Arhive etichetă: monumente

Orașul Miercurea Ciuc, județul Harghita

Publicat pe de
1

Orașul Miercurea Ciuc, din  județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.

De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.

Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.

Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit  Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.

În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).

Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.

De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.

Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.

În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată  și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .

În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui  János  Kájoni (1676).

Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în  stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.

În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.

În apropierea  cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786).  Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.

În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.

În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.

În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888). 

Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.

Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției  cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.

Centrul Militar Harghita

Palatul Justiției  cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)

O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic  (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980). 

În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.

Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).

statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)

În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).

După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).

Parcul Central

În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.

Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”

Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală

După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.

Monumentul Eroului Român (1974)

Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.

În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează  Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.

În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.

Consiliul Județean și Prefectura

fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor

Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești

Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.  

Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.

Cinema Csiki Mozi

La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.

Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.

Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.

Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.

Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.

Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.

La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf.  Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675)  și o bibliotecă. 

Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.

În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.

În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.

În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.

Citește și Un drum Miercurea Ciuc, jud. Harghita- Comănești, jud. Bacău

Comuna Ghioroc cu satele Miniș și Cuvin, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Din comuna Păuliș, județul Arad, am pornit să străbat unul din cele două trasee, Păuliș-Ghioroc-Covăsânț- Șiria, din așa numitul Drumul Vinului, finalizat în 2015, celălalt fiind Ghioroc-Arad, pentru a vizita comuna Ghioroc și cele 2 sate care aparțin administrativ de ea. La nici 2 kilometri am intrat în satul Miniș, prima dată atestat documentar din 1302, când regina Ghizela, soţia lui Ştefan cel Sfânt „a dăruit opt vii cu tot atâţia vieri” din hotarul Minişului (dealul Macra) abaţiei Bakonybél. În acel secol satul a fost deținut de cneazul Ladislau (1365) apoi a fost inclus în domeniul castelului de Hunedoara și din 1506 domeniului cetății Seudului, împreună cu celelate sate apropiate.

După cucerirea zonei de către otomani Minișul a fost inclus în sangeacul Lipovei, care aparținea de pașalâcul Timișoarei (1552), dar nu pentru mult timp. În perioada 1599-1601, după înfrângerea turcilor de către trupele lui Mihai Viteazul, Minișul împreună cu cetățile Lipova și Șoimoș au fost incluse în statul unificat de domnitor. Apoi Principele Gabriel Béthlen le-a cedat iar turcilor, cărora le-au aparținut până după izgonirea lor de către trupele austro-ungare.

Sub domnia Mariei Tereza satul a fost inclus în domeniul Mutina (1732), apoi a trecut în posesia Erariului care l-a făcut centru administrativ al domeniilor în care se cultiva vița-de-vie, în total 31 de comune. Era locuit majoritar de români, ortodocși, care în 1729 și-au construit  Biserica de lemn „Sfinții 40 de Mucenici”. Nu a rezistat mult și au înlocuit-o cu alta din piatră (1766) care a supraviețuit până în 1944, când a fost bombardată. În locul ei au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena” (1957) care în timp s-a deteriorat și a fost refăcută (1971).

La mijlocul secolului XVIII contele Antal Grassalkovich deținea mai multe moșii în zonă, una fiind la Miniș, unde cultiva vița de vie și producea diverse sortimente de vin. El a făcut primul export de vinuri în Boemia și Italia (1745). Afacerea mergând bine, a construit pe un deal din Miniș Castelul Grassalkovich (1749).

La subsol a amenajat o pivniță, cu boltă de cărămidă, cu scop de vinotecă. Degradat, părăsit, castelul s-a păstrat până azi și este scos spre vânzare de proprietari.

În 1881 a fost înființată Școala Viticolă care a funcționat până în timpul Primului Război Mondial când localul a fost transformat în Spital Militar (1918). După război și-a reluat activitatea dar în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat de horthyști (1944).

După reorganizarea administrativă din anii 1950 satul a intrat în componența comunei Ghioroc, situată la nici 2 kilometri distanță.

Primăria Ghioroc

Satul Ghioroc a fost prima dată atestat documentar din 1135. Istoria sa se împletește cu cea a satului Miniș.

În secolul XVIII, aparținând domeniului Edelspacher, era locuit de români și maghiari, care practicau religii diferite. Ortodocșii aveau o Biserică de lemn (1768) care deteriorându-se au înlocuit-o cu Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1793).

Biserica Romano-Catolică „Sf. Donatius” (1779-1781)

Deși în anul 1630 în acte este menționat la Ghioroc un paroh reformat, abia din anul 1901 s-a păstrat Biserica Reformată Calvină (1901).

Ghiorocul a devenit un centru important al zonei în momentul inaugurării primei căi ferate electrificată din România (1913). Aceasta lega orașul Arad de Radna, Ghioroc, Șiria, Pâncota, linii care se întâlneau în Ghioroc.

Cu trenul, numit de localnici „Săgeata Verde”, viticultorii și țăranii din zonă își transportau la Arad mărfurile.

În 1948 linia a fost naționalizată, inclusă în C.F.R. și a rămas singura din țară până în 1965 când s-a creat o altă linie electrificată, între Brașov și Predeal. Din 1984 pe sectorul Arad-Ghioroc Săgeata Verde a fost înlocuită cu tramvaie urbane și din 1991 vagoanele ei, deteriorate, au fost scoase din circulație.

Au urmat cele Două Războaie Mondiale la care au participat și localnici. În amintirea celor care și-au pierdut viața, în centrul comunei a fost postat Monumentul Eroilor.

Postbelic, rămânând punctul central al Podgoriei Aradului, comuna a continuat să se dezvolte. Lângă Primărie a fost construit un Spital, azi Secția de Îngrijiri Paleative, integrată Spitalului Județean de Urgențe Arad.

Biblioteca Ghioroc

La marginea comunei a început să funcționeze o balastieră. Prin extragerea pietrișului și nisipului în timp s-au format bălți, transformate apoi în 4 lacuri.

Cel mai mare lac, întins pe aproximativ 66 hectare, este situat pe marginea șoselei Sâmbăteni-Ghioroc.

După evenimentele din 1989 balastiera a fost închisă și lacul a început să fie vizitat, ca loc de agrement și pescuit. Se povestește că pe fundul lacului, adânc până la 25 metri, ar trăi „monștrii”, pești bătrâni care nu se mai ridică la suprafață și pe care orice pescar ar dori să-i aibă ca trofeu. Treptat vizitatorii s-au înmulțit și din 2018 autoritățile locale au început amenajarea unei plaje, dotată cu umbreluțe, șezlonguri, etc., o zonă cu alei pavate, au nivelat un spațiu pentru parcare și s-a inaugurat Plaja Ghioroc.

A fost creat un dig până la o mică insulă și în perimetrul plajei au fost plantați 60 de palmieri de Ecuador, deveniți emblema lacului.

În fiecare vară plaja fiind vizitată de aproximativ 100.000 de turiști și datorită desfășurării Festivalului „Ghioroc Summer Fest”, a ajuns să fie numită litoralul de vest. Lucrările nu s-au oprit, urmând să fie construite căsuțe de camping și efectuate alte amenajări, Primarul dorind să transforme comuna în stațiune.

În apropierea lacului, la intrarea în comună, în locul unui depou vechi, s-a amenajat Muzeul Tramvaiului Electric.

În el sunt expuse două vagoane vechi, unul recondiționat și folosit o scurtă perioadă de timp în scop turistic, pe ruta Ghioroc-Arad, azi doar păstrat în muzeu și unul degradat, pe care se dorea probabil să fie recondiționat, fapt ce nu s-a mai întâmplat.

De asemenea sunt păstrate vagoane de marfă și tramvaie vechi, scoase din circulație în jurul anilor 1990, situate în curtea muzeului.

Satul Cuvin, azi unit cu comuna Ghioroc, a fost prima dată atestat documentar din 1323 dar se știe că la sfârșitul secolului X acolo a existat cetatea Cheve, deținută de voievodul Glad. În secolul XV aparținea domeniului Doczy apoi a trecut din proprietar în proprietar, în 1723 aparținând domeniului Mutina și după 1760 în proprietatea Erariului.

Era locuit de ortodocși care aveau o Biserică de lemn, situată pe dealul Miloaia  (secolul XIV). Ruinându-se, au înlocuit-o cu  o Biserică de piatră (1715) și între anii 1801-1809 au ridicat actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Un secol mai târziu s-a înființat o comunitate adventistă mică (1906) care ținea slujbele în unele din casele oamenilor. În 1921 au ridicat o biserică care a primit permisiunea să fie folosită abia 3 ani mai târziu. Postbelic numărul adventiștilor a crescut prin migrarea multor familii din Maramureș (1954-1957), ulterior și din alte zone ale județului Arad, care și-au ridicat propria biserică. Azi populația satului e predominant adventistă.

