Comuna Șinca Veche este situată în zona centrală a județului Brașov. A fost prima dată atestată documentar din 1476 dar arheologii au descoperit pe teritoriul ei urmele unor așezări datate din neolitic (7.000-4.000 î.e.n.). Din perioada romană (14-37 e.n.) s-au găsit urmele locuințelor, situate izolat de „Drumul roman” care trecea prin zonă, legând Cumidava (azi Râșnov) de Dacia Superioară.
Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire; Nașterea Maicii Domnului” (2000)
În secolul XVII Transilvania a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Șinca, fiind poziționată la granița acestuia cu Țara Românească, în Țara Făgărașului, a suferit în urma numeroaselor atacuri, mai ales ale otomanilor. Din 1868, când s-a creat dualitatea austro-ungară, Transilvania a fost încorporată în Regatul Ungariei. În 1947 a revenit definitiv României.
Monumentul Eroilor
În apropierea satelor se aflau multe așezări de sihaștri, cu câte o bisericuță și chilii săpate în stâncă, multe înființate de călugări veniți din Țara Românească, documentele din 1748 și 1758 pomenind două mânăstiri ortodoxe în zona Șinca, pe cea de pe Dealul Pleșu, situată în mijlocul pădurii, pastorul reformat din Făgăraș descriind-o ca fiind tăiată în piatră de carieră, fără acoperis, cu ferestrele laterale foarte înguste (1789).
În secolul XVIII, sub habsburgi, a fost ordonată catolicizarea Transilvaniei. Pentru a scăpa, mulți călugări ortodocși din Ardeal s-au refugiat lângă Șinca. Mânăstirile care nu au acceptat să renunțe la ritul ortodox au fost dărâmate de armata Generalului Buccow (1761). Cea de la Șinca, fiind foarte izolată, a scăpat. În timp mânăstirea a fost abandonată și natura a acoperit „grotele”.
În anul 2004, ieșind la pensie, medicul Maria Bagiu-Marino a înființat Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neașteptată”. Ajungând în zona Șinca, la nici 2 kilometri sud de comună, pe Dealul Pleșu, a descoperit urmele fostei mânăstiri și a atras atenția autorităților. După ce s-au terminat săpăturile arheologice, Fundația împreună cu Primăria Șinca Veche au amenajat spațiul de pe deal și mânăstirea a fost deschisă spre vizitare.
Arheologii au scos la iveală Mânăstirea Rupestră Șinca Veche, pe care au datat-o din jurul anilor 5.000 î.e.n. Se presupune că ar fi aparținut aceleiasi civilizatii care a intemeiat „Templul Alb” din Insula Serpilor. Pentru a o apăra de intemperii, a fost acoperită cu o structură susținută de stâlpi din lemn. În interior stratul de la suprafață, deteriorat de natură, a fost îndepărtat și refăcut dintr-un amestec de argilă și bentonită (material absorbant).
De la intrare se ajunge în pronaosul celor două biserici, întins pe toată lungimea grotei (13 metri).
În dreapta se află naosul primei biserici, cu iconostas și altar.
În stânga, anexa ei, se presupune că era bucătărie și sală de mese (trapeză).
Înaintând prin pronaos, în dreapta se intră în a doua biserică, mai mică, la rândul ei cu iconostas și altar.
În stânga, anexa ei, era loc de păstrare a veșmintelor liturgice.
În față, la capătul pronaosului se află turla. A fost săpată în gresia moale, din interior spre exterior, înaltă de 10 metri, cu o deschidere la suprafață, prin care străbat razele soarelui, despre care tradiția populară spune că pe acolo coboară energiile.
Se povestește că la baza turlei, în pământ, ar fi existat un tunel de legătură cu Cetatea Râșnov.
În ansamblu s-au descoperit un simbol asemănător unei clepsidre (Yin-Yang), Steaua lui David și altele necunoscute. Negăsindu-se nici un semn al crucii, părerile specialiștilor sunt împărțite, unii presupunând că mânăstirea din secolul XVII a fost creată deasupra celei rupestre.
Mânăstirea a fost numită și Templul Ursitelor, acolo desfășurându-se un ritual vechi, de trei ori pe an. Tinerii bărbați urcau pe Dealul Pleșu, fiecare învelea o roată cu paie, îi dădea foc și o arunca spre vale, spre a-și găsi ursita. În locul unde ajungea, se afla viitoarea mireasă, cu care urma să se căsătorească în decursul acelui an.
Localnicii credeau că, mergând la templu, energia lui le va îndeplini dorințele. Pentru asta duceau acolo haine, mâncare, icoane, le lăsau o perioadă de timp, apoi le duceau acasă, crezând că o dată cu ele duceu și energia pozitivă a locului. În timp zvonul s-a răpândit și au început pelerinajele. Ca un efect placebo, cei care se roagă acolo au viziuni, consideră că se încarcă cu energie pozitivă, din cauză că acolo au loc fenomene paranormale, bineînțeles nedescoperite de oamenii de știință.
Mulți vizitatori sosesc și pentru a se aproviziona cu apă din Izvorul „Buna Vestire”, crezând că, fiind sfințită în timp de mulți preoți călugări, apa are efecte tămăduitoare.
De la mânăstire, urcând o potecă amenajată prin pădure, se ajunge pe versantul de apus al dealului, unde se află Schitul „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Nectarie”, care aparține de Mânăstirea Șinca Veche.
Este format din Paraclisul „Sf. Nectarie Taumaturgul de la Eghina” și un corp de chilii, construite în anul 2006 de Fundația Ortodox-Culturală „Maica Sfântă-Bucuria Neașteptată”.
La schit se află o parte din moaștele grecului Nectarie, recunoscut ca sfânt de Patriarhia Constantinopolului în 1961, la care pelerinii urcă să se roage.
Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.
De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.
Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.
Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.
În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).
Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.
De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.
Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.
În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .
În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).
Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.
În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.
În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.
În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.
În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.
În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).
Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.
Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.
Centrul Militar Harghita
Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)
O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).
În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.
Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).
statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)
În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).
După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).
Parcul Central
În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.
Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”
Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală
După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.
Monumentul Eroului Român (1974)
Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.
În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.
În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.
Consiliul Județean și Prefectura
fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor
Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești
Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.
Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.
Cinema Csiki Mozi
La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.
Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.
Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.
Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.
Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.
Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.
La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.
Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.
În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.
În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.
În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.
După ce am vizitat orașul Toplița și cele două mânăstiri, m-am îndreptat spre stațiunea Borsec. După aproximativ 8 kilometri m-am oprit în zona Secu unde, pe un deal de pe marginea șoselei, se află Mausoleul Eroilor din Primul Război Mondial, 771 de oseminte ale eroilor militari români care au căzut în luptele pentru eliberarea Ardealului (1916) și lângă acestea, un monument mic pentru 3 ostași căzuți în cel de Al Doilea Război Mondial. A fost construit în anul 1925, la inițiativa Societății „Cultul Eroilor”.
19 kilometri spre est și am ajuns în orașul Borsec, compus din 2 cartiere, Borsecul de Jos și Borsecul de Sus, ultimul fiind de fapt Stațiunea Borsec, situată în depresiunea Borsec, între munții Călimani, Bistriței, Ceahlău și Giurgeului, la altitudinea de 900 metri deasupra mării.
