O dimineață prin Madrid, Spania

Publicat pe 2 mai 2019 de monica frimu

A doua zi în Madrid, dimineața devreme am traversat Gran Via până la stația de metrou. În urma furtului ce a avut loc cu o zi în urmă prietena mea trebuia să rezolve problema actelor temporare altfel nu puteam pleca acasă.

Schimbând mijloacele de transport în comun, după aproximativ 50 de minute am ajuns în cartierul Santa Eugenia, unul dintre cele 21 districte ale Madridului, unde se afla Consulatul Ambasadei României.

În Consulat era mare aglomerație astfel cu drumul de la metrou, statul la coadă și întoarcerea la metrou am pierdut 2 ore.

Cum nu doream să părăsim Madridul fără a vedea Poarta către Europa, tot cu metroul am mers aproape o oră până în Piața Castilla (Plaza de Castilla), în districtul Chamartin, unde se găsea aceasta. Am ieșit din stația de metrou lângă Monumentul Jose Calvo Sotelo ridicat în memoria marelui om politic spaniol care a fost ucis înainte de începerea Războiului Civil Spaniol, căruia îi purta numele (1960).

În față, în mijlocul unui giratoriu, se înălțau două turnuri de 114 metri înălțime, construite aplecate unul spre celălalt, simetrice (Torres Kio), care formau Poarta către Europa (Puerta de Europa). Aceasta delimita districtele Chamartin și Tetuan.

Între turnuri, central se înălța o coloană aurie de 92 metri înălțime, Obeliscul din Calatrava (Obelisco de la Caja sau Calatrava). Era formată din 12 inele învârtite în jurul unui tub de oțel care dădeau impresia de unde mișcătoare. A fost construită între anii 2008-2009.

În jurul giratoriului se aflau o mulțime de clădiri în care funcționau bănci, hoteluri, firme. În partea de vest se înălța cu 24 de etaje Turnul Castilla (Torre Castilla).

Lateral de Piața Castilla se afla al doilea rezervor de apă, Deposito de Plaza de Castilla, ridicat în 1952 pe locul celui anterior (1939), înalt de 40 de metri și cu capacitatea de 3800 metri cubi. Pe el era postat un afiș enorm care anunța expoziția ce se desfășura în Centrul Expozițional de Arte Canal (Centro de Exposiciones Arte Canal) creat în 2000. Era o expoziție temporară produsă de Muzeul de Stat Auschwitz-Birkenau care prezenta pentru prima dată în istorie peste 700 de obiecte originale din lagărele de concentrare și care urma să se desfășoare în multe alte centre din lume.

Au urmat 35 de minute cu metroul până la Gara Atocha (Estacion de Atocha), cea mai aglomerată stație de pasageri din țară. Prima gară a fost deschisă aproape de orașul Atocha, situat în afara zidurilor Madridului, în 1851 și a urmat să fie extinsă dar în 1864 a avut loc un incendiu. Ulterior a început construcția unei gări noi cu trei clădiri separate prin curți și legate prin pasarele, un hol în stil eclectic prin care puteau circula 2.000 de oameni, cu servicii pentru bagaje, poștale, de telegraf, medicale, poliție și Sala regală decorată în stil Louis XVI. A fost deschisă în 1892 sub numele Stația de Sud (Estación del Mediodía). Din 1899 a funcționat prima linie electrificată.

Începând cu anul 1902 s-a construit în plus o stație de marfă, apoi o stație de sortare plasată în afara gării (1917). În timpul Primului Război Mondial, datorită afluxului mare de oameni, în apropierea gării s-au ridicat Hotelul Ritz și Hotelul Palace, apoi a fost inaugurată linia de metrou ce unea gara cu centrul Madridului (1921). Fiind un obiectiv militar important, în Bătălia de la Madrid (1936) a fost puternic bombardată.

Din 1941 a fost naționalizată (RENFE), electrificată (1957), s-au construit alte tuneluri de metrou (1967, 1988), au fost făcute legături cu alte mijloace de transport în comun (autobuze, tramvaie). Între 1985-1992 a avut loc o renovare majoră în care s-a separat traficul trenurilor în două stații: stația Puerta de Atocha pentru trenurile de viteză și pe distanțe lungi și stația Atocha-Cercanias cu Tunelurile de Râsete orientate spre nord-sud. În plus s-a deschis stația de metrou din Madrid, Atocha Renfe.

În locul unde au fost platformele și fosta clădire pentru pasageri a fost amenajată pe o suprafață de 4.000 de metri pătrați o Grădină Tropicală (Invernadero de Atocha) încadrată într-o structură metalică, cu acoperiș din geamuri pe lângă care s-a adăugat iluminat artificial alb și galben care încearcă să simuleze radiațiile solare.

Sera cuprinde peste 7.000 de plante tropicale și subtropicale din 400 de specii originare din Asia, America, Australia pentru care s-au realizat o temperatură constantă de 22-24 grade Celsius și umiditate de 60-70%.

Central se afla un iaz cu numeroase specii de pești, plante acvatice și o familie de broaște țestoase care parcă ieșeau la rampă pe numeroasele pietre amenajate pentru ele.

Grădina a fost inaugurată în 1992 când gara, redeschisă cu denumirea Gara Centrală din Madrid, a găzduit și trenul de mare viteză (AVE). În 2004 a fost unul dintre locurile atacurilor teroriste islamice cu bombe în care și-au pierdut viața 191 de persoane. În amintirea lor, în apropierea gării a fost ridicat Monumentul pentru victimele 11-M.

Am ieșit din gară în Piața Împăratului Carlos V (Plaza del Emperador Carlos V) situată pe locul fostei Porți Atocha demolată în 1850 .

În mijlocul unui giratoriu, în 1986 a fost postată o copie a Fântânii de anghinare (Fuente de la Alcachofa) numită Glorieta de Atocha. Fântâna originală, sculptată între anii 1781-1782, a fost situată în fața Porții Atocha, restaurată (1847) și mutată în Parcul El Retiro.