Pe teritoriul satului, pe deal, sub perimetrul viilor, se află Stațiunea de Cercetări Viticole Ghioroc. În incinta ei, într-un castel construit în sec XIX, numit mult timp Cabana Ghioroc, a fost amenajat Muzeul Viei și Vinului (1988) care aparține Complexului Muzeal Arad. În el sunt etalate diverse instrumente și unelte folosite în viticultură de-a lungul timpului, documente și fotografii ale procesului de procesare a vinului și ale podgoriilor. Din păcate nu am putut vedea decât exteriorul. la fața locului am aflat că muzeul poate fi vizitat doar la cerere, făcută anterior telefonic.

Despre el se povestește că ultima proprietară, Elisabeta Langa, fusese măritată de tânără cu un inspector C.F.R. pe care, înșelându-l, s-a ajuns la divorț și ea a moștenit întreaga sa avere. În decursul timpului a avut mai mulți amanți printre care se spune că ar fi fost și Regele Carol al II-lea.

La un moment dat a înfiat un copil care a decedat la 4 ani și, în urma șocului, Elisabeta a avut toată viața un comportament bizar. Deși erau deranjați de ea, localnicii nu au putut să riposteze deoarece devenise amanta șeful primului guvern comunist, Petru Groza. Deși în acea perioadă conacele și castelele țării au fost naționalizate, cel de la Cuvin a rămas în proprietatea Elisabetei. Acolo se desfășurau numeroase petreceri ale diverselor cadre de conducere.

Totuși după moartea lui Petru Groza castelul a intrat în posesia statului (1964). În locul lui Elisabeta a primit un teren și un apartament în Arad, unde s-a mutat. La 91 de ani s-a căsătorit cu un tânăr, în jur de 40 de ani, cu care a trăit 2 ani, la 93 de ani decedând, dar căruia i-a lăsat prin testament bunurile. Prin legea retrocedărilor moștenitorii au încercat să recupereze castelul, însă fără succes.

Citește și Comunele Covăsânț și Șiria, județul Arad

Comuna Păuliș cu 3 sate aparținătoare, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Plecând din Arad spre Deva, drum care urmează valea râului Mureș, trecând prin comuna Vladimirescu și două sate aparținătoare ei, după 17 kilometri se ajunge în satul Sâmbăteni. A fost atestat prima dată documentar din 1138, cu numele Szumbuth, dar o așezare a existat încă din eneolitic, arheologii descoperind,  la vest de localitate, fragmente ceramice din acea perioadă. Probabil numele l-a primit de la târgul săptămânal care se ținea sâmbăta sau de la obiceiul grănicerilor, care patrulau zona, de a se întâlni sâmbăta la crâșma „La Baba Cati” sau la căpitan, pentru a primi instrucțiunile pentru săptămâna următoare (sec. XVIII).

În acea perioadă în cimitirul satului exista o Biserică de lemn. Numărul populației crescând, a devenit neîncăpătoare și sătenii au ridicat Biserică Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1835-1838) al cărei interior a fost pictat în anul 1875. Biserica de lemn a fost dărâmată și în locul ei construită Casa Comitatului. Biserica a rezistat până în 1944 când a fost bombardată, din ea rămânând doar zidurile și o parte din turn. A fost reconstruită după 1956 și pictura interioară realizată în 1973. În timp a fost recondiționată (1992, 1996).

Împreună cu satele Barațca și Cladova, din 1967 Sâmbăteni aparține administrativ de comuna Păuliș, toate situate pe malul drept al râului Mureș. Satul Păuliș a fost atestat documentar din 1333 cu numele Sacerdos de Paulese, după Ordinul călugărilor Paulini din Cetatea Cladova, ordin care la sfârșitul secolului XVI, nedorind să treacă la religia reformată, a fost silit să părăsească zona. Așezarea a fost mult mai veche, arheologii descoperind în partea de est a satului urmele unui vechi castru roman.

Satul, situat la poalele munților Zărandului, s-a dezvoltat prin cultivarea viței-de-vie, activitate care se continuă și azi, zona dealurilor fiind numită Podgoria Aradului și prin exploatarea minereurilor neferoase (argint și aur), în minele amenajate de nobilii de Maroth (1393). În secolul XVI, după luptele purtate între trupele austriece și otomane, ultimii au cucerit zona, au produs mari distrugeri și zona s-a depopulat (1550-1558). În acea perioadă în sat a existat o Biserică de lemn (1530). Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1780-1783), în stil baroc vienez.

În secolul XVII localitățile Păuliș și Cladova se aflau sub conducerea Cetății Ineului (1650), cucerită de otomani. Au fost eliberate de armata austriacă (1693), populate cu militari sârbi și transformate în localități grănicerești. Satul, fiind situat pe malul râului Mureș, a fost de multe ori inundat. Din această cauză în 1772 vatra satului a fost mutată în actuala locație, la baza dealurilor munților Zărandului și numit „opidul” Păuliș.

Primăria Păuliș

Pentru catolicii din localitate exista doar o capelă, mărită în timp și în 1761 înlocuită cu actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (în Păulișul Vechi).

Apoi  localitatea a fost colonizată cu germani care și-au construit casele în nord-vestul satului și au format Păulișul Nou (1772). Catolici, și-au ținut slujbele în incinta școlii și într-o mică capelă ce aparținea de Școala viticolă Miniș. Începând cu anul 1867, o dată cu crearea statului dualist austro-ungar, a avut loc maghiarizarea populației. Numărul catolicilor crescând, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Martin” (1879-1880), al cărei interior a fost pictat abia în anul 1927.

În aceeași perioadă, în apropierea bisericii din Păulișul Vechi, s-a ridicat o Capelă (1886), azi numită de localnici „La Bisericuță”.

Ea adăpostește statuia Sf. Ioan de Nepomuk.

Fiind în zonă ocupată de austro-ungari, la declanșarea Primului Război Mondial localnicii au fost mobilizați să lupte de partea acestora, împotriva românilor din Regat. După război s-au declanșat revolte țărănești împotriva austriecilor și în 1918 s-a constituit Garda Națională Română, atât în Păuliș cât și în Cladova. În amintirea celor căzuți în război în centrul comunei s-a ridicat Monumentul Eroilor (1925).

În septembrie 1944 germanii și horthyștii au atacat zona Aradului și orașul a fost cucerit în doar 6 zile. Apoi au înaintat pe valea Crișului Alb, în luptele de la Beliu și Prunișor fiind opriți de elevii Școlii de ofițeri în rezervă de la Ineu și pe valea Mureșului unde, după lupte sângeroase,  divizia Budapesta a fost înfrântă de elevii de la Școala de subofițeri în rezervă Radna, Detașamentul Păuliș, peste 1.800 de militari. În amintirea ostașilor căzuți a fost ridicat Monumentul Eroilor de la Păuliș (1974), situat pe marginea șoselei dintre Sâmbăteni și Păuliș.

În continuarea comunei Păuliș, pe dealurile munților Zărandului, este situat satul Barațca. În vechime pe acele dealuri se cultivau piersici și forma satului fiind cea a fructului, a fost numit după el, din maghiarul Barcka. Zona a fost locuită încă din paleoliticul mijlociu, în 1972 arheologii descoperind un vârf de silex din acea perioadă. De la începutul secolului XX pe Valea Domnească s-a păstrat un fost conac de vânătoare, deținut atunci de familia Birtolon, înconjurat de 20 hectare de pădure, cu specii rare de arbori.

Conacul a fost construit în trei etape. Inițial s-a ridicat corpul principal, în stil neoclasic (1902), căruia i s-a amenajat o terasă susținută de coloane dorice. În ultima fază s-a construit casa cu turn, în stil eclectic. La subsol s-a amenajat o cramă din cărămidă pentru păstrarea vinurilor produse în cele peste 35 hectare cu vie pe care le dețineau.

În perioada comunistă conacul a devenit sediul I.A.S. Barațca, apoi a fost retrocedat, în 2018 cumpărat și amenajat ca restaurant, devenind foarte cunoscutul Conac Roca Brună.

Postbelic în sat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1946-1947), ca filie a Parohiei Ortodoxe Păuliș, apoi a devenit parohie de sine stătătoare (1996) și între anii 2001-2002 pictura interioară a fost refăcută în tempera.  

Spre est, apoi spre nord, după 5 kilometri se ajunge în satul Cladova, atestat prima dată documentar în 1308, ca Kolodva și în 1333 numit Sacerdos de Galadua, dar săpăturile arheologice (1972) au descoperit că zona a fost locuită încă de la sfârșitul epocii bronzului.  

Din paleolitic până în Evul Mediu la Cladova a existat o fortăreață cu rolul de a apăra căile de acces de pe Valea Mureșului spre nordul țării. Se pare că în zonă s-a exploatat cuprul, pe valea Chersca, afluent al Cladovei, cam la 14 kilometri amonte de Cladova, fiind descoperite vechile cuptoare de ars var.