Depresiunea s-a format în urma puternicelor mișcări tectonice de la sfârșitul Terțiarului. Activitățile vulcanice din Neogen și Pleistogen au izolat-o, transformând-o într-un sistem de lacuri, apoi Bistricioara a erodat o parte din munți. În Cuaternar între calcarele dolomitice s-au format straturi de turbă și depuneri de travertin. În decursul timpului în masivele de calcare s-au acumulat ape minerale carbo-gazoase, cu conținut de calciu și magneziu.
Încă din anul 1594 în micul cătun Borsec se foloseau apele minerale în scop curativ. În 1803 vienezul Gunther Zimmetshausen, considerat bolnav incurabil, a venit acolo pentru a urma un tratament. Vindecându-se, un an mai târziu a luat satul în arendă, pe 28 de ani, s-a mutat acolo și a angajat un inginer de mine, pentru a prospecta zona, în vederea realizării unei fabrici de sticlă, pentru îmbutelierea apei.
Găsind toate materialele necesare, începând din anul 1805 a construit locuințe, drumuri, a defrișat zone de pădure și a construit o fabrică de sticlă. Pentru producerea ei a adus muncitori calificați din Austria, Bohemia, Bavaria și Polonia și un an mai târziu a început îmbutelierea industrială a apei minerale, în primul an 3 milioane de litri, care a fost transportată cu căruțele și vândută în toată Europa. Îmbutelierea se făcea doar în zilele însorite, când conținutul în dioxid de carbon era maxim. În paralel a început exploatarea travertinului (1819), apoi a lignitului (1879).
Apa minerală Borsec a participat la diverse târguri internaționale, la cel din Viena (1873) luând medalia de argint, la Berlin (1876), Trieste și Expoziția de la Paris (1878) diploma de onoare. Proprietățile curative fiind atât de cunoscute, în Borsec s-au amenajat primele băi, unele acoperite, s-a realizat drumul peste masivul Creanga până la Toplița și în 1918 s-a creat stațiunea.
A fost construită și o Biserică Catolică de lemn (1847), în timp devenită Greco-Catolică și actual Biserica Ortodoxă de lemn „Schimbarea la Față”, considerată monument arhitectural.
Interbelic și începând cu a doua jumătate a secolului XX s-au construit vile, izvoarele au fost captate, s-au amenajat băi fierbinți în bazine acoperite sau în căzi, stațiunea a fost dotată cu aparatură pentru hidroterapie și electroterapie, etc.
În anul 1953 a fost declarată stațiune balneo-climaterică.
A funcționat la nivel maxim până în anii 1990 când a început declinul, ajungând să fie exclusă din sistemul turistic.
Clădirile și dotările lor s-au ruinat în timp, unele au dispărut, astfel baza de tratament a fost închisă.
În Borsec există peste 15 izvoare de apă minerală carbo-gazoasă, captate la începutul secolului XX, unele acoperite cu foișoare de lemn. Din 5 izvoare se îmbuteliază apa și 7 izvoare alimentează stațiunea cu apă potabilă. Izvoarele au fost împărțite în grupa nordică (izvoarele 1-6) care provine din fâșia cu calcare cristaline dolomitice, unde apa s-a acumulat în fisurile și golurile carstice și grupa sudică (izvoarele 10, 11, 15), formate în fisurile tufului calcaros din care apa curge cu debit redus. Izvorul Pierre Curie, descoperit în 1932, are cea mai radioactivă apă din Borsec.
izvoarele 1 și 2
Pe aleea centrală se află 7 izvoare captate de unde și numele Bulevardul „7 izvoare”.
izvorul Lázár nr. 6
Din anul 2000, timid, a început refacerea stațiunii, an în care s-a reconstruit o mofetă.
Într-o vilă din centrul stațiunii, finanțat de Primăria Borsec și Fabrica de îmbuteliere a apelor minerale, s-a amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează peste 100 de obiecte și fotografii despre istoria zonei și exploatarea apei, cel mai vechi exponat, de la sfârșitul anilor 1800, fiind o sticlă folosită pentru păstrarea apei minerale.
Unele vile au fost reparate, altele recondiționate, de asemenea câteva din bazele de tratament din ele au refăcute.
În perioada 2008-2010 parcurile și cărările către obiectivele turistice din zonă au fost refăcute.
Unul dintre obiectivele importante este Poiana Zânelor, situată la nici 2 kilometri de centrul stațiunii. Pentru a ajunge la ea am traversat un parc, apoi am urmat o șosea pe marginea căreia am văzut un alt izvor. Din păcate, fiind vară, debitul lui era scăzut și chiar în acel moment s-a oprit.
Apoi am coborât un deal despădurit, presărat cu o multitudine de flori, până la Baia Tradițională din Poiana Zânelor. Apa ei este recomandată în afecțiuni cardiace, circulatorii și în tratarea contuziilor.
În apropierea ei, pe locul unde în urmă cu 150 de ani a existat un mic lac și unde se construise primul ștrand termal, „Tündérkert”, se află Izvorul Străvechi, cu apă feruginoasă, azi amenajat ca mofetă. Este indicat în bolile cardio-vasculare, reumatismale și în impotența sexuală.
În jurul stațiunii se pot face drumeții, pe trasee marcate, până la Grota Urșilor, un ansamblu de goluri adânci create prin erodarea rocilor, sub acțiunea apelor de infiltrație, sau la Peștera de Gheață, formată prin același fenomen, numită datorită faptului că apa care se infiltrează între roci îngheață iarna.
De asemenea se pot vedea formațiunile de travertin Dealul Rotund, Cetatea Bufnițelor și fosta „carieră de travertin”, loc de unde se văd panorame superbe. În arealul stațiunii există și Rezervaţia Botanică „Paltinul pitic”. Pentru vizitatorii din timpul iernii a fost amenajată o pârtie de schi cu 3 piste.
Din păcate, la fel ca multe alte stațiuni din țară, este în continuare ignorată de autorități. Ori nu pricep importanța curativă a apelor, ori nu le pasă de sănătatea oamenilor, sau măcar a potențialului financiar, nu se iau măsuri pentru refacerea bazelor de tratament, a vilelor, a ceea ce a fost cândva mândria zonei.
Cu speranța unor îmbunătățiri viitoare, am părăsit stațiunea îndreptându-mă spre județul Neamț.
Orașul Toplița este situat în nordul Depresiunii Giurgeu, străbătut de râul Mureș și administrativ aparține județului Harghita. În descrierile lui Ptolomeu pe locul actualului oraș ar fi existat cetatea dacică Sangidava, nedescoperită de arheologi. Zona era locuită de dacii liberi și carpii, majoritatea păstori de oi, cu care, după cucerirea de către romani, aceștia au păstrat legături. Până în 1228 regiunea a fost deținută de Simon Bán apoi a intrat în posesia familiei Bánffy care a reușit să o păstreze până în 1945, la un moment dat devenind un district privilegiat care nu aparținea de nici un scaun săsesc.
statuia Lupa Capitolina
În 1567 pe unul din terenurile deținute de Bánffy Pál, pentru a exploata pădurea înconjurătoare, căpitanul cetății Brâncovenești a adus trei familii din Moldova și astfel s-a format așezarea, prima dată atestată documentar din acel an. A fost numită Taplócza („izvor de apă caldă”), nume primit de la apele termale existente în zonă. Pentru a nu fi confundată cu localitatea Csik Taplócza, în 1660 numele i-a fost schimbat în Toplicza.
