Arhive etichetă: monumente

Comunele Bârsa și Buteni, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Bârsa și Buteni sunt situate în nord-estul județului Arad. Pentru a le vizita m-am deplasat pe drumul Arad-Ineu apoi spre Sebiș și după aproximativ 75 kilometri am intrat în satul Voivodeni, unul dintre cele 3 sate care aparțin administrativ de comuna Bârsa și care în Evul Mediu au fost incluse în comitatul Zărand. În 1561 satul făcea parte din domeniul Losonczy, în apropierea râului Crișul Alb, lângă Canalul Morilor.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul”

La nici 2 kilometri se află satul Aldești, atestat documentar din 1471, în posesia familiei de nobili Abrahámffy, cu numele Adólfalva și din 1477 a fost inclus în domeniul Losonczy. În secolul XVIII, ca multe din satele zonei, a intrat în posesia ducelui de Modena. În sat a existat o Biserică de lemn (1755) care a fost înlocuită cu una nouă. Aceasta a funcționat până în anul 1844 când a fost înlocuită cu o biserică din piatră care nu a rezistat nici 20 de ani, fiind distrusă într-un incendiu. Demolată, pe locul de lângă ea, la începutul secolului XIX, a fost construită actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

După 4 kilometri spre est se ajunge în comuna Bârsa, situată în apropierea orașului Sebiș, pe stânga canalului Morilor.

Căminul Cultural

A fost atestată documentar din 1489 când era situată în sud-estul actualei locații, pe locul numit „Gunoiște”, aproape de râul Crișul Alb. Aparținea domeniului Dóczy și deținea o Biserică de lemn.

Ulterior, ca toate satele din zonă, a intrat în posesia lui Losonczy (1555), apoi a ducelui de Modena (1732).

Având loc multe inundații, locuitorii au mutat vatra satului pe Dealul Crișului (1740), unde au construit o nouă biserică și vechea biserică au vândut-o satului Minead.

Deteriorându-se, între anii 1812-1823 a fost construită o biserică din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire”.

Vechea biserică a fost demolată și materialul a fost folosit pentru construirea unei școli, situată lângă biserică.

Din Bârsa m-am întors spre Aldești. După ieșirea din comună m-am îndreptat spre sud-vest și după 5 kilometri am ajuns în satul Hodiș, atestat documentar din 1461, aparținând domeniului Losonczy, apoi ducelui de Modena (1732). Ortodocși, neavând biserică, au participat la slujbele ținute în biserica din Cuied, până în perioada 1755-1759, când au construit Biserica de lemn „Învierea Domnului”.  După un secol s-a ridicat o nouă Biserică din lemn cu hramul ”Întâmpinarea Domnului” (1870), înlocuită în 1930 cu una din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

De comuna Buteni aparțin administrativ satele Berindia, Cuied și Păulian. Satul Cuied este situat la 5 kilometri sud de Hodiș, pe 7 coline și zonele dintre ele. A fost atestat documentar din 1477, cu numele Kewed. În secolul XVIII satul deținea o Biserică de lemn care în 1854 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Vasile cel Mare” (1854) apoi, conform tradiției orale, a fost vândută satului Păiușeni.

În sat s-a păstrat Conacul Nákó-Korek, numit după familia care l-a construit (sec. XIX) și care deținea moșia, în care azi e situat Sânnicolau Mare, jud. Timiș, unde aveau un castel.

Azi conacul este înscris pe lista patrimoniului istoric al județului Arad și este în proprietate privată.

Din centrul satului am parcurs 2 kilometri de drum pietruit pentru a vedea locul de relaxare de care auzisem.

Pe malul Lacului Cuied era amenajat un complex turistic, Maria-Rustis-Resort, vizitat de foarte mulți orășeni și nu numai.    

Comuna Buteni este situată la 10 kilometri est de Cuied, în depresiunea Zărandului, la poalele Dealurilor Cuiedului, pe malul Crișului Alb. Atestată documentar din 1332, cu numele Buken, a fost deținută în timp de mai multe familii nobiliare maghiare care au transformat țăranii în iobagi. Din 1574 și până la sfârșitul secolului XVII a intrat în posesia turcilor. Totuși în sat exista o parohie ortodoxă (1652). Alungați de habsburgi, în tentativele de recucerire a teritoriilor turcii au jefuit satele. Sub habsburgi, dezvoltându-se, în 1808 a primit statutul de târg (oppidum).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan de Nepomuk” (1817)

Satul Buteni a fost cumpărat de  familia Dietrich (1824), apoi, împreună cu Chisindia și Apateu, a intrat în posesia lui József Anton Ioan de Habsburg de Lorena, fiul Împăratului Leopold II, cel care a fost acționar principal la construcția Canalului Morilor (1833-1840). În acea perioadă, renumit pentru livezile de pruni și numărul mare de meseriași, se afla printre primele 10 localități ale comitatului.  

În sat s-au așezat familii de evrei care au construit o sinagogă (1863). Numărul lor crescând, au ridicat o altă sinagogă, mai mare, ambele dispărute azi. Primul grup de baptiști s-a format în anul 1895. S-au întrunit într-o casă particulară până în 1899 când și-au ridicat o biserică care, în timp, a devenit centru național, în care s-au desfășurat multe congrese naționale ale cultului, primul fiind în 1919, când s-a constituit Cultul Baptist din România. O parte dintre ei au emigrat în America. Reîntorși, au cumpărat terenul fostelor sinagogi și au construit actuala Biserică Baptistă (1926).

La sfârșitul Primului Război Mondial în zona Buteni s-au purtat lupte între armata maghiară, care înaintase dinspre Chșineu-Criș și Arad și armata română, venită pe valea Crișului Alb (1919). În bătălia Buteni-Bârsa- Sebiș ungurii au fost alungați din zonă.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1927-1929)

În fața bisericii a fost postată o cruce din marmură roz, Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

În perioada 1918-1925, comitatul devenind județul Arad, Buteniul a devenit plasă a județului, condusă de un pretor, care avea în subordine Secția de Jandarmerie și posturile de jandarmi din celelalte comune. Sub Regele Carol II a fost inclus în regiunea Crișana și după reorganizarea administrativă din 1968 a fost inclus în județul Arad. În 1979 la Buteni a fost deschis Muzeul de Istorie, Etnografie și Artă în care sunt expuse piese începând cu secolul II î.e.n., costume populare tradiționale din zonă și opere de artă.

Pentru a ajunge în satul Păulian, din Buteni m-am îndreptat spre nord, am parcurs o parte din drumul spre Sebiș, apoi m-am îndreptat spre est, în total 6 kilometri. Satul, numit atunci Gosd, a fost atestat documentar din 1552. Numele actual (1919) l-a primit după generalul care, la sfârșitul Primului Război Mondial, a condus  o parte din ofensiva românilor împotriva maghiarilor.

În sat a existat o Biserică de lemn (1779-1783) care în 1906 a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”,  din piatră și cărămidă.

La 2 kilometri sud de comună se află satul Berindia, atestat documentar din 1473, cu numele Borosberend. Așezarea a fost însă mult mai veche, săpăturile arheologice scoțând la iveală urmele unei așezări dacice (1873), 5 monede de argint  (sec. III-II î.e.n.) și 7 piese de factură dacică și celtică.

În anul 2009, când în mijlocul unei gospodării a fost săpată o groapă adâncă, au fost descoperite fragmente ceramice și un topor de granit datate din neolitic (cca. 6.000 î.e.n.).  

În anul 1633 Principele Transilvaniei Gheorghe Rákoczy I a donat satul familiei nobiliare Korniss.

Sub administrația habsburgică a intrat în posesia ducelui de Modena (1732) și în 1804 a fost vândut familiei Königsegg.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925)

Biserica Baptistă

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

Citește și Comunele Chisindia și Almaș, jud. Arad

Mezőhegyes, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Mezőhegyes este situat în județul Békés din sud-estul Ungariei. Pentru a-l vizita, din Arad aveam de parcurs 50 kilometri. Trecerea frontierei la Vama Turnu și drumul spre spre vest au durat aproximativ 1 oră. În timpul invaziei tătare (1241) localitatea a fost locul de refugiu al sătenilor din 70 de sate. Sub Regele Sigismund de Luxemburg (1368-1437) a intrat în posesia lui János Hunyadi. Apoi a fost ocupat de otomani. Populația l-a părăsit treptat și după alungarea turcilor de către habsburgi, nepopulat, a intrat în posesia Episcopului de  Csanád.

