 4 nișe în care s-au postat statuile Sf. Eustațius, Sf. Irina și a unor femei purtând diverse obiecte, simbolizând prudența, tăria, cumpătarea și dreptatea.

În 1840 Clădirea a fost extinsă spre interior pentru sediul Camerei de Consiliu.

În holul de intrare s-au păstrat fresca înfățișându-l pe Regele Carol III călare și pictura tavanului, azi deteriorată, care înfățișa imagini din Regatul Napoli. Azi în palat funcționează o secțiune a Conservatorului Egidio Romualdo Duni, numit după fondatorul lui, cu un auditoriu (cca. 500 locuri), în care se desfășoară concerte, festivaluri, concursuri, etc. și o bibliotecă muzicală, celelalte secțiuni, cu săli de concerte, spectacole și dezbateri, funcționând în alte palate din oraș.

Într-o piațetă vecină se află Biserica Sf. Francisc de Assisi (Chiesa San Francesco d’Assisi), în forma actuală din secolul XVIII. Inițial a existat Biserica Sf. Petru și Pavel (sec. XIII), azi vizibilă în subteran, în care s-a păstrat o frescă care prezintă vizita din 1093 a Papei Urban II, al cărei nume a fost schimbat în 1218, după vizita Sf. Francisc de Assisi. În anii 1400 s-au construit altarele laterale și clădirile unei mânăstiri franciscane adiacentă. Biserica a fost reconstruită în 1698 și un secol mai târziu transformată în stil baroc, cu fațada împărțită de pilaștri în 3 secțiuni verticale, cele laterale prevăzute cu câte o fereastră cu vitralii și superior, pe laterale cu statuile Sf. Francisc de Assisi și Anton de Padova.

În porțiunea centrală, inferior se află portalul, accesat printr-o scară largă, deasupra lui 3 ferestre cu vitralii, înconjurate de ornamente vegetale sculptate în piatră. Superior, într-o nișă înconjurată de o draperie, susținută de îngeri, este postată statuia Neprihănitei Zămisliri.

În interior singura navă este acoperită de un tavan din lemn pictat. Naosul e separat de altarele laterale prin arcade decorate cu motive vegetale și tablouri prezentând diferite personaje și scene biblice.

La capătul lui se află prezbiteriul, cu altarul principal, în spatele căruia e postat un poliptic (panouri din lemn articulate care prezintă scene biblice succesive) pictat de un artist venețian în anii 1500, deasupra lui orga, modificată în 1978 cu transmisie electrică.

M-am întors prin tunel și am continuat explorarea zonei, îndreptându-mă spre platoul înalt, vechea zonă Civita, pentru a vedea Catedrala Sf. Maria della Bruna și Sf. Eustațiu.

De acolo urma să cobor treptat în Sasso Caveoso. Am ajuns în dreptul unui turn, rămășiță a fostei fortărețe lombarde.

Ascunsă după el, la capătul străduței, se află Casa Ortega (La Casa di Ortega), numită după artistul spaniol José Ortega care, fiind exilat sub Dictatura Franco, a ales zona Matera, asemănătoare celei de acasă (Castilia, Spania). În 1972 artistul a achiziționat clădirea, cu ajutorul lui Giuseppe Mitarotonda și a altor artiști locali a amenajat-o, decorat-o și a locuit-o timp de 5 ani. Folosind tehnica papier-mâché a creat basoreliefuri policrome prin care a redat istoria Spaniei sub dictatură și a zonei Matera, azi 20 dintre ele fiind păstrate în casă, devenită un mic muzeu, închis în momentul vizitei mele.

În Sasso Caveoso se pot vizita câteva dintre bisericile rupestre fondate în Evul Mediu de mici comunități de maici sau călugări migrați din zonele Capadociei, Armeniei, Siriei și Asiei Mici.

Biserica rupestră Maica Domnului a Virtuților și Sf. Nicolae al grecilor (Chiese Rupestre Madonna delle Virtu e Sant Nicola dei greci) a fost săpată în stâncă în jurul anului 1000, împreună cu o mânăstire alăturată, pentru călugărițele din Accon.

Inițial Biserica Maica Domnului a Virtuților prezenta 3 nave, separate de 6 stâlpi, cu tavanul susținut de arcade, în mijlocul cărora este gravată o cruce. Deasupra navei centrale se afla o galerie folosită de femei în timpul rugăciunilor.

În biserică s-au păstrat 2 fresce, una prezentând Răstignirea lui Isus, Fecioara Maria îndurerată, cu spatele la cruce, cu fața acoperită de mâini și Sf. Ion Evanghelistul (sec. XIV) și una lângă altar (sec. XVI).

În 1674 axa bisericii fiind schimbată, pentru repoziționarea noului altar, în stil baroc, s-au îndepărtat 2 stâlpi.

În secolul X în partea superioară s-a ridicat Biserica Sf. Nicolae al grecilor, orientată spre est, cu nava centrală separată de prezbiteriu printr-un stâlp, acoperită de o boltă din piatră, care în anul 1700 s-a prăbușit, lăsând-o descoperită.

A fost de fapt o capelă folosită ca loc de înmormântare, fapt demonstrat de cele 2 morminte găsite în podea și mai multe situate la exteriorul clădirii, în grădina de măslini înconjurătoare, unde săpăturile arheologice (1977) au descoperit și fragmente de ceramică datate din secolul VIII.

În ea s-au păstrat 3 panouri mobile (triptic), prezentând pe Sf. Nicolae, Sf. Barbara, Sf. Pantelimon (sec. XII- XIII) și o frescă prezentând Răstignirea lui Isus (sec. XIV).

Părăsite, în decursul timpului au fost modificate, o parte distrusă în timpul excavațiilor efectuate pentru extragerea tufului calcaros, în culoarul din dreapta, unde se presupune că a existat un altar, fiind vizibile urme de săpături.

În timpul construcției rețelei rutiere din Sassi (1934) o parte a bisericii a fost dărâmată și s-a amenajat un culoar lateral exterior.

Ulterior zona a devenit groapă de gunoi. În 1968 biserica a fost restaurată și doi ani mai târziu sfințită. Azi câteva încăperi sunt folosite pentru expoziții de artă.

Ieșind din biserică mi-a atras atenția un „copac” ciudat, situat într-o mică terasă de la marginea versantului. Apropiindu-mă mi-am dat seama că era de fapt o statuie din bronz, numită Himeros, creată de Andrea Roggi și expusă în 2022, date pe care le-am obținut de pe o placă informativă.

Într-o fostă locuință rupestră din apropiere, după restaurarea orașului vechi Sassi Matera, s-a amenajat Casa grotta Narrante, un muzeu care etalează obiecte, mobilier, îmbrăcăminte, folosite de populația din Sasso Caveoso înainte de abandonarea caselor, pe care nu l-am vizitat, fiind foarte aglomerat.

În depărtare, pe marginea unui versant din Sasso Barisano, se vedea o biserică, spre care m-am îndreptat și eu. Aruncând o ultimă privire asupra locurilor pe care le-am cutreierat, am început urcușul spre ea.

Biserica Sf. Augustin (Chiesa Sant Agostino) a fost ridicată pe o creastă stâncoasă, deasupra canionului Gravina, la intrarea nordică în Sassi Barisano. Pe vremuri versantul era ocupat de terase cu grădini, cultivate cu legume și fructe.

La sfârșitul secolului XVI călugării Ordinului Sf. Augustin au construit o mânăstire, apoi au ridicat biserica (1592-1594), pe locul unei vechi Biserici din piatră Sf. Giuliano (sec. XV), care azi poate fi accesată din culoarul stâng al bisericii și între ele o clopotniță din tuf. Distruse de cutremurul din 1734, au fost refăcute și au funcționat până după unificarea Italiei (1861), când mânăstirea a fost desființată și transformată în cazarmă, cu o închisoare pentru prizonierii de război. Ulterior a devenit adăpost pentru persoanele mutate din Sassi, cămin de bătrâni și azi este sediul Superintendenței pentru Patrimoniul Arhitectural și de Mediu.

Biserica, în stil baroc, are fațada principală împărțită de o cornișă orizontală în 2 porțiuni, mărginite de pilaștri, cea inferioară cu un portal central deasupra căruia, într-o nișă, e postată statuia Sf. Augustin, cea superioară având postate pe laterale statuile Sf. Petru și Pavel. În centrul frontonului se află o fereastră, deasupra căreia, într-o nișă, e postată statuia unui sfânt.

Prezintă o singură navă, cu naosul separat de altarele laterale prin stâlpi cu arcade. În porțiunea de la capătul naosului (transept), acoperită de o cupolă, se află statuile Sf. Vitus și Sf. Augustin, datate din 1600. În spatele altarului din marmură sculptată, cu un crucifix din anii 1500, se află corul, deasupra căruia este postată orga (1749), restaurată în 2005.