În decursul timpului teritoriul localităţii s-a extins pe Valea Topliţei, în stânga şi în dreapta Mureşului și s-au format satele, azi cartiere ale orașului. În 1658 armatele moldovenești conduse de Pintea au distrus satul care, după 2 ani, a fost repopulat cu țărani români aduși din Deda. Sub Imperiul Habsburgic, datorită dărilor imense impuse, iobagii s-au răsculat (1702-1711), apoi s-au alăturat Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi” (1791)
La începutul secolului XVIII a început transportul lemnului cu plutele pe râul Mureș, numărul comercianților a crescut și localitatea a început să se dezvolte. Dacă la înființare avusese 3 familii, conform recensământului din 1785 în Toplicza existau 255 de familii.
În perioada 1830-1836 în localitate s-a stabilit familia Urmánczy care, în anii ce au urmat, a avut un rol important în dezvoltarea ei. János Urmánczy și-a ridicat o casă cu un etaj, înconjurată de un parc care se întindea până la râul Mureș. Ulterior extinsă, prin preluarea casei vecine, etajată și renovată, a devenit Hotelul László. Acesta a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Ulterior refăcut, în el au funcționat magazine, prima sală de teatru, în limba maghiară, și prima bibliotecă din localitate. La inițiativa lui, pe locul vechii Biserici Catolice de lemn, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1865-1873) și s-a înființat Școala Romano-Catolică, transformată în Școală Maghiară de Stat (1948-1960).
În 1895, pe terenul familiei Bánffy, a fost ridicată Biserica Reformată Calvină, din banii donați de fata lui Urmánczy, împreună cu soțul ei, care atunci locuiau la Reghin. Reparată în 1993 și 2010, biserica funcționează și azi. În același an, fiul lui János, Nándor Urmánczy, ulterior parlamentar în Budapesta, a fondat primul ziar local, numit Topliczai Híradó, iar un an mai târziu a fondat o școală, pe propriul teren și pe cheltuiala sa.
Pentru a se construi o nouă cale ferată, urmașul său, baronul Jeremos Urmánczy, a trebuit să vândă o parte din terenuri. Din banii obținuți a ridicat Castelul Urmánczy (1903-1906). Clădirea în stil Art Nouveau, situată pe o ridicătură de teren, aproape de malul râului Mureș, a supraviețuit până azi. În partea dreaptă a fațadei principale a fost construit un turn înalt. În interior, după intrarea principală, a fost amenajat un salon, înalt pe 2 etaje, din care se accesau încăperile. La parter se aflau apartamentul proprietarilor, sala de mese și camerele bărbătești și la etaj camerele copiilor, cele pentru oaspeți. În subsol se aflau camerele servitorilor, bucătăria, pivnița și depozitele.
În 1948 a fost naționalizat și a rămas nefolosit până în 1963 când, împreună cu anexele, a fost transformat în spital. În 1989 una dintre anexe a fost preluată și au început lucrările, în vederea amenajării unui muzeu orășenesc, întrerupte un an mai târziu, reluate în 1997 și în 1998 Muzeul Etnografic și-a deschis porțile. Din păcate eu l-am găsit închis. Castelul, retrocedat urmașilor în anul 2008, a fost închiriat de stat până în 2013.
Jocurile politice din cele două războaie mondiale au trecut Transilvania când în proprietatea Ungariei, când a României. Până în 1918 a aparținut Austro-Ungariei.
Parcul Eroilor
După Unirea Transilvaniei cu România a trecut sub administrația română și după Tratatul de la Trianon (1920) a fost cedată României. Prin Dictatul de la Viena (1940) partea de nord a fost cedată Ungariei, apoi a intrat sub administrație sovietică (1944-1945). O dată cu numirea lui dr. Petru Groza în funcția de prim-ministru, a revenit României, din care face parte și azi. În perioada 1952-1960 zona a devenit Regiunea Autonomă Maghiară, în cadrul căreia Toplița a primit statutul de oraș (1956). După reorganizarea teritorială (1968), orașul aparține de județul Harghita. Din anul 2002 a devenit municipiu.
Primăria Toplița
În anul 2006 Muzeul Etnografic s-a comasat cu Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” și au format Centrul Cultural Toplița, care funcționează într-o clădire centrală.
În apropierea lui, la marginea Parcului Central, se află Cinematograful „Călimani”.
Lângă el este postată statuia Regelui Ferdinand I (1865-1927).
În anul 2018 s-a preconizat amenajarea unui parc care trebuia să fie terminat un an mai târziu, la sărbătorirea celor 100 de ani trecuți de la Marea Unire. Parcul Centenarului a fost creat pe o suprafață de 1570 metri, preluată din Parcul Central. Intrarea din bulevard a fost marcată cu un „arc de triumf”. De la el pornește o alee care se termină în dreptul unei fântâni arteziene.
În dreapta ei, pe o porțiune de zid, au post postate stemele pe care le-a avut orașul în decursul timpului și o placă inscripționată cu câteva date istorice. Lângă el a fost amenajată o scenă deschisă permanentă.
Pe o altă alee, perpendiculară pe prima, se află busturile unor personalități, postate pe socluri.
Partea din Parcul Central rămasă este amenajată cu multe rondouri cu flori multicolore, străbătute de câteva alei pe care, din loc în loc, se află bănci pentru relaxare.
La marginea parcului curge râul Valea, afluent care, pe teritoriul orașului, se varsă în râul Mureș.
Trecându-l pe un pod rutier și pietonal, am ajuns în dreptul Catedralei Ortodoxe „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
De acolo, pe o străduță laterală, m-am îndreptat spre Izvorului Cald. Apa lui este consumată de localnici, în scop curativ, fiind benefică în afecțiuni ale aparatelor digestiv, renal și respirator. În apropiere au existat Băile evreiești, formate dintr-un bazin mic, pentru scufundări rituale și 7 căzi, vândute de comunitate în anul 1984. Pe locul lor azi funcționează un atelier de reparat mașini.
De acolo m-am întors la parcare și, cu mașina, m-am îndreptat spre marginea orașului, unde urma să văd Cascada Mezotermală, monument al naturii încadrat într-o arie protejată, întinsă pe 0,5 hectare. Apa, foarte bogată în calciu, este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Curge peste versantul, cu straturi profunde de travertin, care, reflectate, schimbă continuu culorile apei. Cu temperatura de 27 grade, nu îngheață aproape niciodată.
Datorită caracteristicilor ei a fost clasificată a doua de acest tip din Europa, pe primul loc fiind o cascadă cu apă termală din Saturnia, Italia.
Din păcate, în momentul vizitei mele, fiind vară toridă, cascada nu avea un debit mare.
