Arhive etichetă: monumente

Comunele Teremia Mare, Vălcani, Dudeștii Vechi și Beba Veche, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Teremia Mare este situată în vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia, pe drumul care leagă Sânnicolaul Mare de Jimbolia. Este un important centru viticol și de vinificație, renumit fiind coniacul de Teremia. Pe teritoriul său se află numeroase izvoare geotermale (81 grade Celsius) folosite atât în fizioterapie cât și pentru încălzirea serelor și caselor. A fost atestată documentar din 1275 cu numele Villa Therimthelwk.

Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii. După alungarea lor de către habsburgi localitatea a fost colonizată cu șvabi (1779) care împreună Teremia Mică și actualele comune Comloșu Mare și Tomnatic au format o singură colonie (1770). Aceasta a intrat în proprietatea macedoneanului Cristofor Nako (1785) apoi a descendenților săi. Localitatea a rămas predominant germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv și în locul lor s-au mutat români.

Biserica Romano-Catolică „Coborârea Sf. Duh; Sf. Maria” (1925)

Administrativ, de comună aparțin satele Nerău și Teremia Mică. La aproximativ 5 kilometri nord-est de Teremia Mare se află satul Nerău despre care istorii susțin că s-a format în secolul XVI când făcea parte din „centura de apărare sârbească”. Sub ocupația otomană este menționat cu numele Durgheselia sau Durgoselo, însemnând satul lung. Deși purta nume sârbesc satul era locuit de români. În prima atestare documentară (1760) satul era format de români sosiți din satul Vovo (azi Neudorf, județul Arad) care și-au adus cu ei o Biserică de lemn, înlocuită în 1810 cu una de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

Apoi a fost colonizat cu șvabi din satele învecinate (1785). În timpul administrației maghiare numele i-a fost schimbat în Njero, germanii spunându-i Nero și românii Nerău. În secolul XIX în sat existau un cor bărbătesc și o fanfară. Satul s-a dezvoltat astfel interbelic, pe lângă corul renumit în țară existau o reuniune română de lectură, corurile bărbăteşti, societatea sportivă „Şoimii României”, un cazinou, o societatea de vânătoare şi o moară.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1871)

La 4 kilometri nord-vest de Teremia Mare se află satul Teremia Mică, format sub ocupația habsburgică, pe locul numit atunci Kulas Teremi, cu coloniști germani și francezi și numit Albrechtsflur (1769-177). În acea perioadă a fost construită o Biserică de lemn (1782) care a fost înlocuită în 1856 cu actuala  Biserică Romano-Catolică „ Sf. Ion Nepomuk”.

La aproximativ 10 kilometri nord-vest de Teremia Mică se află comuna Vălcani, punct de trecere a frontierei româno-sârbă. A fost atestată documentar din 1256 cu numele villa Kywolkan. În secolul XVII a fost populată cu români veniți din Ardeal și Caraș Severin. Sub habsburgi a făcut parte din proprietățile familiei Csanad, când a fost alipită județului Timiș-Torontal (1717).

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuvioasă Parascheva” (1789-1799)

În 1877 avea statutul de comună. Postbelic, numărul populației scăzând, a decăzut la statutul de sat care aparținea comunei Dudeștii Vechi și din 2004 a redevenit comună.

Biserica Romano-Catolică (1896)

De la Vălcani, la 8 km nord-est se află comuna Dudeștii Vechi de care aparțin administrativ satele Cheglevici și Colonia Bulgară. A fost atestată documentar din 1213 cu numele Beșenova. Ulterior, aparținând de Cetatea Cenadului, s-a dezvoltat și a devenit târg (1331) în care se organizau piețe săptămânale. Sub stăpânirea otomană locuitorii au părăsit-o. S-a reînființat sub habsburgi prin colonizarea cu bulgari (1738, 1742) care o locuiesc și azi. Comuna a primit numele actual în anul 1964.

Unii dintre enoriașii de origine bulgară, pavlichenii, au fost convertiți de franciscani.

În anul 1804 a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria”.

Deși romano-catolică, slujbele se țin și azi în bulgara veche.

În memoria lor, lângă biserică a fost ridicat  Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 10 kilometri spre nord se ajunge în satul Cheglevici. Înainte de intrarea în sat, un drum de aproximativ 3 kilometri, la data vizitei mele impracticabil cu automobilul meu, se află satul  Colonia Bulgară  care a fost înființat în 1845cu bulgari veniți din Dudeștii Vechi pentru a lucra pe plantațiile de tutun, cu numele Telepa. În decursul timpului acolo s-au stabilit maghiari care au devenit majoritari după Al Doilea Război Mondial.

Pe teritoriul satului Cheglevici, în Evul Mediu a existat localitatea Kokenyer sau Cocheni, aparținând familiei de Cenad, care a fost pustiită de invazia otomană (1552). Sub habsburgi, localitatea a fost din nou creată cu germani din localitățile vecine (1842-1844) și a primit numele contelui, președinte cameral, Gavril Keglevici.

În perioada dualismului austro-ungar (1867-1818) în sat s-au mutat familii de maghiari și germani.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostol și Evanghelist Matei” (1905)

După unirea Banatului cu România numele i-a fost schimbat în cel actual. Postbelic multe familii de germani și maghiari au emigrat, satul a devenit majoritar românesc, dar mult mai mic.

Pe teritoriul comunei Beba Veche, situată în Câmpia Tisei, se află punctul cel mai vestic al României, numit Triplex Confinium deoarece acolo se întâlnesc granițele celor trei țări- România, Ungaria și Serbia. Este una dintre cele mai vechi așezări din Banat, săpăturile arheologice datând-o din epoca de piatră, motiv pentru care maghiarii care s-au mutat acolo au numit-o Obeda, adică Beba Veche. A fost prima dată atestată documentar din 1247. Un secol mai târziu, în invaziile otomane, a fost distrusă (1330).