Lateral se afla Palatul Fomento (Palacio de Fomento) construit între anii 1893-1897 pentru a găzdui Ministerul Lucrărilor Publice, actual Ministerul Agriculturii, Pescuitului și Alimentației (Ministerio de Agricultura, Pesca y Alimentacion- MAPA). Fațada era prevăzută cu coloane, statui, deasupra cărora se afla titulatura „Ministerio de Agricultura”. În partea de sus a clădirii se afla copia din bronz a unui grup statuar La Gloria y los Pegasos care a fost construit din marmură în 1905, deteriorat în timp și înlocuit cu replici în 1976. Era format din trei statui. Central era Gloria, o statuie de femeie cu aripi flancată de două statui alegorice- Știința și Arta, de o parte și de alta câte un Pegas pe care se aflau figuri umane. Într-o parte reprezentau Agricultura și Industria, în cealaltă parte Filosofia și Literele. Clădirea găzduiește lucrări din Patrimoniul Național și din Muzeul Prado astfel a fost deschisă vizitării în 2014.

Am înaintat pe paseo de la Infanta Isabell, vis a vis cu gara, până la Muzeul Național de Antropologie (Museo Nacional de Antropologia). Se afla într-o clădire cu trei etaje construită drept reședință particulară (1873-1875), apoi a funcționat ca Muzeu Anatomic sau Muzeul Antropolog (1875).

Din 1883 a făcut parte din Muzeul Național de Științe Naturale, a redevenit independent (1952) ca Muzeu Național de Arheologie până în 1993 când a preluat numele inițial de Muzeu Național de Antropologie. La parter se afla secțiunea de antropologie fizică, Asia-Filipine și religiile orientale, la primul etaj Africa și la cel de al doilea America.

De lângă muzeu începea Parcul Retiro spre care ne-am îndreptat și noi.

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

După sesizarea făcută despre furt și rezolvarea parțială dar promptă a situației de către Poliție, urmând ca actele să fie înlocuite cu unele temporare doar în Ambasada României, nu am avut altceva de făcut decât să nu irosim partea din zi rămasă.

Pe Gran Via am trecut pe lângă Teatrul Lope de Vega (Teatro Lope de Vega). Pe acel loc s-a aflat o Casă a iezuiților care a ars într-un incendiu (1931). Lotul a fost cumpărat de o companie care între anii 1945-1949 a construit Edificiul Lope de Vega în care au funcționat un hotel și teatrul cu același nume, cu o capacitate de 1.100 de persoane, în care se prezentau spectacole muzicale. În 1954 a fost deschis în plus un cinematograf care a funcționat până în 1997.

Am înaintat pe Gran Via până în Piața de Callao (Plaza del Callao) denumită în cinstea bătăliei de la Callao (1866) din timpul războiului spaniol-american. A fost construită o dată cu bulevardul Gran Via (1917-1927) dar forma actuală a primit-o prin restructurările terminate în 1960. Din anul 2010 traficul a fost închis și piața a devenit pietonală. Pe o latură se afla Palatul Presei (Palacio de la Prensa), o clădire cu 14 etaje construită între anii 1924-1928. Până în 2009 a fost doar sediul unor reviste. Ulterior, până în 2015 a găzduit și sediul Partidului Socialist din Madrid. În parterul clădirii funcționau 4 cinematografe ale Palatului Presei.

Tot în piață se afla un alt cinematograf, Callao Cinema, deschis în 1926 într-o clădire în stil neo-baroc cu interior art deco, cu capacitatea de 1.500 de persoane, în subsolul căreia de afla un Cabaret care ulterior a fost transformat în discotecă. În 1929 a fost proiectat primul film sonor din Spania-Jazz Singer. Pe fațadă era postat un ecran digital imens.

Am cotit pe lângă cinematograf spre a ne întoarce să continuăm cât de cât traseul pe care ni-l imaginasem pentru acea zi. Am ajuns la Mânăstirea Regală a Întrupării (Real Monasterio de la Encarnacion) situată în Plaza de la Encarnacion, o mânăstire de maici din Ordinul lui Agustinas Recoletas. A fost fondată de regina Margareta a Austriei, soția lui Filip al III-lea, în cinstea expulzării de către acesta a maurilor din Madrid. A fost construită în apropierea Alcazarului, cu pasaj ce-l lega de el, pe un loc cumpărat de rege de la un marchiz (1611-1616).

În perioada construcției regina a murit nu înainte de a solicita ajutoare pentru mânăstire care ulterior au și sosit în număr mare. Printre donații au fost și lucrările din secolele XVI și XVII ale unui renumit muzician care au stat la baza înființării Bibliotecii Muzicale, picturi și sculpturi adunate într-un muzeu. În spațiul deschis din fața mânăstirii în anii 1960 a fost postată statuia Lope De Vega și din 1965 mânăstirea a fost deschisă publicului.

Lângă mânăstire se afla Plaza de Oriente, între Palatul Regal și Teatrul Regal, încadrată de Grădinile Lepanto și Grădinile Cabo Noval (Jardines de Cabo Noval). Între grădini și piață era un șir de statui construite între anii 1750-1753 care reprezentau conducători vizigoți și conducători ai regatelor creștine timpurii.

Plaza de Oriente a fost amenajată în timpul Regelui Bonaparte (1808) când au fost demolate în jur de 60 de clădiri dintre care o biserică, Biblioteca Regală și o mânăstire și finalizată de Regina Isabella a II-a în 1844. Central a fost postat Monumentul lui Filip al IV-lea (Monumente a Felipe IV) orientat cu fața spre Teatrul Regal. Piața a fost dotată cu bănci de piatră, au fost plantați chiparoși, magnolii și rondouri cu flori.