Localitatea Sovata din județul Mureș a primit statutul de stațiune în anul 1884. Inițial apele curative au fost folosite de localnici și puțini vizitatori apoi mica aristocrație a început să-și construiască vile (1840) dintre care multe s-au păstrat pe actuala strada Trandafirilor care se întinde între două giratorii, unui situat în centrul stațiunii și altul la intrarea în partea de jos a orașului.
Vila Sovata
Prima baie publică, numită Gera, a fost deschisă în 1876, în apropierea Lacului Negru. În jurul lor s-au construit vile și s-a dezvoltat Stațiunea de Jos.
În acea perioadă, datorită unor modificări geologice, s-a format Lacul Ursu (1875), numit atunci Lacul Medve. Sovata a început să fie vizitată de tot mai mulți turiști și numărul locuitorilor săi s-a triplat (1884-1880).
Vila Sara
S-au construit tot mai multe vile, în 1876 s-a primit autorizația ca apa lacurilor să fie utilizată pentru băi și din 1884 Sovata a fost declarată stațiune balneară.
Hotel Pacsirta cunoscut și ca Vila Gemenii
Între vilele care mărginesc strada, în decursul timpului au fost construite și biserici. Azi pe locul fostei Biserici Greco-Catolice se află Biserica de lemn Ortodoxă „Schimbarea la Față” (1931-1932) care, pe fațadă, are pictată icoana hramului.
Văzând că apa caldă a Lacului Medve (Ursu) era folosită în scop terapeutic, latifundiarul Lajos Illyés Sófalvi a adus cercetători să studieze fenomenul (1893), motiv pentru care oamenii l-au numit Lacul Illyés.
Apoi moșierul a cumpărat Băile Giera, a amenajat zonele în care se aflau Lacul Negru, Lacul Illyés (Ursu), Lacul Roșu și s-a creat Stațiunea de Sus (1900-1902).
Vila Mureșul
Dezvoltându-se, la începutul secolului XX stațiunea a ajuns una dintre cele mai renumite din Transilvania.
Vila Vânătorului
Deși multe stațiuni s-au degradat, Sovata și-a menținut standardul și este foarte căutată și azi. Normal că în timp pe acea stradă s-au construit și clădiri mai noi, unele pentru cazare, altele funcționând ca magazine sau diverse firme.
După Primul Război Mondial, împreună cu toată zona, Sovata a fost cedată României. Fiind renumită pentru curele cu apă salină, Regina Maria, Regele Ferdinand și Principele Carol al II-lea au vizitat-o de multe ori.
Vila Maria
Pentru că solicitările pentru tratamente au crescut, în anul 1925, lângă Lacul Negru și Lacul Ursu, au fost construite baze de tratament. Anul următor stațiunea a fost electrificată. Din 1929, în Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” , nou construită, vara se țineau slujbe. Din 1948 a devenit Biserică parohială, cu slujbe constante și între anii 1990-1994 a fost executată pictura interioară în „fresco”.
Până în 1939 în stațiune s-au construit cca. 100 de vile. Activitatea a stagnat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial, ulterior, sub comuniști, vilele și dotările balneare, pădurile și atelierele meșteșugărești au fost naționalizate.
Vila Magdalena
În anii 1960 principalele străzi ale stațiunii au fost asfaltate, pe lângă ele au fost amenajate trotuare și s-au extins, pe tot teritoriul comunei, rețelele de apă, canalizare și electricitate.
După anul 2000, primind autorizații, s-au construit numeroase cabane și case de vacanță private.
Pensiunea „Speranța”
Din anul 2002 a fost deschisă Vila Magistraților.
Vila, formată din corpuri de vile, vechi de 100 de ani, unite și modernizate, a fost amenajată pentru tratamentul funcționarilor din Ministerul Justiției.
Spre capătul străzii am ajuns într-o zonă în care se aflau tarabe unde puteai cumpăra o diversitate mare de obiecte- suveniruri, îmbrăcăminte, vase ceramice, etc., sau consuma produse tradiționale cum ar fi colacii și langoșul unguresc.
Vis a vis, într-o zonă verde de la marginea pădurii, se află Izvorul Maria, numit după actrița Mari Jászai (1850-1926), mare iubitoare a stațiunii.
Strada se termina într-un giratoriu. De acolo, întrebând în stânga și în dreapta, am căutat Lacul Negru pe care, însă, nu l-am găsit.
Știam că în apropierea lui se află Izvorul Sărat, singurul care mai amintește de Băile Ghera, izvor pe lângă care am trecut îndreptându-mă spre oraș.
În apropierea lui am văzut Biserica Unitariană.
Deși comunitatea a existat încă din 1950, biserica a fost construită, pe un teren privat, abia în perioada 1999-2005.
Dacă am ajuns până în acea zonă și aveam timpul necesar, mi-am propus să fac o călătorie cu Mocănița.
Străbătând străzile orașului, după nici 10 minute am ajuns la Gara Sovata, înființată în 1905, după ce linia de cale ferată a fost prelungită până la Praid.
Mocănița este un tren condus de o locomotivă cu aburi care funcționează prin combustia lemnului sau cărbunelui și circulă pe o linie feroviară îngustă. Se spune că și regele Mihai călătorea cu ea de câte ori venea în stațiune. Deoarece acea linie a fost suspendată, mocănița nu a mai circulat timp de 14 ani. Actualul tren, refăcut în anul 2003, este format din 3 vagoane, construite în anii 1953, 1985 și 1991 și o locomotivă cu aburi fabricată în Polonia (1949). În 2011 linia a fost redeschisă pentru a fi folosită în scop turistic.
De la Sovata străbate un traseu de 14 kilometri care trece printr-o regiune montană și are ca punct final localitatea Câmpul Cetății. Ajungând la casa de bilete mi s-a explicat că mulțimea care aștepta plecarea își rezervase călătoria cu 2 săptămâni înainte. Dezamăgită, am urcat într-unul din vagoane, măcar să am ca amintire o poză cu el.
De la gară m-am întors la Izvorul Sărat. Urma să cutreier pădurile, pentru a vedea lacurile stațiunii.
De la cascada Vânturătoarea ne-am întors spre stațiunea Băile Herculane. Într-o curbă, înainte de 7 Izvoare, pe partea stângă am văzut indicatorul spre Cascada Cociului și am parcat lângă el. Formată pe Pârâul Ogașul Roșeț, după el a fost numită și Cascada Roșeț.
Deși știam că traseul (punct roșu), lung de 1,4 kilometri, străbate o diferență de nivel de 550 metri, la început drumul nu ni s-a părut atât de greu.
Pe un podeț de lemn am trecut un mic pârâu.
Curgând la vale, peste bolovanii acoperiți de mușchi forma mici căderi de apă.
Am urmat cărarea prin pădure, printre bolovanii, parcă pictați de mușchi, și copaci, unii cu forme bizare.
Dacă la prima cascadă am văzut doar copacii pădurii, aici existau tufișuri și alte soiuri de plante.
După jumătate de oră urcușul a început să fie mai abrupt și pentru noi mult mai greu, fiind deja obosite de la prima cascadă. De pe munte au coborât două personaje care ne-au informat că, fiind vară, cascada era secată. Dezamăgire totală. Totuși am avut noroc cu cei doi altfel depuneam un efort suplimentar fără nici un beneficiu.
