În excursia mea prin țară, revenind din Delta Dunării, de la Tulcea am rulat 30 kilometri vest până în comuna Niculițel, unde-mi rezervasem cazarea la Pensiunea David și Maria, pe care o recomand tuturor.
În 1971, în timpul unor ploi torențiale, în partea de nord-est a localității, la poalele dealului Chiatra Rosie, „pârâurile” formate pe străzi au descoperit o porțiune dintr-o Bazilică paleocreștină, azi Muzeu Arheologic, inaugurat în 2015. Efectuându-se săpături arheologice, s-a descoperit că avea 3 nave, sub altar o criptă etajată, datată de la sfârșitul secolului IV, în partea superioară cu un sicriu colectiv, cuprinzând schelete celor 4 creștini- Zotikos, Attalos, Kamasi(o)s, Philippos, martirizați în cetatea Noviodunum (Isaccea), numele lor fiind inscripționate pe pereții criptei, în partea inferioară un alt sicriu cu 2 martiri, rămași necunoscuți. Din păcate nu l-am putut vizita, fiind închis, deși orarul „spunea” altceva.
La 7 kilometri nord-vest de Niculițel, la poalele unui deal cu păduri de tei, se află Mânăstirea Cocoș. Pe acel loc a existat un Schit, atestat documentar din 1679, construit de Visarion, Gherontie și Iasaia, după ce s-au întors de la Muntele Athos, unde au stat 7 ani. După ce au cumpărat terenul, primind permisiunea otomanilor, au construit o mică biserică din nuiele lipite cu pământ, fără turle, acestea nefiind permise. Legenda spune că într-o noapte pe deal s-a auzit cântecul unui cocoș sălbatic, însoțit de o bătaie de toacă, despre care călugării spun că s-ar mai auzi și azi, de atunci primind numele de „Dealul Cocoșului”, de la care și numele mânăstirii.
Pe locul ei în 1833 s-a construit Biserica „Sf. Treime”, clădire dreptunghiulară din piatră și cărămidă, reparată în anii 1842 și 1846, după ce autoritățile otomane au încuviințat funcționarea mănăstirii (1841), după Războiul de Independență (1877) fiind ridicate și cele 3 turle octogonale. În anii 1911-1913 a fost refăcută, la intrare fiind creat un pridvor cu arcade, susținute de coloane.
În perioada 1914-1916 s-a realizat pictura interioară, în stil neobizantin, restaurată în anii 1957-1960.
Până în 1884 s-a construit Turnul-Clopotniță, de 30 metri înălțime, prin care azi se accesează mânăstirea și clădirea chiliilor din fața bisericii, cu pridvor și cerdac, în stil oriental.
În 1910, legat de clopotniță, s-a adăugat corpul cu 24 de chilii, terminat în est cu o clădire cu 2 etaje, în care azi funcționează un muzeu cu icoane, obiecte religioase și cărți vechi, adunate din județul Tulcea.
La mânăstire s-au așezat călugări bulgari care, izbucnind Primul Război Mondial (1916-1918), când mânăstirea a fost jefuită și avariată, au părăsit-o, luând cu ei obiectele de valoare, la întoarcere nereturnându-le pe toate. Ulterior a fost reparată, în perioada 19126-1029 s-a construit corpul de chilii din dreapta clopotniței, în care a funcționat o școală de cântăreți bisericești, azi fiind casa de odihnă a episcopiei.
Avariată de cutremurul din 1940, ulterior de un incendiu (1946) care a distrus clopotnița, în anii 1954-1955 au fost refăcute, până în 1959 fiind restaurate și chiliile vechi, azi numite „chilii turcești” și declarate monument istoric. În 1973 moaștele sfinților martiri, găsite la Niculițel, au fost depuse în 4 racle și aduse în biserica mânăstirii, unde se află și azi, devenit loc de pelerinaj.
De la mânăstire am rulat 50 de kilometri, inițial spre vest, până în Garvăn, apoi spre sud, după cca. o oră ajungând în orașul Măcin, așezare formată în apropierea castrului roman Arrubium, ridicat în sec. I î.e.n. în vecinătatea unei așezări daco-getice, devenind reședința unei unități romane de cavalerie.
Cucerit de otomani, a devenit sediul unei garnizoane otomane la Dunăre, centru de colectare și tranzit al produselor destinate aprovizionării Constantinopolului, intrând sub control românesc după campania lui Vlad Țepeș (1461-1462), reluat de otomani, în 1595 cucerit de armatele lui Aron Vodă și Mihai Viteazul, împreună cu mai multe cetăți din Dobrogea, revenind iar turcilor până la Războiul de Independență (1877-1878), în timpul în războaiele ruso-turce cucerit pentru o scurtă perioadă de timp de generalul rus Miroladovici (1771).
În 1834, obținând aprobarea Pașei din Rusciuc (azi Ruse, Bulgaria), Gh. Vulpe a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”, refăcută în perioada 1876-1878.