Am ocolit Teatrul Regal (Teatro Real), azi Opera din Madrid, care a fost construit pe locul fostului teatru în aceeași perioadă cu Plaza de Oriente. Construcția unei clădiri hexagonale a început în 1818, a fost oprită din lipsa fondurilor (1830), reluată în 1850 și terminată în decurs de 6 luni. Pe lângă sala cu o capacitate de 2.800 de persoane s-au amenajat 2 săli de bal, 3 saloane și dependințe.

În fața lui a fost amenajată Piața Operei (Plaza Isabell II) unde a fost postată statuia Reginei Isabell II. Perioada de glorie cu spectacole de operă, balet, concerte a fost la sfârșitul secolului XIX. Incendiul din 1867 a deteriorat clădirea care ulterior a fost refăcută. Din 1925 teatrul a intrat într-o perioadă de declin și a fost închis prin decret regal. Clădirea a fost avariată în timpul Războiului Civil Spaniol, ulterior au început renovările care au fost oprite în anii 1950 iar în anii 1960 se punea problema demolării ei. Pentru a fi salvată, între 1966-1988 a devenit sediul Orchestrei Naționale și a fost singura sală de concerte din Madrid. Între 1991-1997 a fost restructurat, renovat și transformat în Opera din Madrid.

Pe străduțe cu restaurante, cafenele, am ajuns în Plaza de Ramales unde se găsea Biserica Santiago și San Juan Bautista (Iglesia Santiago y San Juan Bautista) pe locul unde inițial au fost două biserici. Biserica San Juan Bautista a fost construită pe locul unei moschei (secolul XII) în orașul Santiago. A fost Biserică Parohială a Palatului Regal din momentul ridicării acestuia până în perioada lui Bonaparte care a demolat multe clădiri, inclusiv cele două biserici parohiale aflate în zona unde a amenajat Plaza de Oriente (1810-1811).

În locul lor s-a construit o altă biserică, cea actuală, în stil neo-clasic, Iglesia Santiago y San Juan Bautista care a fost finalizată doar după sfârșitul Primului Război Carlist (1833-1840) când piața și-a primit numele după Bătălia de la Ramales. Pe frontispiciul bisericii era postată o placă ce evoca orașul Santiago în Bătălia de la Clavijo.

În interior s-au păstrat multe dintre operele de artă ale celor două biserici demolate. În subsolul clădirii se aflau capele ale unor familii care au fost descoperite prin săpăturile arheologice efectuate când Piața Ramales a fost renovată și amenajat un garaj subteran (1999-2000).

Ne-am îndreptat spre Piața Mayor (Plaza Mayor) construită sub domnia Regelui Felipe al III-lea (1580-1619). Inițial a purtat numele de Plaza del Arrabal și a fost cea mai mare piață a orașului. În Madrid s-a delimitat un spațiu cu clădiri de cinci etaje în care a fost transferată piața numită de atunci Plaza Mayor (1617-1619). În decursul timpului clădirile au fost avariate de incendii mari (1631, 1670 ), ultimul din 1790 distrugând o treime. În locul lor au fost ridicate clădiri cu trei etaje, cu balcoane spre interiorul pieței (azi 237) care au închis-o complet. Pentru acces au fost create 9 porți.

După elaborarea Constituției din 1812, la fel ca celelalte piețe din Spania a fost denumită Plaza de la Constitucion, apoi sub Regele Boubon Plaza Real (1814), din 1873 Plaza de la Republica și la sfârșitul Războiului Civil Spaniol Plaza Mayor. În 1848, în centru pieței a fost postat un dar al Ducelui de Florența, statuia lui Filip al III-lea călare pe un cal (Estatua Felipe III), creată în 1616. Piața a fost refăcută și amenajată în 1921, 1935 și în 1960 traficul rutier a fost închis. Din păcate în piață se efectuau lucrări de amenajare pentru susținerea unor spectacole.

Una dintre case ieșea în evidență. Casa de la Penaderia, fosta brutărie principală a orașului, avea fațada încadrată de două turnuri și decorată cu picturi reprezentând figuri mitologice (1992).

În fața ei era ridicată o scenă provizorie în spatele căreia se amenaja un spațiu cu scaune pentru spectatori. De fapt în timpul secolelor trecute piața a găzduit execuții, apoi lupte cu tauri, jocuri de fotbal și anual, în ultimul timp, Piața de Crăciun.

Am ieșit din piață și am străbătut calle Mayor, stradă flancată de clădiri vechi. Am intrat într-unul dintre magazinele alimentare în care sortimentul principal era șunca, în Madrid existând mai multe de acel tip care purtau numele de Muzeul Șuncii (Museo del Jamon).

Încetul cu încetul ne-am orientat spre cazare. Începea să se întunece. Am trecut pe lângă Biserica Parohială Carmen (Iglesia Nuestra Senora del Carmen y San Luis Obispo) singura care a supraviețuit din Mânăstirea Carmen Calzado a Ordinului Muntelui Carmen dedicată Sfântului Damaso fondată în 1537. A fost extinsă sub domnia lui Filip al II-lea (1541) și reabilitată între 1611-1640. Mânăstirea a fost desființată, călugării alungați (1836), dar clădirea bisericii a rămas neatinsă.

La sfârșitul secolului XIX aria Pieței Carmen s-a lărgit, o parte din spațiul ocupat de mânăstire a fost demolat și în locul ei s-a ridicat clădirea Cinematografului din Madrid. Biserica a devenit parohie independentă. Din 2010 în biserică își are sediul Frăția Țiganilor.

O dată cu seara am ajuns pe Gran Via într-un loc foarte popular, fiind sâmbătă seara și foarte aglomerat. Pe un colț se afla o clădire cu un turn înalt, Cine Capitol, pe care era un firmament luminos. În Clădirea Carrion din 1933 funcționa Teatrul Capitol, un cinematograf complex- Cinema Capitol.