Ne-am întors și cu mașina ne-am îndreptat spre 7 Izvoare care se află la 7 kilometri de stațiune. Cu mult timp în urmă au fost descoperite 20 de iviri naturale de apă din versantul drept al râului Cerna, în apropierea malului, situate pe o lungime de 50 metri, cam cu aceiași parametrii, care au fost numite Șapte Izvoare Calde.
Apa lor termominerală, cu mineralitate mică, slab sulfuroasă, cu debite de peste 2 l/sec, a fost înconjurată de mici bariere din pietre, ulterior din beton, formând niște „cădițe” în care, de atunci și până azi, oamenii se scaldă în scop terapeutic.
La doar 85 metri în avalul Cernei, pe malul său stâng s-a efectuat și Forajul Scorilo, cu o adâncime de aproximativ 550 metri, prin care s-au descoperit ape cu proprietăți asemănătoare celor din 7 Izvoare Calde.
Fiind utilizate de tot mai multă lume, în decursul timpului locul a devenit, în opinia mea, un loc comercial. Lângă „cădițe” a fost amenajat un ștrand cu bazin de dimensiuni olimpice, au fost ridicate vile, s-au deschis campinguri pentru corturi și rulote, terase, etc.
Văzând un șir lung de scări care coborau spre malul apei, bineînțeles că le-am parcurs, fiind curioasă ce o să găsesc acolo jos.
Pe cealaltă parte a râului se vedea o construcție de beton înconjurată de gard.
Pentru a se ajunge la ea, peste Cerna era construit un pod suspendat.
Ajungând în dreptul clădirii, o pancartă m-a lămurit. Era vorba de trei izvoare care făceau parte din grupul Șapte Izvoare Clade, a căror apă, captată, nu era destinată publicului.
Înapoi peste pod, urcatul scărilor și am ajuns din nou în zona suprapopulată. Am găsit o terasă, situată ceva mai departe, unde ne-am petrecut o parte din timp.
Apoi ne-am întors în stațiune, la cazare. Deși nu ajunsesem la a doua cascadă și era abia după-amiază, am rămas să ne odihnim. A doua zi, urmând să ne întoarcem acasă, dar nu direct, încă mai aveam multe obiective de văzut în drum, restul zilei ni l-am petrecut, fiecare, după bunul plac.
În acea zi vizitasem locurile istorice ale stațiunii Băile Herculane, urmate de un traseu montan, care ne-a relaxat după tumultul informațiilor acumulate. După o scurtă perioadă de odihnă am pornit în căutarea unui restaurant pentru a lua o cină, obligatoriu caldă, deoarece toată ziua consumasem doar sandvișuri.
Cum în centrul istoric, lângă care eram cazate, nu văzusem decât două alimentare (probabil erau mai multe), am pornit spre „focarul” stațiunii, o zonă cu multe hoteluri, terase, restaurante, amenajată în secolul XX pentru afluxul mare de turiști, interni și internaționali din acea perioadă.
Nu departe de cazare am trecut pe lângă o clădire ai cărui pereți, dezveliți până la cărămidă, ne-au întristat. În secolul XIX acolo au fost amenajate Grajdurile Imperiale în care erau adăpostite trăsurile și caii care asigurau transportul de la gară în stațiune.
Strada a ieșit dintre clădiri și a continuat pe lângă versantul împădurit. Pe o laterală se afla Izvorul Conteselor. Legenda spune că a fost numit după trei contese care, în perioada comunistă, s-au retras într-o vilă construită deasupra izvorului. Pentru a supraviețui, au gătit prăjituri după rețete vieneze, pentru vânzare. Fiind foarte gustoase, au devenit renumite în stațiune, astfel contesele reușiseră să se adapteze noii vieți.
De cealaltă parte râul Cerna curgea agale, neținând cont de traficul rutier care îl însoțea.
Ne apropiam de zona nouă a stațiunii.
Spre fericirea mea, iubitoare de animale, mai ales câinii îi ador, am fost întâmpinate de un patruped. Prin privire parcă întreba ce căutam noi în acea zonă ? În curând mi-am dat seama de ce o interpretasem astfel.
Am intrat într-o îmbulzeală de oameni care creau un zgomot de fond obositor. Peste el se suprapunea muzica, de diverse genuri, care urla de pe terasele arhipline. Nu era de mirare. În zonă se aflau multe hoteluri construite în anii 1970, mărind capacitatea stațiunii la peste 5.000 de locuri, ca Hotelul Diana (1977), Hotelul Domogled (1973), Hotelul Minerva (1982), etc.
După 1989 li s-au adăugat vilele private, totul creând un amalgam de clădiri în spatele cărora se înalță munții maiestuoși.
Am avut noroc să găsim o terasă nu foarte aglomerată, fără orchestră, unde am servit cina.
După cină, eu fumătoare, normal că am „tras” și o țigară, privind vârfurile munților scăldate de soare, în seara care se instala treptat.
Cum a doua zi aveam planificate multe alte obiective, trebuia să ne asigurăm mâncarea. Nu știam dacă mai rămânea timp și pentru un prânz, luat pe undeva în drum. Pe o străduță laterală, după modelul vechi, pe jos erau întinse niște folii de plastic pe care tronau diverse legume și fructe, o „piață” realizată pentru cerințele mulțimii de oameni, cu prețurile „piperate”, de la care ne-am aprovizionat și noi. În fundal, o clădire cu graffiti întregea peisajul.
Am depășit în grabă tarabele, amenajate pe marginea trotuarului, în care se găseau obiecte de îmbrăcăminte, încălțăminte, parfumuri, oale, suveniruri, etc., tot ce vrei și nu vrei.
Dorind ca drumul de întoarcere să-l parcurgem pe o altă rută, am traversat râul pe primul pod întâlnit. Fericire! Am intrat într-o zonă de vile liniștită.
O ultimă țigară și am ajuns la cazare. Eram mulțumită de cum a decurs acea zi.
După ce am vizitat partea istorică a stațiunii Băile Herculane, ne-am gândit să parcurgem un traseu montan pe care și Împărăteasa Sissi îl parcurgea de multe ori, însoțită doar de o doamnă de onoare și o călăuză. De lângă Hotelul Roman am urmat o cărare și după 5 minute am ajuns în dreptul unui șir de scări. În capătul lor, printr-o poartă metalică deschisă, se intră în Peștera Hoților sau Grota Haiducilor.
Peștera, situată la o altitudine de 186 metri, săpată în versantul drept al văii Cernei, este locul unde săpăturile arheologice au scos la iveală unelte cioplite vechi din paleoliticul mijlociu (12.000-35.000 î.e.n.), nivele de locuire din neolitic, sedimente aparținând Culturii Coțofeni (2.800-2.500 î.e.n.), obiecte din epoca bronzului, fierului, din timpul dacilor și romanilor, până în evul mediu și epoca modernă, în ultima peștera fiind asociată cu lotrii bănățeni, după care a primit numele.
Cert este că romanii au cunoscut-o deoarece stațiunea creată, Ad Aquas Herculi Sacras ad Mediam (Centrul Hercule cu apă sacră), se afla în apropierea ei.
