Mânăstirea Cisterciană Cârța, din comuna situată în partea de sud-est a județul Sibiu, a fost fondată în 1202, an confirmat în actele administrației ordinului, în care apare un abate cistercian de Cârța, venit de la Abația Notre-Dame de Cîteaux din Burgundia, abația-mamă a Ordinului Cistercian.
Mânăstirea, singura cisterciană de pe teritoriul actualei România, a fost creată de călugării veniți de la Abația Igriș din Banat, a doua abație cisterciană înființată în Ungaria (1179), în timpul domniei lui Geza II, a cărei filie a devenit (1206), pe un teritoriu donat de Regele Andrei II al Ungariei (1205-1235). Este menționată și într-un document emis în 1225 de Papa Honorius III.
Se presupune că pentru a se adăposti, călugării au construit clădiri de lemn. Până în 1215 au ridicat o capelă mică din piatră (oratoriul), fundațiile ei fiind descoperite de arheologi în 1927 și cercetate în perioada 1983-1985. Apoi au înlocuit clădirile din lemn cu unele din piatră, în stil romanic târziu (1230) și au delimitat spațiile prin ziduri, cele ale curții interioare având înălțimea de 3-4 metri.
Ordinului avea reguli stricte, dictonul călugărilor fiind trăiești prin ce muncești. O legendă spune că dormeau pe fân, neacoperiți, mâncau frunze de fag fierte, foarte rar brânză, motive pentru care mulți au murit tineri și au fost îngropați în curtea mânăstirii, de unde sufletele lor chinuite au bântuit-o.
Mânăstirea a fost parțial distrusă și părăsită în timpul atacurilor tătare (1241), ulterior refăcută în stil gotic, cu elemente eclectice. Vechiul oratoriul a fost demolat. Pe locul lui s-au construit aripa de nord a bisericii, cu capelele și o parte din corul cu absidă poligonală.
În final bazilica a primit formă de cruce, cu o navă principală, un transept acoperit cu bolți și luminat prin ferestre circulare, un cor în partea de est și sanctuarul poligonal, specific cistercian.
S-au ridicat aripile de est și sud ale mânăstirii, pe fațada de vest s-a creat ușa de intrare, un portal în stil gotic, deasupra căruia s-a creat o rozetă specifică cistercienilor, toate lucrările fiind terminate la începutul secolului XIV.
Mânăstirea a fondat două așezări, populate de coloniști sași, pe valea Oltului Cârța Săsească și pe valea Hârtibaciului Apoș (Abtesdorf-Satul Abatelui). Ulterior i s-au arondat 10 așezări din zonă, actualele Cârța, Cârța Românească, Criț, Meșendorf, Cloașterf, Apoș, Cisnădioara, Feldioara, Colun și Glâmboaca, fapt atestat de un document emis în 1322 de Regele Ungariei Carol Robert de Anjou.
Fiind situată în partea cea mai estică a Regatului Ungariei, Domnul Țării Românești Vlad Țepeș (1436-1442) a încercat să o populeze cu călugări ortodocși, însă fără succes.
În 1450 la fațada de vest s-a atașat turn octogonal, cu scară interioară, care a fost folosit și ca turn de veghe. Nefiind fortificată, mânăstirea a fost avariată și incendiată în timpul atacurilor otomane (1421, 1432, 1438), de fiecare dată refăcută rapid.
În 1474 mânăstirea a fost desființată de Regele Ungariei și Croației Matia Corvin (1458-1490). Bunurile ei au intrat în posesia Administrației Evanghelice din Sibiu, care în 1495 a refăcut-o, pilaștrii, cheile de boltă, stâlpii, cadrele ferestrelor și ușilor bisericii fiind realizare din gresie calcaroasă, adusă din cariera de la Colun. O parte din aripa sudică a fost transformată în casă parohială.
În timp clădirile s-au ruinat. Pe locul vechii biserici sașii din Cârța au construit o Biserică Evanghelică (1519), cu nava având lungimea de 54 metri și lățimea 20 metri, în 1550 devenită Biserică Parohială.
În 1721 corul, decorat cu ferestre în arc frânt și rozete în partea superioară, a fost transformat în actualul sanctuar.
În 1751 s-a creat altarul din piatră, în stil baroc, azi decorat cu icoana care-l prezintă pe Isus crucificat și lângă el Sf. Petru și Pavel.
Un secol mai târziu în interiorul bisericii a fost construită o galerie, acoperită cu bolți lemn (1846), în care a fost postată orga manuală, construită în 1777. Reparată și restaurată, orga funcționează și azi.
Complexul a fost restaurat în perioada 1913-1914 de Academia din Budapesta. Sub comuniști s-a ruinat. În anul 2013 a fost restaurat, biserica renovată și deschis spre vizitare, pentru care se plătește un preț modic.
Pe tavanul bisericii, în unul din locurile unde arcurile se întâlnesc (cheie de boltă), se află chipul Fecioarei Maria, ocrotitoarea cistercienilor, restul fiind decorate cu motive vegetale. O mare parte a mobilierului datează din secolul XVIII.
Din clădirile mânăstirii s-a păstrat doar zidul de est, cu două niveluri, la parter cu ferestrele delimitate de arcuri boltite și la etaj ferestre dreptunghiulare.
Între el și biserică se poate vedea o fostă fereastră dublă (geminată).
Spațiul din fața bisericii a fost amenajat ca cimitirul eroilor, în care au fost înmormântați soldații germani căzuți în Bătălia de la Sibiu (1916).
Din 1924 în cimitir se află și o sculptură a cărei inscripție cioplită aduce aminte de devotamentul lor.
Comuna Turnu Roșu este situată în partea de sud a județului Sibiu, în stânga râului Olt, pe locul unde cândva a existat Marea Eocenica, viețuitoare din ea, pietrificate, fiind găsite de localnici în timpul săpăturilor efectuate pentru extragerea pietrei de var, în locul numit „Lunca lui Cercel”, azi rezervație geologică.
A fost prima dată atestată documentar din 1453, într-o diplomă a Regelui Ladislau I al Ungariei, prin care satul, numit atunci Porcești, împreună cu alte șase sate, au fost incluse în administrația celor Șapte Scaune (săsești).
În 1602 lângă Turnu Roșu s-a desfășurat bătălia dintre oștile Domnitorului Țării Românești Radu Șerban și armata Imperiului Austriac de o parte și cele ale Domnitorului Moldovei Ieremia Movilă unite cu trupele tătarilor și turcilor de cealaltă parte, bătălie câștigată de Ieremia Movilă.
Fiind aproape de graniță și drumul bine apărat, era calea cea mai frecvent folosită de solii ungari, transilvăneni spre Țăra Românească și invers. De asemenea iobagii din Ardeal, sătui de munca și birurile grele, părăseau moșiile, fugind pe acolo.
În secolul XVII Matei Basarab a devenit Domn al Țării Românești (1632-1654), perioadă în care a ctitorit și refăcut numeroase biserici, una dintre ele fiind Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, construită în Turnu Roșu (1653). Inițial o biserică sală, în stil muntean, ulterior a fost extinsă, când pe locul altarului s-a realizat un naos, în vest s-a construit tinda, pictată în frescă și deasupra ei s-a ridicat turnul-clopotniță, în stil gotic (1750). Interiorul a fost pictat în aceeași tehnică (1755). Deteriorat în timp, a fost văruit.
De la vechea biserică s-au păstrat naosul și pronaosul vechi, care formează actualul pronaos. Pe fațada de nord au fost reprezentați ctitorii ei, Matei Basarab și Doamnei Elina.
În apropierea bisericii se află Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial, dezvelit în 1959.
Numele localității, Porcești, a fost schimbat în cel actual, Turnu Roșu, începând cu anul 1966.
Căminul Cultural „Regele Mihai I”
La aproximativ 3 kilometri de comună, în munți, se află Mânăstirea Turnu Roșu „Adormirea Maicii Domnului”. La ea se ajunge străbătând un drum pietruit care, pe porțiuni, urmează cursul pârâului „Valea Caselor”.
În 1601 pe locul, numit atunci „Curechiuri”, s-a înființat prima mânăstire. De la ea s-a păstrat un pomelnic în care apar numele a șapte călugări. A rezistat până în 1761, când a fost distrusă de generalul austriac Adolf von Buccow, perioadă în care Împărăteasa Maria Tereza dorea catolicizarea teritoriilor deținute. În secolul XIX, pe locul vechii mânăstiri, localnicii au construit o mică biserică (1850). Deși era greu accesibilă, pe cărări de munte, în timp a devenit loc de pelerinaj.
