Arhive etichetă: conace

Comuna Petriș cu cinci sate aparținătoare, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Petriș este situată în estul județului Arad, la limita cu județul Hunedoara. De ea aparțin administrativ satele Ilteu, Seliște, Corbești, Roșia Nouă și Obârșia. Pentru a le vizita am pornit pe drumul Arad-Deva, drum paralel cu râul Mureș, pe care după 100 kilometri am intrat în satul Ilteu.

A fost atestat documentar între anii 1715-1720 când aparținea familiei Feodali. În sat exista o Biserică Ortodoxă de lemn (1775) care, o dată cu vatra satului mutată în actuala locație, a fost transferată și ea. A supraviețuit până în secolul XX când a fost înlocuită cu o biserică din zid, actuala Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1938).

Satul fiind situat pe un drum principal, în 1845 a fost ridicată o clădire ca stație pentru  Poștalion.

Clădirea, ruinată, se înalță și azi la marginea drumului.

Până în 1918 satul a fost deținut succesiv de doi baroni care au locuit într-un conac, construit în stil neoclasic în perioada sfârșitului de secolului XVIII și începutul secolului XIX. În 1945 conacul și acareturile au intrat în proprietatea statului.

Au fost transformate în tabără școlară care a funcționat o perioadă de timp apoi au fost date uitării și s-au ruinat.

Actual, după legea retrocedărilor, au trecut în proprietate privată.

Comuna și restul satelor se află pe un drum lateral, spre nord. La 4 kilometri de Ilteu am intrat în satul Seliște, atestat documentar din 1479 când făcea parte din domeniul Vărădiei. Un secol mai târziu a intrat în proprietatea lui Gh. Brandenburg (1510) apoi succesiv a altor doi moșieri. Din 1614 a aparținut lui Gabriel Bethlen apoi, sub stăpânirea austriacă, a trecut din proprietar în proprietar.

În 1745 în sat a fost înființată o parohie ortodoxă care a construit o Biserică de lemn (1755). Aceasta a fost părăsită în momentul construirii unei noi biserici de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1939) și în 1985 a fost mutată în curtea Mânăstirii din Gai, Arad.

La 2 kilometri nord de Seliște se află comuna Petriș, atestată documentar din 1337. Ca toată zona, localitatea a fost ocupată de otomani, apoi de habsburgi, când a fost construit un castel-cetate (1720), folosindu-se iobagi. Acesta a intrat în posesia contelui Jozsika (1738) apoi a contelui Salbeck (1778) care au chinuit atât de mult țăranii încât aceștia s-au răsculat, au atacat și distrus castelul (1784). Răscoala a cuprins și actualele sate aparținătoare comunei dar a fost înăbușită imediat de armata imperială. În același an vatra satului Petriș a fost mutată în locația actuală.

Comuna a trecut din proprietar în proprietar. Castelul Salbeck a fost refăcut, în stil neoclasic și a fost înconjurat cu un parc întins pe aproximativ 19 hectare (1800-1850). În 1947 a fost naționalizat și a fost utilizat ca tabără de copii, ca preventoriul pentru bolnavi (1961), școală ajutătoare (1986-2000), Azil de bătrâni (2005) și din 2006, retrocedat, este în proprietate privată, motiv pentru care nu am putut să-l vizitez.

În decursul timpului țăranii s-au răsculat împotriva autorităților maghiare astfel în 1848, luptând împotriva conscrierii militare, țăranii au atacat iar castelul, în 1919 au reușit să-l facă pe ultimul proprietar, contele Lingstein Carste, să părăsească domeniul dar  mulți dintre participanți au fost împușcați de autoritățile maghiare. În sfârșit, în vara acelui an zona a fost eliberată de armata română.

Din punct de vedere religios, încă din 1708 în Petriș exista o Biserică de lemn care în decursul timpului a fost înlocuită cu alte două, ultima fiind demolată în 1883 și în locul ei construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe”.

De la Petriș spre nord, după 4 kilometri se ajunge în satul Corbești, atestat documentar din 1337, așezarea fiind însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală fragmente ceramice aparținând culturii Coțofeni (eneolitic). Primul proprietar menționat a fost groful Farcaș, originar din comuna Iratoș apoi, ca multe alte localități din zonă, a intrat în posesia familiei Salbeck (1778). În secolul XVIII localnicii români, ortodocși, neavând biserică mergeau la slujbe în Petriș (1755). În 1835 în sat a fost adusă Biserica de lemn „Nașterea Maicii Domnului”.

Biserica, construită din bârne de gorun (1793), a fost așezată pe o talpă de pământ.

În interior a fost pictată cu fresce reprezentând scene biblice.

În 1903, acoperișul de șindrilă al turnului fiind foarte deteriorat, a fost înlocuit cu unul din țiglă. Biserica a supraviețuit până azi și este încă funcțională.

La aproximativ 6 kilometri nord se află satul Roșia Nouă, atestat documentar din 1570. A aparținut grofului Farcaș apoi lui Iancu de Hunedoara și din 1778 contelui Salbeck.

Localitatea însă este mult mai veche, demonstrat de urmele unor mine din timpul stăpânirii romane găsite de arheologi în apropierea actualului sat.

Sat românesc, ortodox, încă din 1755 exista o Biserică de lemn care în 1808 a fost înlocuită cu actuala Biserică de lemn „Sf. M. Mc. Dimitrie”.

În 1820 interiorul bisericii a fost pictat cu scene biblice.

Postbelic lângă biserică a fost postat Monumentul Eroilor.

Fiind un sat în zonă de munte, majoritatea caselor au fost așezate de-a lungul străzii principale.