Am ieșit din înghesuială și ne-am îndreptat spre Placa de Luna unde se afla una dintre cele mai vechi biserici din Madrid, Biserica Sfântul Martin din Tours (Iglesia San Martin de Tours). În secolul XII a fost fondată o mânăstire benedictină a cărei biserică a fost demolată în timpul lui Bonaparte.

În timpul „Confiscării Godoy” parohia a fost mutată în clădirea actuală (1836), fosta Mânăstire a Clerului Minor fondată în 1648.

În interior, pe altarul decorat în stil neo-renascentist, era postat tabloul „Sfântul Martin de Tours și cerșetoarea”.

După ziua foarte obositoare, mai ales din cauza ploii dar și a peripețiilor, ne-am retras la cazarea noastră de pe calle de Fuencarral, o străduță aproape de Gran Via.

Citește și O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-3

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

După ce ploaia s-a domolit am părăsit catedrala și am depășit Palatul Regal. În partea de nord a palatului se întindeau Grădinile Sabatini ( Jardines de Sabatini) pe locul fostelor grajduri regale din 1553 care au fost demolate în secolul XX. În 1933 au fost amenajate după modelul francez, cu un iaz mare înconjurat de patru fântâni situate simetric și statui ale regilor spanioli, grădini private care au fost deschise publicului de Regele Juan Carlos I în 1978. Nu am putut intra din cauza bălților formate.

Vis a vis de grădini, în Piața Marinei Spaniole se afla Palacio del Senado, sediul Senatului, într-o clădire din secolul XVI în care a funcționat o școală a Ordinului Sfântului Augustin , apoi Cadiz Cortes, primul Parlament bicameral oficial din Spania (1835-1923). După ce a fost dizolvat în timpul dictaturii de la Primo de Rivera (1923-1930), sub dictatura lui Franco a devenit sediul Consiliului Național al Mișcării și din 1977, când aceasta a încetat, s-a instalat Senatul Spaniei. În depărtare se vedea Turnul din Madrid (Torre de Madrid), înalt de 142 de metri, care a fost construit într-unul din colțurile Pieței Spania între anii 1954-1957 pentru a găzdui aproximativ 500 de magazine, galerii, cinematograf, etc.

Am trecut pe sub un viaduct rutier și am ajuns în dreptul unei Mânăstiri a Ordinului Carmelitelor Desculțe cu aspect de cetate medievală în care se combinau stilul eclectic și cel modernist. Biserica parohială Santa Teresa și San Jose (Iglesia parroquial de Santa Teresa y San José) avea fațada crenelată și deasupra porții de intrare statuia Sfintei Tereza de Avilla. Din față se vedea doar vârful cupolei cu lanterna pe care era postată o cruce.

Biserica era mare fiind structurată cu trei nave. Am avut norocul să vedem măcar terminarea oficierii unei cununii religioase. Am fost entuziasmată de îmbrăcămintea tradițională a mamei mirelui. Văzută pe viu era mult mai frumoasă decât în muzee.

Ordinului Carmelitelor Desculțe s-a înființat în Madrid într-o mânăstire (1605). Expulzate prin „Confiscarea Godoy” (1798), s-au întors în Madrid (1876) și au funcționat într-o capelă până când a fost construită mânăstirea din Piața Spaniei (1916-1928).

În 1931, în timpul actelor de violență împotriva clericilor, în mod special al catolicilor, mânăstirea a fost incendiată și biserica distrusă parțial. La sfârșitul Războiului Civil Spaniol a fost reconstruită. Între anii 1965- 2016 a fost biserică parohială. Actual în mânăstire pe lângă biserică funcționează o casă de îngrijire medicală.

În spatele mânăstirii am urcat pe niște alei în Parcul de pe munte (Parque de la Montana). Acesta a fost amenajat pe locul gropii principale de gunoi a orașului inițial pe o suprafață de 87 de hectare (1893-1905). Ulterior a fost extins în mai multe faze cuprinzând și locul de depozitare a zgurei din oraș. În timpul Războiului Civil Spaniol în parc s-au săpat tranșee, s-au construit buncăre dintre care unele au rămas vizibile până azi. După încetarea războiului parcul a fost reconstruit, extins de două ori (1956, 1973) și ornat cu statui.

În parc se afla Templul lui Debod (Templo de Debod), o clădire din Egiptul antic, din regiunea Nubia, veche de aproximativ 2.000 de ani, făcută cadou Spaniei în 1968 ca mulțumire pentru ajutorul dat pentru salvarea templelor Nubiei. Locul unde a fost situat templul, în micul oraș Debod, azi se află sub apele Nilului. În secolul II a fost ridicată o capelă dedicată zeilor Amon și Isis. În jurul ei diferiți regi au ridicat camere noi. Construcția a fost terminată după anexarea Egiptului de către Imperiul Roman. Din secolul VI a fost abandonat, clădirile au fost utilizate în scopuri diferite de diferiții cotropitori ai zonei care l-au deteriorat. În 1907 a fost ridicat un baraj, templul a rămas sub apă aproximativ 9 luni. Prin ridicarea unui nou baraj (1961) rămășițele templului au fost transferate prin Portul Alexandria în Spania. Templul a fost restaurat, părțile dispărute reconstruite și în 1972 a fost postat central pe Muntele prințului Pio, pe locul unei foste clădiri militare din secolul XIX care a fost demolată.

În apropierea templului se afla o terasă panoramică, Mirador de la Montana de Principe Pio, de unde am văzut o parte din oraș cu Catedrala Almudena în depărtare.

Ne-am întors pe lângă Biserica parohială Santa Teresa și San Jose și am intrat în Piața Spaniei (Plaza de Espana) denumită anterior construirii Gran Via „Placa de San Marcial”. Am traversat spre Casa Gallardo, o clădire modernistă construită între anii 1891-1899 care se afla vis a vis de clădirea Real Compania Asturiana de Minas.