Sub comuniști, pentru a se îngreuna accesul la ea și pentru a o ascunde, în jurul bisericii au fost plantați numeroși brazi. Lăsată în paragină, după 1989 a fost reparată și pictura refăcută în stil bizantin. Azi este inclusă pe lista monumentelor istorice.
Lângă ea, cu ajutorul enoriașilor, preotul din Turnu Roșu a construit o clădire pentru chilii, apoi o clopotniță și din 1994 s-a reînființat mânăstirea.
Obștea de călugări a avut o viață grea. Neavând apă, o cărau de la distanță mare (800 metri), iluminatul se făcea cu lumânări, probleme rezolvate în anul 2004, când s-a construit o conductă de apă și s-a introdus curentul electric.
În 2009, în cadru festiv, Mitropolitul Ardealului a pus piatra de temelie a viitoarei Biserici „Adormirea Maicii Domnului”.
La demisol a fost amenajat paraclisul „Sf. Ierarh Andrei Șaguna, Mitropolitul Transilvaniei” în care, și azi, se oficiază slujbele.
Pentru a-l vedea, am fost însoțită de o enoriașă. Dorind să fotografiez, a trebuit să duc muncă de lămurire, personajul fiind atât de rigid încât, fără permisiunea „superiorilor”, nu știa dacă să-mi permită sau nu.
Nu voi înțelege niciodată cum poate dăuna fotografierea unor clădiri, mai ales dacă nu sunt deteriorate…
M-am întors la Turnu Roșu și m-am îndreptat spre nord, urmând aproximativ cursul râului Olt. După 10 kilometri am ajuns la Centrala Hidroelectrică și lacul de acumulare Racoviță. Au fost amenajate pe râul Olt începând cu anul 1990. Lacul îndiguit, malul stâng 14,7 kilometri și malul drept 4,6 kilometri, se termină într-un masiv muntos din zona localității Bradu.
Barajul s-a realizat după anul 2006, cu o înălțime de 21,5 metri și căderea apei de 15,5 metri. În paralel s-a construit hidrocentrala, lucrările fiind terminate în 2013 și complexul inaugurat un an mai târziu.
Lucrările nu au fost gândite și realizate bine. În 2016, pentru remedierea unor defecțiuni, lacul a fost golit. Reumplut, hidrocentrala a rămas nefuncțională, în aval existând două poduri de cale ferată., care nu au fost îndepărtate.
Comuna Șelimbăr, din județul Sibiu, situată la la 5 kilometri est de municipiul Sibiu, a fost prima dată atestată documentar din 1323, dar localitatea este mult mai veche, fapt atestat de Biserica Evanghelică Lutherană, clădire fără turn, construită în secolul XII, în 1423 transformată în stil gotic. În decursul timpului a fost avariată de luptele purtate acolo (1599, 1656) și ulterior refăcută. În 1804 i s-a adăugat turnul-clopotniță și în 1911 a fost dotată cu orgă.
În 1599 pe teritoriul comunei s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr, în care trupele Voievodului Mihai Viteazul le-au învins pe cele ale lui Andrei Báthory. Pierderile au fost mari, 2.027 de soldați murind, alți 1.000 fiind luați ostateci , 45 de tunuri capturate, dar după victorie Transilvania a ieșit de sub tutela polonilor.
statuia Mihai Viteazul
Până în 1876 a aparținut de Scaunul Sibiului, unitate administrativă a sașilor transilvăneni înființată din sec XIII. În 1856 ortodocșii, minoritari, au construit în cimitirul de la marginea satului o Biserică de lemn, care în timp s-a deteriorat. Finanțată de 50 de familii de români, în perioada 1928-1937 s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, clădire și pictură interioară fiind în stil bizantin. Pictura deteriorându-se, interiorul a fost din nou pictat în perioada 1997-1999.
În apropiere de locul unde s-a desfășurat Bătălia de la Șelimbăr se află Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului; Înălțarea Domnului”.
Mânăstirea ortodoxă, de rit vechi, care folosește calendarul iulian, construită începând cu anul 1999, pe banii credincioșilor, este locuită de 12-15 călugări. Acolo își are reședința Preasfinţitul Episcop Evloghie, cel care a renunțat la o carieră în fizică atomică și s-a călugărit.
Complexul este format din Biserică, Paraclis, Altar de vară, o clădire ocupată de chilii, una pentru pelerini, grajduri și unelte agricole, călugării ocupându-se cu creșterea animalelor și agricultură.
La mânăstire pelerinii vin să se roage mai ales la Moastele Sf. Glicherie, Sf. 14.000 de prunci , Sf. Cottus, Sf. Priscus, Sf. Panaghiotis.
Urmând un drum spre sud, după 10 kilometri se ajunge în orașul Cisnădie. Istoricii presupun că localitatea, numită Ruetel, a fost creată de coloniștii germani (sași), chemați de Regele Ungariei Géza al II-lea Árpád (1141-1161) pentru a apăra granițele regatului împotriva raidurilor cumanilor, pecenegilor, tătarilor, etc., distrusă de mongoli. Prima dată a fost atestată documentar în 1204, într-un document al regelui Emeric al Ungariei.
În centrul orașului se află Biserica Evanghelică Fortificată, pe care nu am reușit să o vizitez, fiind în curs de reparații și renovare (2022). Prima Bazilică Romano-Catolică, în stil romanic, cu trei nave și un turn deasupra corului, a fost construită de coloniștii sași la sfârșitul secolului XII-începutul secolului XIII, însă prima dată atestată documentar doar din 1349. A fost dedicată Sf. Walpurga (călugăriță benedictină) până la reforma protestantă (sec. XVI).
După atacul otoman (1493) biserica a fost fortificată, dotată cu metereze și înconjurată cu trei centuri de ziduri, între care se aflau șanțuri de apărare, azi astupate. Pe zidurile interioare au fost amenajate încăperi pentru păstrarea proviziilor.
Biserica a fost transformată în stil gotic. Pe locul fostei abside nordice s-a construit sacristia. Absida sudică a fost despărțită de biserică printr-un zid și transformată în trezorerie, „comorile” Tezaurului păstrate, fiind mutate în 1915 la Muzeul Brukenthal din Sibiu. Turnul-clopotniță, înălțat (59 metri), a fost primul din Transilvania care a fost dotat cu ceas.
În timp biserica a fost avariată, ulterior reparată, modificată, din biserica inițială păstrându-se până azi doar baza. Turnul fiind trăsnit de numeroase ori, a fost refăcut, forma din 1751 păstrându-se până azi, și în 1795 a fost dotat cu un paratrăsnet din cupru, primul din Transilvania.
Ca toate bisericile fortificate din acele timpuri și la cea din Cisnădie au existat mai multe turnuri. La biserică se intra prin Turnul Porții, apoi se străbătea un fel de tunel, în forma literei „S”, creat astfel pentru ca săgețile atacatorilor să nu poată nimeri direct ținta.
În Turnul Slăninei, unde familiile depozitau produsul, intra doar capul familiei și numai duminica. După ce-și tăia porția, pentru siguranță împotriva furtului, ștampila partea rămasă.
În Turnul Școlii, probabil denumit în secolul XVII, când în Ardeal școala era obligatorie, activitatea era continuă, chiar și în timpul atacurilor. Turnul Faurilor de Seceri a fost numit după breasla, cea mai mare producătoare de seceri din Ardeal.
Amintind de reușita Bătăliei de la Șelimbăr, în zona din fața Primăriei orașului, în 2018 a fost postată statuia lui Mihai Viteazul. Pe un soclu înalt, domnitorul călare, cu o mână ține frâul calului și cu cealaltă îndreaptă sabia ca pentru un atac.
În afară de evanghelici în oraș a existat și o comunitate mică de români ortodocși. Neavând biserică, slujbele erau oficiate într-o clădire donată de o familie de șvabi, migrați în Banat. Sub comuniști, datorită industrializării, numărul lor a crescut. În anii 1970 preotul parohiei a cerut aprobarea ridicării unei biserici. Fără autorizație, cu toate opreliștile, în perioada 1984-1899 a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”, situată în partea de sus a orașului.
În partea de jos a orașului, din donațiile enoriașilor, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf.Treime”, clădire în stil neobizantin, cu un pridvor deschis. Sub acoperiș, ca un brâu în jurul biserici, s-au creat nișe, pictate cu figuri de sfinți. În perioada 2010-2014 interiorul a fost pictat în frescă.
Nu departe de ea se află Biserica Greco-Catolică „Nașterea Maicii Domnului”, sfințită în anul 2014.
De Cisnădie aparține administrativ satul Cisnădioara, situat la 4 kilometri vest. Săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul lui au descoperit urmele unei așezări din perioada La Tène (Epoca Fierului).