Localnicii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn, situată în cătunul „Valea”, la podul Cladovei, care a rezistat până în 1780. Un secol mai târziu a fost ridicată o biserică de zid, actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”, care în timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardată, ulterior refăcută (1943-1948). 

Citește și Comuna Ghioroc cu satele Miniș și Cuvin, jud. Arad

Târgu Frumos și Biserica de lemn Prigoreni, jud. Iași

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Frumos este situat în estul județului Iași, în Câmpia Jijiei, pe malurile râului Bahluieț, înconjurat, ca un inel, de comuna Ion Neculce. A fost atestat documentar din 1448 într-un act de donație prin care Petru II, fiul lui Alexandru cel Bun, a dăruit Mănăstirii „Sf. Nicolae” din Probota ceară de la Târgu Frumos.

În oraș s-a păstrat fosta Biserică Domnească, Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”, ctitorită de Domnitorul Petru Rareș (1541).

Clădirea, din cărămidă, a fost așezată pe o temelie din piatră de carieră cu mortar din nisip și var. 

A fost construită pe locul unei vechi biserici a cărei existență a fost demonstrată prin săpăturile arheologice din 1994 care, în fundația bisericii, au descoperit 7 schelete, o monedă din vremea lui Bogdan al III-lea cel Orb (1504-1517), 6 monede de argint și 3 monede din vremea Regelui Ungariei Matia Corvin. 

În timp a fost reparată de mai multe ori și în secolul XVIII, deasupra pridvorului, i s-a adăugat turnul-clopotniță.

În biserică a fost hirotonisit ca diacon, viitorul renumit scriitor Ion Creangă (1859).

La începutul secolului XIX biserica a fost restaurată. Atunci i s-a înălțat turnul și a fost acoperită cu tablă. Din anul 2015 a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Fiind situat la intersecția mai multor drumuri comerciale, Târgu Frumos a devenit reședința ținutului Cârligătura din principatul Moldovei, când avea sigiliu propriu, statut pe care l-a păstrat până în 1834.

În timpul reformelor Regulamentului Organic (1831-1832) prin care autoritățile imperiale rusești le-au oferit celor două state, Țara Românească și Moldova, primul lor sistem comun de guvernare, rămas valabil până în anul 1856, ținutul a fost desființat, inclus în județele Iași și Roman, orașul ajungând să facă parte din județul Iași.

Era locuit de români, o comunitate armeană și una evreiască. În timp armenii au plecat ajungând ca în 1894 în oraș să mai fie doar 73. Numărul populației a crecut o dată cu așezarea famiilor de lipoveni ruși care și-au creat propria mahala și, pe lângă cele 3 ortodoxe române, au ridicat pe rând 2 biserici ortodoxe de rit vechi. În oraș funcționau un spital, o farmacie, un birou poștal cu telgraf și s-a construit o școală de băieți (1892-1894), actuala clădire a corpului A din Liceul „Ion Neculce”.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial și Liceul „Ion Neculce”

După cel de Al Doilea Război Mondial școala a devenit mixtă, cu statut de liceu și între anii 1970-1971 i s-au ridicat o nouă clădire, cantina și căminul. Apoi a funcționat ca liceu industrial. Din 1979 gimnaziul s-a mutat într-o clădire proprie și liceul a primit numele cronicarului Ion Neculce (1672-1745), autorul „Letopiseţului Ţării Moldovei”.

statuia Ion Neculce

În 1941 evreii au fost trimiși la muncă forțată, unii dintre ei ajungând să fie uciși în progromul de la Iași, în oraș supraviețuind doar puține familii.

Spre sfârșitul războiului la Târgu Frumos s-au purtat două din ultimele bătălii între armata română, aliată a Germaniei naziste și Armata Roșie rusească (1944). În prima bătălie rușii au încercat să acapareze teritoriile pe care trecea șoseaua Iași- Târgu Frumos-Pașcani, în cea de  a doua bătălie, rușii înaintând, germanii și-au retras unitățile blindate și românii, lipsiți de ajutor, s-au retras spre sud. În urma acelor bătălii acerbe terenurile au rămas împânzite de mine și muniție neexplodate care au rămas acolo zeci de ani.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Frunos din județul Iași (1950-1956).

Casa de Cultură „Garabet Ibrăileanu”

Raionul fiind desființat, orașul a fost inclus în raionul Pașcani.

Primăria Târgu Frumos

După reforma administrativă din 1968, când s-au format județele, și până azi, orașul aparține județului Iași.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2002-2006)

Biserica Romano-Catolică „Sf. Anton de Padova”

La 5 kilometri est de Târgu Frumos se află satul Prigoreni, aparținător administrativ  comunei Ion Neculce, numită după cronicarul care, în trecut, deținea moșia. În sat, pe dealul Coasta Buznii, și-a construit un conac, azi dispărut și lângă el o Biserică de lemn (1730-1740), mutată în 1885 în cimitirul satului.  

În 1934 a fost înlocuită cu o nouă Biserică de lemn „Prea Cuvioasa Parascheva” când, în timpul lucrărilor, a fost descoperit mormântul lui Ion Neculce. Deteriorându-se, a fost demolată și pe locul ei s-a construit actuala Biserică de lemn „Sf. Dumitru” (1971-1973) lângă care, pe locul mormântului, a fost postat bustul lui Ion Neculce.

Până în anul 2001 în cimitir s-a aflat și mormântul lui Ștefan Apetrii Ciubotaru, tatăl scriitorului Ion Creangă, mutat apoi în Humulești. Din anul 2004 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

După ce am văzut biserica, din păcate închisă, m-am întors la Târgu Frumos, al rulat spre nord-est și după 17 kilometri, ultimul pe un drum lăturalnic, pietruit, am ajuns la Muzeul de Istorie și Arheologie Cucuteni, sit arheologic al unei necropole daco-getice, datată din secolul IV î.e.n. Este formată din 8 movile funerare (tumuli), cea mai mare acoperită cu o construcție ridicată în 1984, cu ocazia centenarului descoperirii culturii Cucuteni, fiind de fapt o incintă din piatră, cu cale de acces, în care s-au găsit 4 morminte de incinerație, unul principal, pentru care s-a ridicat movila și trei secundare.

Din păcate era închis și nu am putut vedea decât clădirea care o adăpostește, nici celelalte movile, deoarece a început să plouă puternic. Regretând, a trebuit să finalizez excursia din acea zi. M-am întors la Târgu Frumos, apoi spre sud și după o oră am ajuns în orașul Roman, unde îmi rezervasem cazarea.

Citește și Orașul Roman, jud. Neamț

Târgu Neamț, județul Neamț

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.

În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.

Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.

Primăria și sedii administrative

Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.

Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)

În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.

În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.

Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.

A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.

Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.

Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.

În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.

Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic. 

În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.

Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.

Poșta

La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.

Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.

Spitalul Orășenesc

Capela spitalului „Sf. Dimitrie”

Muzeul de Istorie și Etnografie

În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.

Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului,  a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.

După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).

După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866). 

Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)

La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.

Sala de Sport (clădire din 1918)

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.

Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).

Consiliul Local

După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.

Parcul Central

La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.

Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.

La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află  Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.

Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.

După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.

Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.

În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.

Citește și Pașcani, județul Iași

Orașul Reghin, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Reghin, numit și „Orașul Viorilor”, aparține județului Mureș. Este situat în Transilvania, în partea central-nordică a țării și este străbătut de râul Mureș. A fost atestat documentar din 1228, cu numele Regun. În invaziile tătarilor (1241, 1285) localitatea și zona înconjurătoare au fost devastate și pustiite. După retragerea tătarilor locuitorii zonei s-au adunat și au refăcut satele.

În 1330 a fost construită Biserica Evanghelică Săsească, an atestat de cea mai veche inscripție pe piatră, cu majuscule în limba latină, din Transilvania Evului Mediu, găsită în biserică și 2 ani mai târziu satul a devenit reședința unui Capitul bisericesc căruia, satele înconjurătoare, îi plăteau zeciuială (1332). Pentru că deține elemente arhitectonice foarte rare, legenda spune că ar fi fost construită de arhitecți ai Ordinului Cavalerilor Teutoni. Anul 1551, inscripționat în partea superioară a bisericii, atestă trecerea comunității de la catolicism la luteranism.

Turnul, înalt de 47 metri, încadrat de 4 turnulețe, atestă dreptul de judecată al Reghinului în acea perioadă. În decursul timpului a fost distrusă de numeroase incendii, cel din 1708 provocat în timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi II. Abia în 1778 a fost reparată, decorată cu elemente în stil baroc și dotată cu o orgă nouă. Între anii 1929-1930 a fost renovată și în perioada 1959-1961 consolidată.