Căminul Cultural

Din 1930 în sat au apărut primii credincioși penticostali care au ridicat Biserica Penticostală Betel (1935).

La 4 kilometri nord de Roșia Nouă, pe un drum neasfaltat dar bun, am ajuns în satul Obârșia, atestat documentar din 1468.

Înainte de intrarea în sat, pe marginea pârâului se află o moară de apă care a supraviețuit din secolul XVIII, a fost reparată și recondiționată în decursul timpului și este încă funcțională.

Conform legendei locale satul a fost înființat în 1614 de o bandă de hoți.

Documentar, primul proprietar cunoscut a fost Principele Transilvaniei Gabriel Bethlen, aliat al turcilor împotriva habsburgilor (secolul XVII).

În secolul XVIII, alături de celelalte sate, Obârșia a intrat în posesia grofului Salbeck.

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Comloșu Mare este situată în partea de vest a județului Timiș, aproape de graniță cu Serbia. A fost atestată documentar din 1453 când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara dar este mult mai veche,  în acel loc arheologii descoperind o așezare din neolitic.

Invazia otomană (1529) a pustiit-o, rămânând doar o pustă până la sfârșitul secolului XVII când, în acea zonă, s-au așezat păstori sârbi, apoi și familiile lor  (1717). Turcii alungați de habsburgi, aceștia au recreat localitatea cu români aduși din Oltenia ocupată de austrieci (1743-1745), dar au apărut conflicte interetnice și majoritatea sârbilor s-au mutat la Zernabara unde au format o nouă comunitate. Românii, ortodocși, au ridicat o biserică (1794-1796) care în decursul timpului a fost refăcută de două ori (secolul XIX), actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Sub porțiunea dintre naos până la altar a fost creată o criptă în care, ulterior, au fost înmormântați membrii familiei Nako.

Satul  a intrat în posesia macedoneanului Cristofor Nako (1781). Acesta a adus slovaci (1782) care au format prima biserică luterană (evanghelică) din Banat însă aceștia nu au rămas mult timp în zonă. În localitate s-au mutat familii de germani din satele învecinate (1791-1794).

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1868)

În 1840 nepotul lui Nako a ridicat Conacul San Marco, format din două aripi despărțite de o poartă din fier forjat deasupra căreia, cioplit în piatră, a postat blazonul familiei.

Pe lângă camerele de locuit, conacul dispunea de clădiri administrative și o sală de teatru. Lângă el, pe o suprafață de zece hectare, a fost amenajat un parc.

Ultimul proprietar a fost o ducesă văduvă, fără moștenitori, care înainte de a muri a donat conacul statului cu condiția ca aripa sa dreaptă să devină pentru totdeauna sediu al Primăriei.

Statul a vândut cealaltă aripă și parcul unui avocat din Arad care l-a deținut până sub comuniști, când a fost etatizat și folosit de  C.A.P.-ul comunei, care l-a modificat. O dată cu legea retrocedărilor a fost primit de un urmaș care l-a vândut unui localnic.

Într-o porțiune a parcului, azi Parcul Central din Comloșu Mare, a fost construită Biserica Greco-Catolică (1896).

Localnicii o numesc Biserica Albastră datorită culorii pe care o are după ultima renovare.

În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat au decedat și în memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Tot în parc se află bustul lui Iulian Grozescu (1839-1872), poet, publicist și traducător român, redactor-șef la revista Familia, născut în localitate.

În anii interbelici unui vechi hambar i s-a adăugat o nouă aripă și a fost transformat în Școală. Clădirea a fost concepută astfel încât să se încadreze în stilul arhitectonic al celor vecine.

Din 1921 localitatea a primit statutul de comună, făcea parte din plasa Sânnicolaul Mare, judeţul Timis-Torontal apoi din județul Timiș (1972) și din 1992 administrativ i s-au atașat satele Comloșu Mic și Lunga.

La 6 kilometri sud de Comloșu Mare, paralel cu granița România-Serbia, se află satul Comloșu Mic.

A fost format sub Imperiul Habsburgic cu coloniști germani și francezi (1770-1771, într-o zi de Paște, sărbătoare după care a primit numele german Ostern.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tecla” (1806)

În timpul administrației maghiare a fost numit Kis Komlos, românizat după unirea Banatului cu România în Comloșu Mic.

Satul Lunga se află la aproximativ 3 kilometri vest de Comloșu Mare. În acte este amintit ca un sat de români veniți din sudul țării (1743). Sub ocupația habsburgică zona, mare parte mlăștinoasă, a intrat în posesia nobilului Nako care a adus germani pentru munca în agricultură. Fata sa, Constanța, a întemeiat o așezare cu case construite de-a lungul unei străzi care a primit numele ei (1824). Partea aflată azi în Serbia a primit numele familiei, Nakovo.

Sub administrația maghiară numele i-a fost schimbat în Kunszolos apoi după unirea Banatului cu România în Lunga. Postbelic germanii au emigrat, cei mai mulți după 1989 și satul a fost ocupat de români.

Biserica Ortodoxă (1933)

Citește și Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Jimbolia, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.

Casa de Cultură Jimbolia

După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)

Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele,  mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.

Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.

Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost  renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.

În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel  în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.

În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează  Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.

Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari,  au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.

În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.

În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.

În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.

La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.

În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi,  dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.

Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.

După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)

Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.

Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.

Citește și comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga

 

 

Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Periam este situată în nord-vestul județului Timiș. A fost atestată documentar din 1332 când era în proprietatea lui Bechey Imre. Localitatea a fost distrusă de răsculații lui Gheorghe Doja (1514). Refăcută, sub ocupația otomană a devenit reședință de sangeac dar în decursul unui secol populația a părăsit-o, la recensământul din 1657 existând doar 7 case.