Cele 3 altare laterale din stânga prezintă picturile: Fecioara Maria, Sf. Ioan Botezătorul și Maria Magdalena sub crucea pe care e Răstignit Isus; Fecioara Harului (Madonna delle Grazie) cu Pruncul Isus, cu o mână binecuvântând; Sf. Nicolae din Tolentino, Sf. Vitus, Fecioara Maria și Pruncul, Sf. Apollonia, Sf. Ecaterina.

Altarele din dreapta, realizate din piatră sculptată și pictată, sunt ornate cu picturile: Sf. Francisc de Paola, Sf. Leonard, Sf. Paschal Baylon Yubero, Sf. Iosif, Sf. Ana; Sfânta Treime cu Sf Agata, Sf. Ilarie, Sf. Blaziu și deasupra lor, pe nori, Sf. Lucia; Fecioara Harului cu Sf. Augustin, Sf. Monica și un Sf. Episcop.

Pentru a vizita Matera sunt necesare câteva zile. Cum eu aveam alocată doar una, timpul fiind destul de înaintat, m-am îndreptat treptat spre Piazza Vittorio Veneto, cea mai populară piață a orașului.

În drum am trecut pe lângă Biserica Sf. Francisc de Paola (Chiesa San Francesco de Paola), construită cu acordul regelui, în afara porții principale a orașului (1772-1791). Devenind neîncăpătoare, în perioada 1863-1865 a fost extinsă cu 4 altare laterale, dedicate Sf. Mihai, Sf. Tereza de Avila, Maicii Domnului Îndurerată, Sf. Maria Imaculata, ornate cu statuile și picturile lor. În 1930 biserica a fost ornată cu 6 picturi în tempera, în rame de stuc aurit, înfățișând scene din viața Sf. Francisc de Paola.

Cotind pe lângă Institutul Sacro Cuore, în câteva minute am ajuns în Piazza Vittorio Veneto, fostă locație a dominicanilor încă din secolul XVI, situată în afara zidurilor orașului, azi mărginită de clădirile fostei mânăstiri și două biserici.

Prefectura Matera (Prefettura Matera) funcționează într-o fostă clădire a Mânăstirii Ordinului Sf. Dominic, ordin care a existat la Matera încă din 1230, fapt atestat de bula Papei Sixtus V din 1471, modificată și extinsă în 1609, când i s-a creat actualul portic, susținut de stâlpi. În timp în cadrul mânăstirii au funcționat o școală de teologie, filozofie și științe, apoi a devenit Capitulul General al provinciei (1778). Matera fiind cucerit de francezi, ordinele monahale au fost deființate (1807) și complexul a devenit sediul administrativ al provinciei Basilicata, Palatul Guvernului (Palazzo del Governo). În timp a găzduit diverse instituții și din 1927 a devenit sediul Prefecturii Matera.

Lângă ea, privind spre Piazza Vittorio Veneto, în 1926 a fost postat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Monumento ai Caduti della Prima Guerra Mondiale).

Pe o latură a pieței se află Palazzo dell Annunziata care a făcut parte din mânăstirea construită de călugărițele dominicane (1735). În cadrul ei au început și ridicarea unei biserici, timp în care s-au stabilit temporar cu alte congregații. Din 1747 au ocupat mânăstirea dar biserica a fost terminată abia în 1844. Nu s-au putut bucura mult de ea, în 1861 mânăstirea fiind desființată. Preluată de municipalitate, a fost folosită ca sediu a Curții, a birourilor judiciare și a unei școli medii, când deasupra arcului central mare, fosta intrare în biserică, pe fronton a fost postat un ceas, surmontat de stema orașului Matera. Instituțiile au fost mutate după cutremurul din 1980 care a degradat clădirile. În perioada 1993-1998 palatul a fost restaurat și de atunci în el funcționează Biblioteca Provincială „Tommaso Stigliani”.

Din fosta mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Sf. Dominic (Chiesa San Domenico), cu fațada principală cioplită în piatră, în stil romanic apulian, în partea superioară prezentând o fereastră rozetă, încadrată de un cerc sculptat, susținut de 4 statuete, inițial prevăzută cu o navă. În perioada 1577-1588 s-a alipit Capela Fecioarei Rozariului, cu baza octogonală, acoperită de o cupolă sferică, în interior decorată cu basoreliefuri ce-i prezintă pe Sf. Dominic, Sf. Iacob, Sf. Petru Martirul din Verona, un episcop, călugări, etc. În timpul reconstrucției din secolul XVII s-au creat încă două nave, ornate cu stucaturi (1744), bolta a fost modificată în formă rotunjită, altarele laterale au fost ornate cu picturi și sculpturi prezentând sfinți și scene biblice (sec. XVI-XVIII) și deasupra ușii de intrare a fost postată o orgă din sec. XVII. Altarul principal a fost decorat cu un papier-mâché al Fecioarei Rozariului și o pictură prezentându-l pe Sf. Dominic (sec. XVII).

Vis a vis, în stânga celor 3 arcade, loc de acces spre Sassi, se află Chiesa di Materdomini, o biserică construită în 1680. Pe fațada principală, deasupra portalului, este postată statuia Fecioarei Maria cu Pruncul. Pe turnul-clopotniță plat, cu o loggie, în care sunt postate 2 clopote, încadrate de arcade, se află stemele familiei Zurla și a Ordinului Cavalerilor de Malta, presupuși a fi fondatorii bisericii. Azi biserica e folosită pentru expoziții și evenimente culturale.

Sub Piața Vittorio Veneto se află Palombaro Lungo, cea mai mare dintre cisternele subterane ale orașului, creată în secolul XIX pentru a alimenta cu apă clădirile din Piano. În ea se aduna apa pluvială și a izvoarelor de pe dealurile înconjurătoare. După extinderea orașului treptat a încorporat și izvoarele mai mici, ajungând la o capacitate de cca. 5 milioane de litri de apă, colectată și stocată în rezervoarele subterane, apoi distribuită clădirilor, fântânilor, sau folosită pentru irigare. Cisterna a fost abandonată după construirea Apeductului Apuliei (1920). Descoperită în timpul amenajării pieței (1991), a fost recondiționată, azi fiind unul din obiectivele turistice, vizitatorii putând vedea labirintul din piatră subteran, arcadele săpate în stâncă, rețeaua de canale folosite pentru colectarea și distribuirea apei.

Timpul trecuse fără să-mi dau seama. Pentru a nu pierde singura cursă de autobuz spre Bari, am ales ca ultim obiectiv Castelul Tramontano (Castello Tramontano) din apropierea pieței, situat pe dealul Lapelio, înconjurat de un parc.

În secolul XV, după ce s-au plătit diverse dări, Matera a scăpat de sub jugul feudal, Regele Ferdinand II al Neapolelui promițând că va rămâne un oraș liber. Totuși trezoreria regală fiindu-i obligată, i-a oferit contelui Tramontano comitatul Matera (1496-1501). Deși nu avea finanțe, fiind plin de datorii și dorind să construiască un castel, de unde să poată controla terenurile înconjurătoare, contele a impus taxe mari populației.

Din fosta fortificație, construită în stil aragonez, până azi s-au păstrat un turn central și două laterale, mai scunde, toate rotunde, crenelate, cu deschizături pentru săgeți. Se presupune că inițial avea mai multe turnuri, fundația unuia fiind găsită sub Piața Vittorio Veneto, în timpul recondiționării cisternei Palombaro Lungo.

Populația fiind chinuită, s-a revoltat. Un grup de persoane l-au prins pe conte, când ieșea din Catedrală, l-au dus pe o străduță laterală, unde l-au ucis (1514), stradă numită de atunci „Calea răscumpărării”.

Castelul, neterminat, a fost părăsit și în timp s-a ruinat. În perioada 2008-2011 au fost restaurate turnurile și șanțul înconjurător.

Am coborât dealul și am părăsit zona istorică, îndreptându-mă spre stația de autobuz, printr-o zonă lăturalnică, de unde doream să revăd panorama zonei.

O dată cu trecerea Sassi Matera în partimoniul UNESCO (2007) a fost înclus și Parcul Murgia Materana (Parco della Murgia Materana), o arie protejată din 1990, întinsă pe aproximatvit 50.000 hectare, de-a lungul răurilor Murgia și Gravine, în care s-au găsit numeroase locuințe rupestre, cca. 150 de biserici săpate în stâncă și fortificații, folosite azi în cadrul fermelor. Parcul include 923 de specii erbacee, arbuști, arbori, etc. și numeroase specii animale.

Citește și Bari, Italia- Orașul Vechi

Alberobello, Italia

Publicat pe 13 ianuarie 2024 de monica frimu

Alberobello este un oraș din sudul Italiei, încadrat în provincia Bari, situat pe două dealuri, locație prima dată atestată documentar din 1359, când era doar un teren împădurit, nelocuit.

Pentru meritele în războaiele purtate, Regele Ferrante al Neapolelui a dăruit moșia (fieful) lui Andrea Matteo (1458–1529), fiul Contelui Giulio Acquaviva de Conversano, care a numit-o Selva, după arborii pădurilor înconjurătoare. Moșia a rămas în posesia familiei, în secolul XVII fiind deținută de Contele Gian Girolamo II Acquaviva d’Aragon (1600-1665). Dorind să cultive terenurile, pentru defrișare și amenajarea lor în scop agricol, a apelat la țăranii din zonele înconjurătoare, în schimbul acordării unor privilegii. Deși exista un edict dat de Viceregele spaniol al Regatului Neapolelui, prin care se stipula că înființând localități feudalii trebuiau să plătească un tribut, contele, neținând cont de el, le-a permis țăranilor să ridice case, însă ușor demolabile.

