Arhive etichetă: monumente

comuna Bocsig cu satele Mânerău și Răpsig, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Bocsig din județul Arad este situată în Depresiunea Zărandului, pe râul Crișul Alb, zonă care înainte de 1200 și până în 1553, an când localitatea este prima dată atestată documentar, a trecut prin mai mulți proprietari. Între 1553-1563 exista o sesie iobăgească deținută de familia nobiliară Losonczy.

lac pescărie Bocsig

Pentru localnicii din toată zona, în 1775 a fost construită Biserica de lemn ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”. În 1819 satul Bocsig a intrat în proprietatea familiei nobiliare Laszlo care doi ani mai târziu a cumpărat și moșia Tămand apoi a construit un conac boieresc înconjurat de pădure.

Pe terenul de 70 hectare din jurul conacului, donat de Francisc Laszlo, au fost comasate satele Bocsig, Tămand, Ercășeu, Cantratău și au format o singură localitate, comuna Bokszeg (1824-1829), unde s-au mutat mai mulți iobagi. În comună, pe locul fostei biserici de lemn a fost construită o biserică nouă (1857).

În timpul Revoluției din 1848-1849, când s-a desființat iobăgia, la Bocsig iobagii au prădat conacul și cârciuma, au incendiat depozitele de furaje, acțiuni care au continuat și după încetarea mișcării revoluționare. Din această cauză moșierul și-a vândut moșia Principesei Persida, soția Principelui Alexandru Karagheorghevici, fostul Rege al Serbiei și s-a mutat la Budapesta în fostele case ale acesteia (1864).

Regele Serbiei a ajuns în Bocsig datorită faptului că a fost detronat (1858), a fugit la Budapesta apoi și-a urmat soția la noua moșie unde au locuit în conac urmând să-și construiască un castel. Principesa a decedat dar fostul rege a dărâmat conacul și în locul lui a ridicat Castelul Karagheorghevici, în stilul renașterii târzii (1860), pentru el și cei trei fii ai săi, prinții Arsenie, Gheorghe și Petru, care au copilărit la Bocsig împreună cu copiii localnicilor.

Crescând, Arsenie a plecat la Paris, Gheorghe în Regatul României unde familia poseda un domeniu regal. Aceștia s-au dedat patimilor- joc de cărți, femei, alcool și treptat au cheltuit averea familiei ajungându-se ca Arsenie să piardă moșia la jocul de cărți în favoarea unui marchiz. Regele a fost nevoit să migreze din nou, alegând Timișoara, unde a și decedat câțiva ani mai târziu. Actual în clădire funcționează Școala Gimnazială „Vasile Pop”.

În acea perioadă în cadrul religiei au avut loc schimbări majore astfel în 1834 populația a fost silită să treacă de la ortodoxie la greco-catolicism și fost construită Biserica Greco-Catolică „Sf. Gheorghe” (1895-1897).

În perioada interbelică, până în 1932 comuna a purtat numele  fostului proprietar, Karagheorghevici. Tot atunci, Biserica Ortodoxă fiind deteriorată grav, a fost construită o alta nouă situată pe un loc obținut prin expropriere, la drumul principal, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1929-1932). Aceasta a fost reparată în 1962. În decursul anilor comuna s-a extins astfel între 1992-2011 în zona Bocsig-Gară a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

În curtea ei era postat Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale și în fața școlii Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial.

Monumentul Eroilor din cele două războaie mondiale

Monumentul Eroilor din cel de Al Doilea Război Mondial

Una dintre personalitățile născute în comună  a fost Ion Vidu,  compozitor, dirijor, folclorist român, numit și „Doinitorul Banatului” (1863-1931).

Căminul Cultural

Situat la aproximativ 4 km, satul Mânerău, comuna Bocsig a fost atestat pentru prima dată din 1348 ca domeniu al familiei nobiliare maghiare Abrahámffy, în 1561 sesiile iobăgești aparțineau domeniului Pongrácz, un secol mai târziu a fost inclus în domeniul Cetății Ineu și în 1732 în domeniul ducelui Modena.

În acea perioadă a fost construită  Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Cosmin și Sf. Damian”. O dată cu toată zona Mânerău a intrat sub stăpânirea Imperiului Habsburgic când a fost integrat în domeniul Almay (1824). S-a renunțat la Biserica de lemn construindu-se una de zid, Biserica Ortodoxă „Sf. Cozma și Damian”(1874-1877),  reparată în 1910.

Aceasta a fost extinsă și schimbată în stil neobizantin (1956), actuala biserică din Mânerău.

M-am întors spre Bocsig și m-am îndreptat să văd al doilea sat al comunei. În drum m-am oprit la Podul vechi metalic construit peste râul Crișul Alb.

Doream să-l imortalizez neștiind cât timp va mai exista având în vedere că se construise unul nou.

Satul Răpsig, comuna Bocsig, a aparținut Principatului Transilvania (1650) până în 1820 când a fost cumpărat de familia Hendrey.

În acea perioadă, pe locul unei foste biserici a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sf. Mucenic Gheorghe” (1749). S-a dorit a fi înlocuită de una din zid însă, din lipsa fondurilor, s-a ridicat noua Biserică Ortodoxă de lemn „Sf. Grigore Teologul”.

Totuși sub stăpânirea familiei Hendrey și-au îndeplinit dorința. Biserica a fost înlocuită cu actuala clădire din zid, în stil baroc, Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1885).

De la Răpsig m-am întors la drumul principal și m-am îndreptat în direcția Beliu, apoi lateral spre Schitul Tămand „Veșmântul Maicii Domnului”. În acel loc a funcționat un Spital social de bătrâni (2009).

Lângă el a fost construită Biserica Ortodoxă de lemn „Sfântul Voievod Ștefan cel Mare” (2003), în stil maramureșean.

În ea slujbele erau oficiate de preoții din împrejurimi.

Spitalul a fost desființat și  Arhiepiscopia Aradului a preluat terenul pentru înființarea schitului de maici.

Pentru ele, lângă biserică au fost ridicate chilii.

Citește și Orașul Ineu

comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Zăbrani din județul Arad, situată pe malul stâng al râului Mureș, a fost menționată pentru prima dată în anii 1080-1090 când aparținea comitelui Titel și se numea Zabran, tradus în română pădurice.

moară

Se pare că zona a fost locuită cu mult timp înainte deoarece săpăturile arheologice au evidențiat în zona Dealul Viilor două așezări din paleolitic și epoca fierului. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar și a purtat diverse denumiri ca Hidegkut (1561) sau Edekut (1717).

Așezarea se afla într-o zonă mlăștinoasă și cu păduri seculare. A fost colonizată cu germani care și-au înființat localitatea în jurul unui izvor și au numit-o Guttenbrunn, tradus în limba română Fântâna Bună (1724) și locul fostului sat a devenit „suburbia” Pârneava.

Ei au primit de la stat câte 16 iugăre de teren pe care le-au defrișat, asanat și-au construit casele și s-au ocupat cu agricultura și creșterea animalelor. În 1726 au adus din Germania și Austria viță de vie pe care au plantat-o în zonă, devenind și viticultori.

Majoritatea localnicilor fiind romano-catolici, în localitate a sosit primul preot catolic (1729) care a oficiat slujbele într-o casă amenajată ca și capelă apoi au construit o biserică.

Satul Neudorf, comuna Zăbrani, menționat pentru prima dată pe harta contelui Mercy 1723 cu nume Novosello, iar în 1761 ca nelocuit, a fost creat în 1765 de coloniștii germani (șvabi) care l-au numit Neudorf, tradus în română Satul Nou.  Pentru ei a fost construită Biserica Romano-Catolică „Sf. Vendelin” (1771), biserică în stil baroc restaurată abia în 1929.

În drumul ei spre Transilvania Arhiducesa Maria Anna Ferdinanda de Habsburg, Regina Boemiei, s-a oprit în Neudorf. Fiind bolnavă grav de pneumonie a decedat și a fost înhumată în cavoul familiei Zelenski din subsolul bisericii. În memoria ei, la ordinul Împăratului Ferdinand I al Austriei a fost ridicat un monument funerar din marmură de Carrara (1841).

În Zăbrani localnicii ortodocși dețineau o Biserică de lemn, catolicii o Biserică Romano-Catolică și pentru ceilalți enoriași din localitate exista Biserica Greco-Catolică „Buna Vestire” (1770).

Un incendiu a avariat grav clădirea bisericii romano-catolice (1866) astfel a fost construită o nouă biserică, în stil neogotic, Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (1872).