După ce otomanii au fost alungați, cucerită de austrieci a fost colonizată în două etape cu germani (1723, 1749) iar românii și sârbii au fost obligați să se mute în alte localități. În comuna, pur germană, a fost construită o Biserică Romano-Catolică de lemn (1743). În aceeași perioadă, în apropierea Periamului s-au așezat grupuri de coloniști și au format așezarea Haulikfalva care în timp s-a contopit cu comuna.

După o inundație mare a râului Mureș vatra satului s-a mutat în actuala poziție. Populația a crescut prin așezarea altor coloniști germani (1756-1762) apoi și a unor coloniști francezi și cehi (1764-1765). Azi pe locul fostei vetre, pe malul Mureșului, s-au construit case de vacanță care au format Periam Port, loc unde anual se desfășoară festivalul de muzică „Rock la Mureș”.

Coloniștii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf Ioan Nepomuk”(1722), prevăzută cu un turn cu 4 clopote, care în 1938 a fost restaurată și pictată în interior.

Un secol mai târziu a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică Haulik (1847-1856), azi situată în Parcul Central.

Actual biserica este administrată de greco-catolici.

Până în perioada interbelică în localitate s-au mutat familii de români ortodocși.  Pentru ei a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1926-1933).

A fost situată central, în apropierea Bisericii Romano-Catolice Haulik.

La aproximativ 6 kilometri sud de Periam se află comuna Pesac, atestată documentar din 1399 cu numele Puerseegh, nume schimbat în Persek (1549). Până  în 1768 localitatea nu mai apare în actele vremii. A fost reînființată de localnicii din Sânpetru Sârbesc, azi Sânpetru Mare, din cauza inundațiilor frecvente s-au mutat pe locația actuală a Pesacului și au format localitatea sârbească, Pesak.

Proprietarul moșiei, Bayzath,  a populat satul cu familii de iobagi români din zona Sibiului (1799).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1806)

Apoi în sat s-au mutat germani din localitățile vecine.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1809)

Satul a aparținut comunei Periam până în anul 2007 când s-a desprins, devenind comună.

Monument Eroilor din Primul Război Mondial

Cam la aceeași distanță spre sud (7 km) se află comuna Lovrin, un mic nod feroviar la intersecția dintre trei linii de cale ferată.

A fost atestat documentar din anul 1466 cu numele de Loránthalma. Din 1564 a intrat în proprietatea episcopului de Cenad. Era populată de sârbi care treptat, fugind de asuprirea turcilor, au părăsit-o.

După alungarea turcilor, intrând în posesia austriecilor, localitatea a fost repopulată cu militari din Administrația Banatului (1760) apoi cu coloniști bulgari care i-au schimbat numele în Lovrinac. Nu după mult timp în Lovrin au fost mutați sași din Cenad și localitățile vecine, sârbii și bulgarii, defavorizați, au plecat (1785-1792).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1789)

Pe clopotnița bisericii, după Primul Război Mondial a fost postată o placă scrisă în două limbi, română și germană, în amintirea eroilor războiului.

Localitatea a intrat în posesia Generalului Liptay, primită în dar de la rege pentru meritele deosebite în luptele cu turcii. Acesta și-a ridicat un conac care azi îi poartă numele, Conacul Liptay și aparține Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Lovrin.

După cel de Al Doilea Război Mondial, sub comuniști, mulți dintre germani au fost deportați în Bărăgan (1951-1956). Ulterior au emigrat, cel mai masiv după 1989 și satul a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1970)

La 7 kilometri sud-vest de Lovrin se află comuna Gottlob. Localitatea a fost construită  o dată cu sosirea primilor coloniști germani, când a fost înființată și parohia catolică (1770-1773).

Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor” (1822)

Până în 1940 a fost locuită predominant de germani. După război aceștia au fost deportați în Rusia, apoi în Bărăgan, de unde puțini s-au întors. Germanii au emigrat masiv după 1989 și satul, aparținând comunei Lovrin,  a fost populat 90% cu români.  Din anul 2004, primind statutul de comună, s-a  desprins de Lovrin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1962-1969)

De comuna Gottlob aparține administrativ satul Vizejdia, situat la 5 km vest. A fost atestat documentar din 1424 când era în proprietatea familiei nobiliară Vizesgyani, căreia îi poartă numele. În timpul ocupației otomane, în actele vremii apare ca o localitate de cumani și iobagi români apoi locuită de sârbi. Sub habsburgi li s-au alăturat germani, maghiari și bulgari (1745). Când Regina Maria Tereza a dat decretul de catolicizare obligatorie (1796) românii și bulgarii au plecat, satul a rămas șvăbesc și a fost numit Wiseschdia, nume schimbat în Vizeșdia după unirea Banatului cu România.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Mărturisitorul” (1893)

Citește și comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

 

Comunele Livada, Zimandu Nou și Șimand, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La aproximativ 9  kilometri nord de municipiul Arad se află comuna Livada, localitate suburbană de care ține administrativ satul Sânleani.

Primăria Livada (2005-2007)

Prima atestare documentară a localității Livada datează din 1553. În perioada când zona a făcut parte din Imperiul Habsburgic, pentru cultivarea tutunului în zonă, localitatea a fost colonizată cu germani și maghiari din Szent-Tamaș (1843). Aceștia au numit-o Fakert sau Baumgarten (livadă).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1875, renovată 2006)

La începutul secolului XX în Livada s-a constituit o organizație socialistă. După 1921 a făcut parte din plasa Arad. Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de trupele maghiare hortiste (1944-1953). După eliberare, în comună au început migreze familii de români care azi sunt majoritari. Ortodocși, inițial au ținut slujbele într-o capelă, apoi au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil neobizantin (1989-1992).