Așa au apărut „trulli”, case construite din calcar uscat, fără mortar, de formă circulară, cu acoperiș conic, răcoroase vara și ușor de încălzit iarna. Treptat s-a format satul, în care contele a construit un han, o moară, un cuptor, o pizzerie, o măcelărie și casa sa, situată pe un deal, cu o mică capelă alăturată, ornată cu pictura Fecioarei Maria din Loreto, însoțită de Sfinții Medici Cosma și Damian, cărora le era devotat și al căror cult a început să-l propage (1635).

În timpul unei comisii de control o parte a caselor a fost rapid demolată (1644), ulterior refăcute.

Deși credincios, contele avea o fire aprigă și țăranilor le era frică de el, un exemplu fiind împușcarea, pentru amuzament, a ulcioarelor cu apă, purtate de fete, de multe ori ratată, rănindu-le. Fiind chemat de regele Spaniei pentru a da socoteală despre guvernarea sa proastă, ajungând la Barcelona s-a îmbolnăvit de ciumă și a murit (1665). Moșia a rămas în proprietatea diverșilor moștenitori ai familiei, perioadă în care numărul populației crescând, s-a creat o o parohie, care a rezistat doar 5 ani, fiind desființată de proprietari. Fosta capelă devenind neîncăpătoare, a fost extinsă de câteva ori.

În 1797 orașul a fost vizitat de Regele Ferdinand IV de Boubon. Nemulțumiți, orășenii au trimis la rege o delegație din 7 oameni care să ceară eliberarea de sub dominația feudală, acceptată de acesta, printr-un edict emis în același an, în care regele a ridicat satul la rangul de oraș regal. În onoarea lui, a fost numit Ferrandina, nume schimbat ulterior în Alberobello („Arboris belli”). Sub primul primar, Francesco Giuseppe Lippolis, a început amenajarea „orașului nou”. S-a creat o nouă parohie, până în 1814 dependentă de Noci, an când a fost numit primul protopop, preotul Vito Onofrio Lippolis.

În perioada 1882-1885 s-a construit actuala Bazilică Sanctuar Sf. Cosma și Damian (Basilica Santuario dei SS Cosma e Damiano), cu două turnuri clopotniță, legate printr-o balustradă, la baza cărora s-au postat câte un ceas. Fațada principală, pe verticală împărțită în 3 secțiuni, cele laterale separate prin pilaștri de cea centrală, străjuită de coloane înalte, care susțin frontonul triunghiular, terminat cu crucea, susțintă de statuile a doi îngeri. Deasupra porții de intrare, într-o lunetă, se află o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat de sfinți și îngeri.

În interior prezintă o singură navă, separată de capelele laterale prin arcade, susținute de pilaștri, capătul lor superior mărginind alte arcade, ce delimitează galerii.

În altarul principal e prezentată Crucea cu Isus Răstignit, la capete prezentând chipurile Fecioarei Maria, Sf. Cosma și Sf. Damian.

Sfinții Cosma și Damian sunt reprezentați și sub forma unor statui (sec. XVIII), pe postamente bogat decorate, situate într-o nișă din biserică.

Apar și în unul dintre altarele laterale, ornat cu picturi mari (3×2,4 m), cea centrală prezentând-o pe Sf. Fecioară Maria cu Pruncul, în dreapta ei Sf. Cosma și Damian, în stânga ei Sf. Iosif și Sf. Francisc de Paola.

Încă din secolul XVII s-au desfășurat pelerinaje care, de-a lungul timpului, s-au înmulțit. În 1938 biserica a fost declarată Sanctuar și în anul 2000 bazilică minoră.

Urcând prin laterala bisericii, printre trulli din orașul nou, în capătul străzii mi s-a arătat Trullo Sovrano, singurul etajat din oraș, cu o cupolă înaltă de 14 metri, la construcția căruia s-a folosit mortarul (în jurul anului 1796). A fost reședința preotului Cataldo Perta, în care acesta a adăpostit și moaștele Sf. Cosma și Damian, aduse de la Roma. Un secol mai târziu s-a fondat Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1823) și trullo a devenit Oratoriul ei (1823-1837). În 1930 trullo a fost declarat monument național. După ce a fost restaurat (1993), a fost amenajat ca spațiu expozițional, scop în care e folosit și azi.

În jurul lui se aflau alte trulli, ridicate pentru persoanele ce-l deserveau pe preot, unele locuite și azi, altele transformate în puncte de vânzare.

De la bazilică, coborând dealul, se ajunge în Piața Mercantille (Piazza Mercantille), centrul orașului nou.

Pe una din laturile ei se află Primăria Alberobello (Palazzo Comunale), construită în perioada 1844-1863. Clădirea a fost extinsă în 1950, când i s-au adăugat alte corpuri de clădiri, apoi a fost etajată, ajungând la forma actuală.

În apropierea Primăriei a fost postat Monumentul Eroilor (Monumento agli eroi), marcând totodată și cea de-a 126-a aniversare a eliberării orașului de sub Conții de Conversano (1923).

Zona, numită azi Piața Poporului (Piazza del Popolo), a fost reamenajată în 1987, când s-au plantat pomi, care umbresc băncile pentru relaxare.

De fapt centrul orașului este situat pe o terasă amenajată pe dealul de est, de la marginea căreia panorama asupra orașului vechi, cu numeroasele trulli, situate pe dealul de vest, este fascinantă.

Pe acea margine a terasei se află Biserica Sf. Lucia (Chiesa Santa Lucia), cu Fântâna Belvedere (Fontana del Belvedere) în fața ei.

Biserica a fost construită pentru a găzdui Confraternitatea Preasfântului Sacrament (1834-1856), Oratoriul din Trullo Sovrano devenind neîncăpător.

În 1904 în ea a fost postată o relicvă a Sf. Lucia, adusă din Veneția.

În oraș exista și Confraternitatea Carmelită căreia i s-a permis ca o dată pe lună să-și desfășoare slujbele religioase în vechea capelă. Primind aprobarea episcopului, și-au construit o capelă proprie (1855-1856), Capela Sf. Fecioară Maria de pe Muntele Carmel (Cappella Rettoria Maria SS. del Monte Carmelo), situată la distanță de Biserica parohială și Oratoriul Preafântului Sacrament, azi pe una dintre străduțele laterale ce pornesc din piața centrală a orașului. În decursul timpului numărul adepților a scăzut și cele două ordine au fuzionat, iar în 1974 Ordinul Carmelitelor a fost desființat.

Din orașul nou am coborât și m-am îndreptat spre dealul din vest, ocupat de căsuțele „trulli”, azi formând două cartiere, Rione Monti și Rione Aia Piccola, din 1910 incluse pe lista monumentelor naționale și din 1966 pe lista patrimoniului cultural mondial UNESCO.

Dacă majoritatea clădirilor din Rione Aia Piccola sunt încă locuite, în cele din Rione Monti funcționează numeroase magazine de suveniruri și restaurante tradiționale, cartierul fiind permanent vizitat de turiști.

Urcând printre ele se ajunge la Biserica Sf. Anton de Padova (Chiesa Sant Anton di Padova), construită de parohul local (1926), pentru ca populația cartierului, considerat sărac, să nu fie nevoită a parcurge drumul până la fastuoasa biserică din orașul nou. Fiind situată între monumente istorice, clădirea a trebuit să fie realizată sub forma unui trull, căruia i s-a ridicat o cupolă de 21 metri înălțime și lateral un turn clopotniță.

În anii 1960 biserica a fost modificată. Ulterior, prin restaurarea din 2004, a fost refăcută în forma originală.

În interior prezintă o singură navă, despărțită de altarele laterale prin arcade susținute de stâlpi din piatră. Altarul principal este decorat cu o pictură ce-l prezintă pe Isus Crucificat, înconjurat de sfinți și îngeri.

În stânga lui, într-o nișă, e postată statuia Sf. Anton de Padova, înconjurată de basoreliefuri care-i prezintă viața.

În perioada postbelică, până în anii 1980, considerate a fi simbol al sărăciei și înapoierii, sute de trulli, situate în afara zonei considerată monument istoric, au fost demolate și pe locul lor construite clădirile orașului nou. Una dintre cele care au supraviețuit, Casa Pezzola, azi găzduiește Muzeul Teritoriului. Amenajat într-un complex de 15 truli interconectați, etalează istoria orașului, modul de trai. tradițiile, ocupațiile de bază în decursul timpului.

Citește și Lecce, Italia

Bari, Italia- cartierul Libertà

Publicat pe 10 ianuarie 2024 de monica frimu

În a doua zi din excursia în Italia mi-am planificat să continui vizitarea orașului Bari.