Un alt incendiu, care a devastat mai mult din jumătate din localitate, a avut loc în 1878. Astfel conducerea localității a înființat Uniunea Pompierilor Voluntari din Guttenbrunn (Zăbrani).

fostă Remiză de Pompieri

După cel de Al Doilea Război Mondial zona a fost populată cu români ortodocși pentru care  slujbele religioase erau ținute într-o capelă, apoi în Zăbrani a fost ridicată, în stil tradițional muntenesc, Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”( (1940). De asemenea pentru comunitatea ortodoxă din Neudorf din 1989 a început construcția la Biserica Ortodoxă „Sf. Ilie Tesviteanul”, în stil neobizantin.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie”

În Zăbrani actual se află Casa Memorială Adam- Müller-Guttenbrunn, scriitor, romancier, om de cultură șvab, născut acolo (1852-1923), mutat la Viena (1879) unde pe rând a lucrat ca funcționar, foiletonist, critic de teatru apoi a devenit director al Teatrului din Viena, Opera de azi.

Administrativ, din comuna Zăbrani face parte și satul Chesinț. Prin săpături arheologice au fost găsite urme de ziduri  presupuse a fi ale unei foste cetăți turcești din Evul Mediu deci s-a atestat existența unei așezări în zonă. De fapt locuitorii trăiau în mai multe cătune situate în pădure, pe zona actualului sat, care purtau numele familiilor de români care le ocupau, nume păstrate până azi, exemple Valea Bârzovenilor, Valea Milicoț, etc. (1332-1337).

În secolele XV-XVI trei văi ale zonei au fost ocupate de sârbi și muntenegreni din sudul Dunării care au fugit din calea invaziei turcești și s-au așezat acolo. Aceștia au fost comasați cu românii din zonă de către autoritățile austriece, cu ajutorul armatei (1735). A fost format satul vechi, Keszi, deținut de o familie nobiliară maghiară, ca pavăză împotriva jafurilor. Treptat localitatea a fost ocupată majoritar de maghiari care în timpul ocupației turcești au dispărut. Din acel sat până la începutul secolului XX s-au păstrat urmele unei biserici de lemn.

Căminul Cultural

Până în secolul XVIII satul a fost ocupat de români, care i-au schimbat numele în Chesinț, apoi a intrat sub ocupația austriacă care l-a colonizat cu șvabi o dată cu localitățile Neudorf și Zăbrani. Timp de mai bine de un secol localitatea a trecut din proprietar în proprietar. După anul 1900 jumătate aparținea proprietarului localității Neudorf, un sfert chiaburimii din Zăbrani și doar un sfert localnicilor care, din lipsă de pământ, au fost nevoiți să lucreze în dijmă pământurile din zonă.

Monumentul Eroilor Primului Război Mondial

Clădirea actualei biserici a fost construită în timpul ocupației otomane ca depozit de armament și de alimente apoi i s-a adăugat turnul și a fost transformată în biserică.

În 1752 a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil”  în care se oficiau slujbe în limba slavonă, apoi pe rând în limba slavonă și română, alternând duminicile și din 1871 doar în limba română.

Citește și Comuna Șiștarovăț cu satele Cuveșdia, Labașinț, Varnița, județul Arad

Comunele Fântânele și Frumușeni, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Cum mai rar am avut așa o zi superbă de noiembrie am plecat într-o mini excursie pe partea stângă a râului Mureș prin comunele Fântânele și Frumușeni. Din Arad am ieșit prin Aradul-Nou, Sânicolau Mic și după 12 km am intrat în comuna Fântânele. Localitatea, situată în Câmpia Vingăi, a fost atestată pe hartă din 1123 apoi în documente (1457) ca localitatea Kisfalud (maghiară) adică Satul Mic.

În 1514 răsculații conduși de Gheorghe Doja au cucerit Cetatea Frumușeni, distrusă în urma răscoalei dintre 1526-1527 condusă de Iovan Nanada, apoi a făcut parte din Principatul autonom Banat-Crișana care era vasal Pașalâcului de la Buda (1541) până după Tratatul de la Blaj (1687) când a intrat sub conducerea Imperiului Habsburgic și a fost încorporat Ungariei în 1778.

În acea perioadă zona a purtat numele de Ansonlak, tradus din maghiară Cătunul de Jos. Majoritatea românilor au fost mutați în satele din jurul Lipovei și a fost colonizată cu șvabi care au format două sate- Engelsbrunn, tradus din germană Fântâna Îngerului, azi Fântânele și Wiesenheid, Câmpie, azi Tisa Nouă, sat aparținând comunei Fântânele începând cu anul 1948. Găsind în zonă cinci fântâni au denumit-o Fântânele.

Fântâna Îngerului

Pentru ei a fost ridicată Biserica Romano-Catolică „Îngerul Păzitor”, clădire în stil baroc târziu (1778-1780) care a fost dotată cu un clopot masiv (1813) căruia în decursul timpului i s-a alăturat un al doilea.

În curtea din spatele bisericii, lângă o cruce de piatră a fost ridicată o criptă funerară de către noii moșieri, familia Kövér, care și-au îngropat fetița de 2 luni, decedată (1827) și în fața bisericii o nouă cruce din piatră (1836). Trecând prin localitate de două ori (1873, 1884), Împăratul Franz Josef I a participat la slujbele din biserică.

În 1824 noul moșier, baronul Kövér Antal, urmașul lui Kövér Todor care a fost proprietar al satului Tisa Nouă din 1781, a ridicat un castel în stil neoclasic înconjurat de un parc cu arbori seculari, numit azi Castelul „Kövér- Appel”.

Fațada a fost prevăzută cu un portic cu coloane la care se urca pe un șir de scări.

Spre curtea din spatele castelului a fost amenajată o altă terasă cu intrarea acoperită, pentru trăsuri. În momentul vizitei mele aceasta era supusă recondiționării.

În decursul timpului castelul a intrat în posesia familiei Appel, de unde numele său actual. Ultimul proprietar a fost baronul Lajos Porcia apoi castelul a fost naționalizat. Actual el este folosit ca loc în care se desfășoară diferite evenimente.

Românii au început să se întoarcă treptat în zonă numărul lor crescând considerabil în perioada interbelică.  În 1946 s-a reînființat Parohia Ortodoxă Română și a fost amenajată o capelă în care se țineau slujbele.

În anul 1989 a început construcția unei biserici care a fost situată în apropierea Bisericii Romano-Catolice.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost sfințită de Episcopul Aradului în anul 1997.

La 5 kilometri distanță față de Fântânele se află satul Tisa Nouă care a fost format de coloniștii sași pe niște terenuri extravilane, expropriate, ale satului Firiteaz (1771). A purtat numele de Wiesenheid, nume schimbat în Réthát pe perioada când a aparținut Ungariei.

Pentru ei a fost construită Biserica romano-catolică „Nașterea Maicii Domnului” (1845-1846).

În perioada 1944-1945 mai multe familii din satul Tisa, comuna Hălmagiu au fost mutate în localitate și numele i-a fost schimbat în Tisa Nouă, ca sat aparținând comunei Fântânele.

Biserica ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae” (1981)

După câțiva kilometri am intrat în comuna Frumușeni care a fost atestată documentar din anii 1080-1090 dar prin săpături arheologice în locul cunoscut ca „Dosul Caprei” au fost găsite urme datând din epoca bronzului, dacice și feudale (secolele XII-XIII) și ale otomanilor care au supus pentru o perioadă de timp zona.

Zona a fost populată cu șvabi în aceeași perioadă cu comuna Fântânele iar românii au fost mutați în Toracu Mic din Banatul Sârbesc. Satul populat 100% cu germani a fost numit Schöndorf (1766).

Biserica Romano-Catolică „Sf Arh. Mihail, Sf. Ioana”  (1825- stil baroc)

După cel de Al Doilea Război Mondial satul a fost colonizat cu numeroase familii de români din munții Apuseni și a primit numele de Frumușeni. Slujbele ortodoxe s-au ținut mulți ani într-o capelă organizată într-o casă. În centrul satului, în fața Bisericii Romano-Catolice a fost amenajat un parc în care a fost postat Monumentul Eroilor.

În 1989 a început construirea Bisericii Ortodoxe  „Pogorârea Sf. Duh”, în stil  neobizantin, care a fost sfințită în 1997.

O perioadă de timp Frumușeni a aparținut comunei Fântânele (1962-2004) după care a devenit comună independentă. De ea aparține satul Aluniș care a fost menționat pentru prima dată în anul 1828 cu numele de Traunau primit tot de la coloniștii germani. În jurul anului 1838 în sat a fost ridicată Biserica Romano-Catolică  „Nașterea Maicii Domnului”, o clădire în stil neoclasic.

În fața ei, pe un soclu a fost postat un grup statuar religios (1906).

Lângă biserică se afla Monumentul Eroilor căzuți în Primul Război Mondial (1914-1918).

După cel de Al Doilea Război Mondial și satul Aluniș a fost populat cu români. Pentru ei a fost construită Biserica ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului” (1947).

Pe lângă agricultură și creșterea animalelor localnicii din comuna Frumușeni au fost renumiți pentru obiectele efectuate în atelierele de împletit nuiele.