Deoarece, în războaiele purtate sub Maria Tereza, numărul cailor armatei a scăzut, sub Regele József II, pe teritoriul actualului oraș, căpitanul József Csekonics a fost autorizat să formeze o herghelie militară de cai (1784), azi Herghelia de Stat Mezőhegyes (Mezőhegyesi Állami Ménes), o fermă cu cai de rasă.

Treptat, 200 de zidari și 150 de dulgheri, au construit mai multe clădiri, în final formându-se un complex. În 1790 au fost ridicate 2 clădiri, cu rol de cazarmă, una în partea de sud și una în partea de nord.

Tot atunci s-a ridicat și clădirea pentru Comandamentul hergheliei, azi sediul central al Állami Ménesbirtok Rt.

În jurul anului 1805 a fost construit Grânarul central, cu două etaje și hambar în pod, de formă dreptunghiulară, latura lungă formată din 27 de stâlpi și latura scurtă cu 3 arcade. 

După 4 ani s-a ridicat o clădire, cu un turn pe fațada de vest, în care s-a amenajat școala de călărie de iarnă. În 1885 a fost reconstruită sub forma actuală.

Apoi au împădurit zona din jurul clădirilor (1814-1815). Până azi a rămas doar o porțiune laterală, amenajată ca parc.

Pe lângă cai, au fost crescute și vite, în jurul anului 1800 numărul lor fiind de 5.000 de cai și 10.000 de vite. Până în 1867, Mezőhegyes a fost o instituție militară condusă direct de la Békés.

Din 1872 herghelia și-a păstrat caracterul militar dar o parte a fost preluată de Ministrul Agriculturii, Ferec Kozma (1826-1892), care s-a ocupat cu reproducerea cailor în scopul de a crea cai de rasă maghiari. Din acel moment, aparținând statului, ferma a fost numită Herghelia Regală Imperială și Apostolică Maghiară și complexul a fost organizat ca sat al Ungariei.

Herghelia militară a funcționat până în anul 1944. Azi ferma este renumită pentru caii săi de rasă- Nonius, Furioso-North Star și Gidran. Sala de echitație acoperită, cea mai veche din țară, este folosită pentru lecții de călărie.

Anual, în luna iunie, la fermă se desfășoară Concursul Internațional Mezőhegyes.

Cam la mijlocul distanței dintre Battonya și Mezőhegyes, în plin câmp, se află ruinele unor foste grânare, construite în secolul XIX, unul dintre ele considerat monument istoric. Grânarul central raional, o clădire cu doua etaje și mansardă, a fost construit în 1864.

În decursul timpului lângă el s-au ridicat clădiri anexe.

În 1875 Gyula Gluzek, absolvent al Facultății de Agricultură și Științe Alimentare,  a fost numit guvernator al moșiei regale a hergheliei. Aflată în prag de faliment, până în 1892, timp în care a condus-o, a transformat-o și dezvoltat-o. Prin mecanizarea utilajelor, a îmbunătățit metodele de săpare ale solului. A înființat fabrica de zahăr, fabrica de cânepă, mai multe mori și distilerii. A construit o rețea feroviară industrială pe care a conectat-o la cea națională. Toate aceste îmbunătățiri au dus la creșterea efectivului de vite și a producției de cereale.

În apropierea Grânarului central a ridicat un alt grânar (1888) care azi îi poartă numele, Grânarul cu lift „Gluzek Gyula” (Gluzek Gyula elevátor magtár).

Clădirea, cu șase etaje, a fost construită în stil eclectic. Avea o capacitate de 300 de vagoane.

Țevile sale de lemn, tridimensionale, treceau porumbul prin echipamente mecanice- tip sită. 

Pentru transportul de la etajele superioare, în interior a fost prevăzut cu un lift. La vremea aceea inovație mondială, a fost brevetată.

Grânarul a fost folosit până în anul 1981 când secțiunea liftului a ars într-un incendiu.

În parcul din centrul orașului, Béke Park, ca amintire a celui care a fondat localitatea și a dezvoltat ferma, reproducând și formând cai de rasă, se află  statuia Kozma Ferenc (Kozma Ferenc szobor).

Pe latura de sud a parcului, înconjurată de copaci, se înalță Biserica Romano-Catolică „Sf. Gheorghe” (Szent György- római katolikus templom). Fiind autorizată de Regele Ferdinand V, în 1843 a fost construită de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei, împreună cu conducerea hergheliei, ca biserică independentă, căreia i s-a dat hramul sfântului ocrotitor al soldaților. Avea un pastor militar, cu statut de capelan.

Clădirea, în stil clasicist, cu o capacitate de 220 locuri, a fost prevăzută cu un turn cu 3 clopote. În cele 4 colțuri ale actualului parc au fost postate foișoare care, în timpul procesiunilor, erau amenajate cu altare la care Episcopul, într-un baldachin purtat de 4 ofițeri ai hergheliei, se oprea pentru scurt timp.

În biserică s-au păstrat băncile originale și un stand de rugăciune, din stejar (1846), la care, vizitând orașul, Regele Franz Joseph îngenunchea în timpul liturghiei. În 1948 sprijinul acordat de stat a încetat.

Plimbându-mă prin parc, m-am oprit câteva minute la Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (világháborús hősök emlékműve).

Am ieșit din parc și am străbătut strada Kozma Ferenc.

După 5 minute am ajuns la Primăria Mezőhegyes (Polgármesteri Hivatal Mezőhegyes, Kormányablak). Clădirea, în stil eclectic, construită de Herghelia de Stat (1894-1913), a fost folosită pentru cazarea fermierilor necăsătoriți, din care cauză localnicii au numit-o Bridle.

În timpul renovărilor din 2009 a fost dotată cu un lift interior. Din 2012 în parterul clădirii funcționează Biroul raional Mezőhegyes, din cadrul Oficiului județean Békés.

La câteva sute de metri, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită prin intervenția inspectorului militar al Hergheliei de Stat, Tibor Petkó Szandtner, luteran, care a donat diverse obiecte bisericii și finanțată de Ministerul Finanțelor.

Construcția a durat mai mulți ani, fiind întreruptă de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (1944-1949). Imediat după terminarea clădirii a fost efectuată și pictura interioară (1950-1951).

Pe o stradă paralelă, la nici 5 minute de mers pe jos, am ajuns la Biserica Reformată (Református Templom), al cărei turn, înalt de 35 metri, l-am văzut din depărtare. Construcția, în stil neogotic, a fost finanțată de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei și Conducerea Hergheliei Mezőhegyes (1907-1909).

Lateral de turnul înalt, situat pe fațada de vest, au fost ridicate două turnuri mai mici. În turn au fost postate 3 clopote, cel mare cântărind 385 kg. La fel ca Biserica Romano-Catolică, a primit sprijin financiar de la stat doar până în 1948.

Biserica a fost renovată în 1937, apoi în anul 2000. Interiorul simplu, cu o capacitate de 220 locuri, în momentul vizitei mele (2021) era în curs de renovare.

La marginea de est a orașului, la nici 1 kilometru de la biserică, se află Békás tó (Lacul cu broaște). Inițial lacul a fost format prin săparea unor gropi cubice (1970). În timp, modelate de apă, lacul a primit forma actuală.

Azi funcționează ca lac pescărie, pentru pescuitul sportiv. Este populat cu 11 soiuri de pești.  

Comunele Curățele și Budureasa, jud. Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Curățele este situată în sud-estul județului Bihor, în zona masivului Vlădeasa și cele 4 sate ,care aparțin administrativ de ea, în depresiunea Beiușului. Pe teritoriul său se află și stațiunea Stâna de Vale, situată în munții Apuseni, la o altitudine de 1102 metri. 

La 6 kilometri nord-est de Beiuș se află satul Nimăiești, străbătut de râul Nimăiești. A fost sat românesc pe tot parcursul istoriei. 