După alungarea turcilor de către habsburgi a fost reînființată cu români de peste Mureș și maghiari (1760), apoi colonizată cu șvabi (1779). În 1781 contele Batthyányi, ulterior devenit Episcop al Ardealului, a cumpărat teritoriile pe care se aflau Beba Veche, Vălcani, Cherestur, Cociorhat și Oroszlamos și le-a colonizat cu maghiari (1792). În Beba Veche a adus de la Vălcani coloniști germani care au format satul numit după conte, Batthyánhaza, sat care în timp s-a alipit satului Beba Veche. În 1840 domeniul a fost împărțit pe parcele  când s-a format și satul vecin Kübekháza.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1783)

După unirea Banatului cu România, granițele nefiind clare, Beba Veche a intrat sub administrație sârbească (1921-1924) apoi, printr-un tratat încheiat între România și Serbia, când s-a făcut schimb de teritorii, a intrat oficial în componența României.

Biserica Ortodoxă „Sf. Născătoare de Dumnezeu” (1779)

De comuna Beba Veche aparțin administrativ satele Cherestur și Pordeanu. Satul Cherestur, situat la 3 km sud-vest, a fost prima dată atestat documentar din 1274, ca parte a comitatului Cenad. Ulterior a fost deținut de mai mulți proprietari,  nobili maghiari, dintre care și cel căruia i-a purtat numele, Fabian Kereszturi. A fost cucerit de otomani, apoi a intrat în posesia Imperiului Habsburgic când a fost colonizat cu maghiari și numit Puszta Kerestur (1773). Până azi a rămas un sat majoritar maghiar.

Biserica Romano-Catolică

Între 1921-1924, împreună cu Beba Veche, a fost sub administrație sârbească, apoi a fost integrat în România.

Căminul Cultural

La 6 kilometri nord-vest de Beba Veche se află satul Pordeanu, atestat documentar din 1244 prin existența unei mânăstiri, Pordanmunstra. Sub otomani,  nu apare menționat în documentele vremii. Din 1750, sub habsburgi, era în proprietatea contelui Nako, când era numit Pardany, sat 100% maghiar. După unirea Banatului cu România o parte din localnici s-au retras în partea deținută de Ungaria.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin”(1969)

Interbelic, comună cu Primărie proprie, a pierdut din importanță o dată cu trasarea graniței și a amplasării punctelor de trecere și a devenit sat. Postbelic, sub comuniști, descoperindu-se țiței, lângă sat au fost montate instalații și sonde care mai funcționează și azi.

fosta Primărie

Citește și Jimbolia, județul Timiș 

Comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Comloșu Mare este situată în partea de vest a județului Timiș, aproape de graniță cu Serbia. A fost atestată documentar din 1453 când era în proprietatea lui Iancu de Hunedoara dar este mult mai veche,  în acel loc arheologii descoperind o așezare din neolitic.

Invazia otomană (1529) a pustiit-o, rămânând doar o pustă până la sfârșitul secolului XVII când, în acea zonă, s-au așezat păstori sârbi, apoi și familiile lor  (1717). Turcii alungați de habsburgi, aceștia au recreat localitatea cu români aduși din Oltenia ocupată de austrieci (1743-1745), dar au apărut conflicte interetnice și majoritatea sârbilor s-au mutat la Zernabara unde au format o nouă comunitate. Românii, ortodocși, au ridicat o biserică (1794-1796) care în decursul timpului a fost refăcută de două ori (secolul XIX), actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

Sub porțiunea dintre naos până la altar a fost creată o criptă în care, ulterior, au fost înmormântați membrii familiei Nako.

Satul  a intrat în posesia macedoneanului Cristofor Nako (1781). Acesta a adus slovaci (1782) care au format prima biserică luterană (evanghelică) din Banat însă aceștia nu au rămas mult timp în zonă. În localitate s-au mutat familii de germani din satele învecinate (1791-1794).

Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” (1868)

În 1840 nepotul lui Nako a ridicat Conacul San Marco, format din două aripi despărțite de o poartă din fier forjat deasupra căreia, cioplit în piatră, a postat blazonul familiei.

Pe lângă camerele de locuit, conacul dispunea de clădiri administrative și o sală de teatru. Lângă el, pe o suprafață de zece hectare, a fost amenajat un parc.

Ultimul proprietar a fost o ducesă văduvă, fără moștenitori, care înainte de a muri a donat conacul statului cu condiția ca aripa sa dreaptă să devină pentru totdeauna sediu al Primăriei.

Statul a vândut cealaltă aripă și parcul unui avocat din Arad care l-a deținut până sub comuniști, când a fost etatizat și folosit de  C.A.P.-ul comunei, care l-a modificat. O dată cu legea retrocedărilor a fost primit de un urmaș care l-a vândut unui localnic.

Într-o porțiune a parcului, azi Parcul Central din Comloșu Mare, a fost construită Biserica Greco-Catolică (1896).

Localnicii o numesc Biserica Albastră datorită culorii pe care o are după ultima renovare.

În timpul Primului Război Mondial o parte din localnicii care au participat au decedat și în memoria lor, lângă Biserica Ortodoxă, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Tot în parc se află bustul lui Iulian Grozescu (1839-1872), poet, publicist și traducător român, redactor-șef la revista Familia, născut în localitate.

În anii interbelici unui vechi hambar i s-a adăugat o nouă aripă și a fost transformat în Școală. Clădirea a fost concepută astfel încât să se încadreze în stilul arhitectonic al celor vecine.

Din 1921 localitatea a primit statutul de comună, făcea parte din plasa Sânnicolaul Mare, judeţul Timis-Torontal apoi din județul Timiș (1972) și din 1992 administrativ i s-au atașat satele Comloșu Mic și Lunga.

La 6 kilometri sud de Comloșu Mare, paralel cu granița România-Serbia, se află satul Comloșu Mic.

A fost format sub Imperiul Habsburgic cu coloniști germani și francezi (1770-1771, într-o zi de Paște, sărbătoare după care a primit numele german Ostern.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Tecla” (1806)

În timpul administrației maghiare a fost numit Kis Komlos, românizat după unirea Banatului cu România în Comloșu Mic.

Satul Lunga se află la aproximativ 3 kilometri vest de Comloșu Mare. În acte este amintit ca un sat de români veniți din sudul țării (1743). Sub ocupația habsburgică zona, mare parte mlăștinoasă, a intrat în posesia nobilului Nako care a adus germani pentru munca în agricultură. Fata sa, Constanța, a întemeiat o așezare cu case construite de-a lungul unei străzi care a primit numele ei (1824). Partea aflată azi în Serbia a primit numele familiei, Nakovo.