De la cazare, în cartierului Murat, m-am îndreptat spre Grădinile Pieței Garibaldi, în vestul cărora începe cartierul Libertà, construit în prima jumătate a secolului XX, o dată cu cartierele Madonnella, Carrassi și Picone, la periferia orașului. Ieșind din grădini, în față mi s-a arătat Biserica Preafânta Maria a Rozariului (Chiesa Maria SS. del Rosario in San Francesco da Paola). Pe acel loc a existat o mânăstire, cu Biserica Sf. Francisc de Paola, construită în 1614 de doi nobili bogați: Francesco Manipolo și Pietro Miranda. Sub ocupația franceză fondatorii au fost îndepărtați pe motive politice și biserica treptat s-a degradat. În 1820 Regele Ferdinand IV a predat-o Ordinului Dominican, care au renovat-o și i-au schimbat numele în cel actual.

Primind unele privilegii, au intrat în conflict cu altă confraternitate dominicană, a Bisericii San Domenico, rivali care au incendiat biserica (1846), din ea păstrându-se până azi turnul clopotniță și o frescă care o prezintă pe Fecioara Maria a Rozariului, având în spate cerul senin. Din lipsa fondurilor, refacerea ei a durat mulți ani (1848-1864). De abia terminată, călugării au fost alungați și a fost transformată în cazarmă militară. Spre sfârșitul secolului aceștia s-au întors și cu ajutorul Episcopului Antonio Lamberti au refăcut biserica, care a fost sfințită în 1897. Clădirea, cu un singur naos, are podeaua pavată cu marmură. Pe laterale coloane înalte, cu capiteluri corintice, despart picturile vechi, care prezintă scene biblice.

Altarul din marmură albă, acoperit de o cupolă, e decorat cu motive vegetale și străjuit de doi îngeri auriți. În spatele lui, pe peretele arcuit, mărginit de coloane corintice, sunt postate 3 picturi, cea centrală prezentând-o pe Fecioara Maria cu Pruncul Isus în brațe. Deasupra ei, într-o nișă arcuită, se află pictura care-l prezintă pe Sf. Dominic, susținut de îngeri, privindu-i pe Fecioara Maria și pe Isus, care protejează oamenii. În biserică este postată și statuia Sf. Francisc de Paola, căruia i-a fost dedicată biserica inițială.

În anii 1930 mânăstirea a devenit sediul Federației Universitare Catolice Italiană, în cadrul căreia s-a inițiat în politică Aldo Moro. În secolul XX dominicanii au părăsit Bari și complexul a intrat în administrația clerului diecezan (1982).

Pe o străduță din apropiere se află Biserica Sângelui Prețios din San Rocco (Chiesa Preziosissimo Sangue in San Rocco), construită de Episcopul Francesco Pedicini (1878-1883), din 1942 devenită biserică parohială.

În interior cele 3 nave sunt separate prin arcade, susținute de pilaștri, împodobiți cu capiteluri. În spatele altarului principal, din marmură albă, străjuit de 2 îngeri, este postat Isus Răstignit pe Cruce. Pe vremuri a existat și o pictură a Sf. Rochus, azi înlocuită cu un crucifix.

Altarele din culoarul stâng sunt ornate cu picturi care-i prezintă pe Sf. Gaspar, fondatorul societății clericale Misionarii Sângelui Prețios, Fecioara Rozariului și Sf. Ana. În cele din culoarul drept se află o pictură prezentând-o pe Sf. Maria de Mattias, fondatoarea congregației Surorile Adoratoare ale Sângelui lui Hristos și o statuie papier-mâché a Sf. Rita din Cascia.

Deasupra ușii centrale este postată orga veche, restaurată și modernizată în 2012.

Am străbătut străduțele mărginite de clădiri mai noi, îndreptându-mă spre un complex religios, situat în cartierul Libertà, creat în perioada extinderii orașului (1900).

Tribunalul Civil Bari (Tribunale Civile di Bari)

În drum am trecut pe lângă clădirea Direcției Educaționale de Stat S. Giovanni Bosco (Direzione Didattica Statale S. Giovanni Bosco), numită după preotul și educatorul romano-catolic italian (1815-1888), fondatorul Societății Saleziene.

Ocolind-o, în față mi s-a arătat Complexul Salezian Preasfântul Răscumpărător, format dintr-o biserică (Parrochia del Santissimo Redentore dei Salesiani), un institut și un oratoriu, fondate de Givanni Bosco, pentru a-i ajuta pe tinerii dezavantajați și pe „oamenii străzii” din zonă. Institutul, în stil neogotic, situat în stânga bisericii, a fost construit în 1905 de Don Michele Rua, succesorul lui Bosco, ca orfelinat și adăpost pentru săraci. În decursul timpului s-au amenajat o școală primară, ateliere de mecanică și tâmplărie, o tipografie, o bibliotecă, azi săli de audio-vizual, etc.

Pe terenul viran din dreapta bisericii s-a amenajat Oratoriul, un amfiteatru cu 200 de locuri, lângă care se află un teren de fotbal și un teren de baschet.

Biserica a fost construită în 1935. Pe fațada din mozaic central se află portalul mărginit de coloane și arcade. Este străjuit de 2 statui care-i înfățișează pe Sf. Bosco, căruia îi este dedicată biserica și Sf. Maria. Deasupra porții, într-o lunetă cu fond auriu se află o pictură care-l prezintă pe Cristos. În porțiunea superioară se află o fereastră rozetă, înconjurată de un cadran rotund. În interior prezintă 3 nave, separate prin 9 coloane, care susțin arcade. Bolțile tavanului au fost ornate cu fresce, prezentând scene biblice (1950), cele din nava principală evocând momente din viața lui Isus.

De acolo m-am îndreptat spre o piață agroalimentară închisă, Mercato del Pesce, situată în zonă, de unde m-am aprovizionat cu câteva fructe inexistente acasă.

Urma să mă întorc în cartierul Murat.

Scuola dell’ Infanzia Comunale- Plesso Principessa di Piemonte

Pe laterala unei străzi mi-a atras atenția un șantier, deschis lângă o clădire restaurată. Întrebând, mi s-a explicat că o parte a fostei Manufacturi de Tutun (Ex Manifattura dei Tabacchi), creată în anii 1920-1930, pe un spațiu viran de la marginea orașului, în care azi funcționează Centrul municipal de locuri de muncă, se amenaja pentru viitorul sediu al Consiliului Național al Cercetării Științifice (CNR).

Pe clădirea situată pe un colț, unde urma să cotesc, era postată o placă: Biserica Sf. Cecilia (Chiesa di Santa Cecilia). Dacă nu o vedeam, treceam pe lângă ea, fără să-mi dau seama.

A fost construită în perioada 1966-1969, pe locul fostei Biserici Sf. Expeditus, (1902-1913), devenită neîncăpătoare.

Cum reușisem să văd ce-mi planificasem, m-am îndreptat spre cazare, pentru a lăsa cumpărăturile, apoi spre Gara Centrală, de unde urma să iau un autobuz până la Alberobello.

Citește și Alberobello, Italia

Bari, Italia- secolele XIX-XX

Publicat pe 8 ianuarie 2024 de monica frimu

Într-o vacanță de primăvară m-am hotărât să fac o excursie în Italia de sud. Îmi rezervasem cazarea în Bari, un port la Marea Adriatică, care a fost locuit încă din secolul VII î.e.n. Drumul a fost rezonabil de lung, cca. 1 oră până la Aeroportul Timișoara, o oră jumătate pe avion, 40 minute până la Gara Centrală Bari și 15 minute până la cazare, aleasă în apropierea gării, deoarece aveam planificat să văd mai multe orașe.

Gara Centrală (Stazione Centrale), construită în 1864, mărginește Piața Aldo Moro (Piazza Aldo Moro), în care se află Fântâna Monumentală (Fontana Monumentale), realizată în memoria președintelui Partidului Democrația Creștină Aldo Moro, răpit în martie 1978 în drum spre Parlament, unde urma să aibă loc ședința de investitură a noului guvern și ucis în mai de grupul Brigăzile Roșii, organizație marxist-leninistă, înființată în anii 1970, care avea la activ mai multe atacuri teroriste și asasinări.

De la gară spre nord se întinde cartierul Murat, un sat creat în epoca napoleană, sub Ioachim Murat (1813), la marginea de sud a Orașului Vechi. În secolele XIX-XX orașul s-a extins, azi Murat fiind o zonă centrală, cu multe magazine, străzi pietonale, pe care urma să o vizitez și eu.

În el se află și clădiri ale Universității Bari, în apropierea cărora eram cazată. În nici 5 minute am ajuns la fosta clădire a Poștei și Telegrafului din Bari (Palazzo ex Poste), înființat în perioada fascistă (1931-1934). Ocupa 2 clădiri, conectate în colț printr-o porțiune circulară, cu un portic de intrare concav, susținut de 4 coloane, accesat printr-un șir de scări, porțiune deasupra căreia s-a creat o cupolă din sticlă și beton, de 18 metri înălțime. În palat azi funcționează Centrul Multifuncțional al Universității „Aldo Moro” Bari.