În 1873 Nifon Bălășescu, teolog și pedagog transilvănean, stabilit în Măcin, a creat prima școală românească, în care a predat până la moarte (1880), ulterior cursurile fiind ținute în spații închiriate și în 1907 construită Școala „Gheorghe Banea”, numită după profesorul, prozator și romancier român, născut în Măcin, participant la Campania din Balcani din Primul Război Mondial și decorat cu Ordinul național „Steaua României” în grad de Cavaler, azi abandonată. Administrația locală dorește să o restaureze și să o transforme în Muzeu al Civilizației Locale. Sper că acest lucru se va întâmpla…
După Războiul Crimeii 1853-1856, câștigat de ruși, numărul populației musulmane (turci) din Dobrogea a crescut, mulți emigranți stabilindu-se și la Măcin, unde în 1860 s-a construit Geamia Mestan Aga, azi pe lista monumentelor istorice.
Prin Congresul de la Berlin (1878), o dată cu Dobrogea de Nord, localitatea Măcin a fost încadrată în România. În timpul Primului Război Mondial, în care mulți localnici s-au înrolat, Măcinul a fost ocupat de trupele bulgare, care l-au devastat. În amintirea celor căzuți la datorie, în 1922 s-a dezvelit Monumentul Eroilor, un vultur din bronz cu aripile desfăcute, situat pe un obelisc înalt din piatră cioplită, pe care postbelic s-a plasat o placă comemorându-i pe eroii din Al Doilea Război Mondial.
Azi în oraș există și Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”, construită în 1992, din 1998 devenind biserică parohială.
Orașul Tulcea, reședința județului Tulcea, din sud-estul României, e situat pe 7 coline, pe malul brațului Sf. Gheorghe al fluviului Dunăre. A fost prima dată atestat documentar din 1506, dar arheologii au descoperit urme de locuire începând din perioada culturii Gumelnița (2900-2200 î.e.n.). În partea de nord-est a orașului a existat cetatea Aegyssus, construită la sfârșitul sec. VI î.e.n. de getul Caspyus Aegyssos, ale cărei ruine se mai pot vedea și azi în Parcul Monumentului.
În sec. I e.n. cetatea a fost cucerită de romani, până în sec. III devenind un important centru militar și din sec. VI reședință episcopală. În sec. VII romanii s-au retras din fața invaziilor popoarelor migratoare, dar în 971 cetatea a fost reintegrată în Imperiul Bizantin. După numeroase lupte cu turcii, în 1388-1389 voievodul Mircea cel Bătrân a reușit să ocupe Dobrogea, alipind-o Țării Românești, în acea perioară orașul fiind numit Tulcea, fiul său Mihail pierzând Dobrogea, din 1420 fiind ocupată de Imperiul Otoman.
Vestigiile din epocile greco-romana, romano-bizantina și medievală, descoperite de arheologi, sunt etalate într-un pavilion al Muzeului de Istorie și Arheologie, înființat în 1975 pe teritoriul parcului, în al doilea pavilion, amenajat în 1995, preistoria până în Epoca Fierului.
Fiind situat în zonă de graniță, orașul a fost grav avariat în războaiele ruso-turce (sec. XVI, XVII), cel din 1829 distrugându-l. După Războiul Crimeii, otomanii au restructurat administrativ Dobrogea, pe malul drept al cursului inferior al Dunării înființând vilayetul Dunării, provincie cu subunități, sangeacul din nord-est având capitala la Tulcea. După Războiul de Independență (1877-1878), o dată cu Dobrogea, Tulcea a devenit parte a statului român. În memoria celor care și-au pierdut viața, în 1899, în prezența Regelui Carol I, s-a inaugurat Monumentul Independenței, un obelisc de 22 metri înălțime, din granit de Ravena, postat pe soclu în 2 trepte, din granit de Dobrogea, mărginit de 2 statui, una prezentând un dorobanț cu arma pe umăr, ținând în mână o goarnă, cealaltă un vultur cu aripile deschise. Distrus în Primul Război Mondial, a fost refăcut fără cele 2 statui, repostate în 1977, cu prilejul aniversării centenarului cuceririi independenței.
Izbucnind Primul Război Mondial, în anii 1916-1918 orașul a fost ocupat de trupele bulgare și germane, care l-au distrus, ulterior fiind refăcut (1923-1925). În Al Doilea Război Mondial, Tulcea fiind un punct strategic important pentru controlul gurilor Dunării, în zona ei au activat numeroase unități militare.
Postbelic orașul s-a extins și dezvoltat, azi fiind un oraș industrial, port folosit de navele de transport a materiilor prime și produselor industriale și cele care transportă pasageri.
De la Hotel Egreta, unde eram cazată, am pornit să explorez o parte din oraș. Inițial am trecut pe lângă o clădire nouă, Prefectura Tulcea, vis a vis de care, într-un mic parc, am văzut statuia Mihai Eminescu, inaugurată în 2023, de Ziua Națională a Culturii, renumitul poet amintit în numeroase orașe din țară.