În 1561, când capitala Spaniei a fost mutată de la Toledo la Madrid, în zona pieței se aflau livezi fructifere. În secolul XVIII Regele Carlos III a construit o mânăstire pentru călugări care însă nu a fost folosită de aceștia apoi, în timpul lui Napoleon Bonaparte a devenit sediul Gărzilor Corpului căruia i s-au anexat barăci de cavalerie și artilerie. Cazarma a fost demolată (1908-1909) și din 1911 a început amenajarea Pieței Spaniei.

Între 1915-1916, pentru a celebra publicarea cărții Don Quijote și 100 de ani de moartea scriitorului, în centru pieței s-a ridicat Monumentul Cervantes (Monumento a Cervantes) format din statuia sa situată la bază. La picioarele sale au fost postate statuile lui Don Quijote și Sancho Panza în fața cărora se afla o fântână. Au fost adăugate două personaje principale ale romanului, Dulcinea și Aldonza Lorenzo. Scriitorul fiind celebru, pe o față au fost reprezentate cele 5 continente cu cititorii lucrărilor sale și pe fața deasupra fântânii literatura spaniolă reprezentată de personaj în haine de epocă cu o carte în mână.

Piața a fost amenajată cu bănci pentru relaxare, plantată cu măslini pentru a evoca câmpurile din La Mancha ce sunt descrise în roman. În spatele statuii era o clădire cu 25 de etaje (117 m înălțime), Clădirea Spania (Edificio Espana). A fost construită în 1953 și a găzduit apartamente de lux și un centru comercial. Cumpărată de firma Metrovacesa a Banco de Santander (2005), a fost reabilitată și a fost folosită până în 2012.

Înconjurând monumentul am ajuns în dreptul unei fântâni arteziene flancată de 2 statui de unde ni s-a schimbat tot planul.

Nenorocire! Prietenei mele i s-au furat toate actele și banii. Am depășit piața și am continuat drumul pe Gran Via spre o Secție de Poliție unde am zăbovit aproximativ 2 ore. Relatând pățania am aflat de la polițiști că furturile erau atât de frecvente în Madrid, mai ales asupra turiștilor, încât doar de la o sumă mai mare de 200 EUR se căutau făptașii.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-2

Publicat pe 22 aprilie 2019 de monica frimu

Răspunde

Vremea, deși foarte închisă, era schimbătoare cât de cât spre norocul nostru. După puțin timp ploaia s-a oprit șide la Mercado de Cebada am continuat explorarea orașului. În Placa de la Cebada, din cartierul La Latina în care ne aflam, am văzut intrarea în Teatrul la Latina (Teatro La Latina). Acesta a fost creat la începutul secolului XX ca teatru de comedie și de revistă în locul unui fost spital unde a funcționat un cinematograf. Din 1945 clădirea a fost cumpărată succesiv de mai mulți proprietari, ultima fiind actrița Lina Morgan (1978) care a reamenajat interiorul (1984). Până în 2010 când l-a vândut unei companii de teatru a funcționat cu spectacole latine.

Trecând pe lângă Muzeul de Arte și tradiții Populare în nici 5 minute am ajuns la Școala de Dans Mayor (Escuela Mayor de Danza) ce funcționa într-o clădire în stil baroc care începând cu 1935 a fost sediul mai multor instituții. În fața intrării se afla o terasă mare unde se urca pe o scară bogat ornamentată.

Aveam un itinerar în minte pe care doream să-l urmăm dar am urmat o direcție greșită și am ajuns în dreptul unei clădiri cu un turn de 10 etaje, construită în 1950, unde se aflau Galeriile Piquer (Galerias Piquer) sau Galeriile Isla de Cuba.

Ne-am întors spre a vizita Biserica Porumbelului (Iglesia Virgen de la Paloma) denumită și Biserica parohială San Pedro el Real construită la sfârșitul secolului XIX în stil neo-Mudejar. În ea era adăpostită o pictură ce reprezintă Fecioara Îndurerată. Se povestea că niște copii se jucau cu pictura pe strada La Paloma, a fost preluată de Isabel, refăcută și plasată pe ușa de intrare. Făcând multe minuni a început să fie venerată de populație, ulterior de către Casa Regală care a construit o capelă dedicată Fecioarei Îndurerate numită La Paloma (1795).

În timpul invaziei franceze din Războiul de Independență Spaniol (1808-1814) pictura a fost ascunsă de Isabel pentru a nu fi distrusă și fiind timpuri neprielnice, venerarea sa a crescut. Capela devenind neîncăpătoare, între 1891-1912 s-a ridicat o biserică parohială, San Pedro el Real. În interiorul gotic, deasupra altarului a fost plasată pictura. Clădirea a fost restaurată în 1978.

În cinstea ei, începând cu secolul XVIII anual are loc Fiestas de la Paloma, o sărbătoare religioasă care celebrează Fecioara Îndurerată.

Următoarea clădire istorică, tot o biserică catolică, se afla în partea de vest a Pieței San Francisco. Real Basilica de San Francisco el Grande face parte din Mânăstirea Franciscană a lui Isus și Maria, fondată de Sfântul Francisc de Assisi în secolul XIII când a fost construită o capelă dedicată Sfintei Maria. În perioada regelui Filip al II-lea mânăstirea a crescut în bogăție și importanță (1561). În 1760 capela a fost demolată urmând să fie construită o biserică mai mare care a fost finalizată în 1784 și a funcționat până în 1812 când a fost transformată în spital.

Din 1836, când franciscanii au fost expulzați, clădirea a trecut în proprietatea statului și a servit o perioadă de timp ca baracă militară (1838), apoi ca Panteon Național (1869-1874) când a adăpostit rămășițele diferitelor personalități spaniole. Între anii 1879-1889 biserica a fost refăcută, interiorul decorat și din 1926 a fost redată franciscanilor de Regele Alfonso XIII. Pe fațada neoclasică a fost așezată Crucea din Ierusalim, deasupra ei scutul franciscan și coroana regală, pe balustrada de deasupra 4 statui din piatră ce reprezintă sfinți.