Sub administrația maghiară numele i-a fost schimbat în Kunszolos apoi după unirea Banatului cu România în Lunga. Postbelic germanii au emigrat, cei mai mulți după 1989 și satul a fost ocupat de români.

Biserica Ortodoxă (1933)

Citește și Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Jimbolia, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.

Casa de Cultură Jimbolia

După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)

Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele,  mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.

Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.

Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost  renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.

În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel  în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.

În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează  Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.

Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari,  au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.

În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.

În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.

În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.

La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.

În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi,  dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.

Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.

După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)

Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.

Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.

Citește și comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga

 

 

Comunele Periam, Pesac, Lovrin și Gottlob, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Periam este situată în nord-vestul județului Timiș. A fost atestată documentar din 1332 când era în proprietatea lui Bechey Imre. Localitatea a fost distrusă de răsculații lui Gheorghe Doja (1514). Refăcută, sub ocupația otomană a devenit reședință de sangeac dar în decursul unui secol populația a părăsit-o, la recensământul din 1657 existând doar 7 case.

După ce otomanii au fost alungați, cucerită de austrieci a fost colonizată în două etape cu germani (1723, 1749) iar românii și sârbii au fost obligați să se mute în alte localități. În comuna, pur germană, a fost construită o Biserică Romano-Catolică de lemn (1743). În aceeași perioadă, în apropierea Periamului s-au așezat grupuri de coloniști și au format așezarea Haulikfalva care în timp s-a contopit cu comuna.

După o inundație mare a râului Mureș vatra satului s-a mutat în actuala poziție. Populația a crescut prin așezarea altor coloniști germani (1756-1762) apoi și a unor coloniști francezi și cehi (1764-1765). Azi pe locul fostei vetre, pe malul Mureșului, s-au construit case de vacanță care au format Periam Port, loc unde anual se desfășoară festivalul de muzică „Rock la Mureș”.

Coloniștii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf Ioan Nepomuk”(1722), prevăzută cu un turn cu 4 clopote, care în 1938 a fost restaurată și pictată în interior.

Un secol mai târziu a fost ridicată  Biserica Romano-Catolică Haulik (1847-1856), azi situată în Parcul Central.

Actual biserica este administrată de greco-catolici.

Până în perioada interbelică în localitate s-au mutat familii de români ortodocși.  Pentru ei a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1926-1933).

A fost situată central, în apropierea Bisericii Romano-Catolice Haulik.

La aproximativ 6 kilometri sud de Periam se află comuna Pesac, atestată documentar din 1399 cu numele Puerseegh, nume schimbat în Persek (1549). Până  în 1768 localitatea nu mai apare în actele vremii. A fost reînființată de localnicii din Sânpetru Sârbesc, azi Sânpetru Mare, din cauza inundațiilor frecvente s-au mutat pe locația actuală a Pesacului și au format localitatea sârbească, Pesak.

Proprietarul moșiei, Bayzath,  a populat satul cu familii de iobagi români din zona Sibiului (1799).

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1806)

Apoi în sat s-au mutat germani din localitățile vecine.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif” (1809)

Satul a aparținut comunei Periam până în anul 2007 când s-a desprins, devenind comună.

Monument Eroilor din Primul Război Mondial

Cam la aceeași distanță spre sud (7 km) se află comuna Lovrin, un mic nod feroviar la intersecția dintre trei linii de cale ferată.

A fost atestat documentar din anul 1466 cu numele de Loránthalma. Din 1564 a intrat în proprietatea episcopului de Cenad. Era populată de sârbi care treptat, fugind de asuprirea turcilor, au părăsit-o.

După alungarea turcilor, intrând în posesia austriecilor, localitatea a fost repopulată cu militari din Administrația Banatului (1760) apoi cu coloniști bulgari care i-au schimbat numele în Lovrinac. Nu după mult timp în Lovrin au fost mutați sași din Cenad și localitățile vecine, sârbii și bulgarii, defavorizați, au plecat (1785-1792).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova” (1789)

Pe clopotnița bisericii, după Primul Război Mondial a fost postată o placă scrisă în două limbi, română și germană, în amintirea eroilor războiului.

Localitatea a intrat în posesia Generalului Liptay, primită în dar de la rege pentru meritele deosebite în luptele cu turcii. Acesta și-a ridicat un conac care azi îi poartă numele, Conacul Liptay și aparține Stațiunii de Cercetare și Dezvoltare Agricolă Lovrin.

După cel de Al Doilea Război Mondial, sub comuniști, mulți dintre germani au fost deportați în Bărăgan (1951-1956). Ulterior au emigrat, cel mai masiv după 1989 și satul a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1970)

La 7 kilometri sud-vest de Lovrin se află comuna Gottlob. Localitatea a fost construită  o dată cu sosirea primilor coloniști germani, când a fost înființată și parohia catolică (1770-1773).

Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor” (1822)

Până în 1940 a fost locuită predominant de germani. După război aceștia au fost deportați în Rusia, apoi în Bărăgan, de unde puțini s-au întors. Germanii au emigrat masiv după 1989 și satul, aparținând comunei Lovrin,  a fost populat 90% cu români.  Din anul 2004, primind statutul de comună, s-a  desprins de Lovrin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1962-1969)

De comuna Gottlob aparține administrativ satul Vizejdia, situat la 5 km vest. A fost atestat documentar din 1424 când era în proprietatea familiei nobiliară Vizesgyani, căreia îi poartă numele. În timpul ocupației otomane, în actele vremii apare ca o localitate de cumani și iobagi români apoi locuită de sârbi. Sub habsburgi li s-au alăturat germani, maghiari și bulgari (1745). Când Regina Maria Tereza a dat decretul de catolicizare obligatorie (1796) românii și bulgarii au plecat, satul a rămas șvăbesc și a fost numit Wiseschdia, nume schimbat în Vizeșdia după unirea Banatului cu România.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Mărturisitorul” (1893)

Citește și comunele Șandra și Lenauheim, județul Timiș

 

Comunele Livada, Zimandu Nou și Șimand, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

La aproximativ 9  kilometri nord de municipiul Arad se află comuna Livada, localitate suburbană de care ține administrativ satul Sânleani.