După 1989 germanii au emigrat masiv și comuna a rămas cu puțini locuitori apoi, la începutul anilor 2000, în partea de vest a comunei mulți arădeni au început să-și construiască case. Satul Sânleani, comuna Livada, prima dată atestat documentar în 1302, a fost și el colonizat, tot pentru cultivarea tutunului, cu maghiari aduși din Cenad.

Biserica Romano-Catolică (renovată 2005)

Satul a fost numit Szentleány (Fată Sfântă).

Biserica Reformată

După îndepărtarea hortiștilor în Sânleani s-au așezat imigranți din munții Apuseni și de pe valea Crișului Alb (1945) care au creat o parohie ortodoxă. Inițial slujbele se țineau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1969-1977).

În decursul timpului localnicii care au trecut la alte rituri și religii și-au construit propriile biserici.

Biserica Penticostală Maranata

Biserica Baptistă Harul

De la Livada spre nord, pe drumul principal Arad-Oradea, se află comuna Zimandu Nou cu satele Utviniș, Zimand Cuz, Andrei Șaguna care aparțin administrativ de ea. Cel mai aproape de Livada, la 5 kilometri, se află satul Zimandcuz care a fost format de familiile de maghiari, cultivatori de tutun, alungate de moșierul Wodianer, proprietar al pustei Bánkút care azi se află pe teritoriul Ungariei (1852-1853).

Biserica Romano-Catolică (1875)

În decursul timpului localitatea s-a mărit prin stabilirea familiilor de germani, români și romi.

Biserica Reformată Calvină

Numărul ortodocșilor crescând, din 1993 a început construirea Bisericii Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

După ieșirea din Zimandcuz, la 3 kilometri spre vest, după trecerea liniilor de cale ferată, se află satul Utviniș, localitate foarte mică, cu doar câteva case situate lângă halele industriale și agricole. Satul avea o haltă la calea ferată, azi în acel loc existând doar o placă veche cu numele ei, care în decursul timpului a fost înlocuită cu o clădire mai nouă.

În 1995, cu ajutorul enoriașilor, vechea popicărie a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Izvorul Tămăduirii”.

La 4 kilometri de la Zimandcuz spre nord  se află comuna Zimandu Nou despre care nu se dețin acte, istoria sa fiind cunoscută din relatările orale.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Se spune că, la fel ca Zimandcuz, localitatea a fost formată în 1852 de familii de maghiari, cultivatori de tutun, venite din pusta Csernovics Ujfalu, azi pe teritoriul Ungariei, fiind nevoite să migreze deoarece moșierul a pierdut moșia la jocul de cărți iar noul proprietar a desființat-o.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1908)

În continuarea comunei spre nord se intră în satul Andrei Șaguna care a fost format după Reforma Agrară (1921) prin colonizarea cu români a fostului domeniu Zelenski, confiscat de stat. Aceștia au înființat parohia ortodoxă care a ținut slujbele într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Apostoli Petru și Pavel” (1937-1942).

La 16 kilometri spre nord se află comuna Șimand, atestată documentar din 1290.  Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală (1961) în locul numit „Grozdoaie” un vas ceramic dacic, morminte de inhumație și obiecte metalice de factură romană iar pe locul școlii (1970) fragmente dintr-un apeduct roman. De asemenea primele referințe despre zona Șimandului apar în documente din anul 953.

A urmat cursul istoriei, inițial cnezat, apoi ocupat în invazia tătaro-mongolă (1241), ulterior de regii maghiari când s-a dezvoltat ca târg cu importanță strategică. Fiind situat pe drumul care lega Cenadul de Oradea, „Magna Via Publica”, taxa transportul și produsele ce treceau pe acolo. În 1469 „Castellum Șimand” era în proprietatea familiei Marothy apoi a trecut în proprietate domeniului regal Gyula (1476), aparținând lui Matia Corvin, când târgul Șimand avea în componență 15 sate.

Biserica Creștină Adventistă de ziua a 7-a

Sub ocupația otomană a făcut parte din sangeacul Arad (1550). După alungarea turcilor de către habsburgi a fost populat cu grăniceri (1741) care, prin decretul dat de Regina Maria Tereza, au fost desființați și au devenit agricultori plătiți la normă (1750). După anul 1700 în comună s-au situat familii de evrei care până în 1723 au format o comunitate puternică. În 1759 românii, majoritari, au ridicat o biserică de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1803)

O dată cu trecerea forțată la catolicism, la mijlocul secolului XVIII în comună a apărut ritul greco-catolic și a fost ridicată o biserică care a fost reconstruită în secolul XIX ca Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul”. La început a avut statut de catedrală episcopală unde, primul episcop român din Arad își avea temporar reședința (1829-1830). Prin desființarea greco-catolicismului biserica a devenit ortodoxă română (1948) și după 2008 a revenit la ritul greco-catolic.

În decursul timpului, prin contribuția comunității evreiești, localitatea s-a dezvoltat economic astfel, la mijlocul secolului XIX în Șimand existau o Fabrică de bere și câteva distilerii.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

La mijlocul secolului XIX baronul Urbán Petru de Monyoro și-a construit în centrul comunei un conac în stil neoclasic, cu câte o terasă în fața și în spatele clădirii, ambele străjuite de coloane dorice și în interior având 16 camere. Conacul Urbán de Monyoro a intrat în proprietate privată, a fost renovat (1994) și azi este de vânzare.