În secolul XII dealul din localitate, numit atunci „muntele Sf. Mihail”, împreună cu biserica de pe el, au fost donate de Regele Andrei al II-lea al Ungariei lui magister Gozelinus, un cleric de origine valonă. Devenind stareț al Abației cisterciene din Cârța, le-a donat acesteia (1223), act în care este prima dată atestată documentar Cârțișoara, ai cărei locuitori au devenit iobagii mânăstirii. Bazilica romanică, situată pe un platou de pe deal, s-a păstrat până azi.
Azi Biserica Evanghelică Fortificată „Sf. Mihail” poate fi vizitată, plătind un cost modic. Se află în mijlocul platoului de pe deal, înconjurată de un zid de incintă.
A fost construită în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul pătrat, ulterior i s-au atașat cele trei nave și absida semicirculară. În a treia fază a fost etajat turnul de nord și, pentru o mai bună apărare, ușa de acces a fost mutată, la ea putându-se ajunge doar pe o scară mobilă.
Portalul, format din patru arce, sprijinite pe patru perechi de colonete, care se termină superior cu capiteluri cubice sculptate, este străjuit de câte două arcade. Porțiunea de deasupra lui a fost pictată, dar până azi pictura a dispărut.
Din fostul altar s-a păstrat doar un fragment sculptat, datat din 1425, care o înfățișează pe Fecioara Maria, azi păstrat în Muzeul Brukenthal din Sibiu.
Zidul din jurul bisericii, înalt de 4-6 metri la exterior și 2-3 metri în interior, a fost prevăzut cu creneluri.
La baza lui au fost create 8 uși din lemn de stejar, care se puteau bloca la interior, prin care se aruncau bolovani asupra atacatorilor.
Despre bolovani o legendă spune că trebuiau aduși de fiecare fecior, înainte de nuntă, pentru a-și arăta forța.
Fortificației i s-au construit trei turnuri, turnul de poartă în sud, situat la 5 metri în afara zidului, legat de acesta printr-o punte mobilă, un turn în vest și unul în est .
După ce Abația Cârța a fost desființată (1747), biserica a fost părăsită, apoi a revenit Protopopiei Sibiu. Situația localnicilor nu s-a schimbat, până la mijlocul secolului XIX ei rămânând iobagi.
Sub comuniști biserica a fost folosită de săteni ca depozit, păzit de un localnic, care locuia acolo. Ultimul paznic a părăsit-o în 1963.
În decursul timpului în sat s-a construit o altă biserică, probabil folosită de iobagi. Pe locul ei, păstrându-se turnul gotic vechi, s-a ridicat actuala Biserică Evanghelică C.A. (1764), în stil baroc.
În interior s-au păstrat picturi din secolele XVII-XVIII și orga construită în 1723. În curtea bisericii se află Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și câteva pietre funerare vechi.
În apropierea ei se află Biserica Ortodoxă „Sf. 40 de Mucenici”, construcție nouă, de cărămidă, accesată pe o scară din 21 trepte.
Revenind din excursia în Serbia, după ce am trecut vama la Porțile de Fier I în România, m-am oprit în orașul Orșova, un port la Dunăre din județul Mehedinți.
Primăria Orșova
Judecătoria Orșova
Am parcat lângă intrarea în Parcul General Ion Dragalina și am înaintat pe faleza Dunării.
Monumentul „Dezrădăcinați 1950”
Cum urma un drum lung până acasă, m-am oprit la o terasă pe malul apei, pentru a servi masa de prânz.
Eram doar noi și Dunărea, pe care se vedea insula Pescăruș, loc de relaxare al localnicilor, cu o promenadă lungă de cca. 2.000 metri, pe care însă nu aveam timp să o vizitez.
Deși aveam o variantă mai scurtă, de acolo m-am deplasat paralel cu Dunărea și cu drumul parcurs prin Serbia, dorind să văd câteva ruine și un monument, situate la nivelul fluviului.
La 18 kilometri de Orșova, între Eșelnița și Dubova, în zona Cazanelor Mici, se află Capul lui Decebal, cea mai înaltă sculptură din piatră din Europa și a doua din lume. A fost creat pe un versant care mărginește golful Mraconia, de un sculptor din Orșova, ajutat de 11 alpiniști și finanțat de omul de afaceri Iosif Constantin Drăgan.
În decursul a 10 ani (1994-2004) s-a folosit peste o tonă de dinamită și cu uneltele clasice: ciocanul pneumatic, șpițul, barosul, s-a creat chipul lui Decebal. Înalt de 55 metri și lat de 25 metri, fostul rege (87-106) veghează granița țării.
De pe celălalt mal al fluviului, pe teritoriul Serbiei, un basorelief îi aduce aminte că Dacia a fost cucerită de Împăratul Traian, în războiul daco-roman din 105-106. Tabula Traiana, o placă de 4 metri lungime și 1,75 metri lățime, a fost așezată acolo la porunca lui Traian, cinstind victoria asupra dacilor.
În apropierea monumentului, pe malul apei, se află o mânăstire, spre care m-am îndreptat și eu.
În secolul XVI banul Nicola Gârlișteanu, dregătorul regiunii de graniță a Caransebeșului și Lugojului, aflată sub jurisdicția Episcopiei de la Vârșeț, a construit Mânăstirea Ortodoxă Mraconia „Sf. Prooroc Ilie” (1523).
Distrusă în războiul ruso-austro-turc (1787-1792), ulterior a fost refăcută și a funcționat până în 1967 când, construindu-se Hidrocentrala Porțile de Fier, cu lacul de acumulare, a fost demolată. S-au păstrat doar ușile împărătești și o candelă care azi se află la Muzeul Parohial din Eșelnița.
Mânăstirea Mraconia „Sf. Arh Mihail și Gavriil; Sf. Treime” a fost refăcută în perioada 1993-2000, la inițiativa Mitropolitului Olteniei.
Am continuat drumul paralel cu Dunărea, îndreptându-mă spre Svinița.
La 4 kilometri înainte de localitate am parcat pe marginea drumului și am coborât la malul apei, unde se află ruinele unei vechi cetăți, azi inundate.
Cetatea Tricule, sau Tri Kule, a fost atestată din 1419 într-o diplomă prin care regele Sigismund de Luxemburg a predat-o cavalerilor teutoni, pentru o mai bună apărare în fața atacurilor otomane.
În 1443 cetatea apare pe lista obiectivelor militare ale Banatului Severinului. Într-un hrisov din acea vreme se amintește că a fost construită de banul Petru Petrovici cu scop de apărare a granițelor. Până azi din cetate s-au păstrat două turnuri, restul ruinelor fiind inundate de lacul de acumulare.
După ce am trecut de Clisura Dunării, am oprit la ruinele unei alte cetăți, care a făcut parte din sistemul de apărare antiotoman, creat pe malurile Dunării, Cetatea Drencova (sec. XV). Împreună cu celelalte cetăți, în perioada 1429-1435 a fost sub controlul cavalerilor teutoni. Până în 1457 a fost deținută de familiile nobile Cerna și Bizere, apoi de Ladislau de Hunedoara, cunoscut ulterior ca Matias Corvin. Nu se cunoaște când și cum a fost distrusă cetatea, se presupune că de otomani. Săpăturile arheologice, efectuate pe locul cetății, începând cu anul 1819, au descoperit podoabe și brățări din bronz și argint, săbii, pumnale, vase din metal și o necropolă din secolele XII-XIII, în care se presupune că erau îngropați membrii familiilor princiare.
Ultima oprire a fost în apropierea localității Coronini, pentru a revedea Cetatea Golubac, pe care o vizitasem în dimineața acelei zile. Cetatea Ladislau, situată pe un munte din zonă, o văzusem de pe malul sârbesc.
În mijlocul apei, aparținând teritoriului românesc, marcând intrarea în Clisura Dunării, azi reper pentru navigatori, se află Stânca Baba Caia, o stâncă solitară din calcar, înaltă de 7 metri, numele ei tradus din turcă însemnând Stânca Tatălui (Babacai). Despre ea circulă o legendă care povestește că un moș, zeul Saturn (al agriculturii), și o babă, zeița Gaia (a pământului), se certau mereu despre modalitatea în care se taie iarba, moșul spunând că se cosește și baba că se taie cu foarfeca. Într-una din dispute moșul, pentru a scăpa de babă, a aruncat-o în Dunăre, dar baba și-a menținut părerea, ridicând două degete deasupra apei, sub formă de foarfecă, care s-au transformat în Stânca Baba Caia.
Excursia se încheiase. Se însera și până la Arad mai aveam de parcurs în jur de 220 kilometri.