Biserica Ortodoxă (nouă)

Pe câmpul aparținând de teritoriul comunei Frumușeni prin săpături arheologice au fost descoperite urmele unei mânăstiri foarte vechi. Abația „Sfânta Fecioară Maria” (1138), inițial ortodoxă, a fost preluată de catolici, a intrat sub patronaj regal și a fost denumită Mânăstirea Bizere. A funcționat ca mânăstire benedictină de călugări până în perioada invaziei turcești când a fost părăsită (1557). Mozaicurile găsite prin săpături au fost preluate de Muzeul Județean Arad.

Citește și comuna Zăbrani cu satele Chesinț și Neudorf , județul Arad

 

 

 

Un drum Arad-Secusigiu

Publicat pe de
Răspunde

Tot umblând prin lume, într-un an m-am hotărât să-mi cunosc mai bine locurile înconjurătoare, în primul rând județul natal Arad și am pornit la drum. Urma să vizitez trei comune situate în nordul Câmpiei Vingăi, spre vestul țării, până la granița cu județul Timiș și să imortalizez clădirile mai importante. Știam că de fapt porneam la o „vânătoare de biserici”.

Prima, la 8 km de la Arad, este comuna Zădăreni.

Monumentul eroilor din cele Două Războaie Mondiale

Localitatea a fost atestată documentar din 1333 dar săpăturile arheologice au descoperit că este mult mai veche, găsindu-se urme ale unei așezări din epoca fierului și a unei necropole romane.

Monumentul „Sfintei Treimi”

Biserica Greco-Catolică „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul” (1871) funcționa în fosta clădire neogotică a Bisericii Catolice pe care aceștia au vândut-o.

Statuie „Sf. Florian”

Biserica Ortodoxă „Sf. Constantin și Elena” (1975)

De comuna Zădăreni aparține satul Bodrogu Nou unde se află Biserica Ortodoxă „Sf Ierarh Nicolae” (1910). Inițial slujbele se țineau într-o capelă care în timp a fost modificată, adăugat a fost ridicat turnul și a fost transformată în biserică.

A doua, comuna Felnac, a fost atestată documentar din 1330. În secolul XIV în acel loc a existat o cetate care s-a ruinat în timp și a fost demolată în anul 1699. În comună au conviețuit românii și sârbii care au împărțit clădirea aceleași biserici până la sfârșitul secolului XIX când cele două biserici s-au divizat.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arhangheli Mihail și Gavriil” (1804-1807)

Biserica Ortodoxă Sârbă

Urma comuna Secusigiu cu satele Sânpetru German, Munar și Satu Mare.

Satul Sânpetru German s-a format în secolul XVIII, când zona era inclusă în Imperiul Habsburgic, prin imigrarea mai multor familii germane din zona Pădurea Neagră.

Pe lângă aceștia, până în secolul XIX localitatea a fost populată cu maghiari.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (1774-1775)

Localitatea a crescut ca importanță, agricultura (ferme de animale, morărit, etc.) și micile meserii prosperând, între anii 1925-1928 ajungând să funcționeze în comună trei bănci populare, proprietate privată.

fosta Moară

Instaurându-se comunismul, localitatea a fost populată masiv cu români din întreaga țară. Pentru aceștia slujbele religioase se țineau într-o casă veche transformată în timp în casă parohială. Capela a fost modificată, i s-a adăugat turnul și a fost transformată în Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel”.

Între anii 2011-2012 cu ajutorul enoriașilor a fost ridicată Biserica Reformată.

În prezent ca activitate de bază a rămas agricultura pe lângă care funcționează industria textilă și marochinăria.

Satul Munar este cunoscut mai ales prin Mânăstirea Bezdin situată în afara localității, în apropierea râului Mureș, pe locul unde pe vremuri existau mai multe mlaștini cu stufăriș de la care a preluat numele.

Comunitatea sârbă a început construirea unei mânăstiri (1539) care a fost distrusă de invazia turcilor pentru ocuparea Banatului. Călugării nu au părăsit locația și au ridicat o Biserică de lemn apoi o Biserica din cărămidă în stil neobizantin (1680).

Mânăstirea a început să se dezvolte o dată cu venirea din Serbia a unor călugări alungați de turci (1740). A fost construit conacul cu peste 52 de încăperi în care la vremea aceea trăiau 16 călugări.

Mânăstirea este una dintre cele cinci Mânăstiri Ortodoxe Sârbe din România care au rezistat timpului și este actual locuită de o singură măicuță.

De la mânăstire înapoi în satul Munar unde, pentru fiecare naționalitate, există o biserică.

Biserica Romano-Catolică (1840)

Biserica Ortodoxă Sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe”

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sfântului Duh” (1926)

Comuna Secusigiu a fost atestată documentar din 1359. Pe lângă activitatea de bază, agricultura, în comună funcționează o secție de tricotaje în care sunt angajate majoritar femei.

Piața agroalimentară

În centru, în apropierea Primăriei, se înalță cele două biserici ale comunei.

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” (1832-1834)

Biserica Romano-Catolică (1848)

Ultimul sat apartinător comunei Secusigiu, Satu Mare, este pe această rută  ultima localitate din Județul Arad. Pe artera principală, una lângă cealaltă, se găsesc două biserici.

Biserica Romano-Catolică

Biserica Ortodoxă „Sf. Mare Mucenic Dimitrie” (2003)

Parcurgând strada laterală dintre ele se ajunge la Biserica Ortodoxă Sârbă „Praznicul Strămutării Moaștelor Sf. Gheorghe”, construită în anul 1824, pe locul unei biserici din 1789.

Prima „vânătoare de biserici” s-a încheiat dar, așa cum mi-am propus, vor urma numeroase alte localități.

Citește și Mânăstirile Hodoș-Bodrog și Bezdin din județul Arad

Copenhaga, Danemarca- zona Langelinie

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Copenhaga (København),  capitala Danemarcei, numele său însemnând Portul Comercianților, este situat pe coasta estică a insulei Sjaelland și insula Amager, la Marea Baltică.

Primul obiectiv vizitat, simbol al orașului, a fost Mica Sirenă (Den lille Havfrue). O statuie din bronz de 175 kg, cu înălțimea de 1,25 metri, situată pe o stâncă la malul apei pe Promenada Langelinie (1913), reprezenta transformarea sirenei în om. Inspirată din basmul lui Hans Christian Andersen a devenit foarte cunoscută, copiată în aproximativ 13 exemplare și postate în diferite locații din lume.

În acea dimineață mi-am propus să vizitez zona Langelinie unde se aflau o promenadă, un dig, un parc și o cetate.  În secolul XVII în acea zonă exista o alee unde localnicii se relaxau plimbându-se pe malul apei. Ulterior, zona devenind militară prin construirea Kastellet, aleea a fost închisă timp de aproape două secole.

În secolul XIX în zonă au fost construite conace private ale burgheziei orașului când au fost amenajate o promenadă și un parc în care populația putea intra doar contra unei taxe. Acestea au fost deschise publicului în anul 1848. După câțiva ani a fost creat un port liber, promenada transformată în stradă și Langelinie a devenit un dig (1887-1894). A fost creată Langelinie Marina (1890) unde lucrătorii din șantierele navale puteau să-și ancoreze bărcile mici pentru pescuit care în timp a devenit port de agrement.

De la Langelinie Marina până la digul Langelinie, unde azi acostează majoritatea navelor de croazieră, se întinde Parcul Langelinie, cu multe monumente, statui, un loc de joacă, etc. Coloana Ivar Huitfeldt a fost ridicată pentru comemorarea amiralului Huitfeldt și a echipajului său uciși într-o luptă navală cu suedezii în Marele Război de Nord (1886). În vârful coloanei de marmură înaltă de 19 metri se afla statuia Victoriei, la bază reliefuri reprezentând portretul amiralului, nava și scutul.

statuia Regelui Frederick IX (1899-1972)

statuia Prințesei Marie

Am ajuns în Nordre Toldbod,  o zonă reamenajată în 1973 când clădirile istorice au fost demolate  și a rămas intact doar spațiul central de pe malul apei. S-au păstrat poarta Langelinie (Langelinie gate) dintre Esplanaden și clădirea Vilhelm Dahlerup (1868) în funcționează Autoritatea Portuară, fosta intrare principală în zonă. De o parte și de alta a porților de fier se aflau doi stâlpi pe care erau postate statuile lui  Mercur și Neptun și lateral de ei câte o casă de pază.

La cheiul din fața ei am văzut două pavilioane mici (1905), Pavilioanele Regale (Kongelige Avilanes), folosite azi de Familia Regală pentru transferul pe yahtul din portul Holmen.

În afara porții Langelinie în anul 1908 a fost inaugurată Fântâna Gefion (Gefionspringvandet) formată din bazine situate pe trei trepte. În cel superior era postată zeița nordică Gefjun conducând un grup de boi. Exprima o poveste mitică (secolul XIII) despre cum a fost creată insula Zeeland pe care s-a dezvoltat orașul Copenhaga.

Legenda spune că cei patru fii ai Regelui suedez Gylfi au fost transformați în boi. Pământul pe care au reușit să-l are într-o noapte a fost aruncat în mare, a ocupat porțiunea dintre Scania și insula Flyn și așa a apărut Zeeland. Fântâna a fost renovată în 1999 dar nu a funcționat decât începând cu anul 2014.