De o parte și de alta se înălța câte un turn, cel din sud cu 19 clopote și cel din nord în care au supraviețuit până azi doar 11. Acoperișul prezenta o cupolă de 58 metri înălțime în jurul căreia se aflau 6 domuri mai mici. În interior era structurată cu o capelă centrală și 6 capele laterale situate circular de prima.

Biserica a fost consacrată în 1962, în decursul secolului XX refăcută și redeschisă în 2001.

Lângă fațada de nord se afla capela Cristo de los Dolores (1662-1668).

Lângă Basilică se afla Seminarul Minor din Madrid (Colegio Arzobispal-Seminario Menor de Madrid) un centru educațional mai ales pentru tinerii candidați la preoție și studenții Colegiului Arhiepiscopal.

Lângă el, Seminarul Teologic oficial al Neprihănitei Zămisliri și San Damaso (Seminario Conciliar de Madrid), în care funcționa Facultatea creștină și de literatură clasică din cadrul Universității cu același nume, se afla pe locul fostului palat al ducilor de Osuna, o clădire din secolul XVII. Acesta a fost pierdut de familia ducilor în urma unor datorii mari, cumpărat în 1900 de Arhidieceza Madrid și demolat pentru a se construi seminarul. În 1950 a fost mărit prin construirea a două pavilioane. Clădirea centrală, biserica, separă două curți interioare și a fost construită în stil neo-Mudejar cu decor neo-gotic.

Grădinile din jurul palatului au fost cumpărate de Consiliul Municipal Madrid și amenajate pe o suprafață de 4.400 de metri pătrați, pe zona cea mai înaltă din Madrid, Jardin de las Vistillas. Fiind plantate diferite soiuri de dalii și situată lângă Bazilica San Francisco el Grande a primit denumirea de Dalieda San Francisco. Fiind martie, în plus vremea rea cu care ne confruntam, puteam doar să ne imaginăm frumusețea lor, noi văzând doar un parc cu alei, în unele locuri inundate și statui, aproape fără urme de vegetație.

În partea dreaptă se afla un viaduct pe sub care urma să trecem, Viaductul Segovia (Viaducto de Segovia). În locul unde azi se află strada Segovia curgea râul Manzanares peste care se trecea pe un dig construit în secolul XIV. În locul lui, pe vremea regelui Filip al II-lea al Spaniei s-a construit un pod din granit (1582-1584) care a fost înlocuit cu un viaduct din lemn și fier (1872-1874). Deteriorându-se a fost demolat și înlocuit cu un altul din granit (1932-1934) care a fost afectat grav în timpul Războiului Civil Spaniol. Ulterior a fost refăcut având spațiu pentru liniile de tramvai și deschis în 1942. În decursul anilor următori traficul a crescut, mai ales cel de automobile și nu a mai făcut față astfel a fost renovat și adaptat noilor condiții de circulație (1976-1978) când pe laterale s-au creat alei pietonale. Popular poartă numele de podul de sinucidere datorită numărului acestora crescut (4/lună) mai ales în anii 1990. Împotruva acestor acte a fost dotat pe laterale cu parapeți de sticlă groasă (1998).

De cealaltă parte a străzii Segovia în vechime se intra în cetate prin Poarta Alvega. În acea zonă actual se afla Parcul Mohamed I numit după Muhammad I de Cordoba care spre sfârșitul anilor 800, învingând Revolta din Toledo, a construit mai multe puncte strategice de apărare dintre care și Mayrit (Magerit) nucleul viitorului oraș Madrid.

În mijlocul parcului era postată o fântână interesantă, în formă de stea, Fuente den estrella.

Lângă parc, pe un deal se înălța semeață Catedrala Santa Maria la Real de la Almudena. Latura parcului dinspre Cripta Catedralei Almudena era delimitată de un zid de piatră lung de aproximativ 120 de metri, Peretele arab din Madrid (Murala musulmana de Madrid sau Muralla Araba), unul dintre primele și cele mai vechi vestigii descoperit prin săpături arheologice în oraș. A fost construit în secolul IX în aceeași perioadă cu Magerit.

În fața Catedralei se afla Palatul Regal (Palacio Real) care găzduiește Parlamentul Spaniei. Inițial curtea regală a funcționat în al 9-lea Alcazar, o fortăreață musulmană situată în apropierea orașului Magerit. În 1561 Regele Felipe al II-lea a construit un nou Alcazar, pe locul unde azi se află palatul și Madridul a devenit capitala regatului. Alcazarul a ars într-un incendiu (1734) și în locul lui Regele Felipe V a construit un palat (1738-1755). Ultimul rege care a locuit în palat, Carlos al III-lea, a extins clădirea cu două aripi și galerii cu arcade în stil neoclasic care închideau o curte mare dreptunghiulară, Plaza de la Armeria (1760) existentă din 1553 când era delimitată de grajdurile regale. După daunele suferite în timpul Războiului Civil Spaniol (1936-1939) palatul a fost refăcut după modelul original.

Între anii 1999-2000, în timpul construcției Muzeului Colecțiilor Regale, în Plaza de Armeria s-a descoperit o altă parte a zidului fostei cetăți musulmane, lungă de aproximativ 70 de metri. După Regele Carlos al III-lea palatul a fost ocupat de Președintele celei de a doua Republici când palatul s-a numit Palatul Național. Actual palatul este reședința Familiei Regale Spaniole și este folosit doar pentru ceremonii de stat.