Vizitând Valletta, capitala Maltei, spre capătul străzii Republicii mi-a atras atenția o clădire cu trei etaje, a cărei fațadă era decorată cu coloane ionice. Pe acel loc a existat o casă care a aparținut Prioriei Castiliei. În 1853 a fost cumpărată, demolată și până în 1857 construită actuala clădire, numită La Borsa, pentru Camera de Comerț, Întreprinderi și Industrie din Malta (Chamber of Commerce, Enterprise and Industry Malta), înființată în urmă cu 5 ani, care funcționează și azi.
De acolo m-am hotărât să mă îndrept spre mare, străbătând treptat străduțele centrului orașului, pentru a vedea și alte clădiri istorice.
În apropierea Palatului Armurăriei, în 1580 , la cererea lui Giovanni Calamia, a fost construită Biserica Maica Domnului din Damasc (Our Lady of Damascu churchs), biserică greco-catolică, pentru a posta icoana Maicii Domnului din Damasc (1587), adusă de cavaleii Ordinului Sf. Ioan, după ce au fost expulzați din insula Rodos de otomani, păstrată într-o biserică din Birgu (Vittoriosa). În 1942 clădirea a fost bombardată. A fost reconstruită de italo-albanezi (1951) ca Biserica Bizantină Catolică Italo-Albaneză. Azi în ea își țin slujbele Biserica Greco-Catolică Melchită și Bisericile Ortodoxe ale comunităților armeană, rusă, ucraineană și belarusă.
Pe aceeași stradă a locuit prima femeie chimist și farmacist din Malta, Caterina Vitale. Apoi casa ei a fost ocupată de Monte di Redenzione, instituție înființată de Marele Maestru Alof de Wignacourt (1607) pentru a finanța răscumpărarea poporului maltez înrobit de otomani sau pirații barbari, care a funcționat până la începutul secolului XIX, când sclavia a fost desființată. În bombardamentele din 1942 asa a fost distrusă. pe locul ei s-a construit actuala clădire (1947), în stil baroc. Clădirea a fost cumpărată de Malta Post (2011), a reamenajat-o și în 2016 a deschis Muzeul Poștei (Postal Museum) care etalează istoria poștală a Maltei a și personajelor implicate în dezvoltarea ei, începând din secolul XVI.
O altă clădire veche veche, Biserica Circumciziei Domnului Nostru (The Church of the Circumcision of Our Lord), numită uzual Biserica Iezuiților, a fost construită în cadrul unui complex iezuit care includea și Collegium Melitense (1593-1609). Situată în apropierea unei fabrici de praf de pușcă, biserica a fost avariată într-o explozie care a avut loc acolo (1634). Imediat a fost refăcută, în stil baroc, dar cutremurul din 1693 a avariat clădirile zonei. Un secol mai târziu Marele Maestru al Ordinului Sf. Ioan a expulzat iezuiții (1768) și complexul a intrat în proprietatea Trezoreriei Ordinului. Un an mai târziu colegiul a fost transformat în Universitatea Malta și biserica a fost folosită pentru ceremoniile de conferire a diplomelor, care au loc și azi, deși Universitatea s-a mutat în altă locație (anii 1960). Biserica și Universitatea Veche au fost restaurate în perioada 2016-2018.
În apropiere se află o altă biserică, spre care m-am îndreptat și eu. În perioada în care se amenaja orașul pe locul ei a existat Palatul Marchizului Vasco Oliviero. După război au rămas mulți orfani și s-a format „Orfani della Misericordia”, un fel de centru în care o comunitate de femei îi ajuta. Rugat de soția sa Katerina, din 1580 marchizul i-a găzduit în palat.
Apoi l-a donat acestora, care l-au transformat, din 1601 devenind Mânăstirea și Biserica Sf. Ecaterina (St. Catherine Monastery and Church), căreia în secolul XVII i s-a adăugat Capela Adormirea Maicii Domnului.
Mânăstirea a fost refăcută în secolul XVIII și un secol mai târziu Papa Pius XIX a recunoscut comunitatea de călugărițe augustiniene (1849).
De acolo, pe o stradă paralelă cu strada Republicii, m-am întors spre Piața Sf. Ioan.
Am trecut pe lângă multe clădiri vechi, azi unele folosite de diverse ministere și administrația locală.
Ministerul Industriei și Economiei (Ministry of Industry and Economy)
Mă fascinau sculpturile care îmi apăreau în fața ochilor, când pe ziduri de case, când pe colțurile lor. Parcă mă plimbam printr-un muzeu în aer liber.
Imediat după sosirea Ordinului Sf. Ioan în Malta a fost înființată o instituție juridică (1533), cu instanța civilă, instanța penală și închisoarea, care a funcționat în Birgu. Cazurile erau judecate dar Marele Maestru avea ultima decizie. Pentru cavaleri a fost creat separat Tribunalul Militar. După organizarea orașului, o dată cu sediul ordinului, Tribunalul (The Maltese Court) s-a mutat în Valletta (1572). În perioada 1757-1760 clădirea a fost înlocuită cu actuala, numită Palazzo Castellania. O parte din clădire a fost ocupată de tribunal și închisoare, în rest până în secolul XVIII a fost ocupat de apartamentul proprietarului, Camera de Comerț, o sală în care se țineau ședințele Consulatului Mării și Monte di Sant’Ana, instituție caritabilă care împrumuta bani nevoiașilor, ulterior numită Monte di Pietà.
În cei doi ani de ocupație franceză (1798-1800), Ordinul fiind alungat, Curțile Episcopului, Inchiziției și Tribunalul au fost desființate, clădirea fiind ocupată de Palatul Justiției. Sub Protectoratul Britanic instituțiile publice au fost reînființate. Palatul fiind considerat prea mic, Tribunalul a fost mutat. În timp palatul a fost folosit ca centru de expoziții, apoi a fost închiriat pentru locuit și o perioadă în el a funcționat o școală. În 1895 a fost amenajat pentru Direcția de Sănătate, apoi ocupat de Ministerul Sănătății (Ministry for Health), care ocupă și azi etajele, parterul fiind ocupat de magazine. La etajul doi se poate vizita Muzeul Brucelozei, care etalează instrumentele, cercetările lui Sir Themistocles „Temi” Zammit, medic bacteriolog, om de știință, arheolog, Rector al Universității Regale și primul director al Muzeului Arheologic.
Am cotit pe o străduță, de fapt un șir enorm de trepte, mărginite de clădirile de epocă.
Jos, în depărtare, se vedea marea.
Spre capătul străzii am trecut pe lângă Biserica Franciscană Sf. Maria a lui Isus(The Franciscan Church St Mary of Jesus), numită de maltezi Ta’ Ġieżu, a Ordinului Fraților Minori, fondat de Francisc de Assisi în 1209. Veniți în Malta în 1571, în Valletta au primit o parcelă de pământ, pe care și-au construit biserica și mânăstirea. În 1680 fațada a fost înlocuită cu cea actuală și în timp, cu contribuția Marilor Maeștri, biserica a fost împodobită.
În secolul XIX populația a ajuns aproape să nu mai aibă din ce trăi. Foametea era mare dar Carnavalul a continuat să se țină anual. În ultimele zile de carnaval (1823), după liturghia, ținută în biserica din Floriana, s-a desfășurat procesiunea spre Mânăstirea Franciscană, la care, conform tradiției, au participat și băieți între 8 și 15 ani, proveniți din clasele de jos ale societății. Procesiunea s-a intersectat cu masele care participau la carnaval. Ajungând la biserică, unde urma să li se împartă gratuit pâine, masa de oameni a început să se împingă spre interior, ușa de acces s-a blocat și, din cauza sufocării sau călcați în picioare, încercând să iasă din mânăstire, aproximativ 110 băieți au fost uciși.
La capătul străzii în 1569 s-au construit Poarta del Monte, o biserică, s-a amenajat o grădină și Piața de Pește. Spre sfârșitul secolului XIX zona, aflată în vecinătatea Portului Mare, era cea mai aglomerată din Valletta.
Poarta, devenind prea mică, a fost demolată și în perioada 1884-1885 britanicii au construit Poarta Victoria (Victoria Gate), numită după regina de la cea vreme, „un tunel” boltit, cu accesul prin două arcade, căruia pe laterale i s-au creat câte o porțiune pentru pietoni. Deasupra arcadelor au fost postate stemele Maltei și Vallettei.
Central, deasupra porții, a fost postată stema britanică. Este singura poartă care s-a păstrat până azi, restaurată în anii 2009-2010, restul fiind demolate în secolele XIX-XX.
Era accesată printr-un pod mobil, care trecea peste un șanț de apărare, în timp umplut și zona amenajată cu străzi. Azi acolo se află un pasaj cu un pod, pe care, trecându-l, se ajunge în porțiunea superioară a porții și scări care coboară la străzile situate mai jos, la nivelul de acces al porții.