Între el și o altă clădire universitară, situată vis a vis, se întinde Piața Cesare Barristi (Piazza Cessare Battisti), numită după fostul jurnalist, politician și exponent al iredentismului (1875-1916), o mișcare care dorea reanexarea teritoriilor pierdute în timpul războaielor din decursul secolelor și unificarea Italiei, care a fost executat de soldații austrieci, a cărui statuie se află în piață. De fapt piața a fost unul din locurile de întâlnire a avangardei politice, în secolul XXI devenită ascunzătoare pentru traficanții de droguri, pe care cu greu a reușit Poliția să-i controleze.

Universitatea „Aldo Moro” Bari (UBAM), fondată în 1925, a fost numită după politicianul, fost prim-ministru în perioada interbelică, care a studiat acolo și câțiva ani a predat dreptul penal. Azi, cu cei cca. 60.000 de studenti, în Bari și filialele Brindisi și Taranto, este printre cele mai mari universități din Italia.

Funcționează în Palatul Universității (Palazzo dell’Università degli Studi), prima clădire publică construită în Bari după unificarea Italiei (1890), în stil clasic, cu un turn central, prevăzut cu un clopot și un ceas. Creată în acest scop, abia în 1925 a fost inaugurată ca „Universitatea Adriatică Benito Mussolini”, din 2008 preluând actualul nume. În fața ei, în Piața Umberto, se se află un bazin cu o superbă arteziană, inaugurată în 1915.

Lângă Universitate, Piața Umberto (Piazza Umberto), cea mai mare din oraș, de fapt un parc cu alei printre copacii și vegetația mediteraneeană, azi loc de relaxare, a fost locul unde în 1943 fasciștii italieni au împușcat mulțimea care se îndrepta spre închisoare pentru a-i întâmpina pe prizonierii politici eliberați, când au fost ucise 20 de persoane, azi numele lor fiind înscrise pe mici plăci de pe bulevardul adiacent.

În ea se află statuia lui Umberto I de Savoia, fostul Rege al Italiei (1878-1900), ucis de anarhistul Bresci. Pe o coloană de piatră dreptunghiulară, de 8 metri înălțime, decorată cu motive vegetale, pe o latură cu stema regelui, a fost postată statuia din bronz a regelui, îmbrăcat în uniformă militară, purtând într-o mână o sabie, călărind un cal, pregătit pentru galop (5 metri înălțime).

De acolo, îndreptându-mă spre mare, am străbătut o parte din micul district Umbertino, unde am văzut Biserica Preasfintei Inimi (Chiesa Sacro Cuore), Ex Mânăstirea Santa Scolastica a Surorilor Benedictine (1899-1982).

A fost amenajată în Palatul Ferrari (1912-1922), cu fațada în stil neo-romanic (1927-1930) și restaurată în 2013.

În apropiere a existat Conventul Sf. Anton, înconjurat de o grădină pe locul căreia în perioada 1871-1873 s-a construit Cazarma Sf. Anton, o clădire cu un singur etaj, pentru a găzdui noile regimente de infanterie și cavalerie aduse în oraș. În 1918 a fost numită Cazarma Picca (Caserma Picca), după un ofițer, erou al primului Război Mondial. În timp a fost extinsă și modificată, azi Comandamentul Militar al Armatei Apulia fiind un complex ale cărui clădiri, cu 3 etaje, delimitează 4 curți interioare, având la intrarea principală un portal format din 4 coloane dorice înalte. Complexul deține o bibliotecă militară, înființată în 1890, cu peste 20.000 de volume. O perioadă a funcționat și ca centru de recrutare, mutat apoi la Napoli.

În anii 1920 la Bari funcționau puține școli, față de numărul tot mai mare al copiilor, astfel treptat s-au ridicat sau amenajat noi școli, una fiind Școala Balilla (Edificio Scolastico Balilla), deschisă în 1926 ca Școala Dante Alighieri și din 1929 primind actualul nume, după porecla băiatului care, conform tradiției, a dat semnalul Revoltei de la Genova împotriva austriecilor din 1746. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial școala a fost transformată în spital militar.

Tot în acea perioadă (1932-1939), lângă Catedrala Sf. Sabino s-a amenajat Școala Filippo Corridoni (Scuola Filippo Corridoni), numită după sindicalistul italian, fost prieten cu viitorul dictator Benito Mussolini, decedat în luptele împotriva austro-ungarilor din Primul Război Mondial. Devenind neîncăpătoare, în 1956 clădirea a fost etajată și extinsă.

Mai aveam puțin până la adorata mea mare ! Locuind la câmpie (Arad), nu am des posibilitatea să o văd, așa că îmi era tare dor de ea.

Faleza Lungomare azi se întinde pe cca. 16 kilometri, de-a lungul a 7 districte, în fiecare având alt nume, mărginită de 197 stâlpi de fier și amenajată cu bănci pentru relaxare.

O parte din ea e mărginită de clădiri și palate maiestuoase, unul dintre ele fiind Palatul Administrativ al Provinciei Bari (Palazzo della Provincia Bari), construit în perioada 1932-1935, din marmură albă și cărămidă, cu 5 etaje și un turn cu ceas, înalt de 64 metri.

Pe fațada principală, situată spre mare, inferior s-au creat 5 arcade, susținute de coloane, pentru accesul la porticul de intrare, în 1990 închis cu vitralii. În 1928 la etajul 5 a fost înființată Pinacoteca Metropolitană Corrado Giaquinto, care etalează colecția pictorului căruia îi poartă numele, picturi italiene din secolele XV-XIX și artă contemporană.

Am urmat faleza Lungomare Araldo di Crollalanza, privind marea și imaginându-mi cum a fost realizată (1926-1932) de cel căruia îi poartă numele, fostul Primar de Bari și ministru al lucrărilor publice în cabinetul lui Benito Mussolini. Pe locul așa numitelor „barăci”, niște structuri din lemn, înaintând în mare, susținute de picioare implantate în fundul ei, de pe care oamenii aveau acces la apă, malul fiind pietros, s-a realizat faleza, pentru a lega centrul orașului de portul și centrul expozițional, construite în nord.

Pe lângă statuia lui Armando Diaz, Șef al Statului Major al Armatei Regale italiene în Primul Război Mondial, am părăsit marea și m-am îndreptat spre centrul orașului, unde vizam mai ales câteva clădiri istorice.

Teatrul Petruzzelli (Teatro Petruzzelli) a fost numit după cei doi frați, comercianți și armatori din Bari, care l-au construit (1898-1903) pe un teren cedat acestora de municipalitatea Bari (1896). Interiorul, cu o capacitate de cca. 2.200 de locuri, a fost decorat cu fresce, aur pur, dotat cu lumină electrică și încălzire, rare pentru acele vremuri. Postbelic a fost declarat monument istoric și artistic, protejat prin lege (1945). În 1991 a fost aproape distrus de un incendiu, scăpând doar datorită cupolei care, prăbușindu-se, a oprit flăcările. După 2 ani familia Messeni Nemagna, proprietara clădirii, cu ajutor primit de la stat, a început lucrările de refacere. În anul 2006 a fost trecut în proprietatea statului. Au urmat numeroase procese, în 2021 fiind retrocedat proprietarilor. Azi restaurat, cu 1.250 de locuri, este în administrarea Fundației de Operă Simfonică Petruzzelli și a Teatrelor din Bari.

În apropierea lui se află clădirea în care din 1924 funcționează Camera de Comerț Italo-Estică (Camera di Commercio Italo-Orientale).

Palatul Mincuzzi (Palazzo Mincuzzi), după mine cea mai impozantă clădire din oraș, situat în centrul comercial al cartierului Murat, este numit după familia de comercianți, proprietari ai mai multor magazine, care au construit-o (1926-1928) ca nou sediu, devenit în timp unul dintre cele mai cunoscute magazine și simbol al orașului. Clădirea, situată pe colț, cu parter și 4 etaje, are balcoane mărginite de balustrade din piatră ondulate, ferestrele despărțite de pilaștri și mărginite de coloane, care susțin decorații sau balcoanele suprajacente. Porțiunea centrală, de pe colț, e prelungită în sus cu un tambur, pe care e înscris numele familiei. Deasupra lui, un timpan triunghiular, susține o cupolă, pe care se află o sferă aurită. Clădirea a rămas în proprietatea familiei până azi, dar din 2001 este închiriată companiei de îmbrăcăminte a lui Luciano Benetton.

Cotind spre nord, am ajuns la Biserica Sf. Ferdinand (Chiesa San Ferdinando), construită sub regele Ferdinand II, la cererea Arhiepiscopului Michele Basilio Clari, pe locul unei capele, devenită prea mică (1844-1849) și decorată în perioada 1887-1900. Când cartierul Murat a fost renovat și remodelat, bisericii i s-a creat actuala fațadă, cu 3 arcuri mari, accesată printr-un șir de trepte. Pe lateralele bisericii s-au construit noi clădiri și toate au fost vopsite uniform, pentru a da impresia unui complex (1933-1934). Interiorul a fost repictat (1938-1939), azi putându-se admira cele care prezintă Înălțarea Crucii, Cina cea de Taină, Nunta din Cana, Sf.Ambrozie, Ieronim, Augustin, Grigore cel Mare, Nicolae de Bari, Ferdinand și statuile antice ale Sf. Sabinus, Sf. Nicolae, Sf. Maria cu Pruncul Isus. Biserica a fost restaurată în 1999.