 

 

 

 

Comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Dudeștii Noi, județul Timiș, prima dată atestată  în registrele papale (1333), purta numele de origine pecenegă Bessenovo (Beșenova Nouă). În 1748 localitatea a fost colonizată cu 60 de familii venite din regiunile Mainz, Trier și Lothringen. Aceștia și-au ridicat case noi și Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1750-1751) care astăzi este monument istoric, cea mai veche biserică șvăbească din Banat.

Banatul a fost alipit Ungariei, perioadă în care Beșenova Nouă a fost arondată localității Sânandrei, apoi a intrat sub ocupație otomană (1790). În timpul Revoluției Ungare (1848-1849) lângă localitate s-au purtat lupte în care, la final, revoluționarii au fost învinși. După înfrângerea otomanilor și până în preajma Primului Război Mondial zona a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Școala Gimnazială

În perioada 1906-1908 mulți dintre locuitorii comunei au emigrat în America de unde au revenit cu sume de bani considerabile și au ridicat comuna. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial toată populația a fost mutată în Sânandrei, rușii au jefuit casele și au confiscat animalele. În 1945 mulți dintre ei au fost deportați în Rusia pentru muncă forțată, mai ales în minele de cărbuni din Ucraina. În același an localitatea a fost ocupată de primii coloniști români care în câțiva ani au ajuns  să egaleze numărul germanilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru” (1971)

Între 1954-1956 localitatea s-a extins cu zona Satul Nou apoi a fost arondată comunei Becicherecu Mic (1968) și i s-a schimbat numele în Dudeștii Noi. Etnicii germani au migrat în două valuri, primul în 1970, al doilea după 1990 și localitatea a rămas populată majoritar cu români. În 2004 s-a desprins de Becicherecu Mic devenind iar comună.

Comuna Becicherecu Mic a fost menționată ca Terra Potkerequ (1232), atestată pentru prima dată în 1332 și din 1462 făcea parte din proprietățile familiei Hagymasy. Fiind situată pe dealul Crucii, sub ocupația otomană a fost numită Crucea apoi sub Imperiul Austro-Ungar, Peschered, în limba română pescar, după numeroasele bălți de pescuit din zonă.

Pentru prima dată a apărut cu numele Becicherecu Mic pe harta Contelui Mercy (1723) apoi, în decursul timpului, o scurtă perioadă s-a numit Țichindeal (1920-1925) după numele cărturarului Dimitrie Țichindeal care s-a născut în localitate. Populația a  fost multietnică, români, germani, sârbi care se ocupau cu agricultura și livezile de pomi fructiferi. Actual în comună funcționează și câteva firme private cu activități diverse.

Biserica Ortodoxă sârbă „Mutarea moaștelor Sf. Nicolae” (1823-1844)

Deși atestată din 1462, comuna Biled a fost locuită mult mai devreme. Din 1562 a intrat în posesia Casei Regale. Două secole mai târziu, împreună cu toată zona, a fost colonizat cu germani (1765-1775). Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail” (1777-1786).

Biserica a fost renovată în anul 2007.

În acea perioadă  Arhiepiscopia Zagreb a construit Conacul Biled (1788).

În decursul timpului conacul treptat s-a deteriorat.

Intrând în proprietate privată, conacul a fost împărțit în spații de locuit și de închiriat.

Deteriorându-se și mai mult a fost părăsit de locatari. Se speră că proprietarul îl va restaura.

La aproximativ 1 kilometru după ieșirea din localitate au existat șase movile din care în decursul timpului s-a păstrat doar una, restul dispărând în urma eroziunilor sau lucrărilor agricole. Pe locul lor săpăturile arheologice au scos la iveală unelte, vase, arme, etc. datate după unii specialiști ca aparținând perioadei romane, după alții din perioada turcilor, cumanilor și avarilor.

După epidemia de ciumă care a făcut ravagii (1834) preotul parohiei a transformat movila rămasă, înaltă de 8 metri, cu un diametru de 50 metri, într-un mormânt colectiv cu o cruce postată în vârf. Locul a fost numit Dealul Calvarului (Der Grabatzer Kalvarienberg) cu așa numita Cale a Crucii reprezentând drumul făcut de Cristos de la condamnare la crucificare   (1869-1872).

În Vinerea Mare înaintea Paștelui, în perioade de secetă, catastrofe, acolo aveau loc procesiuni și se țineau slujbe. A fost renovat în anii 1920. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca post de observație și s-a deteriorat sub tirul artileriei inamice.

Cu semnificație religioasă, în perioada comunismului a fost lăsat să se ruineze. Abia în 1996 a fost recondiționat de către Asociația Șvabilor emigrați din Biled și a Forumului german local.

Nu doar movilele au fost descoperite  prin săpăturile arheologice din zonă.  În 1847 s-au descoperit urmele mai multor așezări daco-romane din secolele III, IV și un tezaur cu aproximativ 2.000 de monede din aur și argint, emise de Traian care, azi, se află în Cabinetul Numismatic din Viena.

Sub habsburgi localitatea a fost declarată oraș. Ca în toată zona colonizată cu șvabi, germanii din localitate au emigrat după cel de Al Doilea Război Mondial și majoritatea după evenimentele din 1989.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Românii stabiliți în comună au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” care a fost sfințită în anul 2004.

Citește și Comunele Iecea Mare, Cărpiniș și Checea, județul Timiș

Comunele Foeni, Giera și Livezile, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Dorind să vizitez Comunele Foeni, Giera și Livezile din sud-vestul județului Timiș,  situate la granița cu Serbia,  din Timișoara am parcurs 40 de kilometri până la prima dintre ele,  comuna Foeni. A fost atestată documentar din 1289 cu numele de Föen dar așezarea a fost mult mai veche, fapt demonstrat de săpăturile arheologice din 1845 și 1890 care au scos la iveală obiecte ceramice și bani din perioada romană și urmele castrului roman Becaucius.