Înaintând spre mare, am ajuns la Biserica Maicii Domnului din Liesse(The Church of Our Lady of Liesse), construită în 1620, cu fonduri donate de Fra Giacomo De Chess du Bellay, executorul judecătoresc al Armeniei. În 1740 cavalerii Limbii Franceze ai Ordinului Sf. Ioan au refăcut-o în stil baroc, cu o cupolă, o clopotniță și în interior 3 altare. În biserică se află moaștele martirului Sf. Generoso, aduse de la capela Fortului Manoel.
Clădirea a fost avariată în bombardamentele din 1942. Ulterior reparată, a fost redeschisă în 1952 și din 1961 aparține Apostolatului Mării.
Am savurat câteva minute panorama.
Pentru a ajunge la capătul peninsulei aveam două variante: să urmez malul apei, sau să mă întorc, să traversez Poarta Victoriei și să urmez străduțele cu clădiri vechi.
Am ales traseul pe străduțe, unde aveam mai multe de văzut.
Biserica Romano-Catolică Sf. Lucia (St. Lucy Roman-Catholic Church) a fost construită în 1570 și folosită de dominicani, până și-au construit propria biserică (1571). Au dedicat-o Sf. Francisc de Paola. Apoi clădirea a fost refăcută, pe banii negustorilor de vinuri și a primit hramul Sf. Lucia.
După o epidemie de ciumă (1593) Marele Maestru de Loubenx Verdalle a fondat Mânăstirea Sf. Ursula (Santa Ursula Church and Monastery), situată inițial în Birgu (1595), apoi mutată în Valletta. .Cucerind Malta, francezii au expulzat Ordinul (1798), mânăstirea a trecut sub jurisdicția Eparhiei, dar călugărițele au rămas. Și azi ele poartă crucea Ordinului, iar ceremonia de depunere a jurământului, poartă mantia cavalerilor.
Tot după ciumă, în 1593, în Valletta a fost construită Biserica Sf. Roque (The Church of St Roque) care, după altă epidemie de ciumă a fost extinsă. Lucrările fiind finanțate parțial de Marele Maestru Gregorio Carafa, deasupra ușii de intrare a fost inscripționat numele său.
Azi, în proprietatea Arhiepiscopiei Romano-Catolice din Malta, este folosită ca Biserică Parohială Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
Bazilica Maicii Domnului din Refugiul Sfânt; Sf. Dominic (Basilica of Our Lady of Safe Haven; StDominic) și mânăstirea din spatele ei au fost construite de Ordinul Dominican pe un terendonat deMarele Maestru Pierre de Monte (1751) apoi, printr-un decret al Papei Pius V, s-a format parohia (1571). Până la terminarea bisericii, slujbele se țineau într-o capelă mică. La ele participau mai ales marinarii, mulțumind Maicii Domnului că i-a apărat și au scăpat nevătămați din călătoriile pe mare.
Clădirea devenind nesigură (1780) și Malta fiind ocupată de francezi, biserica a fost închisă. Abia în secolul XIX pe locul ei a fost construită actuala biserică, care a primit rangul de bazilică minoră (1816).
Dorind să văd un monument și o grădină, am coborât iar spre mare.
Fiind amiază, m-am oprit la unul din restaurantele din zonă. Parcă l-am ales dinadins. În el am găsit o parte amenajată cu manechine, mobilier, ustensile vechi, care arătau o scenă a vieții de demult.
Câteva minute și am ajuns la Grădinile Lower Barrakka (Lower Barrakka Gardens), amenajate deasupra bastionului Sf. Cristofor. Pe aleile, mărginite de rondouri cu flori, se aflau postate plăci comemorative ale unor evenimente istorice.
În centrul grădinilor, în spatele unei fântâni, se află Monumentul Sir Alexander Ball (Sir Alexander Ball Monument), un templu neoclasic, cu frontonul și acoperișul susținute de coloane.
A fost ridicat în 1810, în amintirea liderului opoziției din Revolta Malteză împotriva ocupației francezilor (1798).
La fel ca la Upper Barrakka Gardens, și aici, în zona dinspre mare, a fost creată o terasă, mărginită de arcade. În apropierea ei se află statuia Enea (Enea statue), creată de Ugo Attardi, care-l prezintă pe eroul războiului troian, din mitologia greacă, într-o poziție de luptă..
De pe marginile grădinilor panorama era superbă. Privind spre Biserica Sf. Lucia, am văzut și drumul pe lângă mare, pe care nu-l alesesem.
În acea zonă, la malul mării, se află un Memorial de Război, Clopotul de asediu (Siege Bell- War Memorial), construit în 1992 pentru a comemora cei 7.000 de militari și civili care și-au pierdut viața în Asediul Maltei, în timpul celui de Al Doilea Război Mondial.
În templul neoclasic a fost postat un clopot, care bate zilnic la amiază, în memoria lor.
Mai aveam puțin și ajungeam la capătul peninsulei. În drum am trecut pe lângă Sacra Infermeria, un spital construit în 1574, la ordinul Marelui Maestru Jean l’Evesque de la Cassière, cu două farmacii, folosit și pentru cazarea pelerinilor, în drum spre Țara Sfântă. Cum numărul bolnavilor contagioși și cu boli venerice crescuse, în 1596 s-a construit o aripă pentru ei. În timp clădirea a fost extinsă, inițial cu sală de disecții (1676), folosită de Școala de Anatomie și Chirurgie nou înființată, apoi pentru un laborator, o nouă farmacie și Capela Sf. Sacrament (1712). În timpul celor Două Războaie Mondiale a fost folosit ca spital militar, apoi ca simplu spital. Postbelic clădirea a fost ocupată de centrul de comandă al trupelor aliate (1950), un an a funcționat ca Teatru pentru Copii, apoi o școală. În perioada 1978-1979 a fost restaurată și în ea s-a amenajat Centrul de Conferințe al Mediteranei (The Mediteranean Conference Centre), care funcționează și azi.
Pe lângă o clădire veche, în care funcționează Comisia Electorală Malta (Electoral Commission Malta), m-a îndreptat spre capătul peninsulei.
Satul Sopronbánfalva, situat în nord-vestul Ungariei, din 1950 aparținând orașului Sopron, a fost menționat prima dată documentar din 1277, dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită de celți, apoi de romani, din secolul VI de triburile bavareze și france. Populația a rămas mult timp predominant germană. Tradiția orală spune că în anul 971 un călugăr bavarez, însoțit de misionari, s-a așezat în zonă.
În anul 1397 s-a construit Biserica Catolică Maria Magdalena (Mária Magdolna templom), azi situată în mijlocul satului.
În perioada 1552-1673 a fost folosită de lutherani, apoi trimișii Episcopului Catolic de Győr, însoțiți de o escortă militară, au preluat-o cu forța.
Biserica a fost înconjurată cu un zid de piatră și lângă ea s-a creat cimitirul, care a funcționat până în 1786.
În secolul XV pe dealul de la marginea satului s-a construit o capelă, în amintirea Episcopului Wolfgang, ulterior devenită loc de pelerinaj. Capela a fost îngrijită de un pustnic paulian. În ea s-a postat o copie a picturii Madona Neagră, adusă de călugării din Częstochowa (Polonia). În 1481, la cererea consiliului orașului, călugării paulini s-au stabilit în zonă, în perioada 1482-1495 au înființat Mânăstirea Paulină (Pálos kolostor) și, pe locul capelei, au construit o biserică gotică, în al cărei altar au mutat icoana. Până azi s-au păstrat fragmente din parterul mânăstirii, sanctuarul și 3 ferestre ale bisericii, reconstruite ulterior.
În timpul invaziei turcești (1532) populația a părăsit satul. Călugării paulini au fugit în Neustadt (Austria), luând și icoana cu ei. Turcii au jefuit, apoi distrus mânăstirea. În jurul anului 1610 satul a fost repopulat și călugării s-au întors. Cu sprijin regal și din donațiile familiilor de nobili, reveniți la catolicism, în perioada 1643-1648 a fost reconstruită mânăstirea, în stil baroc, formă care s-a păstrat până azi.
În aripa de sud-est a clădirii la etaj au amenajat o sală în care, până în 1786, au fost pregătiți viitorii preoți ai ordinului, între care și Széchényi Pál, viitorul Arhiepiscop de Kalocsa. La parter s-a amenajat sala de mese (trapeza), decorată în secolul XVIII cu fresce reprezentând istoria ordinului. Lângă mânăstire au construit Calea Calvarului, cu 5 stații în loc de 14 (1667).
Călugării dețineau mai multe loturi de pământ pe care practicau agricultura și viticultura. Pentru depozitarea vinului, la subsolul mânăstirii au creat pivnițe.