La capătul străzii am ajuns pe bulevardul Corso Vittorio Emanuele II, în Piața Libertății (Piazza della Libertà), dominată de statuia Calul cu brâu (Cavallo con gualdrappa), un cal din bronz, acoperit cu învelitoarea, cântărind cca. 2.000 de kilograme, creat în 1985 și donat orașului de Banca Populară Bari (2013).

Bulevardul a fost realizat în a doua jumătate a secolului XIX, sub Ferdinand II de Bourbon, în timpul modificărilor făcute în centrul orașului, când s-a numit Corso Ferdinandeo, nume schimbat în cel actual după unificarea Italiei (1861), dat în onoarea noului rege.

Azi este mărginit de cele mai importante clădiri administrative. Palatul Guvernului, cunoscut și ca Palatul Prefecturii (Palazzo del Governo; Palazzo della Preffetura) a fost construit în perioada 1815-1830 pe locul fostei Mânăstiri Dominicane, desființată de Napoleon (1810), folosindu-se vechile clădiri, modificate și extinse. Din fosta mânăstire s-au păstrat până azi câteva camere și un pasaj care făcea legătura cu Biserica San Domenico, folosit de nobili și personalități. Central s-a creat un mic turn, dotat cu un ceas.

Pe cealaltă parte a bulevardului se află o clădire, Teatrul Niccolò Piccinni (Teatro Niccolò Piccinni), în care funcționează Primăria Bari (Palazzo di Cita di Bari). Teatrul a fost construit în perioada 1836-1854 și numit după compozitorul născut în Bari.

În onoarea compozitorului în zonă s-a postat statuia Niccolò Piccinni (1884/1885), restaurată în 1984, când i s-a postat în mâna dreaptă un stilou.

La capătul vestic al bulevardului s-a creat Piața Bourbon. După unirea Italiei, numită Piața Garibaldi (Piazza Garibaldi), a fost transformată într-un parc dreptunghiular (Giardino Garibaldi), întins pe 17.000 metri pătrați, cu plante și copaci aduse din pepinierele Napoli și Florența, înconjurat cu balustrade de fier, având 3 porți de intrare (1864-1867).

În anii 1936-1947 în zona centrală s-a creat un bazin rotund, cu o fântână arteziană, în timp au fost postate busturile unor personalități și în 1985 un monument dedicat celor mutilați sau decedați la locul de muncă.

Capătul estic al bulevardului se termină în apropierea mării, unde în secolul XIX se aflau Piața de Carne și Piața de Pește. Prima, construită în 1818, a fost distrusă în Al Doilea Război Mondial. Ulterior demolată, pe locul ei s-a construit o nouă clădire (anii 1990), a căror fațade au fost create cu arcade mari, încadrând ferestre, străjuite de pilaștri dubli, în care azi funcționează Centrul Cultural Murat (Spazio Murat), numit după Joachim Murat, Regele Neapolului, fondatorul cartierului Murat, care găzduiește expoziții, întâlniri culturale, etc.

Fosta Piață de Pește (Ex Mercato del pesce) a supraviețuit. Clădirea cu două niveluri, la parter cu ferestre încadrate de pilaștri cu arcade și la etaj cu epistiluri triunghiulare, cu frize decorate, este accesată prin câte un vestibul central, mărginit de 5 arcade mare, situate pe fațadele care privesc spre mare și spre Centrul Cultural Murat. În anii 2021-2022 parterul a fost renovat.

Cele două piețe au fost amenajate în apropierea portului. Azi, numit Portul Vechi (Porto Vecchio), este folosit pentru ambarcațiunile mici, folosite de pescari și de cluburile de navigație Circolo della Vela și Circolo Canottieri Barion.

În secolul XX, pentru a feri bulevardul de vânturile ce băteau dinspre mare, s-a construit Varietà Margherita, o clădire din lemn care un an mai târziu a ars într-un incendiu (1911). Pe locul ei s-a ridicat Teatrul Margherita (Teatro Margherita), o clădire din beton armat, în stil Art Nouveau (1912-1914). Deoarece municipalitatea bari semnase un contract cu familia Petruzzelli prin care se obliga să nu construiască pe terenuri din oraș alte teatre, doar clădiri la mare, teatrul a fost construit pe piloni postați în mare, structură unică în Europa acelor vremuri, legat de țărm printr-un debarcader. În anii 1920 pilonii au fost îndepărtați, faleza a fost umplută și i s-a creat o podea.

A fost amenajat pentru Muzeul de Istorie, o expoziție permanentă despre război și s-au desfășurat spectacole de varietăți, alternând cu proiecții de film. Din 1943 a fost preluat de armata anglo-americană care l-a folosit pentru servicii auxiliare și cluburi de divertisment, numit atunci Teatrul Garnizoanei. A fost avariat de bobardamentele din 1943 și de explozia navei Henderson (1945). Din 1946, returnat inițiatoarei construcției, Comapnia Orfeo, a fost renovat și folosit ca cinematograf până în 1979, când a fost preluat de stat. Nefolosit mai mulți ani, în perioada 2009-2018 a fost restaurat și transformat în Muzeu de Artă Contemporană.

Citește și Bari, Italia- cartierul Libertà

Aqaba, Iordania

Publicat pe 20 decembrie 2023 de monica frimu

Răspunde

În excursia prin Iordania, după ce am vizitat Deșertul Wadi Rum, ne-am îndreptat spre Aqaba, centrul administrativ al Guvernoratului Aqaba, o zonă liberă înființată în 1973, una dintre cele 5 zone susținute de stat și 36 private.

În anul 2001 a fost înființată Zona Economică Specială Aqaba (ASEZ), întinsă pe 375 kilometri pătrați, 27 kilometri fiind pe coasta Mării Roșie, cu numeroase sectoare de activitate, porturi maritime, în care comerțul se desfășoară fără taxe și un aeroport internațional.

Social Security Corporation Aqaba

Aqaba este singura stațiune din țară la Marea Roșie, cu hoteluri, restaurante, magazine, ocupând cca. 12 kilometri din țărmul de nord-est. Pe celelalte maluri ale mării se pot vedea teritorii din Israel, Egipt și Arabia Saudită. Ne-am cazat aproape de țărmul mării, în City Tower Hotel, unde urma să dormim 2 nopți.

Fiind 45 grade Celsius afară, majoritatea colegilor de grup au preferat să folosească piscina interioară a hotelului și, pentru a doua zi, s-au înscris într-o excursie opțională la una dintre plajele amenajate pentru turiști, în Iordania plaja și baia în mare fiind permise doar pentru persoanele îmbrăcate, deci aproape inexistente.

Având câteva ore până se însera și nederanjându-mă căldura de afară, am pornit să cutreier periferia, vizitarea propriu-zisă a orașului lăsând-o pe a doua zi.

Pe teritoriul orașului săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări din perioada calcolitică (4.000 î.e.n.), vasele de lut, de dimensiuni diferite, folosite la topirea și remodelarea cuprului, sugerând că producția de cupru era una din ocupațiile de bază. S-au găsit și un sistem de irigație, folosit pentru culturile de măsline, grâu, struguri și o mică clădire, ai cărei pereți interiori erau decorați cu desene de animale și umane, sugerând că era folosită în scop religios. Așezarea a fost distrusă de cutremur.

Pe locul orașului Aqaba a existat orașul antic Elath, numit probabil după un copac din genul Pistacia, menționat în Vechiul Testament (Biblia ebraică) în partea nordică a Golfului Eilat (Aqaba). În Cartea Exodului sunt descrise 6 stații în Egipt, stațiile 7 și 8 la traversarea Mării Roșii și stațiile 9-13 în zona din jurul orașului Elath, una chiar în oraș.

În Epoca de Fier Târzie zona ce cuprindea sudul Mării Moarte și al actualului Israel, depresiunea văii Arava, sud-vestul actualei Iordania, până la Marea Roșie, a fost ocupată de edomiți, o uniune de triburi semite care au format Regatul antic Edom.

Fiind situată la intersecția rutelor comerciale dintre Asia și Africa și având o producție mare de cupru, în jurul anului 1.500 î.e.n., ajutați de fenicieni, edomiții au creat Portul Aqaba. Când Regele David al Israelului și Regatului lui Iuda a cucerit Edomul (cca. 1.000 î.e.n.), a ocupat și Elath, un port comercial important. Succesorul său Solomon a construit un nou port maritim în partea de nord a Golfului Aqaba, în Ezion-Geber, astfel importanța economică a zonei a crescut.

Sub Regele Ahaz, al 12-lea rege al Regatului lui Iuda, edomiții au recucerit Elath și i-au izgonit pe iudei. Din acea perioadă arheologii au descoperit o așezare, situată la vest de Aqaba, locuită între secolele VIII-IV î.e.n.