Părăsind strada principală, m-am îndreptat spre Biserica Armenească „Sf. Grigorie Luminătorul”, construită în anii 1883-1886 în fostul „ cartier armenesc”, înlocuind un paraclis de zid (1830). În micul cimitir de lângă ea s-au păstrat până azi 5 morminte din sec. XIX, presupuse ale foștilor preoți armeni. Biserica a fost avariată în Al Doilea Război Mondial și în cutremurul din 1977, de fiecare dată renovată. Ulterior cutremurului a fost trecută sub autoritatea Arhiepiscopiei Tomisului și Dunării de Jos Galați.
Am revenit la strada principală și m-am îndreptat spre fosta „mahala bulgărească”, creată de o parte din numeroșii bulgari care, migrând spre Basarabia, s-au așezat în partea de est a limanului Tulcea, unde și-au construit case și o Biserică de lemn. Fiind distrusă de inundații, în 1857 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Gheorghe”, prevăzută cu o clopotnița în stil gotic, azi monument istoric.
În curtea bisericii au fost construite două școli, între 1859-1862 Gimnaziul Bulgăresc, ulterior demolat și între 1881-1882 Școala Naționala Bulgară de fete, care a supraviețuit.
Interiorul bisericii a fost ornat cu icoane pe lemn și sticlă, unele supraviețuind până azi și în 1927 a fost pictat.
Vis a vis de biserică mi-a atras atenția statuia C-tin Găvenea (1911-1994), amintind de pictorul care, fiind detașat de la Sarichioi, în 1942 s-a stabilit în Tulcea, casa în care a trăit fiind azi amenajată ca și casă memorială.
Urmând o stradă mărginită de blocuri, pentru mine anostă, după 5 minute am ajuns la Teatrul Jean Bart, numit după pseudonimul literar al scriitorului Eugeniu P. Botez (1877-1933), membru corespondent al Academiei Române. Primul teatru din oraș s-a înființat în 1898, în cadrul Liceului de Băieți „Principele Carol”. În 1990 s-a înființat trupa de teatru neprofesionist Altar, care performa în diferite locații, sau pe scene improvizate, astfel în 2008 s-a construit actuala clădire modernă, în stil italian, cu sala de spectacole având 324 locuri și sala studio 60 locuri.
În dreapta lui se află Catedrala Episcopală „Sf. Nicolae”, înscrisă pe lista monumentelor istorice. La începutul sec. XIX în perimetru a existat o Biserică de lemn. Primind aprobarea guvernatorului turc, Ahmed Rezim Pașa, în perioada 1862-1868 s-a construit actuala clădire, prima biserică creștină din oraș care a primit aprobarea să aibă turle.
Clădirea a fost tencuită și zugrăvită abia după Războiul de Independență (1900), apoi interiorul a fost pictat (1905-1906).
Pentru membrii parohiei în curtea bisericii s-a construit „Școala Primară Română”, distrusă în Primul Război Mondial.
În perioada 2003-2008 biserica a fost renovată, pictura interioară restaurată și în stânga ridicată Capela funerară.
Vis a vis de intrarea în catedrală se află Casa Avramide, construită începând din anul 1897, de meșteri italieni, pentru Alexe Avramide, mare proprietar de fabrici, terenuri, etc., care la începutul sec. XX s-a mutat în ea. Clădirea cu demisol, parter și mansardă, în stil eclectic, cu influențe neoclasice, are fațadele situate pe străzi, cea principală fiind flancată de 2 coloane corintice și accesată pe o scară din piatră, cu dublu acces, la bază fiind o fântână arteziană.
Din 1944 a fost ocupată de o instituție publică, apoi modificată și extinsă cu corpuri anexe, din 1950 în ea funcționând Muzeul de Științele Naturii. După 1989 a fost retrocedată moștenitorilor familiei, care au donat-o orașului.
În 2009 clădirile anexe au fost demolate, pe locul lor creat un mic parc, clădirea restaurată în forma inițială, în ea fiind amenajată Casa Colecțiilor, un muzeu care reconstituie interiorul unei case boierești din sec. XIX, expunând piese de mobilier, lustre, obiecte de lux, picturi, etc.
În aceeași zonă a supraviețuit și Casa Motomancea, clădire construită în anii 1870-1875, achiziționată în 1929 de Constantin Motomancea, profesor de matematică și director al actualului Liceu „Spiru Haret”. Postbelic a fost naționalizată și o perioadă de timp ocupată de Poliția Tulcea, azi în ea funcționând un birou notarial.