În 1728 clădirea a fost grav avariată de un incendiu. Ulterior refăcută, interioarele au fost bogat ornamentate. Până în 1750 din sat spre mânăstire s-a construit o scară, în stil baroc, cu 88 trepte, separate prin mici terase, flancată cu 14 statui, reprezentând sfinți.
După Decretul de toleranță religioasă, emis de de Împăratul Iosif II (1781), în sat s-a construit Biserica Evanghelică Lutherană (Evangélikus Lutheránus Egyház). A fost ridicată pe un teren mlăștinos, deținut de fierarul satului, susținută de piloni, a căror fixare în nămol a durat o lună. Biserica a fost sfințită în 1785. Abia în 1869 i s-a ridicat un turn în stil gotic, prevăzut cu 3 clopote, unul dintre ele fiind rechiziționat în timpul celui de Al Doilea Război Mondial, pe care a fost postat un ceas, adus de la Viena.
În 1809 trupele lui Napoleon au invadat Sopronul, implicit zonele înconjurătoare. Au jefuit biserica și transformat mânăstirea în spital militar. După retragerea lor, clădirea a fost folosită ca locuințe pentru ofițerii și muncitorii calificați ai primei mine maghiare, deschisă în apropiere. În perioada 1825-1860 a fost preluată de comunitatea catolică, ulterior folosită iar ca spital militar și în final ca depozit.
În 1887 mânăstirea și terenurile aferente au fost cumpărate de Zalka János, Episcopul Catolic de Győr și în 1892 ocupată de călugărițele carmelite, venite din Mayerling. Ordinul Carmelit fiind foarte strict, mânăstirea a fost reconstruită după necesitățile lor. Biserica a fost renovată și refăcută. Spațiile de locuit au fost reduse, partea de sanctuar a bisericii a fost zidită, la parter s-a creat un oratoriu, la primul etaj o cameră de cusut și apartamentul preotului, care avea o intrare separată în biserică.
După Primul Război Mondial, prin Tratatul de la Saint-Germain-en-Laye (1919), zona Sopronului a fost atribuită Austriei. Nedorindu-se alipirea, în 1921 a izbucnit Revolta din Ungaria de Vest, oprită după negocierile de la Veneția. În Sopron s-a ținut un referendum care a ales integrarea Sopronului, implicit a satului, în Ungaria.
Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (Az első világháború hőseinek emlékműve)
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial în subsolul mânăstirii a fost creat un adăpost, care a salvat sute de oameni. În 1944 s-a înființat lagărul de muncă Sopronbánfalva, în care au fost aduși militari maghiari și prizonieri de război, apoi mare masă a localnicilor germani au fost evacuați (1946). În 1948 școlile bisericești au fost naționalizate și 2 ani mai târziu mânăstirea închisă, ulterior transformată în Azil Psihiatric și Social. De asemenea Biserica Evanghelică a rămas fără pastor.
Sub comuniști biserica a fost renovată și sanctuarul redecorat cu picturi. Într-una dintre ele, arătându-și ura față de regim, pictorul l-a înfățișat pe Arh. Mihail luptând cu diavolul, ultimul având fața lui Stalin.
În 1981 restaurarea scării cu statui, aproape distrusă, a fost terminată.
După schimbarea regimului politic mânăstirea a fost retrocedată Ordinului Carmelitelor (1991). Neavând bani să o întrețină, în 2004 au vândut-o omului de afaceri și colecționar de artă Kovács Gábor, care a renovat-o (2009-2011) și transformat-o în hotel. Din 2015 complexul a intrat în administrarea statului.
De la mânăstire, urmând o alee pietruită, continuată de un drum de pământ, prin mijlocul pădurii, se ajunge la Cimitirul Eroilor (Hösi Temetö).
În timpul Primului Război Mondial la Bánfalvá a fost înființat un spital militar pentru prizonierii de război, în care au murit aproape două mii de soldați austrieci, italieni, francezi, sârbi, turci și unguri. Aceștia au fost îngropați pe terenul aflat nu departe de mânăstire. Pe morminte au fost inscripționate numele lor și postate cruci sau semilune, în funcție de religia de care aparțineau. Azi lângă poarta inferioară se află un memorial al victimelor acelui război.
Ulterior în cimitir au fost înmormântate victimele bombardamentelor celui de Al Doilea Război Mondial și cei 36 de soldați, ai echipei din Szolnok, decedați prin bombardarea spitalului. Reprezentând primul pilot maghiar, nobilul László Molnár, decedat în 1944, piatra funerară a fost postată în partea superioară a Memorialul Primului Război Mondial.
Începând cu anii 1950 cimitirul a fost îngrijit de localnici și elevii din Sopron, familiile celor decedați neputând să vină acolo din cauza fâșiei de graniță, situată în apropiere.
Comuna Tomești, cu satele aparținătoare- Baloșești, Colonia Fabricii, Luncanii de Jos, Luncanii de Sus, Românești, este situată în estul județului Timiș, mare parte la poalele munților Poiana Ruscă. Pe teritoriul ei săpăturile arheologice (1960-1974) au descoperit unelte și vase de ceramică din paleoliticul superior (Românești-Dumbrăvița), din eneolitic, cultura Coțofeni și urme din epoca mijlocie a bronzului, toate expuse azi în Muzeul Municipal Lugoj, care au demonstrat că zona a fost locuită din timpuri străvechi.
Casele fiind rare, izolate, așezate în zonă muntoasă, nu au fost ocupate de popoarele migratoare. Districtul în care se aflau a fost consemnat în actele prin care Icușul de Sus a fost împărțit între copiii familiei Zărnești (1404-1405), dintre satele care aparțin azi comunei Tomești, Baloșești, numit Belosandrafalva și Tomești, cu numele Thomosfalva.
Un secol mai târziu partea de vest a Banatului a fost ocupată de otomani (1552). Ei au donat Principelui Transilvaniei Sigismund Bathory zona Lugoj-Caransebeș, cu condiția să funcționeze ca sangeac (1553). Cele două districte, Margina (din care făcea parte și Tomești) și Mănăștiur, în total 74 de sate, au intrat în posesia lui Istvan Török (1596).
Satul Tomești, sat românesc, a fost prima dată atestat documentar într-un defter turcesc, făcând parte din actualul județ Hunedoara (1597). Era format din mai multe sălașe, situate pe Dealul Ursului. Otomanii fiind înfrânți de habsburgi, o perioadă zona Banatului a fost condusă de o administrație militară, înlocuită de una civilă (1751). Din 1620 satul a intrat în posesia lui Ștefan Bethlen și casele au fost mutate într-o luncă, „Grădina mare”, unde localnicii au început să practice agricultura. O parte din ei au lucrat în minele de la Luncani. În sat au construit o Biserică de lemn care a rezistat până în secolul XX.
După anexarea Banatului central și de nord la Regatul Ungariei (1778), a fost împărțit în 3 comitate-Timiș, Torontal și Caraș. Satul a fost încadrat în comitatul Caraș, un secol mai târziu aparținea plasei Făget (1881), cu o treime de locuitori germani, interbelic județului Severin și după 1968 județului Timiș.
În anul 1952 Biserica de lemn veche a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, de cărămidă și zid. Cinci ani mai târziu a fost reconstruită, în cimitirul satului, unde a funcționat până în 2006, când a fost demolată.
Satul Baloșești este situat la aproximativ 2 kilometri vest de comună, în zona de tranziție dintre dealurile Făgetului și munții Poiana Ruscă. Sat românesc, a fost prima dată atestat documentar din 1548, în testamentul proprietarului Ioan Bozváry, prin care, împreună cu Fărășești, Nemeșești și Margina, era lăsat spre moștenire fetei sale. Din 1597, alături de numeroasele sate din zonă, a intrat în posesia lui Istvan Török. Sub habsburgi, la prescripția din 1717, era format doar din 8 case.
În secolele următoare numărul populației a crescut. Postbelic s-a format parohia ortodoxă, filie a parohiei Jupânești (1940), unde, neavând biserică, localnicii se deplasau pentru a participa la slujbele religioase. În perioada 1954-1957 în Baloșești s-a construit Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”, din piatră și cărămidă, acoperită cu țiglă.
La sud de comună sunt situate 3 dintre satele aparținătoare, primul, satul Colonia Fabricii, la nici 3 kilometri. Așezarea s-a format în jurul fabricii de sticlă de la Tomești, înființată de Anton Pfantzels (1820), pe moșia Tomești-Luncani, cumpărată în acest scop. În 1846 fabrica a trecut în proprietatea austriacului Iosif Losch care a adus specialiști sticlari din străinătate și a înființat o școală de profil. Nou veniții, împreună cu muncitorii localnici, au format satul, atunci independent de Tomești. În 1948, naționalizată, fabrica a fost extinsă și modernizată. A funcționat până după anul 1989, când a fost închisă.