În perioada stăpânirii Daciei de către romani teritoriul actualului județ Bihor nu a fost cucerit. A fost locuit în continuare de dacii liberi, fapt atestat de descoperirile arheologice din zonă. Ca toată partea de vest a țării a fost ocupat de otomani, apoi a intrat în posesia habsburgilor.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1870)

În 1784 satele din sudul Bihorului au participat la Răscoală Țărănească condusă de Horea, Cloșca și Crișan.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1998)

La 2 kilometri nord-est se ajunge în comuna Curățele, atestată documentar din 1692.

În cimitirul satului se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în 1861, perioadă din care s-a păstrat pictura de pe iconostas.

După 3 kilometri nord-est de comună se ajunge în satul Beiușele, situat pe albia pârâului Beiușele, afluent al râului Nimăiești.

În cimitirul de la marginea satului am văzut Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”.

A fost construită în 1865, din piatră și cărămidă. În interior, iconostasul de lemn a fost pictat în ulei.

În centrul satului, pe marginea șoselei, în memoria localnicilor care au participat și murit, a fost ridicat Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial.

La aproximativ 2 kilometri est de comună se află satul Pocioveliște, atestat documentar din 1600, cu numele Poczaveliste, sat în care cei 15 capi de familie stăpîneau două porţi şi se găsea în crainicatul lui Petru Burdan. În 1721 aparținea de șpanatul lui Ioan Roman.

Biserica ortodoxă (1906)

Zona de sud-est a comitatului Bihor era bogată în zăcăminte de minereuri feroase și neferoase  care au fost extrase la suprafață apoi s-au săpat galerii în munte. Pentru prelucrarea fierului și aramei se foloseau cuptoare în care se se ardea cărbunele obținut din pădurile înconjurătoare. Teritoriile erau deținute de Episcopia Romano-Catolică din Oradea. În secolul XVIII, pentru valorificarea lor, pe lângă manufacturile deja existente, Episcopul Nicolae Csáky a înființat noi manufacturi în Pocioveliște și Drăgănești, ambele subordonate Beiușului. 

Ultimul sat care aparține de Curățele este situat la 4 kilometri nord-est de Pocioveliște, la capăt de drum. Satul Cresuia, fiind înconjurat de păduri de foioase, activitatea de bază a localnicilor, pe lângă creșterea animalelor, a fost prelucrarea lemnului. Numele lui provine de la cuvântul crepsuli, o componentă a scării și este singura localitate din țară unde 3 meșteri mai confecționează scări de lemn. Până azi a mai rămas doar unul singur care le vinde. Cu căruța încărcată de scări, el străbate județul Bihor, pe „drumul pâinii”, numit așa deoarece pe vremuri scările se dădeau în schimbul pâinii.

Despre Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” sătenii spun că a fost construită în perioada 1740-1750, din piatră. În interior, pânza lipită pe pereți a fost pictată cu scene și personaje religioase (1835).

Comuna Budureasa și cele 5 sate aparținătoare  sunt situate în partea sud-estică a județului Bihor, la poalele munților Bihorului. Pentru a le vizita, din Cresuia m-am întors la Pocioveliște, apoi m-am îndreptat spre est. Înainte de intrarea în satul Burda am trecut pe lângă Balta „La Nitzu”, amenajată pentru pescuitul sportiv, cu 7 specii de pești.

Satul Burda mi se părea o înșiruire de case de-a lungul râului Nimăiești. Am străbătut șoseaua îngustă apoi, orientându-mă după turnul bisericii, m-am îndreptat spre ea. 

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1915)

Lateral de biserică, într-un spațiu amenajat la intersecția străzilor, am văzut Monumentul Eroilor.

Urma să mă îndrept spre comuna Budureasa, situată doar la 3 kilometri sud-est. Am mai zăbovit pentru un timp în satul liniștit, știind că acasă, în tumultul orașului, mi-l voi aminti adesea.

În comuna Budureasa, pe un deal, la 1 kilometru de actuala locație, a existat o Biserică de lemn care, deteriorată, a fost înlocuită cu Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1784-1793), clădire din piatră cu un turn central în care se păstrează până azi un clopot din 1725. În decursul timpului a fost reparată și modificată astfel în 1924 a fost acoperită cu țiglă, înlocuită cu tablă în 1979, în 1984 s-a instalat un iconostas nou, în perioada 1986-1988 i s-au ridicat cele 2 turnuri laterale, exteriorul a fost tencuit și interiorul a fost pictat în frescă.

Până în Stațiunea Stâna de Vale, deși situată la doar 17 kilometri est, drumul este destul de anevoios, mai ales în apropierea ei, unde pantele sunt abrupte și se străbate cam în jumătate de oră.  Fusesem de mai multe ori așa că din Budureasa m-am îndreptat spre vest, apoi spre sud.

După 6 kilometri am ajuns în satul Saca unde doream să văd  Biserica de lemn „Sf. M. Mc. Gheorghe”. Povestea bisericii satului e foarte ciudată. Inițial satul a avut o Biserică de lemn (1724-1725). Totuși actuala biserică a fost cumpărată din Nimăiești la începutul secolului XIX, demontată și refăcută pe actuala locație. În turnul bisericii a fost montat un clopot vechi (1645) care s-a păstrat până azi. Pereți, din bârne de stejar, au fost tencuiți la exterior cu un strat de pământ. Apoi biserica veche a fost donată sau vândută satului Belejeni (1818). Actuala biserică a fost pictată în interior (1876) și în 1903 stratul de vechi a fost acoperit cu altă pictură.

După nici 2 kilometri spre vest, pe un drum de țară, se ajunge în satul Săliște de Beiuș, sat natal al poetului și prozatorului Gheorghe Pituț (1940-1991), în care este amenajată și o Casă Memorială.

La marginea satului se află Biserica Ortodoxă Veche.

Probabil devenind neîncăpătoare, în sat s-a ridicat Biserica Ortodoxă Nouă, în momentul vizitei mele, neterminată încă.

Pentru a vedea și ultimul sat care aparține de Budureasa, satul Teleac, m-am întors la Saca, apoi m-am îndreptat spre vest, în total 5 kilometri.

Biserica Ortodoxă

 

Comunele Balinț, Bara și Ohaba Lungă, jud. Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Într-o zi de mai, având timp liber, m-am hotărât să vizitez câteva din comunele județului Timiș. Am plecat de dimineață din Arad, am parcurs autostrada, am părăsit-o spre localitatea Păru, de unde m-am îndreptat spre nord.

După 95 kilometri (1 oră) am intrat în comuna Balinț, situată în estul județului Timiș. Încă din secolul VII în localitate s-au mutat slavi, de unde și numele ei. Fiind în apropierea râului Bega și producându-se multe inundații, în secolul XI o parte din locuitori s-au mutat mai departe de râu și au format Balințu de Sus, vechea vatră purtând numele Balințu de Jos. În jurul anului 1554 cele două sate s-au unit formând așezarea numită Ballinch.

La marginea satului s-au purtat lupte între trupele austriece și otomane (1602). Câștigând, austriecii au oprimat populația care-i sprijinise pe turci. Un secol mai târziu sătenii s-au răsculat (1736-1739) și satele au fost distruse de trupele austriece. Ulterior aceștia le-au reconstruit pe actualele locații. Balinț era populat de români ortodocși. În 1834 au construită o Biserică de lemn. Nu după mult timp a fost înlocuită cu actuala din cărămidă, Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1887-1890).

În acea perioadă în Balinț s-au stabilit familii de evrei comercianți și meseriași germani. Fiind dată în folosință linia de cale ferată Lugoj-Ilia, la marginea satului s-a construit o gară. (1897). Între anii 1902-1904 atât Balinț cât și satele care azi aparțin administrativ de comună- Bodo, Fădimac, Târgoviște, au fost colonizate cu maghiari.

Biserica Greco-Catolică

Localnicii au participat la cele două războaie mondiale. În cinstea celor decedați a fost ridicat Monumentul Eroilor.

Satul Târgoviște se află la 3 kilometri vest de comună. Numele l-a păstrat încă de pe vremea romanilor. Provine de la târg și Vesta, zeița focului la romani.

Satul a fost de-a lungul timpului pur românesc. Nu a fost ocupat de slavi și în secolele XII-XIII era unitatea administrativă.

Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1925)

La 2 kilometri est de comună este situat satul Bodo. Așezarea a fost atestată documentar din 1344, cu numele Bodov, dar a existat încă din epoca bronzului, între anii 1967-1968 fiind descoperit un tumul, cu un schelet înhumat situat central pe un pat de nisip cu ocru, probabil al unui conducător de trib, unul dintre puținele descoperite în țară, acelea fiind în zona Dunării. De fapt, pe actuala vatră, satul s-a format în perioada 1892-1894, prin colonizarea cu maghiari, veniți din nordul râului Mureș, care și azi sunt majoritari.

Biserica Reformată Calvină (1903)

La 4 kilometri nord de Balinț se află satul Fădimac, sat românesc, atestat documentar din 1488, cu numele Fagymag, când era situat pe dealul din nordul actualului sat. S-a mutat în locul de azi la sfârșitul secolului XVIII.

A fost mutată și Biserica de lemn. A rezistat puțin timp, fiind demolată și în locul ei construită alta din cărămidă, actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897).

În comuna Bara am ajuns după 6 kilometri rulați spre nord. Situată la poalele dealurilor Lipovei, aparținea de cetatea Șoimoș, perioadă din care a fost atestată documentar (1367). Distrusă de turci, a fost reînființată în perioada 1690-1700.

Sub Imperiul Austro-Ungar a rămas majoritar românească. Spre sfârșitul secolului XIX era deținută de Pavel Teodorescu şi Constantin Florea (1879).

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe” (1885)

De comuna Bara aparțin administrativ satele Rădmănești, Dobrești, Lăpușnic și Spata care au aparținut și ele de cetatea Șoimoș (jud. Arad).

Satul Spata, situat la 5 kilometri nord de comună, a fost atestat documentar din 1371, cu numele Terra Aquosa (teren mlăștinos), când aparținea de districtul Balinț. În 1440 Regele Ladislau I l-a inclus în cadrul cetății Șoimoș și din 1477 a fost deținut de Nicolae Bánffy, prefectul de Poszony (Bratislava). Sub otomani satul a fost pustiit.

Încă de pe vremea cuceririi Banatul de austrieci era aproape depopulat, avea doar 7 case.

Biserica ortodoxă

Sub comuniști, datorită locației izolate, puținii localnici au început să migreze spre comunele dezvoltate și spre orașele mai apropiate (1950-1960).

În anul 1997 a decedat ultimul băștinaș din sat.

Datorită faptului că mai locuiesc în jur de 18-20 de persoane, există posibilitatea desființării lui.

De acolo m-am îndreptat spre Rădmănești, situat la 5 kilometri nord-est.

Parcă treceam printr-o zonă din alt secol. Drumul prăfuit străbătea dealurile pe care vitele pășteau în voie. Fiind orășeancă, liniștea înconjurătoare mi se părea chiar ciudată, dar relaxantă.

Chiar m-am oprit să „socializez” cu o văcuță care, curioasă, parcă așteptându-mă, se oprise pe marginea șoselei.

Satul Rădmănești, numit atunci Radmanocz, a fost atestat documentar din 1437. A trecut din proprietar în proprietar apoi Regele Ladislau I l-a donat lui Iancu de Hunedoara.

Din 1607, împreună cu toată zona de sud a actualului județ Arad (Bruznic, Zăbalț) și toate morile de pe valea Mureșului, a intrat în posesia lui Sava Brancovici, fost Episcop al Ardealului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul” (1927-1929)

M-am întors și m-am îndreptat spre est unde, la distanță de 5 kilometri, se află satul Lăpușnic, numit Laposnok, în anul atestării documentare (1416). Pe parcursul secolului XVII a fost depopulat și spre sfârșit repopulat. Sub austrieci a intrat în proprietatea fiscului.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1920-1930)

Monumentul Eroilor

Încă 2 kilometri spre nord-est, pentru a vedea și ultimul sat care aparține de comuna Bara.

Satul Dobrești a fost atestat documentar din 1477, cu numele Dobrezncye.

În sat s-a păstrat până azi Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva”, construită în anul 1832, din lemn de stejar. În interior s-a păstrat pictura de pe iconostas, realizată în anul 1852.

Dobrești este satul natal al actualului Patriarh al Bisericii Ortodoxe Române și Locțiitor al Tronului Cezareei Capadociei, Prea Fericitul Părinte Daniel. Pe un deal de la marginea satului, între anii 2003-2005, a fost ridicată și sfințită Mânăstirea Dobrești „Sf. Voievod Ștefan cel Mare și Sf. Proroc Ilie Tesviteanul”.

A treia comună pe care doream să o vizitez se afla la 5 kilometri spre est, în zona de tranziție dintre câmpia Begăi și dealurile Lipovei. Comuna Ohaba Lungă, localitate românească, atestată documentar din 1440, din 1447 a intrat în proprietatea marelui moșier Nicolae Bánffy și aparținea actualului județ Arad. Istoria ei este similară cu a localităților din zonă.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1946)

De comună aparțin administrativ satele Dubești, Ierșnic și Ohaba Română, ultimul situat la 8 kilometri nord-vest de comună, accesibil doar pe un drum comunal care străbate dealurile împădurite.

Satul Ohaba Română a fost atestat documentar din 1427. Sub austrieci aparținea districtului Lipova și era în proprietatea fiscului. Din 1850 a intrat în posesia familiei Mocioni.

În timp, datorită faptului a că a fost moștenit de o familie sârbească, a fost numit, impropriu, Ohaba Sârbească.

Biserica Ortodoxă (1973)

M-am întors în Ohaba Lungă. De acolo m-am îndreptat spre est, în total 13 kilometri, până în satul Dubești, atestat în perioada 1514-1516, când făcea parte din domeniul cetății Șoimoș și aparținea lui George Brandenburg. Se povestește că era format din 3 cătune românești care, împreună, au construit o Biserică de lemn (1650). În timp acestea s-au unit și au format satul, pe actuala vatră.

A trebuit să fie mutată și biserica. După multe dispute, privind locul, Biserica de lemn „Sf. Dumitru” a fost situată pe dealul Toplii (1828), unde se află și azi. În timp a suferit reparații astfel în  1959 s-a refăcut temelia, când a fost ridicată cu 50 cm. În interior s-a păstrat  pictura pe lemn de brad, datată de unii specialiști de la sfârșitul sec XVIII, de alții din secolul XIX, majoritatea conservată. În vestul bisericii se află clopotnița.

Pentru a ajunge în ultimul sat care aparține administrativ de comună, a trebuie să mă îndrept spre sud, până în satul Cladova, comuna Bethausen, apoi spre nord-est, în total 15 kilometri. Satul Ierșnic a fost atestat documentar din 1454, în proprietatea lui Iancu de Hunedoara.

De fapt existau trei cătune- Also Jerczenick, Kezepsew Jerczenick şi Felsew Jerczenick, care, sub austrieci, s-au unit pe vatra actuală și au format satul, numit atunci Arschnik.  

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (2006)

Citește și Comunele Bethausen, Traian Vuia și Bârna, jud. Timiș

Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Odorheiu Secuiesc, ultimul obiectiv fiind vechea Capelă Romano-Catolică, situată la marginea de sud a orașului, deși până la Arad mă aștepta un drum lung, am făcut un ocol, pentru a vedea o biserică veche fortificată. După 18 kilometri am ajuns în comuna Dârjiu, localitate veche, atestată din 1274, unde se află Biserica Unitariană fortificată, declarată monument UNESCO din 1999.

A fost construită în secolul XIV, pe locul unei bazilici romane (sec. XIII), cu un turn înalt, înconjurată cu ziduri din piatră, de 5 metri înălțime, cu bastioane în colțuri și turnuri. Fortificația a fost terminată în anul 1530, acoperind o suprafață de 1852 metri pătrați. În secolul XV a fost extinsă în stil gotic, pe zidurile de apărare au fost create creneluri, două porți de intrare și un coridor de apărare prevăzut cu deschizături prin care, în cazul unui atac otoman, în momentul în care aceștia intrau pe poartă, se turna smoală încinsă.

Tot în secolul XV a fost executată pictura murală interioară, majoritatea distrusă în timpul Reformei Protestante, sau deteriorată în timp. Într-o stare bună s-a păstrat seria de picturi care prezintă legenda Sfântului Ladislau, realizată la comanda fiului lui Ungi István (1419).