Primăria Livada (2005-2007)

Prima atestare documentară a localității Livada datează din 1553. În perioada când zona a făcut parte din Imperiul Habsburgic, pentru cultivarea tutunului în zonă, localitatea a fost colonizată cu germani și maghiari din Szent-Tamaș (1843). Aceștia au numit-o Fakert sau Baumgarten (livadă).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1875, renovată 2006)

La începutul secolului XX în Livada s-a constituit o organizație socialistă. După 1921 a făcut parte din plasa Arad. Spre sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial a fost ocupată de trupele maghiare hortiste (1944-1953). După eliberare, în comună au început migreze familii de români care azi sunt majoritari. Ortodocși, inițial au ținut slujbele într-o capelă, apoi au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”, în stil neobizantin (1989-1992).

După 1989 germanii au emigrat masiv și comuna a rămas cu puțini locuitori apoi, la începutul anilor 2000, în partea de vest a comunei mulți arădeni au început să-și construiască case. Satul Sânleani, comuna Livada, prima dată atestat documentar în 1302, a fost și el colonizat, tot pentru cultivarea tutunului, cu maghiari aduși din Cenad.

Biserica Romano-Catolică (renovată 2005)

Satul a fost numit Szentleány (Fată Sfântă).

Biserica Reformată

După îndepărtarea hortiștilor în Sânleani s-au așezat imigranți din munții Apuseni și de pe valea Crișului Alb (1945) care au creat o parohie ortodoxă. Inițial slujbele se țineau într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1969-1977).

În decursul timpului localnicii care au trecut la alte rituri și religii și-au construit propriile biserici.

Biserica Penticostală Maranata

Biserica Baptistă Harul

De la Livada spre nord, pe drumul principal Arad-Oradea, se află comuna Zimandu Nou cu satele Utviniș, Zimand Cuz, Andrei Șaguna care aparțin administrativ de ea. Cel mai aproape de Livada, la 5 kilometri, se află satul Zimandcuz care a fost format de familiile de maghiari, cultivatori de tutun, alungate de moșierul Wodianer, proprietar al pustei Bánkút care azi se află pe teritoriul Ungariei (1852-1853).

Biserica Romano-Catolică (1875)

În decursul timpului localitatea s-a mărit prin stabilirea familiilor de germani, români și romi.

Biserica Reformată Calvină

Numărul ortodocșilor crescând, din 1993 a început construirea Bisericii Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

După ieșirea din Zimandcuz, la 3 kilometri spre vest, după trecerea liniilor de cale ferată, se află satul Utviniș, localitate foarte mică, cu doar câteva case situate lângă halele industriale și agricole. Satul avea o haltă la calea ferată, azi în acel loc existând doar o placă veche cu numele ei, care în decursul timpului a fost înlocuită cu o clădire mai nouă.

În 1995, cu ajutorul enoriașilor, vechea popicărie a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Izvorul Tămăduirii”.

La 4 kilometri de la Zimandcuz spre nord  se află comuna Zimandu Nou despre care nu se dețin acte, istoria sa fiind cunoscută din relatările orale.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Se spune că, la fel ca Zimandcuz, localitatea a fost formată în 1852 de familii de maghiari, cultivatori de tutun, venite din pusta Csernovics Ujfalu, azi pe teritoriul Ungariei, fiind nevoite să migreze deoarece moșierul a pierdut moșia la jocul de cărți iar noul proprietar a desființat-o.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (1908)

În continuarea comunei spre nord se intră în satul Andrei Șaguna care a fost format după Reforma Agrară (1921) prin colonizarea cu români a fostului domeniu Zelenski, confiscat de stat. Aceștia au înființat parohia ortodoxă care a ținut slujbele într-o capelă apoi a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Apostoli Apostoli Petru și Pavel” (1937-1942).

La 16 kilometri spre nord se află comuna Șimand, atestată documentar din 1290.  Localitatea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală (1961) în locul numit „Grozdoaie” un vas ceramic dacic, morminte de inhumație și obiecte metalice de factură romană iar pe locul școlii (1970) fragmente dintr-un apeduct roman. De asemenea primele referințe despre zona Șimandului apar în documente din anul 953.

A urmat cursul istoriei, inițial cnezat, apoi ocupat în invazia tătaro-mongolă (1241), ulterior de regii maghiari când s-a dezvoltat ca târg cu importanță strategică. Fiind situat pe drumul care lega Cenadul de Oradea, „Magna Via Publica”, taxa transportul și produsele ce treceau pe acolo. În 1469 „Castellum Șimand” era în proprietatea familiei Marothy apoi a trecut în proprietate domeniului regal Gyula (1476), aparținând lui Matia Corvin, când târgul Șimand avea în componență 15 sate.

Biserica Creștină Adventistă de ziua a 7-a

Sub ocupația otomană a făcut parte din sangeacul Arad (1550). După alungarea turcilor de către habsburgi a fost populat cu grăniceri (1741) care, prin decretul dat de Regina Maria Tereza, au fost desființați și au devenit agricultori plătiți la normă (1750). După anul 1700 în comună s-au situat familii de evrei care până în 1723 au format o comunitate puternică. În 1759 românii, majoritari, au ridicat o biserică de cărămidă, Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1803)

O dată cu trecerea forțată la catolicism, la mijlocul secolului XVIII în comună a apărut ritul greco-catolic și a fost ridicată o biserică care a fost reconstruită în secolul XIX ca Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Proroc Ioan Botezătorul”. La început a avut statut de catedrală episcopală unde, primul episcop român din Arad își avea temporar reședința (1829-1830). Prin desființarea greco-catolicismului biserica a devenit ortodoxă română (1948) și după 2008 a revenit la ritul greco-catolic.

În decursul timpului, prin contribuția comunității evreiești, localitatea s-a dezvoltat economic astfel, la mijlocul secolului XIX în Șimand existau o Fabrică de bere și câteva distilerii.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

La mijlocul secolului XIX baronul Urbán Petru de Monyoro și-a construit în centrul comunei un conac în stil neoclasic, cu câte o terasă în fața și în spatele clădirii, ambele străjuite de coloane dorice și în interior având 16 camere. Conacul Urbán de Monyoro a intrat în proprietate privată, a fost renovat (1994) și azi este de vânzare.