De la fântână am trecut Podul Gefion (Gefion bro), pod pietonal cu acces la Langelinie de-a lungul unei promenade înalte. A fost construit în anul 1894 pentru a conecta zona cu Portul Liber.

În apropierea podului de afla  Biserica anglicană „Sfântul Alban” (Helgen Alban Kirke), numită simplu Biserica Engleză,  sfântul fiind primul martir al Marii Britanii. Datorită traficului naval majoritar englez în  secolul XVI la Elsinore s-a stabilit o comunitate britanică care în timp a dezvoltat  și agenții de transport maritim englez. Legea dată de rege în 1665 stipula că doar luteranismul era permis în Danemarca dar  din secolul XVIII au început să se dea scutiri regale de la lege și anglicanii  și- au ținut serviciile religioase în spații închiriate.

Cu ajutorul primit din partea prințesei daneză Alexandra și cu permisiunea Ministerului de Război între anii 1885-1887  în apropiere de Kastellet a fost construită biserica în stil gotic timpuriu englez (Lancet Gothic), cu un turn prevăzut cu 8 clopote tubulare.  Cu ajutorul Prințului de Wales în anul 2013 au fost adăugate șapte clopote și azi toate cele 15 funcționează manevrate prin calculator.

După biserică începea Parcul Churchill (Churchillparken) care se întindea între  Kastellet și Esplanaden. În 1761 zona care înconjura Kastellet  în sud și vest era o  promenadă cu copaci (Esplanaden). După cel de Al Doilea Război Mondial locul a fost amenajat ca Muzeul Rezistenței Daneze (1957), au fost postate mai multe  monumente comemorând războiul. Primul (1955) a fost bustul lui Winston Churchill (Winstorn Churchill statue) amintind ajutorul acordat în război și din 1965 zona a devenit Parcul Churchill.

De la statuie am cotit pentru a intra în Kastellet, una dintre cele mai bine conservate cetăți din Europa de Nord. În 1626, sub domnia Regelui Christian IV al Danemarcei, pe coasta de nord a orașului a fost construită o redută pentru a păzi intrarea în port.

După asediul suedez (1658-1660) fortificația a fost extinsă, în colțuri au fost construite bastioane și a fost numită Portul Cetății Frederik (Citadellet Frederikshavn), uzual Cetatea (Kastellet).

Până la intrare aveam de trecut două poduri peste șanțurile cu apă înconjurătoare. Pe porțiunea dintre ele am văzut statuia Căderea Noastră (Vore Faldne), un memorial pentru soldații danezi care au făcut parte din Forțele Aliate.

În timpul invaziei germane (1940) cetatea a fost capturată fără a opune rezistență. După război și până azi a rămas o bază militară activă care aparține de Ministerul Apărării și care poate fi vizitată. Între anii 1989-1999  a fost renovată. Am intrat pe una dintre cele două porți ale cetății, Poarta Regelui (Kongens gate) situată spre sud, cealaltă din nord fiind Poarta Norvegiei.

Au fost construite în stil  baroc olandez (1663) și pe interior flancate cu case de pază. Poarta Regelui a fost decorată cu ghirlande, pilaștrii și un bust al Regelui Frederik III.

Între anii 1873-1874 pe partea interioară a Porții Regelui a fost construită Casa Gărzii Centrale (Vagt Kommandoren-Gl. Hovedvagt) cu o închisoare atașată.

În interior se aflau mai multe clădiri situate paralel. Rândurile (Stokkene) au funcționat inițial drept cazarmă pentru soldați apoi au primit denumiri după funcționalitatea lor iar în 1768 au fost modificate. Cele cinci bastioane au fost numite Bastionul Regelui (Kongens højborg), Bastionul Reginei (Dronningens højborg), Bastionul Contelui (Grevens højborg), Bastionul Prințesei (Prinsessens højborg) și Bastionul Prințului (Prinsens højborg).

Artilleristok

Hjmmevaernsfonden

Am urcat pe metereze în Bastionul Reginei (1712) unde se afla Casa de pulbere (Pulverhus), singura din cele două inițiale care a supraviețuit.

În cetate se mai aflau depozitul de Sud (Søndre Magasin) care a funcționat ca arsenal și depozitul de Nord (danez: Nordre Magasin) ca grânar, ambele cu capacitatea de a stoca cantitățile necesare în cazul unui asediu pe perioadă de patru ani și Biserica Cetate (1703-1704) conectată cu un complex de închisori (1721) pentru ca cei închiși să poată participa la slujbe.

În colțul de sud-vest s-a păstrat o Moară de vânt (1847), ultima funcțională din cele 16 de pe meterezele din Copenhaga.

Vizita încheiată, am ieșit din cetate pe lângă Muzeu Livjaeger (Livjaeger Museet).

Citește și Copenhaga, Danemarca- prin zona Nyboder

 

Orașul Ineu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Ineu din județul Arad este situat pe cursul râului Crișul Alb, între munții Zărand și Codru-Moma și este principala cale de intrare în Țara Zărandului  care se întinde între județele Arad, Hunedoara, Alba. A fost atestat documentar din anul 1214 când purta numele de Villa Ieneu. De la Arad la Ineu am rulat timp de 1 oră. Imediat după intrarea în oraș, în spatele Poliției Ineu am văzut Biserica Greco-Catolică „Sfântul Dumitru” (2013).

Înaintând spre centru, după ce am trecut de o intersecție mai mare am oprit la Spitalul Orășenesc Ineu. Pe acel loc în 1855 unul dintre fiii baronului Atzel, patronul domeniului Ineului din 1803, a construit un spital care a funcționat peste un secol. Devenind necorespunzător și neîncăpător, în 1995 a început construcția actualului spital pentru a deservi orașul și împrejurimile sale. Din lipsa fondurilor construcția s-a oprit. A fost reluată în anul 2007 și spitalul inaugurat în 2012.

Lângă clădirea spitalului se afla o biserică ortodoxă mică, Biserica de lemn „Izvorul Tămăduirii”.

Biserica a fost construită în Maramureș, în stilul specific zonei (2015-2016).

A fost dezasamblată, transportată la Ineu și montată în curtea spitalului.

De la spital am continuat drumul spre centrul orașului. Pe partea stângă, în fața clădirii Primăriei Ineu se afla postat bustul lui „Vasile Goldiș”, fost deputat al Partidului Național Român care din 1922 a reprezentat orașul Ineu.

În centrul orașului, de la Monumentul Ostașului Român cele două sensuri ale arterei principale erau despărțite printr-un parc.

Am parcat și m-am deplasat de-a lungul Parcului Central.

De o parte și de alta, în casele vechi din secolul IX, intercalate de construcții mai noi, funcționau magazine, restaurante, bănci, un hotel, ca de altfel în centrul oricărui oraș mai mic.

Parcul era împodobit cu fântâni sculptate în piatră și busturile unor oameni istorici importanți pentru zonă. În perioada Revoluției de la 1848 orașul a fost un centru important al mișcării naționaliste iar în 1849 armata condusă de generalul Vécsey Károly a depus armele la Ineu.

La capătul parcului, aproape una de cealaltă se aflau două biserici de rituri diferite.

Parohia Catolică a fost înființată în 1702.

În 1858 unul dintre fiii baronului Atzel a construit biserica parohială, în stil baroc, Biserica Romano-Catolică „Sfântul Ștefan”.

Prima Episcopie Ortodoxă din zona Ineului a fost atestată documentar din 1205 și primul Episcop a fost numit în 1479. În secolul XVI ortodoxia a fost susținută de familia sârbească Brancovici, refugiată în Ineu și care timp de un secol a deținut funcția de Episcop.

În mijlocul localității a fost construită pe malul râului Crișul Alb Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) care în timp s-a ruinat.

Pe locul donat de comitele Petru Atzel, unul dintre fiii baronului proprietar al zonei Ineului, a fost construită actuala biserică, în stil baroc târziu, Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (1864-1868).

În 1881 a fost adus de la Viena iconostasul și între anii 1923-1925 a fost pictat interiorul care a fost recondiționat după 30 de ani (1956-1957).

În decursul timpului biserica a fost renovată și restaurată (1994-1995; 2006-2012).

În fața bisericii se afla un monument format dintr-o placă cu sculpturi ale unor personaje de epocă pe care era postat un călăreț cu crucea în mână. Nu am putut afla detalii despre ea.

M-am întors la auto apoi am traversat Podul vechi spre a vizita Cetatea Ineului.

Din Ineu urma să mă îndrept spre stațiunea Moneasa unde urma să-mi petrec sfârșitul de săptămână. An făcut un ocol pentru a vedea o altă biserică ortodoxă. Parohia Ineu-Traian a fost înființată în anul 1929. La început slujbele se oficiau într-o casă particulară sfințită. Pe un teren de pădure primit de la stat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1929-1933), o biserică mică în care pictarea interiorului s-a terminat în 1941. Lângă ea, în anul 2008 a început construcția unei noi biserici care nu era încă finalizată.