Palacio Real și Cambio de Guardia

Palatul ocupă o suprafață de 135.000 de metri pătrați, e format din 2.318 camere și e considerat cel mai mare din Europa. Fațada principală a fost decorată cu coloane ionice, împodobită cu statui ce reprezintă sfinți, domnitori și regi, un ceas deasupra căruia a fost postată stema regală înconjurată de îngeri și mai sus clopote din anii 1637 și 1761. În interior, la etajul inferior se găsesc Biblioteca Regală cu 20.000 de articole, Farmacia Regală care funcționează și azi și Armureria Regală. La primul etaj se află apartamentele Regelui Carlos al III-lea cu Camera de Gardă, Sala Coloanelor și Sala Tronului, apartamentele Reginei, ale Infatului Luis în care se află camera Stradivarius cu instrumente muzicale, Sala de banchete, Camera Coroanei cu tronul, sceptrul și coroana regelui Carol al III-lea.

Ploaia s-a întețit și ne-am refugiat în catedrală urmând că continuăm vizitarea orașului după ce se mai domolea.

Citește continuarea Orașul Madrid în ploaie-3

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Publicat pe 16 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Ne-am îndreptat spre Kildare și, după 1 oră, la periferia orașului am ajuns în Tully, zona unde se afla Studiul Național Irlandez (Irish National Stud), întins pe 958 de acri. Din păcate vremea nu ținea cu noi. A început să plouă mărunt. Am cumpărat bilete și am intrat pe lângă Lower Lake.

Am depășit o casă înconjurată de o mulțime de flori.

Județul Kildare este cel mai important din Irlanda în creșterea cailor de rasă și a celor pentru consum. Am trecut pe lângă pajiștile pe care, pașnici, pășteau superbii cai Thoroughbred.

Am văzut și câteva exemplare, închise în țarcurile lor, ferite de ploaie, care au câștigat multe curse și concursuri hipice. Centrul de cai a fost înființat la Tully în 1945, fiind în proprietatea guvernului irlandez. Puii de rasă erau crescuți prioritar pentru curse dar și pentru dresaj, polo, vânătoare, etc. De asemenea se încearcă îmbunătățirea rasei sau crearea unor rase noi. Exista și Muzeul cailor (Irish Horse Museum) în care erau etalate trofeele obținute, chiar și scheletul calului celebru Arkle.

Grădina Sf. Fiachra (St. Fiachra’s Garden) a fost construită în 1999 și denumită după sfântul patron al grădinarilor.

Într-o porțiune împădurită se aflau alei care treceau pe lângă mici lacuri, cursuri de apă, podețe din lemn și cascade.

În centrul grădinii am văzut Schitul călugărului, o construcție din piatră cu trei bolți.

În spatele lui se afla un lac în care curgea o mică cascadă. Pe o prelungire din piatră era postată statuia călugărului.

Grădinile japoneze (Japanese Garden) au fost create între anii 1906-1910 de către un colonel scoțian bogat, cu ajutorul unui meșter japonez, Tassa Eida. În 1915 colonelul a plecat în Anglia, a donat grădinile Studiului Național Britanic, care le-a lăsat în paragină. Din 1943 au intrat în posesia guvernului irlandez, a fost formată Compania Națională de Studiu Irlandez și au fost reamenajate. Ele reflectă viața omului, trecerea sufletului de la naștere la moarte, apoi în eternitate. Îmbină cultura religioasă, filosofică și artistică estică cu cea vestică.

Traseul începe printre copaci, reprezentând sufletul călător. Ajunge la o mică cavernă- locul nașterii.

Urmează un traseu ușor și scurt-copilăria, la capătul căruia se află o movilă din piatră prin cu un tunel- trecerea de la ignoranță la cunoaștere. La jumătatea lui se iese spre un deal- învățarea, cu o porțiune de neatins-vigilența. Coborârea are variante. Spre stânga este ambiția, spre dreapta calea cea bună, a vieții austere, la centru, spre o insulă mică, o viață plină de bucurii. Toate căile duc însă spre ispită trecând un pod de piatră, apoi un pod de bambus, Podul vieții (Bridge of Life).

Se ajunge la Casa gheișei– ispita.

Dincolo de poduri și casa gheișei se urcă un deal mai abrupt-dealul ambiției și se ajunge la fântâna înțelepciunii.

Se trece apa pe niște pietre postate în loc de pod într-o grădină- a mulțumirii de unde se urcă pe dealul doliului urmând ca sufletul să plece în eternitate.

Am fi rămas acolo o veșnicie dar ploaia s-a întețit. Am părăsit frumusețea de loc și ne-am deplasat spre Dublin, unde urma să înnoptăm.

Citește și Trei zile în Dublin, Irlanda

Castelul Blarney, Irlanda

Publicat pe 1 ianuarie 2019 de monica frimu

Răspunde

Castelul Blarney (Caislean na Blarnan) din Irlanda se afla în apropiere de Cork. Nu am putut să ratăm vizitarea lui, mai ales să ne alegem cu darul „elocvenței” atingând renumita Piatră Blarney. De fapt cuvântul blarney a apărut în limba engleză fiind folosit de Regina Elisabeth I pentru a defini o poveste ce face omul fericit, dar nereală.

Ca toate castelele avea o istorie lungă. Inițial, în 1210, a fost ridicată o fortificație din piatră pe locul unei case de lemn mai veche. Distrusă în 1446, a fost reconstruită pentru un lord din dinastia MacCarthy Mor. Sub proprietatea acestuia, într-unul dintre turnuri a fost așezată Piatra Blarney (cloch na Blarnan).

În timpul războaielor de 11 ani între Anglia, Irlanda, Scoția (1641-1653), cu obiective etnic și religios, conduse de Carol I, a fost asediat și în 1646 confiscat de parlamentarii care luptau contra monarhiei absolute în dorința unui parlament care să controleze administrarea regatului. În timpul războiului dintre protestanți și iacobiți a fost ocupat de armatele lui William al III-lea care lupta împotriva absolutismului catolic. Ulterior a trecut din proprietar în proprietar. În 1874 familia Jefferyes a construit un conac, în apropierea unui lac, Casa Blarney. Actual este în proprietatea lui Sir Charles John Colthurst, descendent al primului care s-a așezat în acel loc, în casa de lemn.