 

 

 

 

Comunele Dudeștii Noi, Becicherecu Mic și Biled, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Dudeștii Noi, județul Timiș, prima dată atestată  în registrele papale (1333), purta numele de origine pecenegă Bessenovo (Beșenova Nouă). În 1748 localitatea a fost colonizată cu 60 de familii venite din regiunile Mainz, Trier și Lothringen. Aceștia și-au ridicat case noi și Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1750-1751) care astăzi este monument istoric, cea mai veche biserică șvăbească din Banat.

Banatul a fost alipit Ungariei, perioadă în care Beșenova Nouă a fost arondată localității Sânandrei, apoi a intrat sub ocupație otomană (1790). În timpul Revoluției Ungare (1848-1849) lângă localitate s-au purtat lupte în care, la final, revoluționarii au fost învinși. După înfrângerea otomanilor și până în preajma Primului Război Mondial zona a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Școala Gimnazială

În perioada 1906-1908 mulți dintre locuitorii comunei au emigrat în America de unde au revenit cu sume de bani considerabile și au ridicat comuna. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial toată populația a fost mutată în Sânandrei, rușii au jefuit casele și au confiscat animalele. În 1945 mulți dintre ei au fost deportați în Rusia pentru muncă forțată, mai ales în minele de cărbuni din Ucraina. În același an localitatea a fost ocupată de primii coloniști români care în câțiva ani au ajuns  să egaleze numărul germanilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Dumitru” (1971)

Între 1954-1956 localitatea s-a extins cu zona Satul Nou apoi a fost arondată comunei Becicherecu Mic (1968) și i s-a schimbat numele în Dudeștii Noi. Etnicii germani au migrat în două valuri, primul în 1970, al doilea după 1990 și localitatea a rămas populată majoritar cu români. În 2004 s-a desprins de Becicherecu Mic devenind iar comună.

Comuna Becicherecu Mic a fost menționată ca Terra Potkerequ (1232), atestată pentru prima dată în 1332 și din 1462 făcea parte din proprietățile familiei Hagymasy. Fiind situată pe dealul Crucii, sub ocupația otomană a fost numită Crucea apoi sub Imperiul Austro-Ungar, Peschered, în limba română pescar, după numeroasele bălți de pescuit din zonă.

Pentru prima dată a apărut cu numele Becicherecu Mic pe harta Contelui Mercy (1723) apoi, în decursul timpului, o scurtă perioadă s-a numit Țichindeal (1920-1925) după numele cărturarului Dimitrie Țichindeal care s-a născut în localitate. Populația a  fost multietnică, români, germani, sârbi care se ocupau cu agricultura și livezile de pomi fructiferi. Actual în comună funcționează și câteva firme private cu activități diverse.

Biserica Ortodoxă sârbă „Mutarea moaștelor Sf. Nicolae” (1823-1844)

Deși atestată din 1462, comuna Biled a fost locuită mult mai devreme. Din 1562 a intrat în posesia Casei Regale. Două secole mai târziu, împreună cu toată zona, a fost colonizat cu germani (1765-1775). Pentru aceștia a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Arhanghel Mihail” (1777-1786).

Biserica a fost renovată în anul 2007.

În acea perioadă  Arhiepiscopia Zagreb a construit Conacul Biled (1788).

În decursul timpului conacul treptat s-a deteriorat.

Intrând în proprietate privată, conacul a fost împărțit în spații de locuit și de închiriat.

Deteriorându-se și mai mult a fost părăsit de locatari. Se speră că proprietarul îl va restaura.

La aproximativ 1 kilometru după ieșirea din localitate au existat șase movile din care în decursul timpului s-a păstrat doar una, restul dispărând în urma eroziunilor sau lucrărilor agricole. Pe locul lor săpăturile arheologice au scos la iveală unelte, vase, arme, etc. datate după unii specialiști ca aparținând perioadei romane, după alții din perioada turcilor, cumanilor și avarilor.

După epidemia de ciumă care a făcut ravagii (1834) preotul parohiei a transformat movila rămasă, înaltă de 8 metri, cu un diametru de 50 metri, într-un mormânt colectiv cu o cruce postată în vârf. Locul a fost numit Dealul Calvarului (Der Grabatzer Kalvarienberg) cu așa numita Cale a Crucii reprezentând drumul făcut de Cristos de la condamnare la crucificare   (1869-1872).

În Vinerea Mare înaintea Paștelui, în perioade de secetă, catastrofe, acolo aveau loc procesiuni și se țineau slujbe. A fost renovat în anii 1920. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost folosit ca post de observație și s-a deteriorat sub tirul artileriei inamice.

Cu semnificație religioasă, în perioada comunismului a fost lăsat să se ruineze. Abia în 1996 a fost recondiționat de către Asociația Șvabilor emigrați din Biled și a Forumului german local.

Nu doar movilele au fost descoperite  prin săpăturile arheologice din zonă.  În 1847 s-au descoperit urmele mai multor așezări daco-romane din secolele III, IV și un tezaur cu aproximativ 2.000 de monede din aur și argint, emise de Traian care, azi, se află în Cabinetul Numismatic din Viena.

Sub habsburgi localitatea a fost declarată oraș. Ca în toată zona colonizată cu șvabi, germanii din localitate au emigrat după cel de Al Doilea Război Mondial și majoritatea după evenimentele din 1989.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Românii stabiliți în comună au construit Biserica Ortodoxă „Sf. Treime” care a fost sfințită în anul 2004.

Citește și Comunele Iecea Mare, Cărpiniș și Checea, județul Timiș

Comuna Banloc cu trei sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Banloc este situată în  sud-vestul județului Timiș, în apropierea graniței cu Serbia. Numele ei „locul stăpânului” provine de la alăturarea cuvintelor loc și Pan (stăpân). A fost atestată documentar din 1400 cu numele de Byallak. Sub ocupația otomană în Banloc a avut reședința de vară pașa de la Timișoara (1552-1716).