În apropierea bisericii se află o fântână amenajată pe un zid. În jurul ei au fost postate vechile steme ale Reghinului. Pe cea din stânga sunt reprezentate un scut, în dreapta lui o floare de crin, în stânga o stea cu 6 colțuri și pe diagonală o bandă inscripționată O.P.R (Oppidum Privilegiatum Regun, adică Târgul Privilegiat Regun). Stema situată deasupra fântânii, cea din 1848, prezintă un crainic înarmat, ținând în gură un corn și stema din dreapta, din 1923, prezintă un scut, o coroană cu 3 turnuri și un plutaș pe râul Mureș.

Stemele descriu de fapt istoria localității. În 1427 a devenit oppidum (târg) în care s-a dezvoltat breasla cizmarilor (1484) care, un secol mai târziu, s-a unit cu breslele curelarilor, pielarilor și măcelarilor (1560, 1570). În 1551 localitatea a primit dreptul de a judeca, instanța de apel fiind la Judecătoria din Bistrița și Universitatea săsească din Sibiu și în 1555, în partea de jos a bisericii, s-a construit zidul orașului. 

Judecătoria Reghin

În secolul XVII o parte a populației a murit în timpul unei epidemii de ciumă (1661). În Reghin s-a ținut Dieta Transilvaniei prin care a fost ales Principe al Transilvaniei loan Kemény. Nu s-a bucurat decât un an de funcție, decedând în luptele cu turcii care au atacat și jefuit zona, implicit și Reghinul. Orașul nu a avut parte de liniște, în 1708 fiind incendiat de curuți, în 1717 fiind invadați din nou de tătari și în 1740 un incendiu a distrus mare parte din oraș.  

În acea perioadă breslele s-au despărțit (1725) iar din 1762 orașul a devenit independent judiciar față de Comitat. Orașul a început să se dezvolte. Pe râul Mureș plutașii au transportat lemne, de la Lunca Bradului la Arad drumul durând 3 săptămâni, astfel numărul comercianților a crescut (1779). Apoi s-a creat o Fabrică de bere (1784), proprietară fiind Primăria orașului și, inclus în Imperiul Habsburgic, administrația orașului a fost preluată de contele Kemény (1799).

statuie Lupoaica

În Revoluția de la 1848, când Ungaria a decis să fie independență, cerând și alipirea Ardealului, s-a pornit de fapt un război civil. De o parte maghiarii din Ardeal și din Ungaria, de cealaltă imperiul care se vedea amenințat, românii și sașii din Transilvania, au purtat lupte în timpul cărora orașul Reghin a fost distrus. Un an mai târziu trupele austro-ruse, ajutate de români, în special de moții conduși de Avram Iancu, i-au înfrânt pe maghiari. Pentru refacerea orașului s-a făcut un împrumut de la stat pe 50 de ani. Pentru amintirea acelor zile, în Parcul Central a fost postată statuia lui C-tin Roman Vivu (1821-1849), revoluționar pașoptist, prefect al Legiunii XII Mureș.

După ce a devenit municipiu (1863), dezvoltarea a luat avânt. S-au creat Societatea de comerț cu plute pe Mureș, prima tipografie (1876), fabrici de spirt, societăți industriale pe meserii, Uzina Electrică (1911), etc.. În jurul pieței centrale, în care se țineau târgurile, s-au construit majoritatea clădirilor, în diferite stiluri arhitecturale- neobaroc, neoclasic, eclectic, zonă numită azi „centrul istoric”.

Primăria Reghin

După Primul Război Mondial, exceptând anii 1940-1944, ca toată Transilvania, Reghinul a fost inclus în Regatul României Mari. Industrializarea a continuat astfel în 1925 existau 4 fabrici de pielărie. Trei ani mai târziu s-a deschis o fabrică de trăsuri, care au ajuns să fie exportate în Turcia, fabrică care a funcționat până în 1940. La adunarea ASTREI, ținută la Reghin, a fost ales președinte Vasile Goldiș.

În anul 1920 a fost înființată o școală de băieți civilă care, în decursul timpului, a schimbat mai multe locații. În 1946 a devenit Liceul „Petru Maior”, ulterior Gimnaziul „Augustin Maior”, cu sediul în apropierea Bisericii Evanghelice, numit după fizicianul și inventatorul născut în Reghin. Ocupând postul de inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta, acesta a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri, fără ca semnalele să interfereze (1906), fondând telefonia multiplă.

Sub comuniști întreprinderile și societățile particulare au fost naționalizate (1948), proprietățile agricole preluate și adunate în I.A.S. Reghin (1949). În cadrul Fabricii de prelucrare a lemnului s-a angajat lutierul bucovinean, care făcuse studiile la Praga, Roman Boianciuc. Acesta a înființat o secție de instrumente muzicale, prima din țară, actuala Fabrica de Instrumente Muzicale Hora (1951). Azi în Reghin funcționează 2 fabrici, Gliga Instrumente Muzicale S.A. fiind înființată în 1992, care prin export, au făcut cunoscut orașul pe plan mondial. Închinat artiștilor care produc instrumentele, în giratoriul din fața Bisericii Evanghelice a fost postat Monumentul „Piramida Viorilor”. Înalt de aproximativ 7 metri, vârful lui sugerează răspândirea sunetelor muzicale în spațiu.

După ce am vizitat centrul istoric m-am îndreptat spre marginea orașului unde, în cimitirul de pe deal, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, greco-catolică, construită în prima jumătate a secolului XVIII, de meșteri macedoneni. Iconostasul și pictura interioară , în tempera, au fost executate în 1760.

La inițiativa lui Petru Maior, în 1791 i s-au adăugat turnul clopotniță și pridvorul. De atunci popular a fost numită „Bisericuța lui Petru Maior”. A funcționat până în 1948 când cultul greco-catolic a fost interzis. Biserica, părăsită, a fost redeschisă în 1984, după ce cultul a redevenit legal și a funcționat până în 1995.

Tot în cimitir am văzut o Biserică Ortodoxă, clădire mai nouă, în stil bizantin.

Nu departe de intrarea în cimitir se află statuia lui Petru Maior (1756-1821), unul dintre reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene.

La nici 1 kilometru depărtare, în fostul sat Apalina, azi cartier al orașului Reghin, se află ruinele fostului Castel Huszár, datat din secolul XIII și numit după ultimul proprietar.

În secolul XIX familia Huszár a devenit proprietara moșiei care includea Apalina. A transformat fostul castel în stil renascentist, într-unul clasicizant, cu elemente romantice. Clădire cu 2 etaje, avea amenajate 32 de camere.

Lângă ea se afla o clădire în stil baroc, modificată de multe ori în timp și un grajd (sec. XVIII), folosit, până la naționalizarea din 1948,  pentru mica herghelie de cai care participa la concursurile de echitație ce se desfășurau pe domeniu.

Lângă castel era amenajată o grădină engleză. Complexul era înconjurat de un parc, întins pe 15 hectare, cu specii rare de copaci, în care erau amenajate 3 lacuri, pe care pluteau lebede, insule pe care creșteau plante exotice, „grote” artificiale, fântâni și sculpturi.

După naționalizare parcul a fost defrișat, lemnele fiind folosite pentru foc. Castelul și clădirile anexe au fost transformate în C.A.P. și din 1953 castelul a găzduit o Școală Specială pentru copii cu dizabilități mentale.

O dată cu legea retrocedărilor, a fost restituit urmașilor familiei. Azi, în administrarea unui moștenitor din Ungaria, este total părăsit. Din clădiri au mai rămas doar niște ziduri sparte, invadate de vegetație.

Îndreptându-mă spre județul Harghita, pe drumul Reghin-Toplița, doream să văd încă două obiective turistice din județul Mureș. La 13 kilometri nord-est de Reghin am intrat în comuna Brâncovenești unde s-a păstrat Castelul Kendy- Kemény, situat pe o terasă înaltă, deasupra râului Mureș. Pe acel loc a existat un castru roman, construit cu rolul de a opri invazia barbarilor, din ruinele căruia, la ordinul regalității, s-a construit o cetate (1228), distrusă de invazia mongolilor (1242).

Satul a trecut din proprietar în proprietar. În secolul XVI a fost construit un castel, în stil renascentist, din care, până azi, s-au păstrat ancadramentele ferestrelor, al cărui prim proprietar a fost Kendy Ferenc. Din 1648 moșia, cuprinzând 6 sate, i-a fost dăruită lui Kemény János și Brâncovenești a rămas în posesia descendenților săi timp de 3 secole.

În 1816 groful Miklós Kemény a refăcut castelul, formă în care s-a păstrat până azi. Pătrat, înconjura o curte interioară. S-au ridicat un bastion imens, pe colțuri 2 turnuri mari și 2 mai mici. Deasupra intrării, pe console de piatră, a fost creat un balcon. Clădirea a fost înconjurată de un șanț peste care, în dreptul intrării, a fost postat un podeț, mărginit de 2 lei din piatră. Drumul spre intrarea în castel a fost transformat într-o alee mărginită cu flori. În 1926 la castel a fost fondată Asociația Culturală „Helikon” și de atunci a devenit centru întâlnirilor literare ale scriitorilor din Ardeal.