În 1622 pe turnul sud-vestic al fortificației a fost amplasat un ceas solar. Un secol mai târziu a fost renovată (1760), fapt atestat de o inscripție găsită pe una dintre țiglele acoperișului fortificației. Pe partea interioară a zidurilor au fost construite metereze, desființate în 1788. Tot pe partea interioară au fost amenajate hambare care, datorită grosimii mari a zidurilor, păstrau temperatura constantă în toate anotimpurile. Au fost folosite pentru depozitarea cerealelor și drept camere de provizii. Fiecare familie din sat, în funcție de statutul social, avea unul sau mai multe cuie de lemn, pe care își atârnau slănina, șuncile, carnea, etc., cuie care s-au moștenit din generație în generație. Din acest motiv fortăreața a fost numită și „cetatea slăninii”. În fiecare zi de miercuri, dis de dimineață,  porțile cetății se deschideau și sătenii se aprovizionau pentru o săptămână.

Pe o latură a biserici, de cealaltă parte a șoselei, se află Monumentul Libertății Religioase.

Pe una dintre clădiri este postată o placă inscripționată cu Edictul de la Turda, dat în cadrul dietei din 1568, care exprima libertatea tuturor riturilor religioase.

M-am întors spre Odorheiu Secuiesc de unde m-am îndreptat spre vest și după 14 kilometri am oprit în comuna Mugeni unde se află o Biserică Reformată veche și la o distanță de 500 metri de ea au fost descoperite urmele unei capele vechi. Biserica din cărămidă și piatră, înconjurată de un zid fortificat de apărare din piatră, se presupune că a fost construită în secolele XIII-XIV. Tot atunci au fost executate și picturile murale din care, până azi, s-au păstrat fragmente, situate pe pereții de nord și vest ai navei. Superior ele redau legendele Sf. Ladislau și a Sf. Margareta și inferior scena Judecății de Apoi. Și pe fațadă au fost găsite urmele unor picturi murale. Forma actuală a primit-o prin reconstrucția din secolul XV.

La exteriorul zidului înconjurător al biserici am văzut Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 17 kilometri spre vest am făcut o scurtă oprire în centrul orașului Cristuru Secuiesc, ultimul obiectiv din județul Harghita, din acea excursie. Localitatea a fost atestată documentar din 1333, în actele de dijmă papală, dar săpăturile arheologice din zonă au descoperit urme ale unei așezări încă din anul 1200. Ca opidum (oraș) este menționat pentru prima dată în anul 1459, care timp de un secol s-a dezvoltat rapid, dar evoluția a fost stopată de răscoala secuiască (1562).

Numele orașului provine de la Dealul Crucii, care-l mărginește, căruia i s-a anexat „secuiesc” (1548), pentru a se diferenția de celelalte aproape 50 de localități din zonă, care purtau același nume.

După edictul dat în dieta de la Turda, în oraș s-a adoptat  religia unitariană. Comunitatea a preluat Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, construită în secolele XIV-XV, în stil gotic, pe care, printr-un ordin regal,  au fost nevoiți să o retrocedeze în 1767. În timp clădirea a suferit mai multe modificări.

În anii 1968 și 1971 săpăturile arheologice au descoperit în jurul bisericii urmele unei foste bazilici romane, datată din secolul XIII și morminte din secolele XI și XII, care atestă existența unei parohii în vechea așezare medievală. 

Începând cu anul 1605 în oraș s-a creat comunitatea reformată care și-a ridicat o biserică proprie (1632-1642). Totuși unitarienii reprezentau majoritatea populației. Ei au construit un Colegiu Unitarian în care au învățat unii din precursorii Revoluției de la 1848. Se spune că poetul Petőfi Sándor a petrecut ultima noapte din viaţă în acest oraş, înaintea bătăliei de la Albeşti, în care a murit.

statuia Petőfi Sándor (1971)

Unitarienii există și azi ca religie importantă, în oraș actual existând Liceul Teologic Unitarian „ Berde  Mózes” (1914). Din 1870 s-a înființat și Școala Pedagogică de Stat.

Apoi, prin unirea celor trei localități existente până atunci: Cristur-sat, Cristur-oraş şi Timoneşti, s-a creat actualul oraș (1884). Patru ani mai târziu a devenit stație pe linia de cale ferată, nou dată în funcțiune. Din acel moment orașul a început să se dezvolte și să prospere. S-au construit noi clădiri, s-au înființat școli, s-au fondat asociații culturale, a existat și un cazinou. În anul 1902 s-a construit o Fabrică de prelucrarea a inului şi a cânepei.

Clădirea Justiției (1896), azi Spitalul Orășenesc

Dezvoltarea a stagnat o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în care au decedat 144 de localnici.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Prin Tratatul de la Trianon zona a revenit României. Autoritățile au suspendat învățământul primar de stat în limba maghiară (1919) apoi pregătirea de pedagogi maghiari (1935). În acea situație Biserica Reformată a construit o Școală confesională în care copiii învățau în limba maghiară. Clădirea funcționează azi ca și Cămin Cultural.

În anul 1926 orașului i s-a anexat localitatea Filiași și din anul 2004 localitatea Betești. În localitate s-au mutat familii de români, ortodocși, pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe” (1935-1938).

În perioada interbelică a devenit reședința plasei Cristur din județul Odorhei. Pentru o scurtă perioadă de timp numele i-a fost schimbat în „I.G.Duca”.

Biblioteca Orășenească și statuia Nicolae Bălcescu

Azi Cristuru Secuiesc face parte din județul Harghita, situat la limita de sud-vest cu județul Mureș. Este un oraș dezvoltat industrial, în domeniile construcțiilor, fabricării oțelurilor speciale, a mobilierului , agricol, prin cultivarea terenurilor arabile și zootehnic, prin creșterea animalelor a căror produse sunt prelucrate în industria alimentară (procesarea cărnii și prelucrarea laptelui).

La revedere Cristuru Secuiesc ! La revedere județ Harghita!

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Comuna Lăzăreni, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Lăzăreni este situată în sudul județului Bihor. De ea aparțin administrativ șapte sate: Bicăcel, Calea Mare, Cărănzel, Cărăndeni, Gepiș, Gruilung și Miheleu. Zona care le cuprinde a făcut parte din voievodatul lui Menumorut, cucerit de cetele maghiare în secolul X.

Un secol mai târziu au fost atacați de pecenegi și români (1068) care au ajuns până la cetatea de la Biharea, pe care au devastat-o. Au fost alungați în perioada în care Regele Ladislau I a urcat pe tron și zona a intrat sub dominația maghiară. Era împărțită în voievodate conduse de voievozi români, nobili ai bisericii.

Din acea perioadă sunt atestate documentar satele Gepiș, Miheleu și Cărăndeni. Satul Gepiș (1338), situat la 6 kilometri sud-vest de comună, la acea dată, numit possesio Chepusteluk, era deținut de Episcopia Catolică de Oradea, apoi de Voievodul Gheorghe (1383-1395), trecut la catolicism, apoi de urmașii săi (1411).

Sub ocupația otomană a fost locuit, fapt demonstrat de monedele de argint (1600) găsite prin săpăturile arheologice. Sub autro-ungari în documente este amintită o mișcare țărnească, împotriva reîmpărțirii moșiilor, care s-a declanșat în sat (1860).

Biserica Ortodoxă (1929)

Satul Miheleu, situat la 7 kilometri sud de comună, la data atestării (1355) aparținea voievodului Gheorghe.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1935-1937)

Satul Cărăndeni, situat la 3 kilometri sud de comună, a fost atestat documentar din perioada 1491-1493, cu numele Karand, când aparținea voievodului Lucaci.

Biserica Penticostală Porumbelul

Din 1525 a intrat în posesia voievodului Ioan care, împreună cu 25 de nobili, s-au răzvrătit împotriva Episcopiei Catolice. Pentru aplanarea conflictului, satul a primit aprobarea de a desfășura un târg anual, numit Nedeie, în ziua de Sf Maria (15.08.).

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1936)- pereții din lemn de stejar, tencuiți

La începutul secolului XVI în actele vremii apar încă două din satele comunei. Satul Bicăcel, situat la 4 kilometri sud-est de comună, la data atestării (1508) purta numele Hozzwbykach (Bicaciu Mare).