După alungarea turcilor din Banat, sub habsburgi (1717), prin schimb de terenuri cu statul, a intrat în posesia banului croat Drașkovics, când s-a numit Panloch iar pe harta contelui Mercy a fost notată ca Banlok (1723-1725). Acesta și-a construit drept reședință un conac. Moșia și conacul au intrat în posesia Karátsonyi (1783) care a modificat conacul și l-a transformat în Castelul Karátsonyi. Pe domeniu s-au dezvoltat orezării, plantații de tutun, ferme de animale și în timp, lângă gara din Banloc s-au amenajat o fabrică de spirt și o moară.

Localitate majoritar românească, între anii 1862-1869 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.

În luna iulie 1991 a avut loc un cutremur mare (5,5 pe scara Richter). Multe case au fost dărâmate, turnul bisericii a fost grav avariat. A trebuit dărâmat, reconstruit și clădirea bisericii a fost consolidată.

De comuna Banloc aparțin administrativ satele Partoș, Ofsenița și Soca. La 7 kilometri sud-vest de comună, situat pe partea dreaptă a râului Bârzava, se află satul Partoș, atestat prin dijmele papale din perioada 1300-1335. Istoria sa este similară cu cea a comunei Banloc.

Sub ocupația otomană lângă sat, situat atunci pe cealaltă parte a râului Bârzava, s-a așezat un călugăr. Prin dania lui s-a construit Biserica ortodoxă veche (1571).

Un secol mai târziu acolo s-a retras mitropolitul Timișoarei pentru a petrece ultimii ani ai vieții (1650-1653). Se pare că acesta a făcut mai multe minuni și în acest context tradiția spune că în momentul decesului său clopotele au început să bată singure. A fost înmormântat la 85 ani în naosul bisericii în dreptul ușii de intrare.

Sub habsburgi pe malurile râului Bârzava au fost ridicate diguri și s-au amenajat orezării.  Fiind nevoie de mână de lucru proprietarii au colonizat satul cu unguri și germani. În acea perioadă mânăstirea a rămas izolată, înconjurată de păduri și mlaștini (1723). Venit la mânăstire, un bolnav incurabil s-a vindecat ca prin minune și drept mulțumire a construit o biserică nouă,  (1750), actuala Biserică „Înălțarea Sf. Cruci; Sf. Arh. Mihail și Gavriil; Sf. Ierarh Iosif cel Nou” dar câțiva ani mai târziu, fiind o iarnă grea, mânăstirea a fost părăsită de călugări (1777).

În 1929 satului Partoș i-a fost încorporat cătunul Topolea cu un domeniu renumit pentru orezăria și pescăria sa. La sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial Mânăstirea Partoș a fost redeschisă ca lăcaș de călugărițe (1944). Nu a durat mult, sub regimul comunist mânăstirea a fost desființată și în locul ei s-a format o parohie.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Pentru minunile săvârșite, mitropolitul îngropat în Biserica Veche a fost declarat Sfântul Iosif cel Nou (1950), pentru canonizare moaștele sale au fost mutate  în Catedrala Mitropolitană Timișoara și azi este considerat protectorul orașului Timișoara. În anul 2008 Mânăstirea Partoș a fost reînființată ca lăcaș de călugări, în decursul timpului a fost renovată și s-au construit chilii noi (2017-2019).

În Casa Regina Elisabeta, donată de aceasta mânăstirii, au fost amenajate o bibliotecă și un muzeu care au fost  deschise în 2012.

La 9 kilometri spre est de comuna Banloc se află satul Ofsenița, atestat documentar între anii 1690-1700 ca localitate sârbească. Satul nou a fost format o dată cu mutarea acolo a famiilor de șvabi din localitățile vecine (secol XIX).

fosta Biserică Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1882)

În cutremurul din 1991 biserica a fost grav avariată.

Nu a mai fost reparată și nici demolată. Au rămas spre amintire doar ruinele ei.

Satul a rămas majoritar german până în anii 1990 când aceștia au emigrat și a fost populat cu români.

Biserica Ortodoxă (1998)

La 7 kilometri sud de Banloc se află satul Soca, atestat documentar din 1333. În decursul timpului localitatea a dispărut  apoi, sub ocupația turcească, a fost reînființată prin colonizarea cu sârbi. În actele dintre 1690-1700 apare cu numele de Szoka și în cele austriece ca Soke (1717), secol când a făcut parte din domeniile familiei Karátsonyi.

Biserica Ortodoxă Sârbă (1909)

După anii 1950 numărul sârbilor a scăzut treptat apoi s-au stabilit ucraineni din zona Maramureșului și Bucovinei care au devenit majoritari (1970-1990).

Biserica Ucraineană „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Cuv. Paisie Velicikovski” (2002-2007)

 

 

 

 

Valencia, Spania- o parte din litoral

Publicat pe de
Răspunde

Din Orașul Artelor și Științelor Valencia, Spania, am trecut Podul de Aur (Pont Assut de l‘Or) în Districtul Camins al Grau.

Am înaintat pe carrer de Menorca până la prima stație de autobuz.

Nu puteam să plec din Valencia fără să văd plajele de la Marea Balearelor.

Am preferat autobuzul pentru a vedea în mers o parte din oraș.

Parroquia Santa Maria del Mar (1333)

Marina de Valencia– Tingladao II

Plaza de l’ Armada Espanyola cu Monumento Joaquin Sorolla (1933)

Am coborât într-o stație în apropierea Hotelului Balneario Las Arenas situat lângă Platja de las Arenas.

L-am ocolit și am ieșit  la Platja del Cabanyal. Plaja era împărțită pe mai multe sectoare, fiecare cu numele său.

Paralel cu plaja erau amenajate alei întrerupte din loc în loc de câte o fântână sau statuie așezate central.

Monumento al actor Antonio Ferrandis (2003)

Briza era foarte puternică și rece, nisipul umed, așa că nu am putut ajunge chiar până la malul mării.

Marea Balearelor sau Marea Iberică reprezintă partea de sud-est a Mării Mediterană. Toată partea de est a orașului este mărginită de ea.

Am urmat aleea spre capătul acelei plaje.

Fuente del Barco de Agua

Estatua dels Dofins

Am intrat în porțiunea Platja de la Malva-rosa. Pe strada paralelă cu ea am văzut un Centrul de sănătate  care purta același nume, Centro del Salud Malva-rosa.