Cel de Al Doilea Război Mondial a distrus parțial castelul. Leii au dispărut și bastionul, avariat, a fost reconstruit la începutul secolului XX. După război castelul a fost naționalizat, moment în care localnicii l-au devastat. Familia, în pragul falimentului, a părăsit moșia. Din 1949 castelul a devenit Azil pentru copii cu handicap psihic și din 2014 a fost retrocedat moștenitorilor. Proprietate privată, nu am avut ocazia să văd decât puțin din exteriorul lui, privind peste gard.

Ultima oprire, înainte de a părăsi județul Mureș, a fost după 21 kilometri nord-est, în comuna Răstolița, unde, în cimitirul ortodox, se află  Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, declarată monument istoric. A fost construită pe un loc defrișat (1812), din bârne de brad și frasin, acoperită cu șindrilă, pe latura sudică având o prispă cu stâlpi ciopliți și în capătul de vest un pridvor deschis, cu clopotniță deasupra.

Interiorul a fost pictat în ulei, pe gel aplicat pe bârnele de lemn. Datorită intemperiilor și a reparațiilor efectuate în decursul timpului pictura s-a distrus aproape total. Ultima reparație și restaurare au avut loc în anul 1983. 

Din Răstolița, aproape paralel cu râul Mureș, m-am îndreptat spre Toplița, județul Harghita.

Citește și Orașul Toplița, județul Harghita

Câteva localități din județul Csongrád, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Fiind în Ungaria pentru o zi, de la Tótkomlós m-am îndreptat spre sud. Pe drumul spre vama Nădlac urma să trec prin câteva localități din județul Csongrád. După 5 kilometri am ajus în satul Nagyér, atestat documentar din 1450, cu numele  Zekeghaz.

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial (Világháborús hősök emlékműve)

În invazia otomană satul a fost părăsit. Locuitorii, fugind din fața turcilor, s-au mutat în Nagylak și Makra. Sub austrieci satul a fost recreat. În 1843 s-au creat plantații de tutun și satul a fost populat cu familii din Makó, Dombegyháza și Vásárhely, venite la muncă. 

Majoritatea reformați, Ministerul Agriculturii a alocat fonduri și între anii 1907-1909 s-a construit Biserica Reformată (Református templom), în stil gotic englez, cu un turn înalt, prevăzut cu trei clopote, cel mare cântărind 330 kilograme. Din păcate nu am reușit să o pozez, fiind înconjurată de copaci înalți.   

La marginea de sud a satului, pe marginea șoselei, lângă o parcare largă, se află un Turn de veghe (Nagyér kilátó), înalt de 24,5 metri. La începutul secolului XX pe acel loc a existat o moară cu aburi care în timp s-a ruinat, rămânând doar turnul. Acoperișul a fost demolat și în jurul turnului s-a creat o structură de oțel, prevăzută la interior cu 144 de trepte, întrerupte de câteva zone mai largi.

Satul este situat lângă Montág-puszta care aparține Parcului Național Körös-Maros. Din vârful turnului se poate vedea o parte a parcului și unele specii de păsări, fluturi, etc., care-l locuiesc și care, uneori, zboară peste câmpie.  

La 2 kilometri sud de turn se află satul Ambrózfalva, la rândul lui populat cu familii de slovaci (1843), aduse pentru cultivarea tutunului. Numele actual l-a primit după baronul Lajos Ambrózy, directorul Trezoreriei Regale din Timișoara. În anul 1863 a fost construită Biserica Evanghelică (Evangélikus templom), în stil romanic.

Tot spre sud, după 4 kilometri am ajuns în satul Pitvaros. În Evul Mediu era în proprietatea familiei Korláth. În invazia otomană (1552) a fost distrus și abia în anul 1816 în zonă s-au așezat familii slovace din Nădlac. Statul a sistematizat gospodăriile, formând satul, apoi i-a obligat să cultive tutun. Sătenii refuzând, au fost obligați să plătească dări mari de care au scăpat abia în 1923. O parte din teritoriul satului a fost preluat de stat care, pe el, a format încă două localități, Csanádalberti și Ambrózfalva.

În 1882 comunitatea a construit Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), în stil bizantin.

Începând cu anul 1820 în sat s-au mutat familii de evrei. Numărul lor a crescut în timp. Au deschis magazine, situate în centrul satului, jefuite și distruse de revoluționari în 1918. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial evreii au fost deportați, mulți în lagărele de concentrare.

Școala Generală „Petőfi Sándor” (Pitvarosi Petőfi Sándor Általános Iskola)

Populația a rămas majoritar slovacă până după război când a avut loc schimbul cehoslovaco-maghiar în care două treimi din slovaci s-au mutat în Cehoslovacia, înapoi venind mai puțini maghiari, astfel numărul populației satului a scăzut.

În 1950, lângă biserica existentă, maghiarii au ridicat Biserica Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Római katolikus templom „Nagyboldogasszony”). Din 1997 a aparținut de parohia orașului Csanádpalota și din 2009 are pastor propriu.

La 3 km vest de Pitvaros este situat satul Csanádalberti. În centru, înconjurată de o zonă verde, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită în 1882, în stil clasicist. Deasupra ușii de intrare are postată o placă în limba slovacă care redă Psalmul 100 din Vechiul Testament. În 1978 o furtună puternică a distrus turnul. A fost reconstruit mai scund decât cel inițial. În anul 2010 altă furtună a avariat grav clădirea, recondiționată ulterior.

Dorind să văd un fost castel, pentru a ajunge la el trebuia să parcurg mai multe drumuri, în diferite direcții. M-am îndreptat spre vest, apoi spre sud, am parcurs un drum comunal spre est și după cca. 18 kilometri am ajuns în satul Csikóspuszta. La intrarea în sat se află fostul Castel Blaskovics (Blaskovits kastély), numit după nobilul care l-a construit. Azi în el funcționează o firmă privată și nu am putut să-l vizitez, perimetrul fiind înconjurat de un gard.

Întrebând localnicii de localizarea Criptei Blaskovics (măcar pe aceea să o văd), mi s-a explicat că se află undeva pe câmp, la 2-3 kilometri și se poate ajunge la ea doar cu tractorul. Degeaba am căutat acel drum, câmpul era neted, fără urme de circulație. Dezamăgită m-am întors la drumul județean pe care l-am parcurs spre sud, apoi spre est și după 14 kilometri  am ajuns în satul Kövegy. Înființat în 1843, cu populație maghiară, pentru aceștia în anii 1901-1902 s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Fecioarei Maria” (Római katolikus templom „Szuz Maria Neve”), finanțată de tezauriat.

De acolo m-am îndrepta spre Vama Nădlac.

Orașul Csanádpalota a fost ultima localitate în care m-am oprit înainte de a părăsi Ungaria.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Nepomuk” (Római katolikus Nepomuki Szent János templom) (1773)

La marginea orașului, pe o suprafață de aproximativ 1,5 hectare, se întinde Lacul Zápor (Zápor–tó).

Populat cu mai multe specii de pești, este frecvent vizitat de pescari care, contra unei taxe, pot pescui crapi, carași, știuci, etc.

După ce m-am relaxat pe malul lacului m-am îndreptat spre casă, orașul Arad. Vă sfătuiesc dacă sunteți în zonă să folosiți Vama Nădlac veche, nu cea de pe autostradă, foarte aglomerată.

Tótkomlós, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Tótkomlós este situat în sud-estul Ungariei. Administrativ aparține județului Békés. În invaziile otomane, populația retrăgându-se, satul s-a desființat. A fost reînființat în perioada 1715-1746 prin colonizarea cu slovaci. În traducere numele înseamnă  „loc cu hamei al slovacilor” (komlós=loc cu hamei, tót=slovac în maghiara veche). Până azi populația a rămas majoritar slovacă. În oraș există Casa Artelor Populare și Muzeul Fermei în care sunt etalate tradițiile, portul și modul de viață al acestora, în decursul timpului.  

Între anii 1792-1795 a fost ridicată Biserica Evanghelică Luterană (Tótkomlósi Evangélikus templom). La construcție s-au folosit cheresteaua adusă cu plutele pe râul Mureș, sau cu căruțele și 1 milion de cărămizi mari. Bisericii i s-a ridicat un turn înalt de 57 metri, azi prevăzut cu 4 clopote și a fost acoperită cu șindrilă, înlocuită în 1922 cu ardezie.

În vârful turnului a fost postată o sferă, pe care tronează o stea, ambele din cupru (1942). În interior, orga veche, fabricată la Oradea, este încă funcțională.

Lateral de biserică se află o clădire, construită în anul 1881, în care a funcționat un hotel, apoi un restaurant și a fost folosită pentru diferite evenimente culturale. Azi clădirea este nefuncțională.