Biserica Romano-Catolică
Sub comuniști, pentru a lucra în fabrică, au sosit tot mai mulți muncitori, cu familiile lor. Pentru ei au fost construite blocuri de locuințe. Majoritatea ortodocși, neavând biserică proprie, participau la slujbele religioase ținute în Biserica din Tomești. În 1990 în Colonia Fabricii s-a înființat Parohia ortodoxă, independentă de cea din Tomești. Până au reușit să construiască Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2003), prin înțelegere cu catolicii, au ținut slujbele în capela catolică.
La ieșirea din sat, pe malul drept al râului Bega, în apropierea fostei fabrici de sticlă, se înalță o coloană solitară, stânca lui Florian, formată prin eroziunea rocilor calcaroase și dolomitice, la baza căreia s-a descoperit o mică peșteră.
Cam la 1 kilometru spre sud se află Complexul turistic Valea lui Liman.
Amenajat inițial pentru relaxare, rapid a fost invadat de turiști și au început să fie construite clădiri cu diverse utilizări.
Azi complexul deține locuri de cazare, restaurant, terase, un lac, un amfiteatru în aer liber, unde se desfășoară diverse activități culturale, etc..
Satele Luncanii de Jos și Luncanii de Sus sunt situate în munții Poiana Ruscă, la sud de Colonia Fabricii. Inițial, pe locul actualului Luncanii de Sus, a existat localitatea Luncani, atestată documentar din 1365. Zona fiind bogată în minereuri de fier, în secolul XVIII exploatarea lui a luat avânt și localnicii, pentru a lucra în mine, au coborât spre valea râului Bega. Astfel s-a format satul Luncanii de Jos, în care a funcționat administrația austriacă a cercului Luncani (1778) și un oficiu minier.
În Luncanii de Sus a existat o Biserică de lemn ortodoxă (1794) care în timp s-a distrus. Locuitorii, în număr mic, nu au înlocuit-o cu alta.
În secolul XIX s-a creat și o turnătorie de fier care în decursul timpului a avut mai mulți proprietari. Ultimii, baronul Ludovic Haber și Principele de Fürstenberg (1857-1860), au vândut întreprinderea unei societăți miniere din Brașov. Majoritatea localnicilor mutați în vale erau ortodocși,. Unul dintre ei, mai înstărit, a cumpărat un teren, pe care, din donațiile credincioșilor, în Luncanii de Jos s-a construit o Biserică de lemn (1872). A rezistat 2 secole apoi a fost înlocuită cu una din cărămidă și zid, actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1974-1975).
Pe drumul dintre Luncanii de Jos și Colonia Fabricii, pe unul dintre versanții laterali, în anul 20021 a fost înființat un schit, din 2006 devenit Mânăstirea „Acoperământul Maicii Domnului”.
Complexul monahal este format dintr-o Biserică de lemn, 2 corpuri cu chilii, clădiri anexe. Azi este locuit și îngrijit de 4 călugărițe.
Localitatea Luncani a avut statutul de comună până în 1950 când s-au desprins cele două sate, Luncanii de Jos și Luncanii de Sus care, după reorganizarea administrativă (1968), au intrat în componența comunei Tomești.
La 4 kilometri nord de comună se află satul Românești, atestat documentar din 1464, într-un act de donație făcut de Matia Corvin (de Hunedoara) nobililor Petru Dess și Nicolae Balotă. Un secol mai târziu zona a fost ocupată de trupele lui Mihai Viteazul. Acesta a donat satele Românești și Homoșdia lui Paul Keresztesi, sfetnic al curții de la Alba Iulia (1599).
Sat românesc, ortodox, în secolul XVII în cimitir s-a construit Biserica de lemn „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”, care a supraviețuit până azi.
A fost creată din bârne din lemn de gorun, îmbinate cu lemn, acoperite cu un amestec de pământ și var și acoperiș din șindrilă. Deasupra pronaosului a fost ridicat un turn de lemn, terminat cu un bulb, pe care s-a așezat o cruce.
Lângă biserică a fost postată o clopotniță din lemn.
Intrând în stăpânirea habsburgilor, la prescripția din 1717 satul apare cu doar 6 case. În secolul XVIII făcea parte din districtul Făget și în 1833 a intrat în posesia lui János Fábry. Postbelic a aparținut comunei Curtea. În acea perioadă, pe malul stâng al râului Bega, a fost construită o nouă biserică, din cărămidă și zid, actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1955).
După reorganizarea administrativă (1968) satul a fost inclus în comuna Tomești.
În perioada 1929-1931, la nici 2 kilometri nord-est de sat, prin inițiativa fostului Episcop al Caransebeșului, Miron Cristea, hirotonisit la Hodoș-Bodrog, ulterior Patriarhul României, adunându-se fonduri din numeroase donații, s-a creat o mânăstire de călugări, numită azi Mânăstirea Izvorul lui Miron„Sf. Prooroc Ilie; Izvorul Tămăduirii”.
Prima a fost construită Biserica „Sf. Prooroc Ilie”, hram dat după numele de mirean al episcopului. Biserica, din cărămidă, pe o fundație din piatră, la exterior pictată cu scene religioase, pe un fond albastru, specific bucovinean, a fost sfințită în 1931, restaurată în 1980 și pictura din interior refăcută în 1991.
În 1995 a fost instalat un nou stareț, venit tot de la Hodoș-Bodrog. Acesta a construit Paraclisul de iarnă „Izvorul Tămăduirii” și Paraclisul de vară „Sf. Treime”, ultimul în stil maramureșean.
Apoi au fost ridicate un corp de chilii pentru călugări, o bibliotecă şi mai multe locuri de cazare pentru pelerini.
De asemenea s-a amenajat un muzeu în care sunt expuse icoane pe lemn și sticlă, cărți vechi bisericești, odoare, etc. și ansamblul monahal a primit al doilea hram, „Izvorul Tămăduirii”.
Mânăstirea este așezată pe cursul de apă Bega Poieni.
Pe teritoriul ei s-au descoperit izvoare termale, unul captat în apropierea bisericii, cu apă considerată tămăduitoare.
Celelalte, situate lateral de aleea principală, amenajată între poarta de intrare și biserică, au fost delimitate și acoperite cu nuferi.
Pe lângă activitățile religioase, între cele cotidiene este apicultura și, probabil, grădinăritul.
Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.
Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.
În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.
A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.
În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.
Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.
Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).
Am avut norocul să o găsesc deschisă.
Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.
Primăria Hemeiuș
Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel.
În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).
Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.
La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje, care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.
Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.
Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.
În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).
Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.
Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.
În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.
După ce am vizitat orașul Moinești am continuat drumul prin județul Bacău, îndreptându-mă spre nord-est. După 37 kilometri am ajuns în satul Luncani, comuna Mărgineni, pomenit pentru prima dată într-un act al domnitorului Alexandru Lăpuşneanu (1499-1568).
Am oprit pentru a vizita Biserica de lemn Vovidenia, cu hramul „Intrarea în Biserică a Maicii Domnului”, azi inclusă pe lista monumentelor istorice.
Se spune că fiii lui Konstantin Tumurug și-au donat o parte din moșia Mărcești Mânăstirii Luncani și într-o poiană de la baza dealului Stanca, lângă vechea vatră a satului, au construit biserica (1777). În timp satul s-a extins și biserica a rămas la marginea lui.
Pe o temelie din piatră de râu, fără să fie legate cu mortar, în partea cea mai înaltă până la 1,2 metri, a fost așezată talpa, cioplită din topor. Apoi au fost ridicate bârnele de stejar, unite cu „cuie” de lemn și la exterior cu un brâu median din lemn, sub forma unei frânghii răsucite. Deasupra s-a creat acoperișul, din draniță, cu o streașină lată. La intrare a fost creat un pridvor deschis, limitat de stâlpi sculptați, cu pardoseală din piatră de trovant și deasupra lui, ancorat de acoperiș, a fost creat turnul clopotniță.
Temelia fiind fără aerisire, talpa s-a deteriorat în timp și a fost schimbată de mai multe ori, în momentul restaurărilor care au avut loc (1884, 1921, 1950, 2003).
În momentul vizitei mele (2021), la biserică se executau reparații. Primind permisiunea meșterilor, m-am strecurat, cum am putut, pentru a vedea măcar ceva din interior.
După ce construcția a fost terminată, în interior a fost plasată o catapeteasmă, din lemn de tei, pe ipsos, adusă de la Mânăstirea Luncani.
Un secol mai târziu icoanele cu care era decorată au fost înlocuite cu unele pictate direct pe lemn (1883-1884), picturi păstrate până azi, niciodată restaurate.