Biserica Ortodoxă „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1932)

Satul Gruilung, situat la 4 kilometri est de comună, apare pentru prima dată în documentele vremii (1508) ca sat românesc, numit Hozzwlygeth (Pădurea Mare), singurul dintre satele comunei care în secolul XIX avea toată populația trecută la ritul greco-catolic, în 1860 înființându-se parohia..

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sfintei Fecioare Maria” (1930)

În Bătălia de la Mohacs turcii au înfrânt armatele habsburgilor (1526), apoi au cucerit Buda (1540) și au transformat-o în pașalâc. Desființându-se Episcopia Catolică de Oradea (1551-1556), teritoriul a fost împărțit în districte, fiecare cu porți, în funcție de numărul populației. Nu a durat mult și turcii au fost înfrânți de Mihai Viteazul (1594) care a devenit, pentru scurt timp, Domn al Transilvaniei.

Din acea perioadă datează satul Calea Mare (1552), situat la 5 kilometri nord de comună, numit atunci Magyar-Gyepes, sat care în secolul XIX, pe lângă agricultură, s-a ocupat cu creșterea cailor, atât de necesari armatei. Prima biserică a existat încă din secolul XVII, în locul numit azi „Țintirim”, care a fost înlocuită un secol mai târziu cu Biserica de lemn „Buna Vestire” (1780). La rândul ei a fost modificată (1964), din vechea biserică păstrându-se până azi doar ușile împărătești și o icoană pictată pe lemn.

Numărul populației crescând, biserica a devenit neîncăpătoare și în 1935 a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Satul Cărănzel, datat din același an (1552), se află la 8 kilometri sud-vest de comună.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1935-1937)

După atacuri repetate, turcii au cucerit Cetatea Oradea (1660) și teritoriile cucerite, printre care și zona Lăzăreni, au devenit pașalâcuri. Pentru eliberarea Budei a pornit o ofensivă creștină (1686). În luptele purtate satele au fost devastate și mare parte a populației omorâtă.

Turcii au fost alungați și teritoriile au intrat sub ocupația habsburgilor (1691-1692). Sub aceștia Episcopia Catolică și-a reintrat în drepturi. Satele și comunele, revenite în proprietatea ei (sec. XVIII), erau locuite de iobagii români. În Lăzăreni aceștia aveau o biserică (1751) care peste ani s-a ruinat, a fost demolată (1933) și înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

În secolul XIX, printr-o reorganizare teritorială, Lăzăreni a devenit șpanat, împărțit în sesii, din care terenurile erau date iobagilor în arendă. Dările devenind tot mai mari și numărul populației crescând,  iobagii au devenit muritori de foame. În 1848  s-a declanșat revoluția maghiară și populația a avut și mai mult de suferit.

După Primul Război Mondial zona a rămas sub administrație maghiară dar armatele române, în drum spre Oradea, au eliberat satele (1919). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) trupele maghiare și germane au trecut granița impusă de Dictatul de la Viena și au ocupat satele însă după două săptămâni au fost alungate de trupele române.

Lăzăreni- Monumentul Eroilor

Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Ciacova este situată în Câmpia Timișului, pe râul Timișul Mort. A fost atestată documentar din perioada 1220-1224, cu numele Csaak care provenea de la proprietarii ei, familia Csak, care dețineau moșii întinse în județele Cenad, Arad, Timiș și Zărand.

Aceștia s-au retras din calea invaziei otomanilor, perioadă în care satul a fost distrus. Apoi Regele Bela a dat teritoriul pecenegilor și cumenilor în proprietatea cărora a rămas scurt timp deoarece în  1285 a avut loc o revoluție cumană în urma căreia Ciacova a revenit în proprietatea lui Nicolae Csak.

Satul a fost refăcut și numărul populației crescând,  între 1332-1333 a primit statutul de comună. La sfârșitul secolului XIV, pentru a se apăra de invaziile turcilor, a fost construită o Cetatea Ciacova, înconjurată de o rețea de canale (1390-1394).

A rezistat până în 1701 când turcii au cucerit-o și distrus-o, păstrând doar turnul de apărare care s-a păstrat până azi, localnicii numindu-l Cula.

Turnul din cărămidă,  de formă dreptunghiulară, cu contraforturi  la colțurile exterioare, înalt de 30 metri, avea patru nivele.

Lângă el, azi centrul orașului, era locul de adunare al soldaților turci, paznicii cetății. După ce au fost alungați de habsurgi, comuna a fost colonizată majoritar cu germani (șvabi), cu maghiari și croați (1772) și a fost ridicată o biserică catolică (1732-1741).

Un secol mai târziu, devenind neîncăpătoare, a fost înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Treime” (1880-1881).

A fost ridicată în stil gotic, cu sprijinul Societății de fundații regală maghiară care a devenit patron al bisericii.

Altarul principal și amvonul au fost aduse de la Munich (München).

Pentru ortodocși, în perioada 1746-1768 a fost construită Biserica Ortodoxă Sârbească „Adormirea Maicii Domnului”.

Interiorul și iconostasul au fost pictate în anul 1771.

Azi picturile sunt într-o stare de maximă degradare.

Totuși atacurile turcești au continuat și, de frica loc, mulți coloniști au plecat. Din această cauză în 1787 a avut loc o colonizare masivă cu slovaci, apoi cu mult mai puțini maghiari (1807-1810), care după evenimentele politice din 1989 au emigrat masiv.

Piața Cetății a fost numită după regii timpului Piața Franz Josef apoi Piața Regina Maria.

Casele care o delimitează au fost locuite de burghezia și intelectualitatea din Ciacova. În unele funcționau ateliere, prăvălii, o farmacie, cafenele, etc.

Într-o casă situată în apropierea pieței, proprietarul, Franz Julius Wettel, istoric bănățean, a adus de la Viena aparatele necesare și a înființat prima tipografie (1880). Un an mai târziu a vândut-o tipografului Eugen Chudy care,  împreună cu fratele lui, au tipărit Csakovaer Wochenblatt, un ziar cu apariție săptămânală, Csakovaer Zeitung, cu apariție zilnică, ambele în limba germană și au deschis prima librărie din Ciacova, pe care le-au deținut până în 1899.

Trecând în posesia lui Peter Gradl, până în 1915 acesta a tipărit un săptămânal în limba maghiară, Csakova es Videke (Ciacova şi împrejurimile), numeroase cărți poștale și vederi cu Ciacova. Librăria a funcționat până după cel de Al Doilea Război Mondial. În amintirea lor, actualii proprietari au pus pe clădire o placă inscripționată (2014).

În Ciacova există și Casa Memorială Dositej Dimitrije Obradović, fost călugăr, scriitor, traducător sârb,  născut la Ciacova, care a cutreierat lumea și în 1806 s-a mutat la Belgrad unde a înființat „Marea Școală”, devenită ulterior Universitatea Belgrad.

Biserica Ortodoxă a fost construită în perioada 1900-1907, în stil neobizantin.

Din păcate și picturile din interiorul ei ar trebui restaurate.

A urmat un nou război, de data aceea mondial (1914-1918), în care mulți locuitori ai Ciacovei și-au pierdut viața. În amintirea lor a fost ridicat Monument Eroilor din Primul Război Mondial.

După cel de Al Doilea Război Mondial în piața, numită Piața Republicii, casele, naționalizate, au fost lăsate încetul cu încetul să se degradeze.

Din anul 2004 Ciacova a primit statutul de oraș. De el aparțin administrativ satele Obad, Petroman, Macedonia și Cebza.

Satul Obad, situat la 5 kilometri nord-est de oraș, a fost atestat documentar din 1332, cu numele Huhad, schimbat ulterior în Ohod. În secolele XV-XVI pe acel loc a fost ridicată o cetate care s-a menținut și sub ocupația otomană. Sub austrieci a fost colonizat cu germani (1860) și a primit statutul de comună pe care l-a păstrat până în 1950. Numărul populație scăzând, a redevenit sat.

Biserica Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1893)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ecaterina” (1941)

La 6 kilometri nord de Ciacova este situat satul Petroman, atestat documentar din 1330.

Localitatea era pur românească.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1873)

Sub austrieci, o dată cu catolicizarea impusă de Maria Tereza, mulți dintre localnici au trecut la cultul greco-catolic. Pentru ei, la jumătatea secolului XIX s-a construit Biserica Greco-Catolică.