Pentru a vedea alte 2 biserici, m-am întors la teatru și am urmat o străduță, în drum trecând pe lângă statuia Mihail Kogălniceanu, postată în memoria istoricului, publicist și om politic, lider al mișcării naționale din secolul XIX.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, numită și „Biserica Grecească”, a fost construită în anii 1848-1854 de comunitatea greacă din Tulcea, pe locul vechii Biserici de lemn „Sf. Nicolae”, ridicată de negustorii greci stabiliți la Tulcea după 1829. Clădirea, în stil neoclasic grecesc, a fost prevăzută cu un turn-clopotniță, ridicat deasupra unui portic mărginit de coloane ionice, interiorul a fost pictat și ornat cu sculpturi. Din 1974 a fost predată Bisericii Ortodoxe Române, în perioada 1984-1986 s-au efectuat reparații capitale și până în 1989 interiorul a fost repictat în tempera.
Biserica Romano-Catolică „Sf. Arh. Mihail” a fost construită în 1872 în fosta „mahala germană”, creată de coloniști germani veniți din Malcoci, primul sat german catolic creat de ei în Dobrogea, numit atunci Malkotsch (1843).
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial majoritatea germanilor au fost mutați cu forța în Germania nazistă (1940), cei rămași emigrând după 1989.
Biserica a rămas funcțională, fiind folosită de toți catolicii din oraș. Este întreținută de Arhidieceza Romano-Catolică București și prin donațiile diasporei.
M-am întors la teatru și, pe lângă catedrală, m-am îndreptat spre Piața Civică, un spațiu larg în care în 1978 s-a inaugurat o fântână arteziană, la bază decorată cu mozaicuri prezentând flora și fauna Deltei Dunării.
Pe o latură a pieței se află Primăria Tulcea, în fața căreia în 1972 s-a inaugurat statuia Mircea cel Bătrân, prezentându-l pe domnul Țării Românești (sec. XIV-XV) călare, înlocuind prima statuie (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, rămânând doar soclul pe care din 1940, pentru scurt timp, s-a postat statuia Regelui Ferdinand I.
În câteva minute am ajuns într-un giratoriu mărginit de 2 palate de epocă. Palatul Pașei a fost construit în anii 1863-1865 ca sediu administrativ al sangeacului Tulcea, Ahmed Rezim Pașa aducând meșteri italieni care au ridicat prima clădire în stil neo-clasic din Dobrogea., situată în centrul orașului, aproape de chei, putând fi văzută de pe corăbiile ce străbăteau Dunărea. După Războiul de Independență, când Dobrogea a fost integrată în statul român, din 1878 clădirea a devenit Palat Administrativ, la parter funcționând Tribunalul Judeţului, Parchetul, Corpul Portăreilor, Curtea de Juraţi și la etaj Prefectura județului Tulcea, sub comuniști Sfatul Popular Raional Tulcea (1950-1970) și din 1982 Muzeul de Artă, cu 7 colecții principale: pictură modernă și contemporană (932 lucrări), sculptură modernă și contemporană (420 lucrări), icoane din secolele XVIII, XIX și XX (797 lucrări), grafică modernă și contemporană (4016 lucrări), plăci de gravură, unice în țară (400 lucrări), artă orientală din secolele XVIII și XIX (311 piese), artă decorativă din secolele XVIII, XIX și XX (139 piese), care funcționează și azi.
În anii 1910-1914, la inițiativa lui Grigore Antipa, s-a construit Palatul Administrației Pescăriilor Statului, din 1948 devenit sediul Inspectoratului Regional Piscicol Tulcea și Societății de Stat „Compescaria”, care administrau industrializarea și comercializarea peștelui, apoi al centralei Deltei Dunării, în final clădirea fiind transformată în club de noapte, azi fiind dezafectată.
Urmând strada din stânga lui, în 2 minute am ajuns la Muzeul de Etnografie și Artă Populară, înființat în 2005, etalând cca. 8,600 etnografice, port popular, covoare, obiecte de uz casnic, artă populară, fotografii, documente, etc. Ocupă clădire construită în anii 1924-1928, în stil neoromânesc, cu 2 aripi asimetrice, situate pe 2 străzi, la intersecție prezentând inferior un pridvor, cale de acces în interior, deasupra lui un turn cu foișor, folosită atunci ca sediu al sucursalei Băncii Naționale a României. Clădirea a fost restaurată în perioada 2019-2022.
Pe strada din stânga lui se află Centrul Muzeal Ecoturistic „Delta Dunării”, realizat în cadrul unui proiect derulat prin Programul de Vecinătate România-Ucraina 2004-2006 și inaugurat în 2009, la parter și etaj fiind amenajat un muzeu despre istoricul formării deltei, floră, faună, ocupațiile tradiționale ale locuitorilor, în demisol fiind create 2 acvarii cilindrice cu numeroase specii de pești, nevertebrate din recifele de corali și sturioni, consideraţi a fi printre cei mai primitivi peşti care mai trăiesc azi pe glob.
În fața clădirii, de Ziua Internațională a Muzeelor, în 2011 s-a dezvelit placa memorială Gavrilă Simion (1928-2010), arheolog român, fondator al Muzeului de Arheologie din Tulcea.