Pe drumul de ieșire din oraș, între casele care mărgineau șoseaua se afla o clădire mică, cu o cruce postată deasupra, după care mi-am dat seama că era Biserica Reformată. Nici despre ea nu am reușit să obțin detalii doar data în cifre romane notată pe frontispiciul ei, MCMXXIV, probabil data construcției.

Citește și Cetatea Ineului

Orașul Pecica, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Pecica este situată în Câmpia Aradului pe locul unde a fost localizată Cetatea dacică Ziridava. A fost atestată documentar din 1329. Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizată masiv cu sârbi, în scopul apărării graniței de pe Mureș împotriva otomanilor. Aceștia primind beneficii în plus față de populația română, în plus biserica ortodoxă română trecând sub ierarhia celei sârbești, între 1751-1752 a izbucnit o revoluție, sub comanda căpitanului Pero.

Revoluția a fost înăbușită rapid dar un număr mare de sârbi au migrat în stepele din dreapta Nistrului și multe sate au rămas fără populație. Din 2004 localitatea Pecica a fost declarată oraș.

Ca în orice oraș, Primăria fiind situată central, m-am îndreptat și eu spre ea. Am început „vânătoarea” de clădiri vechi, biserici, cam tot ce are valoare turistică într-o localitate. Prima a fost Biserica Penticostală Eben-Ezer (2004).

Pe aceeași parte de drum se află Casa de Cultură „Doru Ioan Petescu” cu Biblioteca Orășenească în aripa stângă.  Clădirea construită între anii 1964-1966 a fost modernizată  în perioada 2008 – 2010 și din 2012, numită  după profesorul pecican, folclorist, director al instituției și conducător al ansamblului de dansuri românești.

Bis ortodoxă sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost construită după ce au împărțit aceeași locație, românii și sârbii, timp de 100 de ani (1774-1874). În 1893 un incendiu a devastat-o, în 1897 a suferit pagube mari în timpul unei furtuni, dar cu eforturile enoriașilor a fost reconstruită de fiecare dată. Exteriorul a fost renovat în anul 2010.

Pe strada principală, strada nr. 2, da, da, nr 2 ca în America, se află una dintre fântânile forate de primarul de atunci (1887), căruia îi poartă și azi numele, Fântâna Momac.

O altă biserică aparține Parohiei greco-catolice care a fost înființată în Pecica în anul 1923.  Inițial serviciile religioase au avut loc într-o capelă, au fost interzise în perioada comunistă, ulterior reluate, au funcționat în diverse locații până în 2001 când pe un teren cumpărat de parohie a fost ridicată actuala Biserică greco-catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (2001-2005).

Cultul baptist și-a făcut apariția din 1889 și a funcționat în diferite case, din 1905 într-o casă de rugăciune amenajată în acel scop care devenind neîncăpătoare a fost mutată în altă locație (1909). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de Primărie și folosită pentru cazarea armatei. După război a fost renovată, modificată și Biserica Baptistă Pecica și-a reluat activitatea. În timpul vizitei mele era din nou în renovare (2020).

Am ajuns în dreptul unei clădiri mai răsărite din punct de vedere arhitectural, Oficiul Parohial Pecica.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Biserica ortodoxă română „Sfinții Trei Ierarhi”. Pe acel loc în 1774 a fost ridicată prima biserică ortodoxă care servea cele trei etnii- români, sârbi și macedo-români (greci).

Rămânând fără turn, în urma unei furtuni puternice, apoi distrugându-se total interiorul, într-un incendiu (1863), a fost recondiționată, a fost ridicat turnul și a fost decorat interiorul cu un iconostas aurit, împodobit cu icoane (1882).

Forma actuală a primit-o în urma renovărilor din anii 1926-1931. Ulterior, în ani consecutivi, interiorul a fost pictat cu fresce reprezentând scene biblice (1975-1977).

Am ajuns în sfârșit la Primăria Pecica.

În dreapta ei se întinde cel mai vechi spațiu verde amenajat în localitate în secolul XX, Parcul Central, care are o zonă specială pentru copii.

Lângă el se înalță Monumentul Eroilor, flancat de două tunuri vechi, dezafectate.

Pe o stradă laterală, o clădire în ruină purta însemnul Cinema. Localnicii întâlniți nu au știut să-mi dea detalii despre ea.

În stânga Primăriei, pe locul fântânii forate în 1911 și demolată înaintea vizitei lui Nicolae Ceaușescu (1986), probabil datorită aspectului ei impunător, a fost construită o fântână decorativă (2008).

În apropiere de Primărie se află Școala Gimnazială nr 2, o clădire situată pe colț, care, pe o parte, încadrează Piața Regelui Mihai I, piață deschisă de legume și comercială. La marginea pieței se înalță un copac bătrân, sădit de un profesor în 25 octombrie 1921, ziua de naștere a regelui.

Lângă piață se află cea mai monumentală biserică din Pecica, Biserica romano-catolică „Preasfânta Treime”.

Prima biserică, ridicată în acel loc (1757-1758), devenind neîncăpătoare, a fost demolată. În locul ei a fost construită actuala clădire (1886-1887), în stil neogotic, prevăzută cu un turn înalt de aproape 50 metri și cu vitralii realizate în Budapesta (1915).

În interior se păstrează picturile vechi din 1770 reprezentând pe Sfântul Arhanghel Mihai şi Sfânta Fecioară Ocrotitoare pe care din păcate nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Dacă în partea dreaptă se află Piața Regelui Mihai I, în stânga bisericii se află Parcul Sfânta Treime.

La începutul anilor 1990 spațiul, folosit ca parcare în zilele de piață, a fost transformat de Eparhia Ortodoxă într-un parc în care aveau loc programe dedicate hramului bisericii. În anul 2012 a fost reamenajat și a primit numele „Sfânta Treime”.

Preluată din locul inițial, unde azi se află Monumentul Eroilor, în parc a fost așezată statuia Sfântului Ioan Nepomuk, preot și martir catolic, cea mai veche statuie publică din Pecica.

Citisem că în Pecica s-au păstrat două foste conace pe care nu am reușit să le depistez așa că m-am deplasat la marginea localității pentru a vedea Ferma de bivoli și Centrul de Vizitare cu Muzeul Digital.

Ferma de bivoli a fost inaugurată în anul 2012 și a fost creată pentru a ajuta această specie, specifică zonei de câmpie, să supraviețuiască. A început cu 9 bivolițe de lapte și un bivol, adăpostite în grajduri și care aveau la dispoziție o suprafață de pășunat de aproximativ 11 hectare. Am fost foarte dezamăgită văzând bietele animale, normal că la distanță, încercând să pască pe o porțiune cam aridă și limitată de un dig cu gunoi.

Dacă nu am putut vedea bine bivolii, am primit în schimb vizita directă a unei trupe de capre cu iezi foarte prietenoși care chiar au mâncat din mâna mea.

Muzeul Digital, deschis în anul 2013, funcționează într-o clădire modernă, pentru mine foarte interesantă ca tip de arhitectură. În jurul ei este amenajat un ceas solar pe care, atunci când cade umbra clădirii, se poate citi ora exactă. Muzeul era închis. În așteptarea portarului, bucuros să aibă oaspeți, m-am așezat pe una din băncile situate lângă clădire.

Spațiul mic din interior este dotat cu o bicicletă interactivă. În momentul pedalării, pe un ecran se derulează traseele de bicicletă din Lunca Mureșului.

Se afllă de asemenea ecrane, proiectoare 3D și pe pereți diferite fotografii ale zonei. Pe lângă toate aceste dotări moderne în muzeu a fost postat un cuptor din cărămidă arsă încă funcțional.

La capătul perimetrului Centrului de Vizitare se află un foișor de lemn în care, bineînțeles că am urcat, pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Citește și Schitul Bodrogu Vechi

Uppsala, Suedia

Publicat pe de
Răspunde

Am părăsit orașul Stockholm dimineața devreme cu destinația Oslo, capitala Norvegiei, următoarea mea țintă turistică. Am făcut un mic ocol, de aproximativ o oră cu auto, pentru o scurtă vizită a orașului Uppsala din Suedia.

Am parcat în Piața Sfântul Erik (Sankt Ericks torg), situată în apropierea catedralei și a râului Fyris, înconjurată de clădiri de epocă în care din 1997 funcționează numeroase magazine și restaurante.

Într-o clădire din lemn (1909) avariată într-un incendiu (2202) și refăcută ulterior din piatră funcționa Piața de alimente (Uppsala saluhall).

Primul obiectiv atins, Catedrala Uppsala, în decursul unei ore urma să văd cât puteam mai mult din acel oraș. Vis a vis de catedrală se afla Muzeul Universității- Gustavianum cu Biblioteca Universității care funcționa într-o clădire (1622-1625) prevăzută central cu o cupolă (1660). A fost principala clădire a universității și purta numele celui care a donat banii pentru construcția sa, Gustavus Adolphus.