Am cumpărat biletele de intrare și am pătruns în teritoriul castelului, înconjurat de grădini și străbătut de râul Martin.

Am înaintat pe o alee pe marginea căreia erau plantați copaci tineri ale căror trunchiuri erau îmbrăcate în benzi colorate. Întrebând ce obicei era acela nu am primit vreun răspuns.

Am ajuns în apropierea castelului. În fața zidului de est se aflau ruinele unui conac gotic, în care a trăit proprietarul, Curtea (The Court), construit în 1739, distrus de un incendiu în 1820 și lăsat în paragină.

Am trecut râul Martin și am ajuns la poalele unui mic deal pe care se ridica castelul.

Circulau mai multe legende despre castel. Una povestea că în temnița castelului se afla închisoarea și cei aflați acolo se aflau sub puterea pietrei vrăjitoarei. Din păcate nu se puteau vizita decât câteva tuneluri rămase intacte. Am început urcușul pe cele aproximativ 100 de scări.

Zidul era străpuns din loc în loc de barbacane prin care priveliștea era minunată. Se vedeau chiar și casele din localitatea Blarney.

La un etaj intermediar am intrat în Camera familiei (Family Room) pe care cu greu mi-o puteam imagina în splendoarea sa de altădată. Erau doar zidurile și cerul deasupra mea.

Doar câteva scări și am ajuns deasupra castelului unde se afla Piatra Blarney.

Privind în jos, în interior am văzut locurile explorate anterior.

La exterior, într-o parte se vedeau fortificații, Grădina Otrăvită și Casa Blarney.

În altă parte râul curgea prin grădinile ordonate, parcă pictate. Până în depărtare puteam vedea o parte din parcurile și grădinile cu aleile lor, întinse peste 60 de hectare.

Am așteptat cuminți să ne vină rândul pentru a săruta Piatra Blarney (cloch na Blarnan). A fost așezată la marginea parapetului în 1446 și despre ea existau mai multe legende. Cea mai veche implica zeița Cliodhna, zeiță din mitologia irlandeză. Ea l-a sfătuit pe constructorul castelului, aflat într-un proces, să sărute prima piatră pe care o întâlnește în drum spre curte, care îl va ajuta să-și susțină pledoaria cu elocvență, ceea ce s-a și întâmplat. Astfel constructorul a încorporat-o în parapetul castelului. Altă legendă spune că a fost Lia Fail (Fatal Stone), piatra folosită ca tron de încoronare a regilor Irlandei. Se mai spunea că a fost Perina lui Iacob, adusă în Irlanda de profetul Ieremia. Deși multe dintre legende au fost demonstrate științific ca nereale, ele au rămas „credibile”.

Părerea experților este că ritualul sărutării pietrei nu este mai vechi de 100 de ani. La început era foarte riscant deoarece cel care dorea să sărute piatra trebuia să fie atârnat cu capul în jos fiind ținut de glezne. Când a devenit punct turistic, parapetul a fost dotat cu șine din fier forjat, o traversă de protecție și a fost postat un asistent. M-a susținut și pe mine în doar gestul sărutului făcut.

O ultimă poză și urma coborârea pentru a explora grădinile.

Zidul castelului din nord era ridicat pe o stâncă de 8 metri înălțime. Se presupunea că a fost vopsit în alb.

Ne-am îndepărtat de castel pe lângă zidurile de apărare de o parte și Grădina Otrăvită (Poison garden) de cealaltă parte. Intrarea în grădină se făcea pe propriul risc. În ea se aflau mai multe sortimente de plante toxice ca Veninul lupului (Aconitum lycoctonum), Ricinul, Opiul, Canabisul, cele mai periculoase îngrădite.

Am urmat o alee ce străbătea o porțiune cu copaci seculari. Pe lângă cei păstrați cu grijă, pe teritoriul castelului se plantau non stop alții tineri, de toate soiurile, în unele zone castani, în altele pini, pentru a păstra frumusețea locului.

Printre ei am zărit ascuns un mic turn de veghe (Lookout Tower).

În apropierea lui am ajuns la Casa Blarney (Blarney House), situată într-o porțiune defrișată, amenajată cu alei și gazon cu flori.

Întoarcerea la castel a fost printr-o feerie de culori.

L-am ocolit spre a explora alte teritorii și am trecut pe lângă Turnul de veghe (The watchtower) de lângă castel, restaurat în secolul XIX.

Lângă el, neașteptat, nu ? Erau doi dintre cântăreții stradali care au umplut obiectivele turistice din toată lumea.

În stânga noastră curgea domol râul Martin. Pe marginile lui creșteau variate soiuri de plante și copaci seculari cu plăcuțe inscripționate despre soiul și vechimea lor.

Am ajuns la o arcadă din roci calcaroase acoperită cu vegetație, The Rock Close, prin care dacă se trecea cu ochii închiși, mergând cu spatele și gândindu-te la o dorință, legenda spunea că aceasta se va împlini.

Mai jos de Rock Close, în zona Bog Garden, erau două mici cascade, prin fața cărora am trecut pe un podeț din lemn.

Acesta continua printre tufe de Rubarbă gigant (Gunnera manicata), o plantă erbacee braziliană, creând senzația de junglă.

Ne-am îndepărtat cu părere de rău. Era timpul de plecare. Pentru cei care ajung în zonă, nu ratați acel castel!

Citește și Spre Limerick, Irlanda

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: grădini

O dimineață prin Madrid, Spania

Orașul Madrid în ploaie-finalul zilei

Orașul Madrid în ploaie-3

Orașul Madrid în ploaie-2

Irish National Stud, Kildare, Irlanda

Castelul Blarney, Irlanda