Pe cealaltă parte a străzii, într-un mic spațiu verde, am văzut statuia Spiru Haret, matematician, astrolog, pedagog român de origine armeană, de 3 ori ministru al educației, membru titular al Academiei Române (1851-1912), adusă în 1940 din Parcul „Mircea” de pe malul Dunării, unde a fost inaugurată în 1923.
Depășind o clădire cu aspect de hală, în care funcționa un restaurant, mi-am dat seama de ce s-a ales acea locație pentru statuie. În următoarea clădire, impunătoare, formată din mai multe corpuri, funcționează Colegiul Dobrogean „Spiru Haret”.
În 1863, când sangeacul Tulcea era condus de Ahmed Rezim Pașa, s-a înființat „Gimnaziul Real de Băieți”, pentru el în anii 1864-1867 construindu-se o clădire, azi situată în apropierea corpului C al colegiului, în anii 1903-1941 numit Liceul „Principele Carol”. Începând cu anul 1925 s-a construit actuala clădire, până în 1927 ridicându-se corpul central și aripa nordică, în anii 1970-1971 fiind adăugată și aripa sudică.
Pe aceeași stradă se află și Geamia Azizyie, construită în 1863, sub al 12-lea sultan al Turciei, Abdul-Aziz, lângă ea fiind ridicată și o școală turcească. Clădirea, din piatră cioplită, cărămidă și lemn, a fost prevăzută cu 32 de ferestre, care asigurau iluminatul natural și un minaret, reconstruit în 1897, având diametrul de 3,55 metri și 25 metri înălțime. Geamia a fost restaurată în 1970.
De acolo m-am îndreptat spre Dunăre, urmând să fac o plimbare de-a lungul Falezei Ivan Patzaichin, o promenadă lungă, numită după canoistul român, lipovean (1949-2021), cvadruplu laureat cu aur la Jocurile Olimpice de vară (1968, 1972, 1980, 1984) și triplu laureat cu argint, în amintirea căruia a fost creat și Ansamblul Memorial „Ivan Patzaichin”, inaugurat în 2023. E format din Columna lui Ivan, inscripționată cu regatele importante la care a participat acesta, Metopa- o bandă de 12 metri lungime, care prezintă scene din viața lui , „Inima așezată” din metal și „Valul oprit”, sugerând mărinimia și relația sa cu apa.
În zona centrală a falezei m-am oprit pentru câteva minute la grandioasa fântână arteziană cinetică, pentru a urmări apa cum „dansa” pe ritmul muzicii, într-un joc de forme și culori.
Urmând faleza am ajuns în dreptul unei clădiri ce semăna cu un vapor, sediul Căpităniei Portului, care supraveghează navigația în zona Dunării de Jos, a Deltei Dunării și a punctelor de acces maritim. Încă din 1841portul a funcționat sub administrația unei căpitănii, pentru care în perioada 1870-1918 s-au construit clădiri administrative și s-au amenajat cheiuri.
Tot pe faleză, în apropierea gării și a numeroaselor pontoane, se află și Administrația Portului Tulcea.
Am părăsit faleza și, trecând printre numeroasele blocuri, m-am îndreptat spre fosta Casă de Cultură a Sindicatelor, azi în ea funcționând magazine, baruri, firme, etc.
În apropierea ei se află Biblioteca Județeană „Panait Cernea”, numită după poetul, filosof și critic literar (1881-1913), de origine bulgară, născut localitatea Cerna din jud. Tulcea, unde se află și o casă memorială. Prima bibliotecă publică din Tulcea a fost creată de directorul liceului, achiziționând colecția personală a fostului director,dar a fost devastată în primul Război Mondial. În anii 1922-1923 câteva cadre didactice au înființat o nouă bibliotecă, „Biblioteca Casei Învățătorului” care, preluată de un general pensionat, a fost transformată în Biblioteca publică „Panait Cernea” (1928-1929). În Al Doilea Război Mondial colecția ei a fost evacuată din oraș cu vagoane de marfă, doar puține fiind returnate Bibliotecii Centrale Raionale, înființată în 1952. Spațiul devenind necorespunzător, în anii 1980-1984 s-a construit actuala clădire, spre sud cu 3 etaje, spre nord cu 4 etaje, reabilitată în 2008, care deține cca. 270.000 de unități bibliografice.
Lângă Bibliotecă în 1995 s-a creat un parc, cu bănci pentru relaxare, în care s-au postat 14 busturi ale unor personalități de vază ale Dobrogei, după care a fost numit Parcul Personalităților.
Jean Bart (1874-1933)
Orest Tafrali (1876-1937)
Traversându-l, apoi ocolind Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre Lacul Ciuperca, reamenajat în anii 2007-2010, pe el fiind create 2 fântâni arteziene, pe malul lui o plajă, promenadă, terenuri de sport, locuri de joacă, etc.