Muzeul a fost inaugurat în 1997 și funcționează cu cinci expoziții permanente-Teatrul Anatomic cu obiecte despre medicamentul Upssalas, Cabinetul de Artă din Augburg cu aproximativ 1.000 de artefacte, Marea Mediterană și Golful Nilului, Istoria Universității Uppsala și Perioada Vendel- cu obiecte folosite de vikingi în secolele VI-XI.

Am ocolit muzeul și am traversat Parcul Universitar în care se afla Monumentul  Erik Gustaf Geijer, fost profesor de istorie și vice-cancelar al universității din 1846.

Universitatea Uppsala (Uppsala universitet) a fost fondată ca centru ecleziastic catolic (1447). Printr-o bulă papală i s-a acordat permisiunea ca pe lângă facultatea de teologie să funcționeze și cele de drept canonic și roman, medicină și filozofie. În timpul Reformei regelui Gustav Vasa, când în Suedia Biserica Evangelică-Luterană a devenit biserică națională,  numărul studenților a scăzut semnificativ. După Reuniunea de Uppsala (1593), în care s-a permis educarea laicilor în universitate, au fost înființate facultățile de astronomie, fizică și elocvență latină. După secolul XVII universitatea a fost cunoscută ca Academia Carolina. Un secol mai târziu, pe locul fostului castel al arhiepiscopului a fost ridicată clădirea actuală și pe terenurile de echitație a fost amenajat parcul. De asemenea în acea perioadă a fost permisă și înscrierea femeilor, cu condiția să nu urmeze teologia (1873) iar în 1925 prima femeie a deținut o catedră profesorală la Universitate.

Am revenit spre catedrală în apropierea unui Obelisc (Obelisken) ridicat în memoria regelui Gustav II Adolf  și pentru comemorarea a 200 de ani de la bătălia de la Lützen (1832).

Lateral de el se afla Biserica Sfânta Treime (Helga Trefaldighets kyrka). A fost construită în secolul XIII pe locul unei biserici vechi din lemn.

În secolul XV i s-a adăugat turnul care a fost distrus într-un incendiu (1702) apoi refăcut.

Interiorul a fost decorat cu picturi și sculpturi (secolul XIV). În cursul renovării (1802) au fost schimbate obiectele medievale cu unele noi și îndepărtate unele din sculpturi.

În 1905 au fost restaurate picturile din secolul XIV, s-au adăugat altele noi, pe sticlă, reprezentând personalități creștine, au fost schimbate altarul și amvonul.

Biserica a fost dotată cu o orgă nouă.

Picturile secolului XIV, mândria bisericii, au fost restaurate repetat pentru a nu se deteriora  (1950, 1970, 2016).

În biserică am văzut și un instrument muzical mai modern decât orga, un pian, la care am presupus că se interpretează în cadrul slujbelor religioase

De lângă biserică am urcat pe o străduță îndreptându-mă spre Parcul Castelului.

Parcul era întins pe un deal în vârful căruia se afla fostul Castel Regal. Am mers paralel cu parcul spre aleea pe care urma să urc la castel. În capătul străzii se vedea clădirea principală a Bibliotecii Universității (1820-1841) (Uppsala Universitetsbibliotek Carolina Rediviva).

Pe lângă Statuia lui Gunnar Wennerberg,  poet, compozitor și om politic suedez (1817-1901), am urcat prin parc dealul Kasasen.

Sub domnia Regelui Gustav Vasa pe deal a fost ridicată o fortificație (1549) care a ars într-un incendiu (1572). A fost refăcută ca un palat în stil renascentist care funcționa în principal pentru sărbătorile ce aveau loc în urma încoronării. Palatul a fost distrus total într-un incendiu (1702). S-a început construirea unul nou palat (1744) care a durat o perioadă lungă de ani din cauza lipsei de fonduri.

În acea perioadă o parte a fost folosită ca depozite ale regimentului Uppland, actuala aripă a Muzeului de Artă ca închisoare apoi, din 1862 a devenit sediul Consiliului Județean. Începând cu anul 1900 castelul a fost renovat și extins pentru Sala Națională (1932-1935) folosită ca sală de consiliu, ulterior ca sală de evenimente academice. Actual Castelul Regal (Uppsala Slott) este reședința guvernatorului regiunii Uppsala, o aripă găzduiește Muzeul de Artă (Uppsala Konstmuseum) cu artă suedeză și internațională contemporană, lângă el Muzeul Păcii (Fredsmuseet) iar în partea ruinelor castelului Muzeu de Istorie (Vasaborgen Uppsala slott)care dezvăluie istoria castelului.

Deasupra Bastionului Styrbiscop se afla clopotnița fostei biserici a castelului care a ars în incendiul din 1702 din care până azi s-a păstrat doar clopotul de alarmă turnat în 1588 (Gunillaklockan). El suna la ora 6 dimineața pentru a trezi populația și seara la ora 21 pentru a avertiza că ziua de lucru s-a încheiat și se lasă noaptea. În anii 1980 ceasul a fost automatizat.

Timpul a trecut repede așa că m-am întors în viteză la auto pe drumul cel mai scurt care, normal, trecea pe lângă catedrală.

Citește și Suedia, Catedrala Uppsala

Stockholm, Suedia- insula Riddarholmen

Publicat pe de
1

Fiind pentru câteva zile în Stockholm, Suedia, în acea zi aveam planificat să vizitez Insula Cavalerilor (Riddarholmen), o mică insulă pe lacul Mälaren. În secol XIII când a fost fondat orașul pe acel loc se afla doar o stâncă (Kidskär) folosită pentru pășunat caprele, loc unde călugării franciscani au ridicat o mânăstire. Datorită îmbrăcăminții lor gri insula a fost denumită Gråmunkeholmen și podul din lemn care o lega de orașul vechi Podul fraților (Munkbron).

M-am deplasat în centru cu autobuzul. Am coborât aproape de Podul Vasa (Vasabron) pe care l-am traversat și am intrat în orașul vechi, Gamla Stan.

Casa Nobilimii și Palatul Bonde

Am ocolit Palatul Bonde (Bondeska palatset) pentru a ajunge la artera principală care ducea spre insulă. Palatul a fost construit de familia Bonde între anii 1662-1673 pentru locuințe de închiriat dar după câțiva ani l-au vândut unui fermier. Clădirea arsă într-un incendiu (1697) a intrat în posesia orașului (1730).

Distrusă de un incendiu devastator (1753), a fost reconstruită adăugându-se cele două aripi sudice și din 1915 în clădire au funcționat Primăria Stockholm și birourile Camerei de Comerț. În 1940 a fost restaurată pentru Curtea Supremă Stockholm, care a înlocuit Primăria și care funcționează și azi.

Vis a vis, într-o piațetă se afla monumentul Dr. Lars Johan Hierta (1801-1872), fost editor de ziar, critic social, om de afaceri și politic, un agitator pentru reforma politică și socială din Suedia secolului XIX care a fost numit și „tatăl presei libere”.

Lângă Palatul Bonde se afla Casa Nobilimii (Riddarhuset), mai corect Casa Cavalerilor, riddar fiind cel mai înalt rang al nobilimii suedeze. Clădirea în stil clasicism olandez a fost construită între anii 1641-1644, refăcută în scurt timp de mai multe ori  și Inițial în clădire a funcționat vechiul Parlament al moșilor și dieta formată din cele 4 state care alcătuiau Suedia. Din 1731 în clădire au avut loc frecvent și concerte publice.

În 1866 Parlamentul s-a mutat în locația actuală, dieta s-a dizolvat, clădirii i s-au construit cele două aripi independente (1870) și a devenit Casa Nobilimii suedeze, un organism care reprezenta nobilimea în guvern.

Din anul 2003 instituția a devenit privată, cel mai exclusiv club din Suedia pentru cele aproximativ 2.000 de familii nobile. Scopul său este de a menține tradițiile și cultura veche suedeze astfel în clădire au loc diverse evenimente culturale, concerte, festivaluri, etc.

În față se vedea podul pe care urma să trec pe insulă. În acel loc, primul pod a fost construit de un consilier care avea moșia pe insulă (1630). În urma incendiului Palatului Regal (1697) familia regală s-a mutat în Palatul Wrangel situat pe insulă și  cele două poduri au fost lărgite. Demolate între 1784-1789, au fost înlocuite cu un pod de piatră care a supraviețuit până în 1867 când a fost schimbat cu unul nou, din fontă, pentru a face joncțiunea cu noul drum feroviar. Creșterea traficului și introducerea sistemului de  metrou  (anii 1950) au dus la demolarea podului care a fost înlocuit cu șase poduri provizorii apoi cu  pod actual de beton (1958), Riddarholmbron, care traversează autostrada principală Centralbron.

În secol XVII Regina Cristina a donat mai multor nobili terenuri pe insulă pentru serviciile aduse coroanei. Aceștia au ridicat palate și insula a primit numele de Insula Cavalerilor (Riddarholmen).