De asemenea în peșteră au fost găsite oase de urs de cavernă, este „locuită” de trei specii de crustacee și miriapode și o colonie de lilieci, pe care eu nu i-am întâlnit.
Încă din secolul XIX a început să fie vizitată, fapt atestat de cea mai veche, dintre multele iscălituri de pe pereți, care datează din 1820. Între ele au fost descoperite semnăturile unor personalități ca P. Ghica (1836), N. Golescu (1848) și poveștile din bătrâni afirmă că ar fi existat chiar semnătura Împărătesei Sissi. Probabil că au existat și alte somități care au vizitat-o și s-au semnat dar, în decursul timpului, semnăturile noi le-au acoperit pe cele vechi.
Prima relatare despre ea spune că în 1778 un preot a găsit în grotă piese de harnașament și șei de cai de diferite tipuri și prima descriere a fost făcută în cartea lui Griselini (1780). Un secol mai târziu au început cercetările științifice. La Băile Herculane a avut loc a XVI-a întrunire a medicilor și naturaliștilor Imperiului Austro-Ungar în care s-au dezbătut cercetările efectuate de doctorului, geolog, M. Munk (1872). Datorită descoperirilor sale, peștera a fost declarată rezervație arheologică.
În peștera fosilă, cu o lungime de 143 metri, temperatura variază între 9-15 grade. Este străbătută de curenți de aer care se produc între cele trei deschideri ale sale și în lunile de vară umiditatea este crescută.
Deschiderile comunică între ele prin trei galerii de 2-4 metri înălțime, două iluminate natural.
A treia, galeria cu gururi, care uneori se umplu cu apă de infiltrație, este total obscură.
Una dintre galeriile iluminate, galeria cu săpături, se deschide într-o sală mare, înaltă până la 13 metri. Pentru protejarea săpăturilor arheologice galeria este mărginită de o balustradă metalică.
De la peșteră am continuat drumul prin pădure, ghidându-ne după semnele de pe copaci.
Poteca lină, în serpentine lungi, a fost foarte ușor de străbătut.
Îmi imaginam că în vremea împărătesei poteca nu era așa de bătătorită ca azi și vestimentația epocii o îngreuna. Dar, iubind zona atât de mult, străbătea codrii însoțită doar de cele două personaje.
Studiind diversele forme de viață, nederanjate de nimeni, nu mi-am dat seama când am ajuns pe vârful Ciorici.
La altitudinea de 390 metri se află Foișorul Ciorici, construit la comemorarea a 130 de ani de la sosirea Împărătesei Sissi în stațiune, în amintirea drumețiilor dese pe care aceasta le făcea în acea zonă.
Foișorul, loc de relaxare și un minunat punct de belvedere, este situat pe marginea unei prăpăstii, de unde se poate admira panorama munților Cernei și Mehedinți.
Fiind marcată de frumusețea peisajului, împărăteasa l-a descris în numeroase versuri.
De la foișor am coborât, prin pădure, pe o potecă îngustă și după nici 10 minute am ajuns la Grota cu aburi care, ieșind din interiorul muntelui, scoteau un sunet continuu, pe care l-am auzit apropiindu-ne.
Intrarea în grotă, o despicătură verticală în munte, este situată la o oarecare înălțime. Sub ea se află o porțiune verzuie, creată de mușchii depuși, cărora le priește atmosfera umedă.
Ne-am cățărat și am pătruns în grota destul de voluminoasă.
Printr-o îngustare verticală, ea se termină în versantul muntelui.
Am părăsit grota și pentru a continua itinerarul a trebuit să ne întoarcem la Foișorul Ciorici. De acolo, din nou prin pădure, unde m-a fascinat multitudinea de ciuperci crescute mai ales pe copacii dezrădăcinați și căzuți în diferite poziții.
Urmărind poteca, care de data asta cobora puțin, în 5 minute am ajuns la Foișorul Galben care a fost construit pe Piscul Jubiliar ca refugiu și loc de popas. Piscul a fost numit așa în amintirea întâlnirii, la Băile Herculane, între Împăratului Franz Josef, regii României și Serbiei, pentru a sărbători inaugurarea canalului Porțile de Fier (1896). Cu acea ocazie, pe pisc și pe Platoul Coronini, au fost aprinse focuri de artificii.
Am urmat aceeași potecă până la un versant stâncos, de aproximativ 30 metri înălțime, la baza căruia curgea un mic pârâu. În secolul XIX, explorând zona muntoasă din apropierea stațiunii, doctorul M. Munk a descoperit că din acea stâncă ieșea un firicel de apă.
Izvorul lui Munk a fost colectat într-un rezervor (1901) și apa a fost folosită pentru instalația de ventilare din Băile Imperiale Austriece, acționarea hidraulică a ascensorului din Pavilionul nr. 6 și alimentare fântânilor arteziene din parcul central. Nu mi-am dat seama dacă azi mai este folosită la ceva. Apa ieșea printr-o țeavă și forma un mic pârâu care curgea la vale.
Am ocolit versantul și am început coborârea prin pădurea care, pe alocuri, nu mai avea copaci, doar un covor de frunze moarte și crengi uscate.
Am ajuns într-un loc unde indicatoarele se încrucișau arătând diferite direcții. Lângă el, o masă cu bănci de lemn aștepta trecătorii.
Până la acea oră, explorând stațiunea și urcând muntele, nu mâncasem nimic. Masa și băncile, parcă puse pentru noi, ne-au fost „restaurantul”.
Am ales să ne îndreptăm spre Platoul Coronini. Drumul cobora accentuat prin pădure.
Nu îmi dădusem seama cât am urcat și cât ocolisem stațiunea până când, prin rărișul copacilor, am văzut acoperișurile caselor, dintre care se înălțau hotelurile, mici culori în zare.
Apropiindu-ne de platou, de fapt ne apropiam de „civilizație”.
Plăcile metalice găsite în cale, unele cu numele unor foste locații care deserveau populația, în primul rând mi-au amintit de declinul stațiunii. Apoi m-au enervat. După mine PĂDUREA nu este un coș de gunoi !
Ieșind din pădure, pe un drum mărginit de case am ajuns la artera asfaltată.
Dacă existau case, existau și tomberoanele arhipline, cu gunoiul ocupând și mare parte a zonei care le înconjura.
De la imaginile jalnice mi-am întors privirea spre întinderea vastă a Platoului Coronini, înconjurat de munți. În depărtare se înălța releul stațiunii și în altă direcție o troiță.
Dezamăgite de „creațiile” omului din zonă, ne-am întors în pădure și am urmat o cărare spre un alt foișor.
Era ultimul obiectiv înainte de a ne întoarce în stațiune.
După aproximativ 15-20 de minute am ajuns la Foișorul Verde, plasat pe o ridicătură stâncoasă, la marginea prăpastiei.
Nedorind să părăsim superba zonă, am „tras de timp” savurând imaginea masivului Domogled și a stațiunii în care, vrând, nevrând, trebuia să ne întoarcem.
Coborârea a fost pe o pantă mai mare, la care trebuia să fim atente să nu alunecăm, însă tot nu puteam să-mi dezlipesc privirea de la ciudățeniile create de natură (sau create de imaginația mea ?).