Vis a vis de intrarea în biserică, pe cealaltă parte a străzii, se află Primăria Tótkomlós (Tótkomlósi Polgármesteri Hivatal), construită în scop administrativ în 1893.

După cel de Al Doilea Război Mondial s-a făcut schimbul de populație cehoslovaco-maghiar în care aproximativ 100.000 de maghiari au fost mutați din Cehoslovacia în Ungaria și cam 70.000 de slovaci din Ungaria în Cehoslovacia. După o perioadă de timp o mare parte din slovaci s-au întors în Ungaria.

În anul 2001în fața bisericii a fost postată statuia Sfântului Ștefan (Szent István szobor), efectuată din bronz și așezată pe un piedestal din andezit.

La 28 aprilie 2007, sărbătorindu-se 261 de ani de la înființarea orașului, lateral de statuie, pe un postament din granit, a fost așezat „Monumentul înființării orașului”, o sculptură din bronz, donată de Parcul Național Slovac împreună cu Jeláava, localitate înfrățită cu Tótkomlós.

Orașul este străbătut de un canal pe care l-am trecut, îndreptându-mă spre renumitele băi termale.

Băile Termale Rózsa (Rózsa Fürdő) au fost deschise în anul 1942. Apa, cu temperatura de 46 grade Celsius, conținând bicarbonat de sodiu, magneziu, calciu, acid metasilicic, este utilizată în tratamentul diverselor afecțiuni ale aparatului locomotor și reumatismale.

La sfârșitul anilor 1980 bazinul și plaja au fost reamenajate și din 2002 extinse, azi putând să găzduiască până la 1.000 de vizitatori.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István Király Római Katolikus Templom) se află la câteva sute de metri de băi, „ascunsă” în spatele unor blocuri cu locuințe.

Congregația a fost fondată în 1893 și în 1900, pentru oficierea slujbelor, s-a construit o capelă.

Clădirea bisericii a fost ridicată abia în anul 1938.

De lângă biserică se întinde Parcul Elisabeta unde, în anul 2014, în mijlocul unui spațiu amenajat, înconjurat cu bănci, a fost postată statuia Fecioarei Maria (Szűz Mária szobra).

Comuna Gurahonț cu 9 sate, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Gurahonț și cele 9 sate aparținătoare sunt situate în nord-estul județului Arad. Toate au fost incluse în ducatul condus de Menumorut (900). În secolul XVI erau conduse de diferiți cneji apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, au fost ocupate de otomanii care, după ce au cucerit cetatea Timișoara (1552), au înaintat spre Crișul Alb și au ocupat cetățile Șiria, Ineu și Dezna.

După victoria de la Șelimbăr (1599), în care Mihai Viteazul a înfrânt oștile lui Andrei Báthory și a devenit Principe al Transilvaniei, întreaga vale a Crișului Alb a intrat sub autoritatea sa, doar pentru 2 ani, fiind asasinat de oamenii lui Báthory  la Turda (1601). Zona a intrat în proprietatea diferitelor familii nobiliare maghiare.

Comuna Gurahonț, cu numele Grohonch sau Honztok, a fost atestată din 1542, o dată cu înființarea Principatului Transilvania. Este situată în depresiunea Gurahonț și este străbătută de râul Crișul Alb. Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice (1925-1927;1967) descoperind la margine actualei comune  doă ateliere de cioplire a cremenei, datate din paleoliticul superior și așchii rămase de la două vetre de foc, din paleoliticul inferior, care demonstrează că zona a fost locuită continuu.

Primăria Gurahonț

Între anii 1439-1441 a făcut parte din domeniul Cetății Șiria, apoi a intrat în posesia familiei nobiliare Báthory (1464). Sub otomani (1574) era în proprietatea lui Baiazid. Turcii fiind alungați de habsburgi, toată zona a intrat în posesia ducelui de Modena (1732). Pentru a-l feri de inundații, a fost mutat pe deal unde a fost organizat cu străzi drepte.

În secolul XVII în crângul Tri Honț a existat o Biserică de lemn, probabil mutată pe vechea vatră a satului, deoarece în 1857, pe Glemee, este atestată existența unei Biserici de lemn. Pe banii proprietarului Reinholdt, aceasta a fost înlocuită cu una din piatră și cărămidă arsă (1893). A funcționat până în secolul XX când, central, a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1991-1996).

Clădirea, în stil grecesc, a fost prevăzută cu  2 turle înalte și o cupolă octogonală, situată deasupra naosului, încadrată de 4 turnulețe.

În centrul comunei, lângă biserică, a fost amenajat un spațiu cu Monumentul Eroilor situat central, înconjurat de câteva din crucile celor căzuți în timpul războaielor purtate.

Tot central, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Ioan Buteanu”. Prima școală, Gimnaziul Unic, deschisă în 1945, a fost transformată Liceul „Ioan Buteanu”, liceu cu profil real (1962), profil schimbat în 1977, devenind liceu agro-industrial cu profil horticol. În 1991 a redevenit liceu teoretic în care din 1993 funcționează și o clasă de fermieri montani. Lângă liceu, așezat pe un postament de marmură albă, construit din bronz în 1997, a fost postată statuia Ion Buteanu (1821-1849), unui dintre conducătorii Adunării Naționale de la Blaj (1848), ulterior numit prefect al legiunii Zărandului pe care a condus-o împotriva invaziei maghiare. Participând la adunarea de la Mihăileni, care dorea să negocieze încetarea luptelor, la intrarea în Abrud a fost arestat de maghiari, împreună cu prefectul Dobra, conducătorul adunării. În a doua bătălie de la Abrud, maghiarii fiind învinși, în drumul lor de retragere spre Ungaria, l-au luat cu ei pe Buteanu și în satul Iosășel l-au condamnat la moarte, împreună cu preotul, primarul din Iosaş şi primarul din Iosăşel. Ulterior pe acel loc a fost ridicată o troiță. Din 1920 mormântul său a fost dus Panteonul Moților din Țebea.

În comună s-a păstrat un castel în stil neoclasic, construit în secolul XIX, în care azi funcționează spitalul. Din păcate nu l-am putut poza, fiind înconjurat de copaci. De asemenea există Biserica Romano-Catolică care, deși doar 0, 8% din populație aparține acelei religii, este încă funcțională.

La marginea comunei, azi întins pe 12,5 hectare, se află Parcul Dendrologic. După ce Reinholdt a vândut proprietatea, ajungând în posesia baronului Boroșbenny, acesta și-a construit un conac, numit azi Conacul Boroș Benjamin și lângă el a amenajat un parc (1885-1886).

Doi ani mai târziu, pentru a se putea construi calea ferată Arad-Brad, baronul și-a vândut o mare parte din proprietate Societății Arad-Cenad. Finalizată în 1895, din 1927 calea ferată a intrat în proprietatea statului.

Din 1924 parcul a intrat în proprietatea Camerei Agricole a Județului Arad care l-a amenajat cu alei, a creat un mic lac, terenuri de sport, în scop recreativ.

Trecând în proprietatea C.A.P.-ului (1948), parcul s-a deteriorat, din el fiind tăiați și mulți copaci. În 1962, parte a Ocolului Silvic Gurahonț, parcul a fost mărit spre est, pe 8 hectare din pășunea comunală, unde s-au plantat diverse specii de copaci și plante.

După 1990 Parcul Dendrologic a fost atribuit Stațiunii de Montanologie, nou înființată, filială a celei de la Sibiu. Actual în parc există aproximativ 500 de exemplare rare și unicate.

La 3 kilometri vest, pe drumul spre Almaș, este situat satul Bonțești, atestat documentar din 1441, cu numele Bonczesd, în actele prin care domeniul Șiriei era dăruit despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Inițial gospodăriile erau situate în crânguri, pe dealurile din apropiere. În 1525 aparținea domeniului Cetății Șiria, apoi a nobililor Teleky (1602), Bethlen (1628) și din  1732 ducelui de Modena. La sistematizare teritoriilor (1780-1810) crângurile au fot reunite pe actuala vatră și au format satul, pe malul stâng al râului Crișul Alb.

Școala Generală

Ortodocși, au deținut o Biserică de lemn care, fiind foarte veche, a fost schimbată cu alta din lemn (1820). În 1890 s-a construit o Biserică de lemn nouă și cea veche a fost vândută satului Valea Mare (1893). Actuala biserică din zid, Biserica ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, a fost construită în 1955 și interiorul pictat în 1958.

Urmând valea unui pârâu, afluent al Crișului Alb, după 5 kilometri sud-vest de Bonțești, la capăt de drum, se ajunge în satul Mustești.

A fost atestat documentar din 1439, cu numele Mostagywrghfalwa, când aparținea domeniul Cetății Șiria.

Din 1732 a fost donat ducelui de Modena.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”

În proprietatea erariului habsburgic, în 1819 acesta l-a scos spre vânzare.