De asemenea s-a păstrat și icoana „Maica Domnului cu Pruncul” despre care localnicii spun că îi ocrotește, ferindu-i de necazuri.
Până în 1935 a fost Biserică Parohială.
La 3 kilometri sud de sat, la marginea unei păduri, se află Mânăstirea Carmelitană „Maica Domnului de pe Muntele Carmel; Sf. Profet Ilie”.
Mânăstirea a fost ridicată de Ordinul Carmelit, înființat pe Muntele Carmel din Palestina, în timpul cruciadelor din secolele XII-XIII. În perioada 1996-2002 au fost construite biserica, casa călugărilor, o casă pentru comunitatea surorilor carmelite.
Biserica a fost creată din două părți, unite de pietre, reprezentând Muntele Carmel și a fost acoperită cu tablă.
Interiorul, sobru, a fost mobilat cu bănci de lemn.
În spatele altarului a fost postat un mozaic, realizat în Italia, reprezentând-o pe „Maica Domnului cu Pruncul Isus în brațe”, tronând deasupra sfinților carmelitani, pe care-i protejează.
Pe catapeteasmă se află Sf. Profet Ilie, „tatăl spiritual” al Ordinului Carmelit. Biserica a fost decorată cu câteva icoane, dintre care cele ale St. Tereza și Sf. Anton de Padova.
Biserica a fost împodobită cu vitralii, cele din părțile laterale reprezentând cei 6 sfinţi patroni ai Europei: Sf. Edith Stein, Sf. Ecaterina de Siena, Sf. Benedect, Sf. Ciril, Sf. Metodiu, Sf. Brigita a Suediei și sfinţi carmelitani, printre care Sf. Titus Brandsma, Sf. Maria Magdalena de’ Pazzi, Sf. Petru Toma, Sf. Albert Legislatorul Ordinului, iar cele din sacristiile laterale pe Sf. Ioan al Crucii și Sf. Tereza a lui Isus (de Avila).
În cripta bisericii a fost creat un baptisteriu, pentru botezarea celor care aderau la religia respectivă și urmau să devină călugări.
În total mânăstirea ocupă o suprafață de 11.654 metri pătrați. În jurul clădirilor a fost amenajat un parc cu alei și locuri de relaxare.
După ce am vizitat orașul Miercurea Ciuc am continuat drumul prin județul Harghita și după 11 kilometri m-am oprit în satul Nicolești, pentru a vedea Biserica fortificată „Sf. Nicolae”.
Pe locul ei, în secolul XV, a fost construită prima biserică care în decursul timpului a suferit mai multe modificări și a fost împrejmuită cu un zid fortificat.
Din acel zid s-a păstrat până azi partea prevăzută cu 2 bastioane.
În perioada 1777-1784 a fost înlocuită cu actuala biserică, în stil baroc, cu elemente rococo.
Din anul 1992 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice ale județului Harghita.
Interiorul nu l-am putut vedea, biserica fiind închisă.
Prin fereastra ușii de intrare se vedea doar altarul unde, central, se află statuia Fecioarei Maria cu Pruncul Isus în brațe. În biserică s-a păstrat și o pictură veche a Sf. Ioan Botezătorul.
O altă biserică veche, consemnată o dată cu atestarea localității (1332), se afla în comuna Mihăileni, la la 5 kilometri de Nicolești. Un secol mai târziu Biserica fortificată „Sf. Arh. Mihail” a fost reconstruită, în stil gotic (1442).
A rezistat până în timpul atacurilor turco-tătare (1661, 1694), când a fost avariată, turnul fiind distrus. După retragerea lor biserica a fost împrejmuită cu un gard de piatră, înalt de 3 metri și în secolul XVIII turnul a fost reconstruit.
Din prima biserică s-au păstrat statuia din lemn a Arh. Mihail (1510-1520), azi păstrată în Muzeul Secuiesc al Ciucului și, în interior, fragmente de frescă care redau legenda Sf. Ladislau și inscripții vechi secuiești. Și această biserică a fost trecută în 1992 pe lista patrimoniului Harghita, ca monument istoric.
De acolo, după ce am traversat 4-5 localități, am intrat în județul Bacău și după aproximativ 1 oră am ajuns în satul Diaconești, amplasat între munții Ciucului și Tarcăului. La marginea lui, înconjurată de pădure, se află Mânăstirea Diaconești „Adormirea Maicii Domnului”.
Construcția a început în anul 1998, finanțată majoritar de localnici. Până în anul 2000 s-au finalizat un corp de chilii și Paraclisul „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Apoi s-a construit Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”, din bârne de molid și brad, în stil moldovenesc (2002-2004).
S-a adăugat un nou corp de chilii, prevăzut cu un atelier de pictură (2004-2005).
Pe lângă activitățile religioase, cele 30 de măicuțe pictează scene religioase, studiază muzica bizantină și chiar au editat scrieri despre sfinții din închisorile comuniste.
M-am întors în sat și m-am îndreptat spre est. După 16 kilometri am intrat în orașul Comănești. Situat pe ambele maluri ale râului Trotuș, se întinde pe o lungime de 12 kilometri, în centrul unui bazin carbonifer în care sunt incluse 34 sate din care 7 sunt exploatate economic.
Localitatea a fost prima dată atestat documentar din perioada domniei lui Alexandru cel Bun (1409) dar pe teritoriul ei arheologii au descoperit monede geto-dace (Huși-Vovriești), un sesterț de bronz de la Antoninus Pius (140-144 e.n.) și în apropiere, la Vermești, rămășite din neolitic.
Biblioteca Orășenească Comănești
În perioada stăpânii Transilvaniei de austro-ungari, trecând munții, multă populație s-a refugiat în Moldova și unii s-au stabilit în zona Comănești.
Pe dealul de la marginea satului, în cimitir, s-a construit Biserica Ortodoxă „Sf. Spiridon” (1815), clădire din piatră de râu, în stil tradițional moldovenesc.
În decursul timpului a suferit numeroase modificări și reparații, ultimele în perioada 1994-2000.
Din anul 1864 Comănești a primit statutul de comună, formată din 7 cătune. În timp s-a dezvoltat, în 1895 existând deja 6 biserici, din care una catolică, 2 școli și o Fabrică de cherestea. S-au exploatat cărbunele și ozocherita din zonă și s-au descoperit 4 izvoare cu apă minerală.
Din acea perioadă și până în secolul XX comuna a aparținut familiei de boieri Ghica, una dintre cele mai vechi familii nobile din Țările Române (secolul XVI), de origine albaneză. Aceștia au adus meșteri italieni care, după planurile arhitectului francez Albert Galleron, cel care a proiectat și Ateneul Român din București, au construit Palatul Ghica (1880).
Clădirea, în stil baroc târziu, a fost împrejmuită de un superb parc.
Sub comuniști în palat a funcționat „Casa Pionierilor” (1945-1988).
Actual este sediul Muzeului de Etnografie și Artă „Dimitrie Ghica-Comănești”, numit după descendentul lor, fost om politic, prim-ministru al României, președinte al Senatului și Camerei Deputaților, ambasador, etc.
Aceiași meșteri au fost angajați să construiască și două gări aproape identice, una în Comănești (1898) și una în Curtea de Argeș, lucrări dirijate de un inginer român. Gara din Comănești, ridicată din cărămidă, a fost acoperită cu tablă. Pe peron patrulau jandarmi, numiți de Prințesa Ioana Ghica. Sala stației a fost folosită și pentru serbările de sfârșit de an ale Școlii Primare din comună.
Din 1952 Comănești a fost declarat oraș și doi ani mai târziu s-a construit o centrală termoelectrică pentru termoficare. După reorganizarea administrativă (1968) orașul a fost inclus în județul Bacău. Azi de el aparțin administrativ satele Podeni și Vermești. S-a dezvoltat mai ales prin înființarea unui combinat de prelucrare a lemnului (cherestea, placaje, mobilă) care după 1989 a fost închis. Până în anul 2003 rata șomajului a crescut, devenind cea mai mare din România și, în acea perioadă, orașul a fost declarat zonă defavorizată.
În oraș funcționează Catedrala „Sf. Împărați C-tin și Elena”, construită în stil tradițional moldovenesc (1992-2000). În 1994 a fost sfințit subsolul care poate fi folosit și ca adăpost civil. Biserica a fost prevăzută cu 6 clopote din care cel mai mare cântărește 700 kg.
Din Comănești până aproape de intrarea în orașul Dărmănești, la Pensiunea „Magic Garden”, unde aveam rezervată cazarea, am mai avut de parcurs doar 8 kilometri.
Nu în van a fost numită astfel și celor care vor dori să petreacă o noapte în zonă o recomand cu mare căldură. Las pozele să vă dumirească.
Excursiile Monicăi 