Am ieșit din zona lacului lângă Gara Tulcea unde, într-un mic giratoriu, în 1977 s-a postat statuia Mircea cel Bătrân, înlocuind-o pe cea veche (1900-1902), distrusă în Primul Război Mondial, în timpul ocupației Dobrogei de armatele Puterilor Centrale, onorându-l pe domnitorul care, luptând împotriva turcilor, a reușit să unească Dobrogea cu Țara Românească.
Clădirea gării a fost construită în 1972, având aspectul unei ambarcațiuni, fațadele ei fiind orientate spre giratoriu, faleză și Dunăre.
Lângă ea, amintind de trecut, e postată o veche locomotivă cu aburi.
Cum se înnoptase, din păcate vizitarea orașului luase sfârșit.
Orașul Babadag, din județul Tulcea, e situat într-o zonă de dealuri din sud-vestul Lacului Babadag, pe malul căruia în 1967, când apele s-au retras cca. 50 metri, arheologii au descoperit fragmente ceramice, obiecte de fier, pereţi de locuinţe, resturi de vetre, gropi pentru provizii, înconjurate de un sistem defensiv compus din şanţ şi val, dintr-o fortificație Hallstattiană (sec. XI-IX î. e.n.) și în centrul orașului vestigii romane din fosta așezare Vicus Novis, menționată într-o inscripție din anul 178.
Poliția Babadag
În secolul XIII în Dobrogea s-au stabilit turci selgiucizi, conduși de Sari Saltuk Baba, un derviș turc care a propagat religia islamică. În 1263 s-a stabilit la Babadag, an din care localitatea a fost prima dată atestată documentar, unde a trăit toată viața, după moartea sa (1293) fiind îngropat în apropiere de actuala moschee. Se presupune că localitatea a fost numită după el, Babadag tradus în română fiind „Muntele Tatălui” (baba- tată, dag- deal sau munte).
Începând cu anul 1417 Dobrogea a fost cucerită de otomani. În timpul campaniei împotriva lui Ștefan cel Mare, sultanul Baiazid II s-a oprit la Babadag unde, conform unei legende, l-a visat pe Sari Saltuk spunându-i că va câștiga bătăliile ce vor urma, ceea ce s-a și întâmplat, în 1484 cucerind Cetățile Chilia și Alba, Moldova rămânând fără acces la Marea Neagră. Drept răsplată, a finanțat dezvoltarea localității.
Datorită poziției strategice și rolului tot mai important în confruntările cu Imperiul Țarist, localitatea a devenit un centru militar musulman, la începutul sec. XVII ocupat de garnizoana condusă de Generalul Gazi Ali Pașa, în anii 1677-1678 reședința comandantului fiind mutată de la Silistra la Babadag. În oraș s-a păstrat până azi Geamia Ali Gazi, monument istoric și de arhitectură religioasă.
Clădirea construită în anii 1609-1610, dreptunghiulară, din piatră, prevăzută cu un pridvor cu arcade și un minaret de peste 20 metri înălțime, a fost restaurată în perioada 1990-1999 de o fundație din Turcia.
În 1837 lângă geamie s-a construit un seminar musulman, clădirea fiind numită de localnici „Casa Panaghia”, termen din limba greacă însemnând „Sfânta Fecioară Maria”. Din 1903 până după Al Doilea Război Mondial în în ea a funcționat o grădiniță de copii.
Ulterior a fost amenajată ca Muzeu de Artă Orientală, inaugurat în 1973, care funcționează și azi.
Colecțiile de artă, obiectele, pozele vechi, uneltele, etc., etalate, ilustrează tradițiile și modul de viață ale comunităților orientale din Dobrogea.
În timpul Războiului Ruso-Otoman (1877-1878) localitatea Babadag a fost incendiată. Rușii câștigând, popoarele balcanice și-au câștigat independența, Dobrogea devenind parte a statului român. O dată cu retragerea trupelor otomane o mare parte a populației turcești a emigrat. În Primul Război Mondial (1916-1918), la care au participat și mulți locuitori ai Babadagului, Dobrogea a fost atacată de trupele Puterilor Centrale, în 1916 orașul fiind ocupat și devastat de trupele bulgare. În memoria celorcare și-au jertfit viața, în 1936 la Babadag s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.
La 11 kilometri est de Babadag, pe un deal de calcar din apropierea satului Enisala, săpăturile arheologice (1939, 1963-1964) au descoperit Cetatea Enisala, numită de localnici și Heracleea, construită în anii 1300. Fiind situată la o altitudine de 110 metri, în apropierea Lacului Razim, atunci un golf la Marea Neagră și a Lacului Babadag, avea rol defensiv și de supraveghere a drumurilor de pe apă și de pe uscat.