La sfârșitul secolului proprietățile au fost cumpărate de oraș, în 1802 o parte din ele au fost distruse într-un incendiu, ruinele au fost demolate și în spațiul larg rămas s-a delimitat o piață în care central se afla Biserica Riddarholm (Riddarholmskyrkan).

Biserica a fost construită în cadrul Mânăstirii Franciscane (1280-1300), în stil gotic, cu un turn înalt.

După Reforma Protestantă a fost închisă (1527) și clădirea a devenit Biserică Protestantă.

În secolul XVII clădirile care aparțineau mânăstirii au fost demolate, din 1807 parohia s-a dizolvat și biserica a fost folosită doar pentru înmormântări regale, în special ale cavalerilor din Ordinul Regal Seraphine, când clopotele sunau continuu o oră.

Pe stâlpii din interior erau postate stemele cavalerilor.

În jurul mânăstirii au fost construite alte clădiri în care actual funcționează birouri administrative. Clădirea din stânga bisericii, fost spital, închisoare a orașului, a devenit reședință privată, când a fost extinsă cu două aripi spre apă (1600). În secolul XVIII a fost reconstruită și din 1834 a devenit sediul Rikens, unde se întâlneau clerul, burghezia și reprezentanții satelor. În 1866, când s-a format Parlamentul bicameral, clădirea a fost etajată și a funcționat ca birou guvernamental până în 1905 (Gamla Riksdagshuset). În 1911 pe fațada dinspre mare au fost înălțate două turnuri. Actual în clădire funcționează Curtea Administrativă din Stockholm.

Casa de lângă ea, Östra Gymnasiehuset, fostul Palat Baner (Banérska palatset) a fost realizat prin demolarea parțială și interpunerea unei străzi între biserică și mânăstire (1640) ca reședință privată.  Din 1821 în ea a început să funcționeze Gimnaziul Östra. Părți ale vechii mânăstiri se află și azi păstrate sub casă.

Vis a vis de intrarea în biserică de afla fostul Palat Sparre (Sparreska palatset) ridicat de sfetnicul regal căruia îi purta numele (1635-1645). A trecut din proprietar în proprietar, în 1775 a fost achiziționat pentru Colegiul Amiralității, apoi clădirea a fost extinsă cu două aripi și în parterul celei de sud a fost amenajată prima maternitate din Suedia (1763). Amiralitatea a funcționat până în 1916, perioadă în care palatul a fost extins și etajat (1802), ulterior a devenit sediul Curții Administrative Stockholm (1967-2009). După renovarea sa, din 2011 și actual   în clădire funcționează Curtea Supremă de Administrație (Kammarrätten).

Lângă ea, aparținând azi de aceeași instituție, se afla Camera Comunelor (Högsta förvaltningsdomstolen).

Pe aceeași latură a pieței se afla fostul Palat Wrangel în care, după reconstrucția în urma unui incendiu (1802) și până azi funcționează Curtea de Apel (Svea hovrätt). Pe acel loc se întindeau fortificațiile de apărare ale lui Gustav Vasa (1530) din care  făcea parte și turnul de sud al conacului existent acolo, conac transformat într-un palat apoi reconstruit și extins pentru mareșalul Wrangel (1652-1670). La sfârșitul secolului a ars într-un incendiu apoi a fost reconstruit și în el s-a mutat familia regală pe perioada renovării Palatului Regal ars și el într-un incendiu (1697-1754), când a purtat numele de Casa Regilor (Kungshuset).  După retragerea familiei regale a găzduit Oficiul de Stat (Statskontoret).

Vis a vis, aproape de pod, se afla Palatul Hessenstein, azi sediul Curții de Apel Svea. Palatul a fost construit de sfetnicul regal căruia îi purta numele (1630-1640), extins și modernizat de nepotul său (1680) și cumpărat de Regele Suediei Frederic I de Hessenstein pentru concubina sa (1731). În secolul XVIII a fost locuit de arhitectul și politicianul Tessin care l-a transformat în centru al elitei culturii suedeze. În 1833 palatul a ajuns în posesia orașului Stockholm și a devenit sediu al  Biroului Național al Datoriilor de Stat (Riksgäldskontoret).

Lângă el, Palatul Stenbock (Stenbockska palatset), construit în aceeași perioadă, a fost modernizat și extins apoi achiziționat de stat (1772) pentru Colegiul de Comerț. Din 1865 în palat au fost mutate Arhivele Naționale care s-au extins și în clădirea alăturată și au funcționat până în 1969 când au fost mutate.

Din 1852 în centrul pieței a fost postată statuia fondatorului orașului.

Imediat ce am ieșit din piață, pe o ridicătură a terenului am văzut primul palat nobiliar ridicat pe insulă, Palatul Rosenhane (Rosenhaneska palatset) (1652-1656) care a funcționat ca și Cancelarie Regală în perioada în care familia regală a locuit în Palatul Wrangel. Ulterior a devenit sediul Marii Loje a Francmasoneriei Suedeze, ordinul fiind condus de regii Suediei (1775-1874), perioadă când a fost extins cu aripile laterale construite pentru săli de ceremonial (1801-1855). Din 1874 a intrat în posesia statului când au funcționat Statul General al Armatei, Școala Militară și Arhivele de Război. Actual aparține Curții de Apel Svea.

Am coborât pe aleea de lângă palat pentru a vedea unde între 1886-1905 a fost postat punctul zero, Ordnance Datum (Normalhöjdpunkten), față de care au post poziționate diferite locații după longitudine, latitudine și altitudine față de nivelul mării. De fapt punctul zero a fost așezat la 11.800 metri deasupra nivelului mării, sub forma unei mici tije de argint situată în peretele unei stânci și închisă cu ușă metalică. Pe baza lui a fost creată o hartă militară secretă. La un moment dat harta a fost făcută publică și după ea au fost create  hărți pentru sudul și nordul Suediei, dar după folosirea de către Europa a celei de la Amsterdam, s-a renunțat la ele.

Am revenit la Palatul Rosenhane, am trecut pe lângă Curtea de Apel și am coborât pe terasa Ever Taub, întinsă pe malul mării.

La unul din capetele ei se afla Statuia Ever Taubs, artist, compozitor și interpret suedez, principalul trubadur al baladei suedeze din secolul XX.

Pe malul opus al apei se înălța Primăria Stockholm.

Am ieșit din terasă și am ocolit insula mergând pe strada paralelă cu malul apei.

În depărtare, mult după malul opus, se vedea o construcție modernă, Centrul de Congrese Waterfront (Waterfront Congress Centre).

Am continuat drumul de-a lungul clădirii Norstedts Akademiska Förlag, sediul celei mai vechi edituri de cărți din Suedia, fondată în 1823 și care funcționează și azi.

Înainte de a părăsi insula doream să mai trec din nou prin piața sa centrală astfel că am urcat pe lângă Arhivele Naționale. O ultimă privire…apoi pe lângă biserică m-am îndreptat spre Riddarholmbron. Vizitarea insulei se încheiase.

După ce am traversat apa am coborât pe podul Munksbron spre a intra pe străduțele vechiului oraș, Gamla Stan.

Kammarraten

Citește și Ultima zi în Stockholm, Suedia

 

 

 

Piața Unirii din orașul Timișoara, România

Publicat pe de
Răspunde

Timișoara este un oraș foarte aglomerat și cu greu poți găsi un loc de parcare, mai ales în zona centrală. Ca de obicei am avut noroc să găsesc unul lângă Facultatea de Medicină apoi „am luat-o la picior” spre zona centrală amenajată pietonal. Doream să vizitez Piața Unirii, cea mai veche piață istorică a orașului Timișoara. După ce am trecut de Hotelul Intercontinental am cotit la dreapta în zona pietonală care, la capăt se deschidea în piață.

Casa Emmer (1908)

Inițial s-a numit Piața Losonczy, amintind de comitele care a condus oștile în apărarea împotriva otomanilor, ucis de aceștia când au ocupat cetatea (1552). După două secole a fost eliberată de sub stăpânirea otomană de trupele generalului Eugeniu de Savoia (1716). Intrând sub tutela Imperiului Austriac, după ce porțiunea care făcea parte din fortificațiile cetății a fost demolată și șanțul exterior umplut (1740), piața a devenit o perioadă comercială, Hauptplatz-Piața Principală apoi denumită după Catedrala construită în 1736 Piața Domului (Domplatz).

După Primul Război Mondial Banatul a fost împărțit între cele trei state ale căror etnii locuiau în zonă, România, Iugoslavia și Ungaria, Timișoara intrând sub ocupația sârbă până în 1919 când aceștia s-au retras. Trupele române venite în Timișoara au desfășurat în piață solemnitatea oficială e Unirii și de atunci aceasta a fost numită Piața Unirii. În anii 1988-1989 piața a fost restaurată în forma existentă azi.