La 3 kilometri sud de comună se află satul Honțișor, atestat documentar cu numele Hontheser sau Honczer, aparținând domeniului Cetății Șiria (1441-1445) și în 1463 domeniului Haraszthy.

În 1650 Honțișor era stăpânit de tezaurariatul Principatului Transilvaniei și din 1732 a fost deținut de ducele de Modena.

În 1770 în sat exista o Biserică de lemn la care se închinau și locuitorii satelor vecine. În timp, în jurul ei s-a format cimitirul satului. Biserica a fost recondiționată în 1902. 

În perioada 1927-1930 sătenii au ridicat, în centrul satului, o biserică din piatră, în stil baroc, actuala  Biserică ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”. În timpul reparațiilor (1978-1980) vechea pictură a fost înlocuită cu una nouă, în tempera. Cele două biserici au funcționat până 1972 când vechea biserică a fost donată Episcopiei Ortodoxe din Arad și mutată acolo.

La nici 2 kilometri nord de centrul comunei se află fostul sat Iosășel, azi inclus administrativ și formând o stradă a Gurahonțului spre Zimbru, lungă de cca. 2 kilometri. A fost  atestat documentar din 1553, în posesia spahiului Geafar, după ce a fost ocupat de turci (1574). Pe teritoriul lui săpăturile arheologice au descoperit unelte cioplite din piatră, cele mai vechi urme de locuire din zona Zărandului (cca. 500.000-100.000 î.e.n.). În secolul XVIII satul s-a așezat pe actuala vatră și a fost inclus în domeniul Reinholdt. Un secol mai târziu, la presiunea maselor românești, în majoritatea comunelor comitatului Arad s-a adoptat oficial limba română a devenit oficială (1865-1867). Până în 1914 la Iosășel se țineau toate târgurile de țară, mutate apoi la Gurahonț, unde se desfășoară și azi. De asemenea acolo era notariatul și satul era centrul circumscripției de votare pentru deputații în Parlamentul de la Budapesta.

La marginea de est a satului, spre Zimbru, familia Lăzești a ridicat o Biserică de lemn, pe locul căreia azi se află o troiță de piatră, ridicată în 1872. Satul mutându-se pe actuala vatră, biserica a fost mutată și ea, pe locul unde azi se află cimitirul. În ea se întruneau preoții, din Protopopiatele Hălmagiu și Buteni, în cadrul alegerilor unui deputat pentru congresul național bisericesc. În 1898, situată pe ulița principală, a fost construită actuala Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. La renovările din 1929, șindrila acoperișului și turla au fost învelite în tablă și exteriorul a fost tencuit. În timp a suferit mai multe reparații și interiorul a fost pictat în tempera (1956-1958; 2011).

După 5 kilometri nord-est se ajunge în  satul Valea Mare, atestat documentar în 1439, cu numele Valya Mare sau Naghpatak . Până în 1441 a aparținut domeniului Cetății Șiria, apoi familiei Losonczy (1553-1561), domeniului Korniss (1571-1697) și din 1732 ducelui de Modena.

Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena” a fost adusă de la Bonțești în 1893. Între anii 1982-1983 a fost tencuită, acoperișul și turnul învelite cu tablă și interiorul pictat în tempera.  

Din Valea Mare după 5 kilometri spre nord se ajunge în satul Zimbru, atestat documentar din 1553, cu numele Zombró, în proprietatea paşei Osman, apoi a intrat în stăpânirea acelorași proprietari ca și celelalte sate. Localitatea este mult mai veche, pe teritoriul său arheologii descoperind așezări miniere și opaițul roman de la Ponoraș-Zimbru care atestă că satul a fost ocupat de romani. Actual în componența satului a fost inclus și cătunul Brusturescu, atestat documentar din 1597.

Pe locul unei Biserici de lemn, deteriorată în timp, în 1867 a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost restaurată în anii 1950, ulterior interiorul pictat în tehnica frescă (1973).

Pe teritoriul satului, întinsă pe 31 hectare, există singura Rezervație Botanică din țară în care crește laurul, zonă descoperită la sfârșitul secolului XIX de botanistul Lájos von Simonkai, declarată monument al naturii și protejată prin lege în 1938.

La 3 kilometri nord-vest de Zimbru se află satul Dulcele (1561). Nu l-am putut vizita, drumul fiind inaccesibil mașinii mele (luna mai), așa că  m-am întors la Gurahonț. La nici 2 kilometri nord-est de comună, pe partea dreaptă a Crișului Alb, este situat satul Iosaș, atestat documentar din 1386, cu numele Jószás. Sub ocupația turcească a fost deținut de spahiul Geafar (1574) apoi a avut aceeași proprietari ca restul satelor.

În sat, pe un deal, a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în 1947 s-a construit o biserică din zid, cu un turn înalt, prevăzut cu 2 clopote, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”. Pentru acoperirea cheltuielilor construcției, localnicii și-au vândut dreptul de a folosi lemnele din pădurea comunală. În anul 1956 Biserica de lemn a fost donată satului Buceava, comuna Brazii.

La nici 2 kilometri nord de Iosaș, la capăt de drum, este situat satul Feniș. A fost atestat documentar din 1553, cu numele Fényes, în proprietatea domeniului Losonczy, dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui 2 monede care pe o parte au capul lui Hercules, pe verso un cal și călărețul său, datate din paleoliticul timpuriu. Sub otomani a aparținut spahiului Bali (1574) apoi domeniului Korniss (1579-1597) și domeniului Bethlen (1640).

În sat se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în perioada 1976-1980 pe locul fostei Biserici de lemn.

Pentru a vedea ultimul sat care aparține de Gurahonț, din Feniș m-am întors și am cotit  spre vest. După 3 kilometri am ajuns în satul Pescari.

Atestat documentar din 1553-1561, atunci numit  Holthkerews, era format din 2 cătune, Holt și Mizeș și aparținea domeniului nobiliar Losonczy. Sub otomani a intrat în proprietatea spahiului Kazi (1574) apoi a aparținut domeniului Korniss și ducelui de Modena.

Cătunele aveau o Biserică de lemn care în 1784, o dată cu migrarea localnicilor pe actuala vatră, a fost prima mutată acolo. Deteriorată, în 1936 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Între anii 1993-1997 biserica a fost consolidată  și interiorul a fost pictat în frescă.

Citește și Comunele Dieci și Brazii cu satele aparținătoare, jud. Arad

Comunele Chisindia și Almaș, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Chisindia este situată în nord-estul județului Arad, în sudul Depresiunii Zărand, la poalele Dealurilor Cuiedului, la confluența râurilor Ciolt și Hurez cu Chișindia, mărginită la nord de râul Crișul Alb, pe un drum secundar, la 5 kilometri sud de comuna Buteni. A fost atestată documentar din 1349, cu numele Keszend sau Kuszund, formată din 8 moșii (crânguri) dispersate pe trei dealuri și văile dintre ele: Gavrány, Csolt, Valyeré, Hohurez (Hurez), Prum (Prund), Alsó-Keszindia, Felsö-Keszindia și Pajzsan, toate deținute de familia nobiliară Ábrahámffy. Totuși așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul ei descoperind monede din perioada romană, emise de Împăratul Filip Arabul (244-249).

În documentele vremii domeniul era menționat ca „baie auriferă” și „loc de spălare a aurului” în râul Kuzund, de asemenea se specifica existența a 4 mine (1350). Până în secolul XVI domeniul a avut mai mulți proprietari. Din 1553, alături de celelalte sate din zonă, a intrat în proprietatea familiei Losonczy. Apoi a aparținut de Cetatea Dezna, deținută de begul turc Kurt (1574), în secolul XVII, pentru o scurtă perioadă de timp  (1626-1650), a aparținut Principelui Gabriel Bethlen.

Din 1732 a fost inclus în domeniul Ducelui de Modena. În acea perioadă, în vechiul cimitir al satului, pe locul numit azi „Tânțârini”, a fost construită o Biserică de lemn (1700). În 1808 biserica a fost mutată pe Deal. Lângă ea s-a ridicat o biserică din piatră, acoperită cu șindrilă, care a primit hramul „Sf. Stâlpări” (1855) și Biserica de lemn a fost vândută unui credincios din Buteni. Apoi lângă biserica din piatră s-a construit actuala biserică din Deal, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”(1880-1888) în care s-a păstrat un Antimis vechi, sfințit în 1715.

În perioada 1780-1804 s-a efectuat sistematizarea cătunelor și satelor. Din 1799, fiind în proprietatea Oficiului Regal Cameral, s-a încercat adunarea cătunelor astfel s-au comasat gospodăriile din crângurile Hurezului, cele 5 din Găurani (Gavrány, Csolt, Valyeré, Korcsomárosfalva, Eperges) și cele 2 din Valea Prundului (Alsó-Keszindia și Felsö-Keszindia), au fost strămutate pe noua vatră, situată pe Deal și au format satul Kuzund. Au fost arondate Chisindiei până în 1868. Crângurile din Valea Hurezului au format cătunul Hurez, cătunele Prund şi Pajzsán (crângurile Păiuș, Voimirești) s-au separat administrativ și au format noul sat Păiușeni.