Am fi dorit să stăm și noi la o terasă dar aerul tăios ne-a alungat rapid. De data asta, pentru a ne întoarce în oraș, am preferat metroul a cărui stație nu se afla departe.

La revedere Valencia !!!

 

 

 

 

Valencia, Spania- prin La Seu și El Carmen, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Din Plaza de la Virgen, Valencia, Spania, am continuat vizitarea cartierului La Seu îndreptându-mă  spre Piața Arhiepiscopului (Plaza de Arzobispo) unde se afla Muzeul Orașului Valencia care funcționa în fostul Palat al Marchizului Campo (Palacio del Marqués del Campo).

Primul Marchiz Campo a cumpărat un conac, câteva case alăturate, le-a unit, modificat și a format palatul (1840). Între anii 1989-1990 a fost restaurat și în el s-a deschis muzeul.

Biserica Regală a Sf. Mântuitor Hristos (Reial Església del Santíssim Crist del Salvador) se afla pe locul unde, după eliberarea de sub otomani, în locul unei moschei a fost ridicată o biserică (secol XIII), înlocuită cu altă biserică (secol XIV), la rândul ei reconstruită (secol XVII) și modificată în stil neoclasic (1826-1829).

Fostul Palat Borja (Palau dels Borja) a fost construit, pentru familia căreia îi purta numele (secol XV), în stil gotic și renascentist catalan. Azi în el funcționează Parlamentul din Valencia (Palau de les Corts Valencianes).

Vis a vis de sediul Parlamentului  se află Biserica Sf. Lorenzo (Esglesia de San Lorenzo), una dintre primele biserici construite în Valencia (1238-1276), refăcută în secolul XVII, un secol mai târziu dotată cu o clopotniță nouă, în locul celei vechi care s-a prăbușit.

Printre clădiri, pe o scurtătură indicată de un localnic, ne-am îndreptat spre Teatrul Talia (Teatre Talia). Inițial teatrul a aparținut unei instituții caritabilă catolică, a fost inaugurat în Casa de los Obreros (1928) cu spectacole pentru publicul larg apoi a fost administrat de Generalitat și azi este deținut de o companie privată.

Am ieșit din cartierul La Seu și am intrat în cartierul El Carmen.

Din loc în loc străduțele se lărgeau și formau mici piațete numite după clădirile importante de acolo sau după figuri ilustre care au locuit în unele dintre case, un exemplu Plaça de Beneyto I Coll, numită din 1889 după filantropul care și-a lăsat averea moștenire Consiliului Școlilor Meșteșugărești.

În partea sa nord-estică El Carmen este renumit pentru arta stradală.

De asemenea este unul dintre cele mai populare locuri în care iubitorii de artă se adună și locul cel mai populat seara, în terasele și barurile sale unde ne-am petrecut și noi una dintre seri.

Dar să revin. Tot studiind picturile murale, fără să-mi dau seama am intrat în Piața Carme (Placa del Carme).

În acel loc, situat în afara zidurilor de apărare, după cucerirea creștină a orașului a fost construită de către carmeliți Mănăstirea Regală a Maicii Domnului (1821) cu Biserica „Schimbarea la Față a Domnului” (1343). În secolul XVI mânăstirea s-a extins, un secol mai târziu biserica a fost modificată în stil baroc.

Monumento al pintor Juan de Juanes (1523-1579)

O dată cu confiscarea proprietăților bisericești (Mendizábal-1835) mânăstirea a fost abandonată, clădirile ei au fost separate de biserică, a fost extinsă și a găzduit Academia Regală de Arte Frumoase cu Muzeul și Școlile de Arte Frumoase și Meserii. Renovate între 1989-2011, azi găzduiesc Centru de Cultură Contemporană (Centre del Carme).

Mânăstirea Santa Cruz, aflată în apropiere, a fost demolat, parohia ei s-a mutat în fosta Biserică a Mânăstirii Carmelite (1842) care de atunci a fost denumită Biserica Sfintei Cruci (Parroquia de la Santisima Cruz). În secolul XVIII bisericii i s-a adăugat clopotnița dotată cu 6 clopote.

Fațada orientată spre Piața Carmen a fost realizată în două etape (secolele XVI și XVII). De o parte și cealaltă a ușii de intrare au fost postate câte 3 coloane ionice lateral de care în 1961 au fost postate câte o sculptură reprezentând sfinți și deasupra ușii scutul Ordinului Carmelit. În corpul superior ușii, într-o nișă centrală a fost așezată sculptura Fecioarei cu Pruncul în Brațe și în nișele laterale Santa Teresa de Jesús și Santa Magdalena de Pazzis iar în nișa centrală, superioară acestora, Sf. Iosif și Pruncul.

În spațiul aflat lateral de biserică a fost amenajată Fântâna Copiilor (Fuente de los Niños), un grup de 8 statui din bronz reprezentând copii care se joacă (1862-1947), azi o copie, originalul fiind păstrat în Muzeul de Arte Frumoase San Pio V din Valencia.

Și, din nou pe străduțele cu casele pictate…

Am ieșit la o arteră de circulație mai largă, în dreptul Institutului de Artă Modernă (Institut d’ Art Modern Valencia).

Deplasându-mă spre sud, pe acea stradă am văzut câteva clădiri importante.

Universitatea Catolică din Valencia „San Vicente Mártir“ (Universidad Catolica de Valencia) a fost creată în 2003, cu mai multe facultăți situate în diferite locații ale orașului. În El Carmen se află Rectoratul și serviciile centrale ale Universității care funcționează în fostul Complex San Carlos Borromeo (1760), în locul sediului Academiei de Chirurgie din Valencia.

Biserica „Trupul lui Cristos” (Convento del Corpus Christi) a fost construită în cadrul unei mânăstiri fondată de carmeliți (1687-1693). Datorită traficului rutier în creștere biserica a fost înconjurată cu un zid de protecție.

Aparținând azi Universității Catolice, Biserica la Milagrosa (Eglesia de la Milagrosa) a fost creată în 1957 din fosta Capelă Asilo del Marqués de Campo (1882), foarte deteriorată.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) a început să administreze orașul și teritoriile Provinciei Valencia (1833) după promulgarea Constituției spaniole (1812).