Comuna este străbătută de canalul Bega Mică și în sudul ei curge râul Timiș ale cărui ape, în momentul vizitei mele,  erau revărsate după o mare inundație (iunie 2020). Lângă râu, în locul numit Vadum Arenarum, în secolul X ducele Glad cu a fost înfrânt în bătălia cu invadatorii maghiari. Totuși el a mai condus ducatul până în 1003-1004 când a fost înlocuit de dinastia Chanadinus.

În urma invaziilor turcești se presupune că satul a fost pustiit, neapărând în documentele vremii, apoi, sub habsburgi (secolul XVIII), domeniul a intrat în posesia familiei macedo-română Mocsony care s-a mutat acolo și a construit Conacul Mocioni (1750).

În fostul conac azi funcționează Căminul Cultural și o grădiniță.

Majoritatea localnicilor fiind români și sârbi, fiecare comunitate a construit propria biserică.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1875)

Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”

Administrativ, de comuna Foeni aparține satul Cruceni, la care am ajuns după 4 kilometri. Și aici se vedeau urmele inundației râului Timiș care, din fericire, nu a ajuns în sat, acesta fiind apărat de un dig de pământ.

În vatra satului săpăturile arheologice au descoperit un cimitir de înhumație și mai multe obiecte din Epoca bronzului însă satul a fost pentru prima dată atestat documentar abia din 1722 când, în locul numit „Locul crucii”, s-au așezat coloniști germani care au format vechiul sat și au construit o biserică catolică (1780). Sub Imperiul Austro-Ungar vatra satului a fost mutată în actuala locație, satul a fost colonizat cu maghiari și a devenit majoritar unguresc (1868, 1895). Biserica veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică.

Până la începutul secolului XX în sat s-au mutat sârbi și români, populația s-a dublat și în 1921 a primit numele de Cruceni.

Biserica Ortodoxă nouă

Am continuat drumul pentru a vedea a doua comună, Giera, cu satele aparținătoare Grăniceri și Toager. După 5 kilometri am intrat în satul Grăniceri, comuna Giera, atestat documentar din 1256 cu numele Ciavoș. După perioada de ocupație otomană a intrat în posesia habsburgilor și a aparținut districtului Ciacova (1717). Localitatea ocupată de valahi apare pe harta Contelui Mercy cu numele Csavosch când aparținea familiei  Csávossy.

A urmat colonizarea Banatului cu germani, apoi cu maghiari, când românii și sârbii din Grăniceri au fost mutați în alte sate, satul a intrat în posesia familiei Endrődy (1760), a fost numit de maghiari Csávos și de germani Tschawosch, numele actual, Grăniceri, primindu-l abia în 1964.

Populația fiind formată majoritar din germani și maghiari, lângă care au rămas puțini sârbi,  în  1896 a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Ignațiu de Loyola”.

Turnul bisericii a distrus de o furtună mare (1999) apoi reconstruit mai scund decât cel precedent (2002).

Satul Toager, comuna Giera, aflat la 8 kilometri de Grăniceri, a fost format în perioada colonizării cu iobagi de pe moșiile Episcopatului Romano-Catolic din Zagreb (1760-1770). Aceștia au ridicat o biserică ortodoxă (1770) care deteriorându-se în timp a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1909).

După 3 kilometri am ajuns în comuna Giera, străbătută de râul Timiș care pe o distanță de aproximativ 3 kilometri marchează granița între România și Serbia. Pe teritoriul comunei, au fost descoperite cărămizi romane și în locul numit „Gradinaț, urme presupuse ca făcând parte dintr-o veche cetate medievală.

fost depozit de cereale

Totuși satul vechi a fost atestat documentar din 1322 ca „posesiunea Geur” și a fost numit Gor în actele dintre 1343-1379.

fost depozit de cereale

Sub ocupația turcească localitatea era populată cu valahi și sârbi care aveau o Biserică Ortodoxă de rit vechi (1667). După izgonirea turcilor de către habsburgi, pe harta Contelui Mercy satul apare cu numele Gyr (1723-1725) de la familia Gyertyánffy care o deținea.

Primăria

Ulterior a fost colonizată cu germani, când a intrat în proprietatea fiscului austriac,  apoi cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ev. Luca” (1955)

În timp maghiarii și germanii s-au împuținat, sârbii au devenit majoritari. Actual comuna eare o populație preponderent românească.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Înălțarea Domnului” (1908)

Am urmat drumul spre sud apoi spre est, în total 9 kilometri, până în satul Dolaț, comuna Livezile, atestat documentar din 1332 ca localitatea maghiară Dolch. În timpul ocupației otomane aceștia au migrat și în sat s-au stabilit sârbi care l-au numit Dolaț.

După izgonirea turcilor și ocuparea Banatului de către habsburgi, aceștia l-au colonizat cu germani. Sârbii s-au retras în alte localități din Banatul Sârbesc (1810-1811).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1839)

În perioada interbelică numele i-a fost schimbat în Dolzești și a făcut parte din comuna Banloc până în 2006 când,  prin reorganizare administrativă, a fost arondat comunei Livezile.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (1976)

M-am întors pe același drum  și după 6 kilometri am ajuns în comuna Livezile.

fosta stație de tren Livezile

Cu numele Tolvadia, a fost atestată documentar din 1333. Un secol mai târziu făcea parte din proprietățile lui Bergsoy Hagymas (1462).

Apoi a intrat sub ocupație otomană și după alungarea acestora de către habsburgi a făcut parte din districtul Ciacova (1717). Din 1964 a primit numele de Livezile.