Cărarea s-a terminat în dreptul unui foișor situat în spatele unei clădiri.
De acolo, pe strada care urma râul Cerna, ne-am îndreptat spre cazarea noastră, Vila Oltenia.
În Băile Herculane, după ce am vizitat zona înconjurătoare Parcului Central, m-am îndreptat spre Piața Hercules.
Piața este mărginită de vilele construite în perioada Imperiului Austro-Ungar.
Prima clădire, situată pe latura stângă a pieței, între Baia Diana și Pavilionul 1811, este Pavilionul nr. 7. A fost construit în stil baroc ardelenesc (1861-1862), cu un etaj, și numit Hotelul Ferdinand I. După incendiul din 1821 a fost refăcut și i s-a adăugat un etaj. Cu ocazia vizitei din 1887, în el s-au cazat Regele Carol I al României și soția sa, Elisabeta. A fost prima clădire reabilitată după anii 1990 (2001-2002) când a fost transformată din vilă balneară într-un complex hotelier cu grădină de vară și bază de tratament.
Pe cealaltă latură a pieței, imediat după Podul de Piatră, este situat Pavilionul nr. 3. Împăratului Iosif II a vizitat de două ori stațiunea (1768 și 1773) și pentru o eventuală următoare vizită s-a construit un han etajat, cu bucătărie, șopron pentru căruțe și grajd pentru cai care a fost distrus în timpul războiului cu turcii (1788).
Ulterior, la porunca Împăratul Francisc I, clădirile au fost refăcute, printre ele fiind și hanul, reconstruit în 1824, în care au fost găzduiți Împăratul și soția sa, Carolina (1852). În cinstea lor hanul a fost numit Hotelul Francisc și baia alăturată, Carolina. În decursul timpului clădirea a purtat și numele de Hotel Apollo sau Hotel Severin.
Pavilionul, folosit pentru curele balneare, dispunea de 32 de cabine și 3 bazine de marmură. În capătul de sud-vest a fost construită o terasă, ornată cu dantelării în stil baroc.
Centrul pieței este marcat de simbolul stațiunii, statuia lui Hercules.
A fost realizată de doi meșteri germani (1847), din fier de tun, pentru arhiducele austriac Carol. Pentru a omagia faptele de vitejie, acesta a donat-o armatei imperiale care a postat-o în stațiunea, considerată sacră datorită apelor ei vindecătoare.
În continuarea Pavilionului nr. 3 se află Pavilionul nr. 4. Împreună fac parte din Hotelul Apollo. A fost construit în 1852, cu două etaje și o fațadă în stil Empire. Cele 108 camere și 4 bucătării deserveau ofițerii de armată și funcționarii guvernamentali cazați acolo. În decursul timpului a purtat mai multe nume ca Hotel Regele Ferdinand, Hotel Terezia, etc.
Lângă pavilion se află clădirea în care a funcționat una dintre cele mai vechi băi din stațiune, Baia Apollo. În perioada 1724-1737, cu ocazia lucrărilor pentru ridicarea Băii comune, grănicerii au descoperit ruinele unor terme romane și diverse antichități. Romanii foloseau apa din izvorul propriu al băii situat în incintă, azi Izvorul Apollo încadrat în Grupul Hercules, care este captat într-un bazin de beton înalt de 4 metri și folosit prin pompare. De asemenea romanii foloseau și apa adusă, printr-un apeduct, din alte izvoare situate în zonă.
În timpului războiului cu turcii, ca mai toate clădirile, baia a fost distrusă. A fost reconstruită (1758-1760) și numită Baia cea Mare, apoi renovată (1792), când numele i-a fost schimbat în „Baia de șindrilă”.
Forma actuală, cu fațada în stil eclectic, a primit-o în anul 1852. Era prevăzută cu 32 de cabine, 3 bazine de marmură roșie și albă, unul pentru bărbați și două pentru femei și 3 bazine de răcire. Comunica cu Pavilionul nr. 5 printr-un tunel subteran care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În stânga statuii Hercules se afla o clădire acoperită cu plasă, speram că în curs de reabilitare, nu doar de protecție. În 1824, pe acel loc, a fost construită „Ospătăria cea Mare” care a ars într-un incendiu (1900) și în locul ei a fost ridicată cea mai nouă clădire din piață, Pavilionul nr. 6, cu subsol, 3 etaje și lift hidraulic în interior.
Lipit de el, Pavilionul nr. 5 a fost construit ca Spital pentru armată (1821) cu saloane pentru 140 de militari și 5 camere pentru ofițeri. Pentru a putea să acceseze mai ușor Baia Apollo, a fost construit un tunel subteran care lega cele două clădiri, tunel care a fost distrus în timpul celui de Al Doilea Război Mondial. Clădirea a fost reabilitată în perioada 2009-2011.
În partea de nord piața este închisă de Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului”. Inițial, la cererea lui Iosif II, fiul Împărătesei Maria Tereza, a fost construită o capelă rotundă (1768) care a fost distrusă în timpul atacurilor turcești. Un secol mai târziu, sub domnia Împăratului Ferdinand I, a fost construită actuala biserică, în stil neoclasic (1836-1838).
Am ieșit din Piața Hercules și am urmat o stradă paralelă cu râul Cerna.
Restaurantul „Grota Haiducilor” (1973)
Pe o parte, strada era mărginită de un zid din pietre acoperit de verdeață.
Din loc în loc, pe zid erau postate plăci sculptate, reprezentând scene din bătăliile purtate pe acele meleaguri.
Din depărtare am văzut Hotelul Roman, o clădire nouă, cu multe etaje și locuri de parcare (1975). A fost construit pe malul apei, pe locul fostelor Băi Imperiale Romane, una dintre ele fiind înglobată în parterul hotelului.
La marginea apei, o mulțime de oameni se scălda într-un bazin amenajat în aer liber.
Lângă hotel se afla intrarea la o mică grotă din stânca muntelui, închisă cu portiță de fier. Probabil ea proteja vestigiile fostului apeduct roman, prin care se transporta apa de la izvoarele din Grupa Hercules la Baia Apollo. Spun probabil pentru că lângă ea era postată o placă cu date istorice despre vestigii.
Despre existența lor s-a scris și într-o lucrare apărută în1872 la Pesta.
Lângă grotă se aflau, unul lângă celălalt, două izvoare, dintre cele 4 ale Grupei Hercules.
Izvorul Hercules II, cu debitul cel mai important, temperatura de 67 grade Celsius, avea apa instabilă, își schimba frecvent proprietățile. Lângă el, la 40 metri în aval, Izvorul Hygeea, cu temperatura mai joasă, de 48 grade Celsius, avea apă slab sulfuroasă. Erau folosite în cura internă. Azi ambele izvoare sunt secate.
Vizitând Băile Herculane, după ce am trecut peste râul Cerna pe Podul de fier forjat, am intrat în Parcul Central al stațiunii, amenajat ca loc de relaxare (1862), ulterior prevăzut cu două fântâni arteziene .