Pe o parte a străzii se aflau clădiri mai vechi, pe cealaltă blocuri de locuințe. În mijlocul unei fântâni am văzut postată satuia lui Miguel de Cervantes, romancier, poet și dramaturg, considerat simbolul literaturii spaniole.

În zonă se afla și o școală de stat care îi purta numele, Col-legi Public Cervantes (CEIP).

Mânăstirea Sf. Ursula (Iglesia y Convento de Santa Ursula) a fost fondată de călugărițele desculțe din  Ordin Augustinian, ordin catolic (1605). Biserica, construită în secolul XVII, este singura care a supraviețuit până azi, restaurată în 1930. Restul complexului mânăstirii a fost reconstruit în 1960.

Lângă mânăstire, la capătul cartierului El Carmen, se aflau Turnurile Quart (Torres de Quart), una dintre cele două porți din vechiul zid medieval care au supraviețuit (1441-1460).

 

 

Comunele Sintea Mare și Șepreuș, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Sintea Mare și Șepreuș sunt situate în partea de nord-vest a județului Arad. Pentru a le vizita am parcurs drumul de la Arad spre Oradea, am depășit  Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat spre est până în satul Adea, comuna Sintea Mare, în total 50 kilometri într-o oră. Localitatea Adea a fost prima dată atestată documentar din anii 1202-1203.

A urmat istoria comitatului Zărandului care a fost stăpânit de turci (1556-1595),  după ce aceștia au fost alungați de habsburgi (1726) a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar. Localitatea a fost populată cu maghiari, numită Ágya și în 1730 în centrul satului a fost construită Biserica Reformată Calvină.

În turnul bisericii a fost montat un clopot (1856) și, deteriorându-se, în 1908 a fost refăcută.

Între anii 1920-1930 satul a fost colonizat cu români din zona Sebiș-Vârfurile pentru care a fost construită o școală și amenajată o capelă.

Fiind o comunitate mică și lipsind fondurile, nu au putut să-și construiască o biserică.

Dorința le-a fost îndeplinită de o familie din Arad care împreună cu preotul satului au făcut demersurile necesare, au asigurat fondurile și cu ajutorul unor meșteri din Maramureș au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (2009).

M-am întors la Chișineu-Criș de unde m-am îndreptat din nou spre est și după 14 kilometri am ajuns în comuna Sintea Mare. Deși atestată documentar din 1337, așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice descoperind obiecte, unelte, monezi datând din anii 200-300 î.e.n. În aceeași perioadă (1338)documentele arată existența unei Biserici de lemn cu hramul dat după constructorul ei, „Fericitul Briciu Mărturisitorul”.

Și Sintea Mare a fost ocupată de turci, perioadă în care populația, de două religii, aparținea aceleași parohii. Turcii fiind alungați de habsburgi care au maghiarizat zona, au creat cultul greco-catolic, românii ortodocși fiind forțați să treacă la catolicism și a fost ridicată Biserica Greco-Catolică (1873-1874). După 1948 cultul a fost interzis în România și biserica și-a reluat activitatea doar din 1990 când restricția a fost ridicată.

Puținele familii care au rămas la credința ortodoxă și-au ridicat propria biserică, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1898-1899) al cărei interior a fost pictat în tempera și frescă abia în 1950.

Deși catolicizați, au conlucrat cu cei ortodocși, cele două biserici ajutându-se reciproc, la nevoie slujbele ambelor rituri ținându-se în aceeași biserică.

Căminul Cultural

Din Sintea Mare am urmat drumul spre Ineu, apoi un drum secundar lateral spre sud și după  6 kilometri, la capătul lui am intrat în satul Țipar, comuna Sintea Mare. Satul, atestat documentar din 1881, era un sat de maghiari situat pe șes.

Biserica Evanghelică Luterană

Biserica Romano-Catolică „Sf. Treime” (1910)

Începând cu anul 1928 a fost populat cu familii de români venite din satele situate pe dealuri. Ortodocși, inițial au folosit o capelă și din 1971 au demarat construcția unei biserici, Biserica ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”.

Din Țipar m-am întors la Sintea Mare și am urmat alt drum, spre spre nord-est.

După 19 kilometri am ajuns în comuna Șepreuș. Atestată documentar din 1364, localitatea Șiproș apare mai frecvent în actele din secolele XIV-XVI sub forma unor dispute între familiile nobiliare maghiare Bethlen și Neczply.

Comuna era înconjurată de o pădure mare de răchită din care locuitorii confecționau mături din nuiele pe care le comercializau. Se pare că și-a preluat numele după cuvântul maghiar Seprős care tradus înseamnă confecționare de mături.

După ocupația otomană, intrând sub cea habsburgică, localitatea, fără stăpân, a intrat în posesia erariului (1726).

Populația, majoritar română, ortodoxă, avea construită o Biserică de lemn „Sfinții Arhangheli” (1775). Sub habsburgi vatra satului a fost mutată în locul actual și a fost construită o altă Biserică de lemn (1780) care a fost înlocuită cu una din cărămidă și zid (1854), cea actuală, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”.

În 1821 comuna și teritoriul înconjurător au fost cumpărate de familia Czaran, formată din mai mulți frați.

Aceștia și-au construit Castelele Czaran în care azi funcționează Primăria și Grădinița.

Comuna a participat prin Mihai Veliciu, născut acolo, la Memorandumul Transilvaniei (1892) și cu doi membri ca deputați în Marea Adunare Națională de la Alba Iulia (1918).

Căminul Cultural

În 1906 a fost înființată Comunitatea Baptistă care a cuprins Aradul, Valea Mureșului, zona Banatului, Șiria, Chișineu-Criș, apoi în 1907 au sosit la Șepreuș misionarii germani care au încercat să răspândească religia adventistă.

Biserica Adventistă de Ziua a 7-a (1981)

Locuitorii comunei au participat la cele Două Războaie Mondiale. Dintre ei mulți au decedat. În amintirea lor a fost ridicat Monumentul Eroilor sub forma unei troițe (1998).

Populația actuală este format predominant din români, urmată statistic de alte etnii la egalitate cu romii și foarte puțini maghiari.

La periferia comunei au fost ridicate adevărate conace care estompează fostele Castele Czaran.

Citește și Comunele Seleuș, Zărand și Olari, județul Arad