Biserica Ortodoxă Sârbească „Sfinții Arhangheli”

Având loc reorganizări teritoriale, în 1972 a fost degradată la statutul de sat iar în anul 2006 reînființată ca și comună cu satul Dolaț aparținător.

Biserica Romano-Catolică

Citește și comuna Banloc

 

 

 

Comunele Pișchia și Fibiș, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Fiind într-o excursie în județul Timiș, după ce am vizitat comunele Mașloc și Bogda, cu satele aparținătoare, m-am îndreptat în continuare spre sud. Între Mașloc și Fibiș, în câmp, pe partea stângă a șoselei, am văzut o biserică.

Normal că am deviat din drum, am trecut calea ferată și am parcat lângă un lac aflat vis a vis de ea.

Lângă biserica, înconjurată de un zid din piatră, se înșiruiau chiliile, nelocuite, formând în total o mânăstire. Lângă lac era construită o casă din lemn cu terasă de unde, în mare agitație, a ieșit un personaj care încerca să mă izgonească.

Nu pricepeam de ce nu am voie să văd/ vizitez o mânăstire până când mi s-a explicat. Ca în vremurile vechi, teritoriul agricol din zonă era deținut de un mare afacerist bănățean, Stelică Mălăeștean, care și-a construit Mânăstirea privată și slujbele, oficiate de un preot plătit de el, nu vor fi decât pentru „moșier” și anturajul său. Informațiile le-am obținut doar la întoarcerea acasă, din presă, personajul nervos efectiv gonindu-mă.

Contrariată, m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat spre comuna Fibiș. Aceasta a fost menționată în documente ca existând în 1234, în 1446 purta numele Fyuves schimbat în Also-Fyes (1453), fiind o localitate românească. În perioada colonizării zonei cu șvabi satul, numit Fibesch,  a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1812)

La sfârșitul secolului XIX s-au mutat acolo câteva familii de maghiari și germani pentru care a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1908).

Tot spre sud, după 10 kilometri am ajuns în comuna Pișchia. A fost atestată documentar din 1333 când localitatea era situată mai la sud de actuala locație. Sub ocupația otomană populația s-a micșorat astfel, după eliberarea Banatului și trecerea sub habsburgi, satul era format doar din 8 case (1717).

Coloniștii germani s-au așezat pe locul actualei comune (1724, 1766), românii au părăsit vechiul sat și li s-au alăturat astfel s-a format noua așezare, Bruckenau. O mare parte din populație a fost decimată de ciuma din 1771.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1776)

În timp satul s-a dezvoltat, ocupația de bază fiind agricultura, în mod special viticultura, pe dealurile înconjurătoare. Totuși în perioada interbelică mulți dintre germani au emigrat în America sperând într-un trai mai bun.

În perioada 1945-1948 mulți germani din sat au fost deportați la muncă silnică în Rusia, ulterior mulți dintre ei s-au întors. Casele și pământurile lor au fost naționalizate. În aceeași perioadă satul a fost ocupat de aromâni veniți din sudul Dobrogei, ocupată de Bulgaria, care au ocupat fostele gospodării ale germanilor. La sfârșitul războiului în sat s-au așezat familii de refugiați basarabeni și familii de olteni.

Au urmat deportările în Bărăgan (1951-1952) și, în timp, s-a ajuns ca populația satului să fie formată din 50% germani și 50% români apoi, după evenimentele din 1989, prin migrarea germanilor spre locurile de proveniență, a devenit sat românesc. Din 1966 satul a fost atașat administrativ comunei Mașloc și din 2004 s-a dezlipit devenind comună.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1991)

La 4 kilometri lateral de drumul principal se află satul Murani care aparține administrativ de comuna Pișchia. În prima atestare documentară (1318) apare cu numele de Murun, ulterior Murony. În apropiere se aflau alte două localități, satul Acsad (1318), în care se găsea o Biserică de lemn, distrusă la un moment dat într-un incendiu și satul Derase (1421). Ambele sate au dispărut, doar Murony a supraviețuit ocupației otomane.

După îndepărtarea otomanilor și cucerirea Banatului de către austrieci (1717) localitatea a intrat în posesia fiscului austriac de la care a fost cumpărată de Iosif Kulterer. Primind titlul de baron (1798), acesta și-a schimbat numele în „de Murany”, localitatea a devenit reședință de comitat și a fost numită după el. În mijlocul unui parc întins pe 6 hectare baronul a ridicat un conac cu acareturi.

Azi parcul împreună cu conacul sunt cunoscute ca Domeniile Murani.

În timp au trecut din proprietar în proprietar care au amenajat  parcul, fiecare după fantezia sa.

Lângă conac a fost ridicat un paraclis.

Ultimul proprietar a fost deputatul Gheorghe Andrașiu (1928) apoi moșia cu conacul au fost naționalizate.

După 1990 conacul a fost retrocedat fetei acestuia care l-a renovat. Actual conacul este cunoscut ca și Conacul Andrașiu.

Domeniile Murani sunt folosite ca loc de recreere. Se poate vizita parcul, consuma diverse produse la terasa deschisă, există un loc de joacă amenajat, totul contra unei sume care se plătește la intrare.

În anul 1845 pe locul fostei Biserici de lemn a fost construită una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

În secolul XX localitatea a avut statutul de comună până în 1950 când a devenit sat arondat comunei Pișchia. Citisem că pe teritoriul satului se află Rezervația Naturală „Mlaștinile Murani”, întinsă pe 200 hectare, unde trăiesc numeroase specii de păsări și în care există un Lac de acumulare. În anii 1980 coada lui a fost drenată, stufărișul s-a transformat în pășune umedă, ceea ce a dus la migrarea multor specii de păsări. Din păcate, neavând o mașină de teren, nu am putut parcurge drumul care trebuia străbătut până acolo.