La sfârșitul sec. XIII și prima jumătate a sec. XIV a fost ocupată de negustorii genovezi, deţinători ai monopolului navigaţiei în Marea Neagră, în a doua domnie a lui Mircea cel Bătrân (1397-1418) de o garnizoană, cetatea făcând parte din sistemul de apărare a Țării Românești, în 1402 a fost cucerită de otomani, care au numit-o Yeni-Sale, perioadă în care este prima dată pomenită documetar, în cronica turcească a lui Sukrullah bin Sehab-ed-din Ahmed.
Până la Războiul de Independență (1877) zona a fost deținută de turci dar la sfârșitul sec. XV, după ce golful Razim a devenit lac, comunicarea cu Marea Neagră fiind barată de aluviunile aduse de valuri, formând cordoane de pietriș și nisip, cetatea pierzându-și rolul strategic, a fost abandonată.
Azi ruinele pot fi vizitate, plătind un preț modic. La exterior era înconjurată de ziduri masive, de 3 metri grosime, la acea vreme de 6-7 metri înălțime, prevăzute cu turnuri.
Spre vest, fiind situată pe marginea versantului, nu avea ziduri, pentru apărare fiind creat un bastion.
Era accesată prin poarta principală, de 3 metri lățime și 4 metri înălțime, creată în bastionul porții, lipit de el existând un turn hexagonal, cu cca. 6 metri mai înalt decât zidul.
Fosta cisternă, lipită de zidul sud-estic, avea în centrul podelei un bazinet circular din cărămizi, folosit pentru adunarea și curățarea reziduurilor.
Pe teritoriul cetății s-au descoperit și numeroase monede, din epoci diferite, care demonstrează că, pe lângă rolul militar, cetatea a avut și rol economic.
Satul Enisala aparține administrativ de comuna Sarichioi, situată pemalul Lacului Razim,încare am ajuns rulând8 kilometri spre nord.
În jurul anului 1740 descendenți ai cazacilor din zona Donului, ulterior numiți lipoveni, părăsind Rusia din cauza reformei Țarului Petru cel Mare, prin care s-a modificat ritualul bisericesc, ritul ortodox vechi fiind înlăturat, s-au așezat în Dobrogea, unde au creat localități, una dintre ele fiind Sarichioi, la acea vreme numită Seviakovo.
Azi Sarichioi este localitatea cu cea mai mare comunitate de ruși-lipoveni din Dobrogea.
Încă 30 kilometri spre nord, în drum trecând pe lângă numeroase iazuri piscicole și am ajuns în orașul Tulcea, unde îmi rezervasem cazarea.
Orașul Hârșova este situat pe malul drept al fluviului Dunărea, în partea de nord-vest a județului Constanța.
A fost prima dată menționat în hărțile Imperiului Roman ca centru fortificat numit Carsium, însă arheologii au descoperit urme de locuire încă din neolitic, Epoca Bronzului și Epoca Fierului.
Stâncile care mărginesc localitatea, în sec. XIX numite Canaralele de la Hârșova, în aval canaraua turcească, azi Dealul Belciug și în amonte canaraua țigănească, azi Dealul Cetăți), depozite de recif în care s-au descoperit urmele unor viețuitoare care au populat apele în Jurasicul superior, din 1943 au fost declarate rezervație naturală și peisagistică.
Pe Dealul Cetății, numit după ruinele descoperite de arheologi începând cu sec. XIX, inițial a existat o cetate antică, distrusă în epoca marilor invazii, de fiecare dată refăcută (sec. IV-VI î.e.n.), peste care s-a construit Castrul Roman Carsium, se presupune în a doua jumătate a sec. I î.e.n., poarta de intrare dinspre nord, descoperită în 2009, fiind datată de la sfârșitul sec. III-începutul sec. IV. După retragerea romanilor (sec. VII), cetatea nu mai e pomenită decât începând cu sec. X, când a fost refăcută de bizantini. În sec. XIII a fost administrată de genovezi, un secol mai târziu, în timpul lui Mircea cel Bătrân, trecută în componența Țării Românești și în sec. XV-XIX stăpânită de otomani, când a fost numită Harisova, ulterior Hirsowa. În momentul vizitei mele (2024) se efectuau lucrări de restaurare.
În oraș s-a păstrat Geamia Sultanului Mahmut, azi pe lista monumentelor istorice, construită în jurul anului 1812, după ce otomanii au pierdut Basarabia, aceasta fiind integrată în Imperiul Țarist, sultanul Mahmut II dorind să demonstreze că regiunea de la Dunăre, în care se afla și nodul comercial și militar Hârșova, era încă sub autoritatea otomană. În Primul Război Mondial geamia a fost distrusă, ulterior fiind refăcută.
După retragerea turcilor, în Hârșova s-au stabilit români din Transilvania (mocani). Comercianți, au dezvoltat orașul, construind numeroase case, bănci, înființând prăvălii, în jurul portului depozite, etc.