Satul Macedonia se află la 7 kilometri vest de oraș. A fost atestat documentar din 1332 ca fiind format de proprietarii terenului, familia Maczedonia, sub domnia lui Arpad. Totuși, din documentele vremii, istoricii au concluzionat că în secolul VII acolo a existat o cetate.

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva” (1813)

Din anul 1779 și până la sfârșitul Primului Război Mondial satul a aparținut județului Torontal, apoi, prin unirea lor, județului Timiș.

Ultimul sat care aparține de Ciacova, satul Cebza, se află la aproximativ 8 kilometri nord-vest. A fost atestat documentar din  1334, cu numele Chevzen, localitate românească în care exista o biserică fără turn (1395).  

În anul1758  a fost construită Biserica de lemn „Înălțarea Sf. Cruci”, biserică cu turn, așezată pe o fundație de cărămidă, acoperită cu șindrilă, ai cărei pereți au fost realizați din bârne de stejar. Tradiția orală susține că ar fi mult mai veche și că sub altarul ei a existat un izvor cu puteri vindecătoare. În decursul timpului a suferit reparații, șindrila a fost înnoită (1780, 1815) și în secolul XIX pereții au fost tencuiți. Azi ea se află în mijlocul cimitirului parohial, la marginea de nord a satului.

Devenind neîncăpătoare (noroc că nu a fost dărâmată), în mijlocul satului a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Ioan Botezătorul” (1880). Ambele au avut noroc să supraviețuiască inundației râului Timiș (1912) care a distrus satul, rămânând  doar câteva case. Ulterior satul a fost refăcut.

Începând cu anul 1996 la Cebza au început amenajările pentru Mânăstirea Cebza „Înălțarea Sfintei Cruci; Sf. Gheorghe”. Până în 2006 a fost ridicat paraclisul.

În paralel s-au construit chilii pentru călugărițe. În anul 2020 mânăstirea era încă în curs de amenajare.

Citește și Comunele Voiteg și Jebel, județul Timiș

Deta și Ghilad, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Deta este situat în sudul județului Timiș, pe Câmpia Bârzavei, la 18 kilometri de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar din 1360, numit Ded după nobilul Petrus de Deed care-l deținea. Totuși arheologii au scos la iveală urmele unor așezări mult mai vechi- epoca bronzului, perioada dacică, castrul roman Potula, perioadele prefeudală și feudală.

Documentele din secolul XVII afirmă că localitatea era locuită de români. După alungarea turcilor, a intrat în posesia austro-ungarilor care l-au colonizat cu germani (1737-1794). Prima colonie a fost așezată pe actuala stradă principală până la Hotelul Bellavista.

În zonă, clima fiind prielnică, contele Mercy a dezvoltat orezării, abandonate în urma epidemiei de ciumă care a decimat mare parte din populație (1738). Pentru a le reînființa, în 1763 au fost aduși coloniști italieni, specializați în cultivarea acelei plante. De asemenea s-a dezvoltat și creșterea viermilor de mătase. În acea perioadă la Deta a fost mutată parohia romano-catolică din Denta (1724). Totuși, fiind sub administrație militară, până în 1775 localitatea nu s-a dezvoltat.

Intrând în administrație civilă, dezvoltarea a luat avânt și din 1810 Deta a primit statutul de oraș. Localnicii se ocupau în special cu agricultura și creșterea animalelor. O dată cu construirea căii ferate Timișoara-Baziaș (1858), care avea stație în Deta, comerțul cu animale și cereale a crescut.

După încorporarea Banatului în Ungaria (1867) s-a format plasa Deta, cu 13 comune, care aparținea de comitatul Timiș. Orașul a fost modernizat prin turnarea de trotuare, lucrări de canalizare,  au început să se construiască școli, clădiri pentru instituții și Hotelul Bellavista, devenit loc de întâlnire a târgoveților români și sârbi.

În zonă,  încă de la mijlocul secolului XIX a existat o mânăstire sârbească. O dată cu dezvoltarea orașului, unele familii de sârbi s-au mutat acolo.

Biserica Ortodoxă Sârbă

În 1899 s-a introdus telefonul apoi s-a construit uzina electrică (1902) și s-a introdus iluminatul electric. Între anii 1900-1910 a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sf. Ana”.

Înainte de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial dezvoltarea orașului a regresat și localității i s-a preluat statutul de oraș, devenind comună. În acea perioadă populația era formată majoritar din germani, urmați de români și foarte puțini maghiari și sârbi.

Monumentul Eroilor (2002)

Sub regimul comunist, prin construirea de blocuri care au format noi cartiere, comuna s-a extins. S-au deschis instituții noi și în 1968 Deta a redevenit oraș. A fost înființat  Muzeul Orășenesc (1969) care etalează descoperirile arheologice din zonă- obiecte din bronz, monede, vase, brățări, etc., elemente de etnografie și mașina tipografică cu care s-a tipărit primul număr al ziarului „Dettauer Zeitung” (1880), ziar care s-a publicat până în 1946.

Postbelic numărul populației germane a scăzut, orașul ajungând să fie populat cu 2/3 ortodocși și 1/3 romano-catolici.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (2008-2009)

De orașul Deta aparține administrativ satul Opatița, situat la  4 kilometri nord-est. A fost atestat documentar din 1332, pe harta  generalului Mercy purta numele Oppatiza(1728), nume maghiarizat în perioada 1909-1926, devenind Magyarapacza, apoi a primit numele actual.

Casa Națională (casă de cultură) inaugurată în 2012

Parohia ortodoxa din Opatita este consemnata în acte ca existând deja în 1725 când acolo exista o biserică. Pe locul ei, în 1875 a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Învierea Domnului”.

La 11 kilometri nord-vest de orașul Deta se află comuna Ghilad, atestată din 1212 cu numele Gyad, în actele prin care Regele maghiar Endre II  o dona comitatului Sebus, preluarea fiind făcută de prefectul de Cenad, Nicolae Csaky.

Sub otomani se spune că era locuită de români, aduși de Pașa Rami, din Ardeal.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”

După alungarea turcilor a intrat sub stăpânirea habsburgilor. În acea perioadă existau două așezări, una mai mare, cu 100 de case-Dolni Gilad și, lângă ea, una cu 80 de case- Gorni Gilad (1717).

Un secol mai târziu, sub Imperiului Austro-Ungar, a fost colonizat cu germani.

Au urmat două valuri de coloniști maghiari (1842 și 1851-1860).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ludovic Rege”

În cele Două Războaie Mondiale mulți localnici au decedat. În amintirea lor, în centrul comunei  au fost postate două monumente.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

De Ghilad aparține administrativ satul Gad, situat la 13 kilometri vest de comună, pe malul râului Timiș, azi locuit doar de aproximativ 190 persoane. Prima dată a fost atestat documentar din perioada 1132-1337 dar arheologii au descoperit că locul a fost locuit încă din epoca bronzului.

Tradiția orală spune că în acel loc a avut loc o bătălie între Principele Glad și oastea ungară a lui Tuhutum (anii 900). După retragerea armatelor s-a format satul care a fost numit după principele învingător.

Pe harta contelui Mercy apare ca o așezare de români (1723). În decursul timpului în sat s-au așezat familii de sârbi despre care istoricii unguri spun că au fost aduse din Muntenegru. Ortodocși,  împreună cu românii au folosit aceeași biserică.

Biserica Ortodoxă Sârbească

 În 1924  românii au cedat sârbilor biserica veche și până în 1929 și-au construit  Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh”.

După ce Banatul a fost eliberat de sub dominația otomană și a trecut sub administrația austriacă, satul a fost cumpărat de familia nobilă Fodor, care deținea multe alte proprietăți. Aceștia au ridicat un conac în stil baroc, o clădire unică cu subsol, parter și un nivel, înconjurată de un parc.

Clădirea era formată din mai multe încăperi, dotate cu ferestre înalte.

Odăile erau separate prin mai multe coridoare.

Accesul în conac se făcea prin două intrări, una în față și una în spate.

Intrarea din spate prezenta o porțiune acoperită, susținută de stâlpi și arcade. De o parte și de cealaltă existau felinare pentru iluminarea spațiului seara.