În el a fost postat un foișor în care fanfara armatei cânta duminica și în zilele de sărbătoare. În 1903, dirijorul Fanfarei Regimentului 33 Infanterie din Arad, luând o pauză, a intrat în Salonul de cură și a început să improvizeze la pian. Și compozitor, a creat un vals, numit în onoarea stațiunii, care, în timp, a devenit foarte cunoscut în marile capitale ale Europei, în Chicago, chiar și în Tokio.
În spatele foișorului, pe un teren mai ridicat, se află fostul Cazinou care a fost construit după 2 ani de la amenajarea parcului. Clădirea, în stil baroc austriac, era compusă dintr-un corp central și două aripi simetrice, decorată cu frize sculptate.
Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar prin câte un coridor se comunica și cu actualele hoteluri Decebal (Pavilionul nr. 2) și Traian (Pavilionul nr. 1), la data vizitei mele (anul 2000) ambele în curs de restaurare. Pe terasă de multe ori se organizau baluri.
La parterul clădirii funcționau un restaurant, un bazar cu 14 bolți și 12 ferestre și o Sală de cură. La etaj se afla „Sala de Argint” destinată ruletei și jocurilor de noroc, lângă ea o sală de spectacole.
Cazinoul era frecventat mai ales de elita aristocrației imperiale de la Viena. Chiar și Împăratul Franz Josef I, după ce a inaugurat canalul Porțile de Fier (1896), creat începând din 1834, după un pact încheiat între cele trei țări, în timpul vizitei în Regatul România s-a oprit în stațiune unde a luat prânzul, în Salonul de cură al Cazinoului, împreună cu Regele Carol I al României și Regele Alexandru I al Serbiei.
Postbelic, în clădire a funcționat Casa de Cultură cu o sală de spectacole și Muzeul de Istorie „Nicolae Cena”, înființat în 1929, muzeu care îl ocupă și azi. După ce a fost grav deteriorat într-un incendiu (1956) a fost refăcut însă fără majoritatea elementelor de decor, unele din ele înlăturate pentru a se uita de aristocrația acelor vremuri.
Pentru a ajunge la Cazinou am urcat unul dintre cele două șiruri de trepte situate lateral. Pe marginea lor se înălța un arbore înalt de 32 metri, Sequoia Gigantea, originar din America de Nord, considerat monument al naturii, în România existând doar câteva specimene.
Am ajuns pe o străduță, situată deasupra Cazinoului, unde se afla Primăria Băile Herculane.
Coborând câteva sute de metri am găsit Izvorul Domogled, izvor de profunzime, foarte căutat pentru apa sa plată, slab mineralizată, benefică în afecțiunile renale, hipertensiune arterială, afecțiuni gastrice, etc.
Dorind să văd și altă față a stațiunii, lăsând vilele din centrul istoric la sfârșit, am cotit pe o străduță aflată în apropierea Librăriei „Sabin Opreanu”.
Zona, situată doar la mică distanță de centru, era total diferită. O firmă de turism părăsită, clădiri ruinate, relevau declinul stațiunii care a excelat în perioada 1990-2001.
De fapt declinul doar al stațiunii. Localnicii aveau casele bine întreținute. Unii dintre ei, mai curajoși, au construit chiar vile pentru închiriat.
Mi-am dat seama că pentru autorități nu conta decât „fațada”, centrul cu vilele vechi, unele gata, altele în curs de restaurare (cine știe însă când se vor termina…), realizată pentru vizitatorii în trecere și pentru varii motive.
Nu vedeam să se dorească o refacere rapidă a ceea ce a fost cândva mult râvnita stațiune, printre primele din Europa.
Am trecut prin spatele Hotelului Cerna și am ajuns la una dintre bisericile din stațiune.
Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” are o poveste destul de tristă. Pentru a se construit prima biserică, încă din 1799 a fost marcat locul cu o cruce. Demersurile au durat câțiva ani și după obținerea aprobării de construcție, de la ministrul de război, în 1803 s-a pus piatra de temelie.
Din contribuțiile locuitorilor zonei și multe de la cei din România, a fost construită biserica și din 1820 s-a realizat pictura interiorului. Biserica nu a rezistat mult timp. O dată cu amenajarea Parcului Central (1862), austriecii nedorind o biserică ortodoxă situată central, au demolat-o.
Totuși ortodocșii au primit un teren situat nu departe de prima locație și în 1864 au ridicat actuala biserică, în stil bizantin. Între anii 1936-1937 s-a efectuat și pictura murală. Deteriorată, în 1969 s-au efectuat reparații exterioare.
M-am întors spre centrul stațiunii, trecând, de data asta, prin fața Hotelului Cerna, fondat în 1936.
Pe următoarea străduță se afla și Ștrandul Termal Cerna, aparținător hotelului.
După ce am trecut de Parcul Central, pe partea stângă am văzut o clădire în stil rococo. Vila Elisabeta a fost construită de administratorul stațiunii (1875) și numită după el, Vila Tartatzi. El a locuit în vilă aproximativ 6 săptămâni până a fost transformată în reședință pentru Împărăteasa Elisabeta (Sissi).
Într-un mic spațiu verde de lângă vilă, în 1948 a fost adus bustul lui Mihai Eminescu.
În fața lui, la data vizitei mele (anul 2020), Hotelul Decebal era acoperit, probabil pentru restaurare. Trecând de el am intrat pe Podul de Piatră, construit cu două arcade și un culoar pietonal acoperit (1864).
Capătul lui era format din arcade de piatră acoperite. Deasupra era postată o statuie.
Aceasta o reprezenta pe Omfala, Regina Lydiei, la care Hercules a slujit trei ani și cu care a avut un fiu.
Pe cealaltă parte a râului Cerna se afla clădirea unor băi și un izvor. Baia Diana, numită și Baia Elisabeta, a fost construită pe locul fostelor terme romane (1810) și după câțiva ani modificată în forma actuală (1858).
Pe acoperiș a fost amenajată o terasă cu parapet și pe unul din colțurile ei postată statuia lui Hercules. Baia era folosită pentru afecțiunile aparatului locomotor de aceea a fost numită și Baia „pentru dureri de oase”.
Pe turnulețul de lângă clădire a fost ridicată o coloană pe care a fost postată statuia Elisabetei. În perioada reabilitării (2001-2002) baia a fost legată de Hotelul Ferdinand printr-un culoar acoperit și în interiorul ei au fost amenajate un bazin comun și 9 cabine individuale. Din păcate clădirea avea nevoie iar măcar de o zugrăveală.
În apropierea băii se află Izvorul Diana III care, împreună cu alte trei izvoare, face parte din Grupa Diana. Izvorul a fost forat până la o adâncime de 260 metri în malul drept al râului Cerna. Apa lui, sulfuroasă, cloruro-sodică, calcică hipotonă, cu temperatura de 51 grade Celsius, este folosită în curele afecțiunilor aparatului digestiv, aparatului respirator, alergii, diabet zaharat, artropatii, etc.
Pe malul râului am văzut locuri amenajate, sub forma unor bălți, cu scop curativ.
De fapt apa râului are la rândul ei proprietăți curative, izvoarele forate fiind folosite doar pentru necesități, restul apei fiind deversată în râu.
Excursiile Monicăi 