Primăria Hârșova
Pe dealul dinspre vest în 1879 s-a înființat prima școală, cu o secțiune de băieți și una de fete, avându-l ca învățător pe Ioan Cotovu, actualul liceu din oraș purtându-i numele, Liceul teoretic „Ioan Cotovu”. El a creat o bibliotecă în care până în 1904 s-au adunat cca. 5.000 de volume. În 1902 pentru școală s-a construit o nouă clădire cu subsol, parter înalt, etaj și mansardă și în apropierea ei locuința directorului. Funcția de dascăl a fost preluată de fiul său, Vasile Cotovu, care în incintă a amenajat Muzeul Regional al Dobrogei, cu numeroase antichități descoperite în zonă, manuscrise, etc., inaugurat în 1904 în prezența Familiei Regale, aflată în voiaj pe Dunăre, grav avariat în Primul Război Mondial, redeschis în 1926 în 2 camere din interiorul locuinței lui Cotovu, închis în perioada comunismului șiredeschis în 2006 ca filială a Muzeului de Istorie Națională și Arheologie Constanța.
În Primul Război Mondial, când orașul a fost ocupat de trupele bulgare (1916), toate clădirile au fost distruse, singura care a suferit doar avarii minore fiind Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, azi pe lista monumentelor istorice, clădire din lemn aparținând inițial unui schit (sec. XVII), reconstruită în anii 1771-1772, reparată în 1888 și 1913, când șindrila a fost înlocuită cu tablă.
În amintirea celor care au luptat și murit, în 1924 în centrul vechi s-a inaugurat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial, prezentând un ostaș român, cu arma în poziția de așteptare, postat pe un soclu din pietre în formă de trunchi de piramidă.
Un alt monument, Crucea Eroilor, e situat pe stâncile abrupte din aval de port, loc în care pe Dunăre în 1912 Șalupa militară „Trotușul” a fost lovită puternic de nava de pasageri „Széchenyi István”. Scufundându-se rapid, militarii de pe punte au supraviețuit dar cei 10 ofițeri și 21 de soldați din cabine au decedat.
După război orașul a fost refăcut, funcționând ca centru al comerțului cu cereale, centru administrativ și judecătoresc până după Al Doilea Război Mondial, sub regimul comunist organul de justiție fiind desființat, majoritatea clădirilor istorice centrale, avariate în război, demolate, pe locul lor ridicate blocuri de locuințe, orașul intrând în declin.
Casa de Cultură
Scăpând de comuniști, începând din anul 1991 s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Împ. Constantin și Elena”, sfințită în 1999, pictura interioară fiind realizată în perioada 2000-2007.
Pentru a vedea o altă cetate din județul Constanța, din Hârșova am rulat 33 kilometri spre sud până în satul Capidava, aparținător comunei Topalu, unde săpăturile arheologice, începute în 1925, care continuă și azi, pe un versant abrupt de pe malul drept al Dunării au descoperit ruinele unui centru fortificat geto-dacic, peste el cele ale Cetatea Capidava, construit la începutul sec. II (103-106), în timpul Împăratului Traian, de detașamente din Legiunile romane V Macedonica și XI Claudia, unul din seria de castre și fortificații defensive create de romani pe malul Dunării.
De formă patrulateră (105×127 m), înconjurat cu ziduri de peste 2 m grosime și 5-6 m înălțime, cu 7 turnuri înalte (cca.10 m), putea fi accesat prin 2 porți, una pe latura de est, de 2,5 m lățime, care făcea legătura cu restul teritoriului și una pe latura de sud-vest, spre Dunăre, unde era amenajat portul.
În el au fost cantonate unități militare, pe lângă ele dezvoltându-se și un centru civil, din acea perioadă fiind descoperite clădirile corpului de gardă, termele și necropolele militare.
La sfârșitul sec. III fortificația a fost distrusă de atacurile goților, dar a fost refăcută în sec. IV de bizantini, care au ocupat-o până în anii 600, perioadă în care a devenit și centru episcopal, ruinele bisericii din sec. VI fiind descoperite de arheologi.
După invazia cutrigurilor (559), popor de călăreți nomazi care au atacat zona Balcanilor, bizantinii s-au retras din Dobrogea (614-620). Castrul fiind părăsit, a fost atacat de avari, care în drumul lor i-au alungat pe cutriguri din zonă. Cetatea a fost reconstruită începând din sec. X, în perioada medio-bizantină, un zid de piatră și pământ, ce apăra așezarea de bordeie, fiind descoperit deasupra vechii cetăți. Fiind incendiată de pecenegi (1036), cetatea a fost abandonată. Din păcate mare parte din latura sud-vestică a fostei cetăți a fost distrusă în anii 1920 de exploatările masive de calcar din zonă.
Lângă cetate se află un mic Muzeu Arheologic, administrat deMuzeul de Istorie Națională și Arheologie Constanța, în care sunt etalate fragmente ceramice, unelte, obiecte, etc. din perioadele geto-dacică, romană, bizantină, descoperite pe teritoriul cetății.
Excursiile Monicăi 