În timp, pentru obținerea controlului asupra Orientului Mijlociu, s-au purtat multe războaie. În timpul luptelor între Imperiul Neo-Asirian și Regatele Babilon, Egipt, Elam, rutele comerciale au fost deviate spre Elath (în jurul anului 735 î.e.n.) și orașul a prosperat. Apoi a fost cucerit de babilonieni (600 î.e.n.), de Imperiul Persan Ahemenid (539 î.e.n.), primul imperiu persan care în timp a ajuns să domine zonele de sud și sud-vest ale Asiei și unele zone din Europa (550-330 î.e.n.) și de nabateeni (sec. V î.e.n.), care și-au construit capitala Petra, la nord de Elath.

Perșii au fost învinși de grecii-macedoneni (332 î.e.n.) și Dinastia Ptolomeică a Egiptului (305-30 î.e.n.), înființată de unul dintre generalii lui Alexandru cel Mare, a preluat conducerea Regatului Nabatean, urmată de Dinastia Seleucidă și de romani (65. î.e.n.). Sub Împăratul Traian a fost încorporat în Provincia romană Arabia Petrae (106). Pentru a elibera zona, beduinii au atacat de multe, însă fără succes. În perioada elenistă (323-31 î.e.n.) orașul a fost numit Berenice, sub Imperiul Roman Aela, când arabii îi spuneau Ayla.

Parcul Al Hafayer

Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul orașului (1998) au scos la iveală ruinele unui Complex nabateean-roman (sec. III-IV), cu o Biserică romană considerată cea mai veche biserică creștină descoperită până acuma (293-303). Orientată est-vest, era formată din pronaos, naos, zona altarului, cu o absidă dreptunghiulară în spatele lui și nave, probabil boltite, cu uși arcuite, ale căror fundații și porțiuni de ziduri, înalte până la 4,5 metri găsite, au fost conservate. Rămășițele unei scări sugerează că era etajată. Avea o capacitate de 60 de locuri.

În fundația de piatră (26×16 metri) au fost găsite fragmentele din ceramică, de lămpi din sticlă, care foloseau ca și combustibil uleiul, monede, în cimitirului adiacent 24 de schelete și o cruce de bronz.

Deși situată la periferia Imperiului Roman, nu a scăpat de Persecuția lui Dioclețian, cea mai severă dintre cele suferite de creștini sub romani, pornită după ce acesta a consultat Oracolul de la Milet. Astfel în cursul anului 303 a emis trei edicte, prin primul a interzis adunările creștinilor, a dărâmat bisericile și le-a cerut să renunțe la religia lor (apostazie), prin al doilea a arestat episcopii, preoții, diaconii, lectorii și pe cei care nu au renunțat la religia lor i-a ucis, al treilea aviza tot clerul, urmând ca și aceștia să fie uciși. Al patrulea și ultimul edict, emis în anul 304, a fost de fapt un război declarat creștinismului, în dorința de a se respecta practicile religioase din Roma antică, constând în închinarea la statuile zeilor romani din temple și aducerea de jertfe acestora.

În acea perioadă Biserica din Aqaba a fost abandonată și a avut noroc să nu fie demolată. Spre sfârșitul persecuției lui Dioclețian, până în anul 330 clădirea a fost renovată, extinsă pentru 100 de locuri și repusă în funcție, fapt atestat de documentele vremii în care se precizează participarea Episcopului de Aela la Primul Sinod de la Niccea (325), convocat de Împăratul roman Constantin.

Împreună cu numeroasele clădiri din oraș, biserica a fost distrusă de cutremurul din 363. Abandonată, treptat a fost acoperită de nisipul suflat de vânt, care a ajutat la conservarea ruinelor.

În 314 în timpul lui Eusebiu, Episcop al Caesarea Maritimă, capitala provinciei romane Siria Palestina (Palestina romană sec II-IV), orașul a fost ocupat de garnizoana Legiunii X Fretensis, mutată acolo din Ierusalim. Pentru a apăra partea sudică a imperiului, romanii au construit și o cetate. După împărțirea imperiului (395), Ayla a revenit Imperiului Bizantin, care a deținut zona aproape 3 secole.

Spitalul Aqaba

În secolul VI în oraș și zonele înconjurătoare e menționată o populație evreiască care s-a bucurat de autonomie până în timpul Împăratului roman Iustinian (527-565).

Un secol mai târziu Profetul Mohamed a migrat de la Mecca la Yathrib, oraș pe care la numit Medina (Orașul Profetului), unde a adunat adepți și a format o armată de musulmani și a început islamizarea zonei (622). După moartea lui la conducere au urmat 4 califi care treptat i-au alungat pe bizantini, începând cu Bătălia de la Yarmouk (636), când bizantinii au fost înfrânți și armatele au ocupat Siria, ulterior și Ierusalimul.

Moscheea Al Bitar

Aela a fost cucerit de Califul Rashidun, primul succesor al lui Mohamed. Treptat s-a degradat și sub Califul Uthman ibn Affan, la periferie, s-a creat un nou oraș (634), ale cărui ruine au fost excavate de o echipă de la Universitatea din Chicago (1986).

Orașul Ayla ocupa o suprafață de 170×145 metri. Era fortificat cu ziduri de 4,5 metri înălțime și 2,6 metri grosime și 24 de turnuri de apărare în forma literei „U”.

La interior zidurile au fost create mai subțiri, lăsând spațiu pentru construirea caselor de pământ și piatră. Era accesat prin 4 porți, apoi pe 4 străzi care se intersectau central la un tetrapylon.

În perioada Fatimidă a fost refăcut, folosindu-se materiale de la casele vechi și unele coloane (970-1116). S-au construit case, piețe, magazine, mai multe porți de intrare, pentru localnicii care locuiau la exteriorul zidurilor și pentru comercianții veniți din Irak, Siria, chiar din estul îndepărtat. Tetrapylonul a fost transformat într-o clădire rezidențială, pentru calif, decorată cu fresce, datate din secolul X.

Lângă ea s-a construit Moscheea Congregațională, descoperită de arheologi în 1993. Avea o curte largă, delimitată pe trei laturi de coloane, cea din sud-vest cu 2 rânduri, mărginind zidul clădirii unde se afla nișa (mihrab) care indica direcția spre Mecca (qibla), spre care se rugau musulmanii.

Chiar după moartea lui Mohamed (632), având divergențe de interpretare ale legilor date de acesta, musulmanii s-au împărțit în două fracțiuni, suniți și șiiți, care s-au luptat între ei pentru conducerea islamului, un exemplu fiind uciderea Califului Uthman, sunit, de răzvrătiții din Egipt și Irak, punând primul șiit la conducere, Califul Ali ibn Abi Talib (656). În decursul a două secole, sub diferiți califi, musulmanii au cucerit zone întinse până în Europa și Africa de Nord, formând Imperiul Abbasid (arabo-islamic).

Moscheea Darwood

Pentru a-și menține poziția la conducerea imperiului, fiind amenințat, al 8-lea calif, al Mu’tasim (833-842), a mutat capitala imperiului la Samarra (Irak), unde a construit un complex de palate și a încartiruit armata, formată în special din turci proveniți din Asia Centrală (836).

Judecătoria Aqaba

În vremea Abbasidă Aqaba a decăzut. În acea perioadă cruciații creștini, ajutați de Ierusalim, au înaintat pe malul de est al râului Iordan (1107), ajungând până pe teritoriul actualei Iordania. Pentru controlul zonei și a rutelor caravanelor, cruciații au construit Castelul Qal’at ash-Shawbak. Apoi Regele Balduin I al Ierusalimului a preluat, fără rezistență, orașul-port (1115), numit de cruciați Elyn și de localnici Aqaba, unde a construit o fortăreață, în care a creat și sediul arhiepiscopului catolic.

Încă din anul 909 Iordania se afla sub Califatul Fatimid (909- 1171), care a renovat templele, clădirile, drumurile, etc. Simțind amenințarea creștinilor și neavând o armată, Califul Fatimid a cerut ajutorul Emirului de Alep și Damasc, care a trimis o oaste condusă de Saladin. Acesta l-a înlăturat pe calif, s-a proclamat sultan, apoi a cucerit Damascul, Alepul și a asediat orașul Hama (1177).

Cruciații au ripostat prin mai multe cruciade, dar nu l-au putut învinge pe Saladin, care a reușit să adune sub conducerea sa majoritatea actualelor țări arabe. Zona de deșert a rămas locuită de beduini care au fost obligați să plătească tribut senioriei condusă de Saladin (Transiordania).

Apoi a fost cucerită de mameluci, o oligarhie militară din Egipt, cu diferite rase și etnii, formată după răsturnarea dinastiei Ayyubide, al cărei prim sultan a fost Aybak (1250-1257) și cel mai renumit Baibars (1260-1277), care au încadrat teritoriul actualei Iordania în provincia Siria.