Din 1853 Chisindia a aparținut baronului Dietrich Iozsef (din Șiria), apoi familiei Szulkowsky (1909). Comunitatea baptistă s-a înființat la sfârșitul secolului XIX când pe un teren donat de un localnic s-a construit prima Biserică Baptistă (1895-1908). În anul 2008 vechea clădire a fost demolată și, până în 2012, pe locul ei s-a ridicat actuala Biserică Baptistă.

În anul 1917 baronul Szulkowsky a vândut proprietățile din Chisindia-Păușeni firmei „Industria Textilă Centrală din Budapesta”. Din 1928, numită „Societatea Anonimă Română pentru Întreprinderi Industriale și Financiare Pâncota” („Textil Pâncota”), prin expropriere, a pierdut o parte din terenuri, acestea intrând în posesia comunelor Chisindia, Păiușeni și Văsoaia. Restul pădurilor au fost vândute unor persoane fizice în 1939.

În perioada 1934-1937 în Vale a fost construită Biserica Ortodoxă „Intrarea Domnului în Ierusalim”, din pietrele obținute prin demolarea vechii Biserici de piatră de pe Deal și i s-a ridicat un turn din cărămidă. Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice (1953-1954). Biserica a fost restaurată în anul 2010.

De comună aparțin administrativ 2 sate. Satul Văsoaia este situat la 8 kilometri sud-vest de comună. A fost atestat documentar din 1525, cu numele Wazzofalwa, format din mai multe gospodării împrăștiate pe o suprafață mare de teren care aparțineau domeniului Șiria.

Un secol mai târziu a aparținut tezauriatului Principatului Transilvaniei (1650), apoi cetății Dezna, cu numele de Bozoj (1674). Sub habsburgi a fost inclus în domeniul Modena (1732) și în 1744, aparținând cercului Ineu, a fost anexat Ungariei. Până în 1930 s-au schimbat mai mulți proprietari, ultima fiind familia Szulkowsky.

În 1755 în sat funcționa Biserica de lemn „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu”, amplasată pe Vale. Deteriorată, pe locul ei a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1900-1901).

Datorită depopulării masive, din 1960 biserica a devenit filie a bisericii din Păiușeni.

Satul Păiușeni este situat la 6 kilometri sud de comună. A fost atestat documentar din 1574, numit Paiz, când aparținea spahiului turc Kamber. Din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Ineu, apoi a cetății Dezna (1674) și domeniului Modena (1732). 

Inițial erau mai multe gospodării risipite pe Valea Prundului, pe o distanță de 7 kilometri. Sub habsburgi, prin noua organizare teritorială, gospodăriile au fost comasate și încadrate în satul Chisindia.

În 1755 s-a construit Biserica de lemn „Sf. Ignație” care a rezistat până în 1855, ruinându-se în timp. Satul a cumpărat din Cuied Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” pe care au asamblat-o pe Deal, pe o fundație de piatră și în 1866 au pictat din nou interiorul. Lângă ea comunitatea baptistă și-a ridicat o biserică. În secolul XX, în Vale, în centrul satului, a fost construită actuala Biserică ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1927-1929). Un an mai târziu Biserica de lemn a fost vândută unui localnic din Joia Mare.

Din 1869 s-a desprins de Chisindia și a devenit sat independent administrativ. Ultimii proprietari au fost familia Szulkowsky (1913-1930).

Pentru a vedea comuna Almaș și cele 3 sate care aparțin administrativ de ea, din Chisindia m-am întors în Buteni. M-am îndreptat spre prima localitate din est, satul Joia Mare, atestat documentar din 1439. În zona montană a județului Arad, cnezatele și voievodatele s-au menținut până în secolul XVIII. Joia Mare, alături de alte 17 sate, a făcut parte din cnezatul Almaș, apoi a fost deținut de ducele de Modena (1726). 

În a doua jumătate a secolului XVIII, pe locul numit „Hodobana”, a fost construită o Biserică de lemn, care nu a rezistat mult timp. Pentru a o înlocui, în 1814 a fost cumpărată altă biserică, din satul vecin Pleșa. Apoi a fost construită o biserică de zid,  actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”(1884).

Biserica Baptistă

Pe același drum, la 6 kilometri sud-est, situată pe malul râului Crișul Alb, se află comuna Almaș. În zona comunei a fost găsită o monedă, din cele 100 ale unui tezaur, descoperit în 1929, care în timp s-au împrăștiat în zonă. Moneda datează din timpul împăratului Septimiu Severus, a fost bătută în anul 194 d.Ch. și demontrează că dacii au avut contact cu romanii până la retragerea lor (sec. IV). Totuși localitatea a fost atestată documentar abia din 1334.

Grădinița

Prima Biserică de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a rezistat până în secolul XVIII când a fost înlocuită cu Biserica de zid „Bunavestire” (1794-1826), preluându-se de la cea veche iconostasul și ușile împărătești (1798). La rândul ei a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1889).

La începutul secolului XIX, pe lângă asuprirea imperialilor,viața populației s-a înrăutățit datorită recoltelor distruse de ploile abundente (1815), apoi a izbucnirii, în două etape, a epidemiei de holeră (1831, 1836), în care mare parte a populației a murit.

Școala Generală Almaș

O dată cu unirea Bucovinei cu România (1918), toți românii din Transilvania, Maramureș, Crișana, Banat, s-au răsculat împotriva stăpânitorilor, declanșându-se o revoluție. Celor din Almaș li s-au alăturat cei din Bodești, au preluat postul de jandarmi, apoi, împreună cu cei din Cil, au atacat și devastat conacul lui Almay Oliver, din Cil. Ulterior s-au format gărzile naționale, una și la Almaș, care au preluat conducerea satelor și comunelor.

statuia Lazăr Tampa, erou din timpul Primul Război Mondial

La 6 kilometri sud-vest de Almaș în 1999 s-a construit Schitul „Buna Vestire”. Drum de țară, nu l-am putut străbate, localnicii explicându-mi că după ploile abundente, în acel moment doar tractoarele puteau circule pe el.

La nici 2 kilometri est de comună se află satul Cil, atestat documentar din 1369. Împreună cu alte sate a făcut parte din cnezatul Bonțești.

Casă de rugăciune (1513-1569)

La reorganizarea teritorială, în 1826 s-a dorit formarea unei comune, pe actuala vatră, prin unirea Bogeștilor cu Sârbii, Cilul de Jos și Cilul de Sus. Considerându-i pe locuitorii Bogeștilor lotri (hoți), locuitorii din Cilul de Jos și Sârbi s-au opus. S-a ajuns la o soluție de compromis astfel satele oponente au fost unite, formând,  pe actuala vatră, satul Cil, iar satele Bogești și Cilu de Sus, unindu-se, au format actualul sat Rădești, situat pe o nouă vatră, nepopulată până atunci., casele fiind răsfirate între culmile văii Bogeștiului. 

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”

Biserica Penticostală Emanuel

Chiar dacă nu au dorit, fiind iobagi, legea îi obliga să se supună. Trebuiau în decurs de 2 ani să se mute, cu tot cu casă, în caz contrar li se incendia tot ceea ce dețineau.

Monumentul Eroilor

Satul Rădești este situat la 2 kilometri sud de Cil. A fost atestat documentar din 1441, cu numele Bodyfalva. Aparținea despotului George Brancovici, la acea vreme proprietar al tuturor moșiilor de pe valea Crișului Alb până la Brad, în total 147 sate și al cetății Șiria.

În 1591 turcii au cucerit cetatea Ineului, apoi au ocupat teritoriul Sebiș-Dezna. Au fost alungați de habsburgi în secolul XVIII, perioadă în care satul Rădești, împreună cu celelalte sate din zonă, a intrat în proprietatea ducelui de Modena (1726).

Biserica Baptistă

Rădești cuprindea mai multe case și gospodării dispuse în crânguri, spre vârful Drocea. Pentru a forma un sat, în 1745 iobagii au fost obligați să se mute spre vale, pe actuala vatră. Imediat după mutare au construit Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (1754), pe un deal de la marginea localității.

Între anii 1804-1826 satul a fost deținut de familia Köngsegg, proprietari ai domeniului cu 25 de sate, întins până la Sebiș. Biserica a fost mutată pe actuala locație (1825) unde a rezistat până în 1926 când, ruinată, a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

După Primul Război Mondial a fost numit Bodești și la reforma administrativă din 1925, Rădești.

Monumentul Eroilor

Citește și Comuna Gurahonț cu 9 sate, jud. Arad