De la Murani m-am întors la Pișchia și m-am îndreptat spre est unde se află al doilea sat aparținător, Bencecu de Jos. Săpăturile arheologice au dovedit existența pe acel loc al unei așezări din secolul III dar abia în 1370 a fost atestat documentar ca sat românesc unde exista o Biserică de lemn. Un secol mai târziu, când devenise un sat sârbesc, a intrat în proprietatea lui Iancu de Hunedoara (1456).

Apoi a trecut din proprietar în proprietar, schimbându-și de fiecare dată numele în  Wencze, Benchsfalva, Benczekuta, Pensek, Olah Bentsek, Romanbencsek, etc.

Biserica de lemn, ruinată, a fost dărâmată, construită o altă Biserică de lemn (1769) la rândul ei înlocuită cu una din zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1899).

În 1794 la 1 kilometru de sat s-au așezat coloniștii germani și au format localitatea Greifenthal, numită de români Bencecu de Sus sau Bencecu German. În 1807 localitatea fost mutată  la 2,5 kilometri spre sud, unde a rămas până azi.

Sub administrația austro-ungară comuna a fost populată cu maghiari.

Până în 1814 comuna a făcut parte din domeniul Blumenthal al bisericii catolice.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1832)

După cel de Al Doilea Război Mondial populația germană a emigrat.

În anii 1960 în sat s-au stabilit români veniți din județul Hunedoara apoi din satul Sălciua Nouă (1965), județul Alba (1978) și având ca sat aparținător Bencecu de Jos a devenit o comună cu populație majoritar română.

Capela  Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1976)

Din 1968 a fost trecută la statut de sat și împreună cu Bencecu de Jos arondate comunei Pișchia.

La Sălciua Nouă, al patrulea sat aparținător de comuna Pișchia, nefiind un drum de legătură, nu am putut ajunge, accesul făcându-se doar din comuna Herneacova.

Comuna Satchinez cu satele- Bărăteaz și Hodoni, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Satchinez se află în nordul județului Timiș, în apropiere de granița cu județul Arad. În prima atestare documentară (1230) localitatea se numea Kenaz, apoi în listele de dijmă papală (1332) Kenes, când aparținea de județul Cenad.

Popular era cunoscută cu numele de „Chinezu” de la comandantul de oști în armata Ungariei, comite de Timișoara, Paul Chinezu, născut în localitate, care a luptat contra otomanilor și nu a pierdut nici o bătălie.

În afara localității, în locul unde azi se găsește o Gomilă, a existat o cetate pe care Chinezu a consolidată-o în perioada luptelor cu otomanii.

Ca toată zona, localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786) apoi în decursul timpului s-au mutat familii de sârbi.

Primăria Satchinez

Populația fiind un amestec de etnii, predominant români, cu religii diferite, pentru fiecare cult a fost ridicată câte o biserică.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”  (1806)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza de Avila” (1823)

Biserica Ortodoxă Sârbă (1889)

Ulterior Primului Război Mondial lângă Biserica Ortodoxă a fost ridicat Monumentul Eroilor.

La 6 kilometri de comună, în direcția județului Arad,  se află satul aparținător administrativ, Bărăteaz, numit Borchaza în prima atestare documentară din 1411. Sub ocupația otomană era compus din 10 case cu familii de români care la un moment dat au părăsit localitatea, aceasta apărând pe harta contelui Mercy ca nepopulată.

Din 1764 românii s-au întors și au început să refacă satul. Au folosit Biserica de lemn ortodoxă existentă anterior deși era într-o stare avansată de degradare. Sub habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1786), catolici și numită Baratzhausen. Pentru fiecare cult religios a fost construită câte o biserică.

Biserica ortodoxă „Sf. Cuvioasă Paraschiva” (1836)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1838)

Tot la 6 kilometri distanță, dar în sens opus, se află satul Hodoni care aparține administrativ de Satchinez. În prima atestare documentară (1480) se numea Odon dar este mult mai vechi, prin săpăturile arheologice descoperindu-se  pe teritoriul satului multe vestigii romane.

Localitatea a fost distrusă în timpul Răscoalei condusă de Gheorghe Doja (1514) apoi a intrat sub stăpânire otomană și din 1717 sub Imperiul Habsburgic, când în localitate existau doar 15 case.

Căminul Cultural

După ce Împărăteasa Maria Thereza a dat un edict prin care populația română trebuia să se adune într-o anumită zonă pentru ca celelalte localități să fie colonizate cu germani, în Hodoni s-au mutat mai multe familii de români din Sânandrei și localitatea a crescut. Pentru ei, în 1728 fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Mucenic Dimitrie”.

Moșia a intrat în posesia contelui Georg Manaszy-Barc (1812) care și-a adăugat numelui sufixul de Hodony conform obiceiului vremii. Familia avea numeroase proprietăți în Banat și unii dintre ei erau membrii în Parlamentul ungar. Pentru a lucra pe plantațiile sale de tutun, acesta  a adus germani și localitatea a devenit jumătate română, jumătate germană. Pentru aceștia a fost ridicată, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Sf Martin” (1910-1913).

În 1840 contele și-a construit în Hodoni un conac, cu numeroase clădiri anexe, înconjurat de un parc cu alei de copaci. Conacul din Hodoni a fost deținut în decursul timpului de mai mulți proprietari, apoi a fost naționalizat împreună cu moșia și transformat în sediul unor instituții administrative. Ulterior a devenit casă de protocol pentru Combinatul Agroindustrial COMTIM apoi în 2004 a fost retrocedat familiei foștilor proprietari.

Citește și Comuna Variaș, județul Timiș