În secolul XIX a fost deținut de mai mulți proprietari, ultimii fiind Hugo Gudenus și unul dintre fiii săi, Bela. Soția lui Bela, copilărind în Gad, s-au hotărât să se mute și să locuiască în conacul care azi e numit după ei, Conacul Gudenus.

În ultimii ani ai Administrației Austro-Ungare baronul s-a mutat la Timișoara. După moartea tatălui său și un proces, între frați, pentru partajarea averilor, a locuit într-un palat moștenit, din Iosefini, unde a și murit în 1941.

Localnicii povestesc că ulterior, pentru  o perioadă de timp, conacul a fost folosit ca închisoare în care mulți oameni au murit.

În perioada comunistă conacul a fost folosit ca sediu de școală apoi a fost abandonat.

O legendă spune (ca o glumă amară) că în curtea conacului au fost ascunse lăzi cu aur pe care, puținii vizitatori, le caută.

Cert este că azi, o ruină, inclus în patrimoniul istoric național, Conacul Gudenus este în proprietatea Primăriei Ghilad. Concluziile le trageți singuri.

Citește și Orașul Ciacova cu patru sate aparținătoare, județul Timiș

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Comunele Darova și Victor Vlad Delamarina sunt situate în apropierea orașului Lugoj din județul Timiș. De ele aparțin administrativ câteva sate. Mi-am făcut un itinerar pentru a le vizita. La 10 kilometri vest, apoi sud, de orașul Lugoj, am ajuns în satul Hodoș, comuna Darova, atestat documentar din1323.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1897)

Am înaintat spre sud 4 kilometri până în comuna Darova. Localitatea a fost înființată sub domnia Împăratului Josef al II-lea (1786) prin colonizarea cu șvabi, când a fost numită după contele de Daruvar, în acea vreme comisar guvernamental al zonei.

O parte din coloniști au părăsit Darova în timpul invaziei otomane (1788). Un secol mai târziu, în partea de nord a satului, locuită de români, a fost înființată o nouă colonie, cu sârbi mutați acolo din județul Torontal, numită Istvanfalva (Ștefănești) sau Darova Mică (1885). Apoi au fost aduși coloniști slovaci, de pe teritoriul actualei țări Ungaria, care au format cătunul Imrefalva (1892).

Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1870)

La începutul secolului XX cele trei s-au unit formând actuala Darova. 

Localitatea a rămas majoritar germană până după 1989 când aceștia au emigrat masiv.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Actual Darova este locuită în principal de români.

Căminul Cultural

Al doilea sat care aparține administrativ de Darova,  Sacoșu Mare, este situat la8 kilometri sud-vest de comună, la granița cu județul Caraș-Severin, zonă de șes și deal. A fost prima dată pomenit în documente cu numele Zekes, localitate în care s-a oprit  pentru câteva zile Regele Ladislau IV (1290). În decursul timpului satul a fost locuit de români.  Ortodocși, au construit o Biserică de lemn (1695) care, deteriorată, a fost  dărâmată și înlocuită cu alta din cărămidă, actuala  Biserică Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1860).

În secolul XVIII a fost colonizat cu maghiari și satul numit Sacoșu Unguresc (1760), coloniști care l-au părăsit după numai câțiva ani și numele a fost iar schimbat, în Sacoșu Mare (Nagy Szakos).  Un secol mai târziu a intrat în posesia avocatului Imre Gyika și a rămas sat independent până după naționalizare. Prin reforma administrativă (1968) a fost arondat comunei Darova.

Deși unul dintre cele mai vechi sate atestate în zonă, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări și mai vechi, dacică, din epoca fierului și un tezaur din secolul III î.e.n., format din 25 obiecte din aur (1,298 kg) care azi se găsesc la Muzeul Național de Istorie București.

Pentru a vizita comuna Victor Vlad Delamarina, m-am întors la Lugoj și m-am îndreptat spre sud-vest unde sunt situate două dintre cele șase sate aparținătoare comunei. În total 26 kilometri, parcurși în 30 minute și am intrat în satul Herendești. Satul românesc a fost atestat din 1650 când era în proprietatea fiscului. Sub ocupația otomană purta numele Herendiest. Colonizările încercate de habsburgi și austro-ungari au fost doar eșecuri, satul a rămas românesc.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1931)

În sat am descoperit ruinele, invadate de vegetație, ale fostului Conac Herglotz (sec. XIX), ridicat la acea vreme de un localnic înstărit.

Era înconjurat de un parc care, nefiind accesibil, azi a devenit locul în care localnicii aruncă diverse deșeuri.

În perioada comunistă a fost naționalizat și transformat în sediul C.A.P. După 1989 o perioadă în conac a funcționat o grădiniță apoi a fost retrocedat. Actualul proprietar, cu reședința în Elveția, l-a preluat și „a uitat” de el.

La 4 kilometri spre sud se află satul Petroasa Mare, creat în 1785 cu coloniști șvabi care l-au numit Morgenstern, nume schimbat în Vecsey, după administratorul care s-a ocupat de colonizare (1789).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria Regina Rozariului” (1871)

Totuși, chiar și azi, germanii l-au numit Wetschehausen și românii Pietroasa.

Numele actual l-a primit după reforma administrativă din 1968.

Căminul Cultural

După evenimentele politice din 1989 în sat s-au mutat familii de ucrainieni care în câteva decenii au devenit majoritari.

Biserica Ortodoxă Ucraineană „Sf. Ap. Petru și Pavel”

După 1989 familia Drădean, de origine din Petroasa Mare, a cumpărat un teren la marginea satului și a început demersurile pentru ridicarea unei mânăstiri. Obținând aprobările, din 1996 a început construcția bisericii din Mânăstirea Petroasa Mare „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Lângă ea s-au ridicat chiliile călugărilor. Lucrările de finisare, picturile interioare, continuă și azi.

Pentru a ajunge în comună a trebuit să mă întorc spre Lugoj și să mă îndrept din nou spre sud, pe alt drum. După 11 km am intrat în localitatea Victor Vlad Delamarina, din 1890 declarată comună.

A fost atestată documentar din 1717 când purta numele Satul Mic.

Primăria

După ce Banatul a intrat sub administrația românească numele i-a fost schimbat în cel actual amintind de poetul creator al poeziei în dialect bănățean, scriitorul și ofițer al Armatei Române care s-a născut în localitate.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1908)

La 3 kilometri spre sud este situat satul Honorici, atestat documentar din 1371.

Deși a fost deținut de austro-ungari, în 1750 fiind în proprietatea fiscului, a rămas un sat românesc.

Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1904)

La aproximativ 5 kilometri spre sud, la capăt de drum, într-o porțiune deluroasă, se află satul Pădureni, atestat documentar din 1954 ca și cătun al comunei. A fost ocupat de ucrainieni care au venit din Maramureș și Bucovina pentru a lucra la defrișarea pădurilor (1970-1985). Crescând numărul populației a fost declarat sat.

Biserica Ortodoxă Ucraineană

Satul Visag, aparținător  administrativ de comuna Victor Vlad Delamarina, este situat aproape de granița cu județul Caraș-Severin. Pentru a-l vizita a trebuit să mă întorc în comună și să străbat spre sud, apoi spre vest, 25 kilometri. În drum, cam la 1 kilometru după ieșirea din comună, am văzut câteva case răzlețe care se pare că formează satul Pini. Se pare, deoarece nu exista nici o tablă indicatoare. Satul Visag a fost atestat documentar din anul 1369.

Totuși o așezare a existat cu mult timp în urmă, arheologii descoperind o unealtă din piatră cioplită care se presupune că ar fi veche cam din 30.000 î.e.n. (paleoliticul superior).  

Satul românesc a rezistat atât sub otomani cât și sub austro-ungari, deși sub ultimii au fost făcute tentative de colonizare. Din 1810 a intrat în proprietatea familiei de nobili Milankovits care l-au deținut peste 100 de ani.

În sat a existat o Biserică de lemn (1749) care, după multe reparații făcute în decursul timpului, în final s-a deteriorat grav și a fost dărâmată. În locul ei a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”(1930-1931).

Pentru puțina populație care a trecut la catolicism a fost construită Biserica Greco-Catolică.

Am părăsit zona cu regret. Mă întorceam iar la șes, în orașul meu natal, Arad.