În 1517 Egiptul a fost cucerit de Imperiul Otoman, care s-a extins și a deținut întreaga zonă până după Primul Război Mondial. Sub Sultanul mameluc Qanswah el-Ghawri (1501-1517) vechiul fort, situat pe linia de coastă, a fost refăcut, fapt atestat de o inscripție găsită pe unul dintre ziduri, datată din anii 1514-1515.

Datorită poziționării la Marea Roșie, în decursul timpului Fortul Aqaba a devenit stație a pelerinilor care se îndreptau spre Mecca. Inițial dreptunghiular (56,6×58 metri), prevăzut cu turnuri de colț și două porți, găzduia armata. În timp a fost modificat, devenind caravanserai. Sub otomani a devenit stație pentru pelerini. Fiind mulți, fortul a fost înălțat cu al doilea etaj și s-au amenajat camere pentru cazarea lor.

În partea de sud a fortului exista o moschee din care s-a găsit doar zidul cu nișa (mihrab) care arată direcția spre Mecca (qibla), spre care se orientează musulmanii în timpul rugăciunilor. Azi Moscheea Al Aqabawi își înalță minaretul lângă fort.

O dată cu deschiderea Canalului Suez (1869), portul Aqaba și-a pierdut importanța economică, devenind doar un mic sat pescăresc, până la Primul Război Mondial, când a avut loc Marea Revoltă Arabă, inițiată de hașemiți (1916) și condusă de Hussein bin Ali, Sharif și Emir de Mecca (1908-1917), împotriva Imperiului Otoman. Aceasta urmărea stabilirea unui stat arab independent, întins de la Alep (Siria) la Aden, între Marea Roșie și Marea Arabiei, monopolizând rutele comerciale dintre Asia, Africa și Orientul Mijlociu. În acest scop s-a aliat cu englezii, care au promis că vor recunoaște viitorul stat.

În Bătălia de la Aqaba (1917) prințul Faisal al Arabiei Saudite, aliat cu britanicii, au ocupat Aqaba, transformându-l în cartier general al armatei, când o parte a fostului fort a devenit cazarmă militară. De acolo aprovizionau trupele hașemite, ajutate de beduinii, cerchezii și creștinii din zonă, care au eliberat treptat teritorii. Pe mare trupele engleze și franceze i-au hărțuit pe otomanii care se retrăgeau. În final teritoriile arabe au fost eliberate.

Moscheea Al Sahaba

În amintirea acelor timpuri azi, în apropierea mării, pe locul unde a început revolta, este amenajată Piața Marii Revolte Arabe.

În mijlocul ei, pe un catarg, este arborat steagul revoltei, cu patru culori, simbolizând domniile precedente și lupta pentru eliberare, roșu pentru dinastia Mecca și sângele martirilor, verde pentru Fatimizi și pace, negru pentru Abbasizi și opresiune, alb pentru Umayyazi și viitorul luminos. Catargul fiind de 130 metri înălțime, al 6-lea nesusținut din lume, drapelul poate fi văzut și din țările înconjurătoare.

Pe marginea pieței se află fosta casă a lui Hussein bin Ali, azi Muzeu de Istorie și Etnografic, etalând piese din perioada Marii Revolte. În zonă de află și Muzeul Arheologic Aqaba care etalează artefacte din siturile excavate din districtul Aqaba; ele datează de la mijlocul mileniului 7 î.e.n. până la începutul secolului al 12-lea e.n.

În centrul orașului se află o moschee, numită după după inițiatorul revoltei de independență, Moscheea Al-Sharif Al Hussein Bin Ali. Pereții zidurilor exterioare au fost decorați cu panouri de beton alb, armat cu cu fibre sintetice.

Moscheea prezintă o cupolă tridimensională, altele mai mici și un minaret, înalt de 40 metri, situat lateral, desupra unuia dintre colțurile clădirii. Este accesată printr-un șir de trepte, care urcă din curtea pavată cu marmură.

Exteriorul a fost decorat cu influențe din arhitectura mamelucă, cu arcade încadrând ferestrele cu vitralii, rânduri de coloane, rame și cornișe sculptate în piatră, etc., în unele locuri inscripționat cu versete din Coran.

În cadrul moscheii există săli de clasă, separate pe sexe, în care se predă Coranul.

În anul 1918 regiunile Aqaba și Ma’an au fost încorporate oficial în Regatul Hașemit al Hejazului. După război Califatul Otoman a fost desființat și s-au restabilit granițele Orientului Mijlociu, când s-au emis mandatul francez pentru Siria și mandatul britanic pentru Palestina, care includea și Transiordania (1923). În 1925 Ibn Saud, fondatorul Arabiei Saudite, a anexat Hejazul, dar a cedat Ma’an și Aqaba protectoratului britanic Transiordania. Trei ani mai târziu Regatul Transiordania și-a câștigat independența și în 1949 a inclus și Cisiordania.

În 1965 Regele Hussein a încheiat un acord cu Arabia Saudită prin care s-a făcut un schimb de terenuri, Iordania cedând o suprafață de 6.000 de kilometri pătrați din deșert și primind în schimb alte teritorii, între care și 12 kilometri de-a lungul Mării Roșii, la sud de Aqaba, care include și reciful de corali Yamanieh.

Zece ani mai târziu s-a construit Moscheea Al Sheikh Zayed (1975), în amintirea inițiatorului revoltei, Hussein bin Ali, care a murit în Amman (1931) și, pentru loialitatea sa, Ierusalimul a cerut să fie înmormântat în Moscheea Al-Aqsa, restaurată de el în 1924. Clădirea albă impunătoare, înconjurată de ziduri cu arcade, cu 2 minarete, 28 de cupole, din care un dom, cel mai mare din moscheile Iordaniei, decorată cu modele geometrice specifice islamului și înscrieri în limba arabă pe fațadă, a fost situată la baza munților roșietici, înconjurată de grădini decorate cu fântâni, fiind astfel văzută de departe. Sub Regele Abdullah II bin Al- Hussein a fost renovată și modificată într-o combinație de stiluri arab și islamic (2010-2011).

Fiind singurul port maritim la Marea Roșie din Iordania, deservind și alte țări, până la Războiul din Golf (1980) și pe irakieni, Aqaba s-a dezvoltat rapid.

Districtul a fost industrializat și pe malul mării s-au creat resorturi de lux, peste 30 de locații pentru scufundări, devenind un obiectiv turistic important.

Camera de Comerț Aqaba

Azi în Iordania trăiește una dintre cele mai vechi comunități creștine din lume, încă de la Răstignirea lui Isus (sec. I), majoritatea adepți ai ortodoxiei, ținâd de Patriarhia Ortodoxă a Ierusalimului și Țării Sfinte. Ei reprezintă cca. 3% din populația țării, deși sunt probabil mai mulți, prin legea Shari’a cei convertiți la creștinism fiind declarați în continuare musulmani. În Iordania ceremoniile religioase creștine au dreptul să se desfășoare public. Creștinilor li s-a acordat dreptul să-și părăsească locurile de muncă pentru a participa la slujbele de duminică. Pentru problemele personale au propriile instanțe ecleziastice. Le este însă interzis să convertească sau să se căsătorească cu musulmani, fiind pedepsite prin lege.

Biserica Ortodoxă Greacă „Sf. Nicolae”

Din punct de vedere administrativ le sunt alocate cel puțin 7% din locurile din Parlament, dețin portofolii ministeriale importante, cea mai înaltă poziție atinsă de un creștin iordanian, Rajai Muasher, fiind de viceprim-ministru (2018-2020), poziții de rang militar înalt, posturi de ambasadori, etc.

De-a lungul istoriei ei s-au alăturat luptelor musulmanilor împotriva bizntinilor, a cruciaților, au participat la Marea Revoltă Arabă împotriva otomanilor, au rezistat sub mandatul colonial protestant și în războaiele arabo-israeliene (1948, 1967- 1968) au luptat alături de arabii musulmani împotriva Israelului, apărându-și țara. În anul 1994 s-a încheiat tratatul de pace Israel-Iordania, care sper să rămână valabil, azi în zonă existând un alt război (2023).

Biserica Catolică Stella Maris

Legea iordaniană recunoaște 4 grupuri mari de confesiuni: protestanți, ortodocși răsăriteni, ortodocși orientali și catolici, restul sunt considerate societăți religioase. Deși nerecunoscute de guvern ca biserici, le e permis să se întâlnească public.

Biserica Evanghelică Liberă

Mi-am terminat explorarea orașului cu o plimbare de-a lungul plajei. Eram mulțumită că am ales să vizitez Aqaba.

Plajă și baie urma să fac a doua zi, ultima din acea excursie, programată ca zi de relaxare, într-un resort la Marea Moartă.

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: clădiri istorice

București- din Piața Unirii, pe strada Franceză din Centrul Istoric, până pe Calea Victoriei

București- de la Gara de Nord spre Dealul Mitropoliei

Fatehpur Sikri, India

Varaždin, Croația

Maribor, Slovenia

Matera, Italia

Alberobello, Italia

Bari, Italia- cartierul Libertà

Bari, Italia- secolele XIX-XX

Aqaba, Iordania