În perioada 1731-1738 Banatul a fost devastat de o epidemie de ciumă care a produs numeroase victime, numai în Timișoara 1300 de persoane și-au pierdut viața. Supraviețuitorii, drept mulțumire, au ridicat în mijlocul pieței Coloana Ciumei (1755-1758) numită și Monumentul Sfintei Treimi fiind formată din Tatăl și Fiul care tronează pe coloană și țin coroana cerească deasupra capului Sfintei Fecioare Maria, îngenuncheată la picioarele lor. La baza coloanei au fost postate statui ce reprezintă mai mulți sfinți- Sf.Nepomuk, Sf. Rozalia, Sf. Barbara, Sf. Rochus, Sf. Sebastian, Sf. Carol Borromeus, Regele David și sculpturi reprezentând războiul, foametea și ciuma. În apropierea lui s-a descoperit un izvor de apă minerală, benefică în afecțiunile gastrice, care a fost deschis publicului din 1894.

Am intrat în piață pe lângă Casa Bruck care ocupa unul dintre colțurile străzii și o parte din latura de sud a pieței. A fost construită de farmacistul căruia îi poartă numele (1910-1911) pe locul unde din 1828 se aflase Farmacia „Crucea de Aur”. A fost modificată din stil baroc vienez în stil art nouveau și secession cu motive folclorice maghiare. La parterul ei a fost deschisă din nou o farmacie, care funcționează și acum, în care sunt păstrate vitrinele originale și o parte din mobilierul de epocă. Clădirea a fost renovată în anul 2012.

Pe aceeași latură, în 1758 a fost ridicată casa maistrului sticlar Mathias Simon, o casă cu parter și un etaj. În prima jumătate a secolului al XIX-lea în ea a funcționat hanul și ospătăria „La Elefant” și clădirea a primit numele de „Casa la Elefant”. Un secol mai târziu i s-a adăugat un etaj (1960) și a adăpostit Trustul de Construcții Timișoara apoi, între 1980-1981 fațada a fost reconstruită în stil eclectic, istoricist.

Pe latura estică, vis a vis de Banca de Scont, se afla Palatul Episcopal Ortodox Sârb (“Vicariatul”), o clădire construită inițial în stil bizantin (1744-1747) care a fost refăcută în stil baroc (1905-1906). Pe lângă sediul Episcopiei Ortodoxe Sârbe clădirea adăpostește colecții de bibliofilie și de artă religioasă ortodoxă din secolele XVII-XIX, ultima deschisă publicului în 1967.

A fost construit o dată cu noua biserică ridicată din banii credincioșilor pe locul uneia mai vechi care a fost distrusă de un incendiu (1728). Catedrala Ortodoxă Sârbă „Înălțarea Domnului”  (1744-1748) a fost construită în stil baroc la care s-au adăugat două turnuri cu cinci clopote (1791). Spre piață era orientată partea din spate a clădirii astfel am ocolit pe străduțe pentru a o putea vizita.

Până în secolul XIX biserica a fost folosită de comunitatea ortodoxă mixtă.

După separarea celor două biserici, cea română de cea sârbă, proces care a fost îndelungat (1865-1873), biserica din Piața Unirii a rămas să funcționeze pentru comunitatea sârbă.

Am revenit în piață și m-am îndreptat spre latura ei nordică.

În partea spre vest au fost construite patru case cu o fațadă unică (1758) care s-a păstrat până în 1844, numite azi „Casele Canonicilor”. Clădirea de pe colț, în stil baroc austriac,  i-a aparținut din 1828 celui căruia îi poartă numele, Casa Szervinatz. În decursul timpului ea a devenit sediul ospătăriei „La Trei Husari” (1847), apoi Fabrică de oțet (1852). Deteriorată  în timpul asediului din 1849, a fost refăcută în stil clasicist. Ultima restaurare a avut loc în 1980.

Lipită de ea se afla o altă casă din grupul „Casele Canonicilor”. Casa Krautwaschl, construită în aceeași perioadă, a adăpostit ospătăria „La Struț” (1844) apoi, de-a lungul timpului a fost sediu pentru diverse bănci, redacții, sedii politice.

Pe latura estică, vis a vis de Catedrala Ortodoxă Sârbă, după alungarea otomanilor, la inițiativa Împăratului la Carol al VI-lea a fost construită Catedrala Romano-Catolică „Sfântul Gheorghe”  numită și Domul. Construcția începută în 1736 a fost de lungă durată fiind oprită pe perioada epidemiei de ciumă, reluată în 1740 și a început să funcționeze în 1754 când s-a ținut prima liturghie.

Turnurile au fost dotate treptat cu șapte clopote dintre care cel mai vechi a fost turnat la Buda (1762), în timp reînnoite, ultimul fiind turnat în 2012. În cripta din subsolul bisericii au fost înmormântate personalități bisericești, militare și nobili. Consacrarea solemnă a avut loc abia în 1803 a doua zi după sărbătorirea Sfântului Gheorghe. Clădirea a fost renovată de mai multe ori (1926, 1986, 2003-2006, 2011).

În interior au fost realizate 9 altare în stil baroc și rococo, ultimul construit în 1900. În centrul altarului principal a fost postată o pictură reprezentându-l pe Sfântul Gheorghe. Orga veche din secolul XVIII a fost înlocuită cu una nouă (1908) la care se cântă în cadrul concertelor de orgă ce sunt susținute în catedrală datorită acusticii foarte bună. Liturghiile sunt ținute în mai multe limbi- română, maghiară, germană, bulgară, etc.

Lângă ea, pe locul unei clădiri vechi (1812) a fost construită clădirea în stil secession (1904) în care a funcționat Banca Economică din Ungaria de Sud, denumită în 1920 Banca Șvăbească. După cel de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost naționalizată dar banca a continuat să funcționeze până azi.

Lipită de ea se afla Casa Prenner (1812) care a intrat în posesia celui căruia îi poartă numele în 1828. Era o casă cu un etaj în parterul căreia funcționa un atelier de dulgherie și unul de lăcătușărie. În anul 1900 a fost completată cu al doilea etaj.

Am revenit pe latura de sud a pieței unde se afla Palatul Baroc ridicat în 1733 în care au funcționat Oficiul Minier și casieria Militară apoi Palatul Administrativ al Banatului (până în 1778), Prefectura, Comitatul Timiș  (până în 1848), Guvernul Voivodinei Sârbești și a Banatului Timișan (până în 1860). A fost refăcut în anul 1886 când a fost înălțat cu un etaj și au continuat să funcționeze Prefectura județului Timiș- Torontal (până în 1944), Comandamentul Sovietic Militar (1944-1958), Institutul Agronomic.

Sub conducerea comunistă clădirea s-a deteriorat. Restaurarea ei a avut loc în anii 1980 și într-o aripă a fost mutată Secția de Artă a Muzeului Banatului (1986). După o restaurare și extindere clădirea a devenit sediul Muzeului de Artă Timișoara, desprins de Muzeul Banatului în anul 2016.

Pe lângă muzeu am ieșit din Piața Unirii urmând să mă îndrept spre Hotel Intercontinental apoi la Facultatea de  Medicină unde îmi era parcată mașina. Am trecut pe lângă Casa Ormos (1891), clădire în stil eclectic secessionist. A fost achiziționată de membrul fondator al Societății de Istorie și Arheologie și fost prefect al Comitatului Timiș, căruia îi poartă numele, care a transformat-o în muzeu. Ulterior în clădire au funcționat Biblioteca Comunală (1941) și Biblioteca Academiei Române- filiala Timiș din 1953 până azi. Din decorațiile exterioare s-a păstrat doar statuia zeiței Minerva.

Pe colțul următor era Casa „La Trompetist” (1747) numită după hanul și ospătăria care funcționau în ea, deținute de un maior, fost trompetist în Armata Imperială. În 1899 a fost adăugat al doilea etaj, clădirea a fost transformată din stil baroc în stil eclectic istoricist apoi hanul a devenit Hotelul Trompetă, hotel de lux cu 50 de camere și băi cu apă curentă, cu clienți din înalta societate.

Următoarea clădire, Episcopia Romano-Catolică, a fost construită începând cu 1743, în stil baroc cu elemente rococo. În ea a funcționat Casa Camerală Nouă, alte sedii administrative și în colțul de nord-est era locuită de episcopul catolic. Din 1780 Regina Maria Theresia a atribuit-o prin decret imperial Episcopiei. Clădirea cu forma literei „U” a fost completată în secolul XIX, curtea interioară a fost complet închisă iar în noua construcție a fost amenajată arhiva episcopală (1890).

În jurul anilor 1920-1930 parterul a fost închiriat unor magazine, bănci, ateliere meșteșugărești. În perioada comunistă, când ordinele catolice au fost interzise,  palatul, arhive, biblioteca au fost confiscate de autorități (1950) dar, în urma unui proces câștigat a fost retrocedat „Protopopiatului Romano-Catolic (1954). Din 1990 episcopia a reînceput să funcționeze legal, palatul a fost reamenajat și deschis în 1994.

Cam atât din Timișoara am reușit să vizitez în acea zi. Eu locuind în Arad, la mică distanță, urma să mai explorez orașul și cu alte ocazii.