Arhive etichetă: muzee

Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvarului

Publicat pe de
Răspunde

Din Piața Kossuth, Pécs, Ungaria, în drumul spre catedrală am trecut pe lângă Biserica Evanghelică-Luterană (Pécsi Evangélikus Egyházközség temploma) construită în stil renascentist (1875) de congregația luterană formată în 1868.

După ce am vizitat Catedrala „Sf. Petru și Pavel” am urmat fosta stradă Káptalan pe care locuiau mai mulți membrii ai episcopiei, numită azi strada Muzeului datorită faptului că pe ea se află mai multe muzee. Lateral, spre sud, am văzut străduța istorică Schaár Erzsébet utca numită după o sculptoriță care a creat inițial modelul unei străzi din secolul XVIII, lung de 24 metri, efectuat din spumă poliuretanică care a fost expusă la Muzeul din Székesfehérvár (1974) cu numele „Strada”.

Ulterior „strada”, creată din materiale durabile, a fost mutată în actuala locație (1985-1986).

Timpul fiindu-mi limitat, în acea zi urmând să mă întorc acasă, am putut vizita doar câteva din mulțimea de muzee ale orașului.  În 1979 a fost deschis Muzeul Martin Ferenc (Martyn Ferec Múzeum) sculptor, pictor, grafician,  unul dintre primii reprezentanți maghiari ai tendinței non-figurative, care a predat orașului o parte din operele sale. După moartea sa (1986) au fost adunate toate picturile și sculpturile sale și în 2011 a fost deschisă o expoziție permanentă.

În apropiere se află alte două muzee. Muzeul Zsolnay  (Zsolnay Múzeum) funcționează în cea mai veche clădire rezidențială din Pecs (1324), casa lui Janus Pannoius, de la care pe fațadă s-au păstrat fresce renascentiste. În ea a funcționat prima Bibliotecă publică din Ungaria (1477).

În decursul timpului clădirea a fost restaurată (1930, 1955) și a fost deschis muzeul cu o expoziție permanentă care etalează cronologic lucrări decorative ceramice efectuate în Fabrica de porțelan. În 1990 a fost deschisă Sala Memorială Zsolnay în care sunt etalate piese de mobilier, fotografii, picturi, etc. ale familiei. 

În spatele lui se află Muzeul Arheologic „Grădina de Piatră”  (Reneszán Kőtár) cu o expoziție în care sunt expuse desene și schițe făcute de arhitecți unui palat renascentist descoperit prin săpăturile efectuate în zonă.

Muzeul Victor Vasarely  (Vasarely Múzeum) a fost deschis în casa artistului (1976) și etalează lucrările sale începând din 1947, o parte donate de el muzeului (1968) și lucrările altor artiști în geometrie și cinetică. Din curtea muzeul se poate intra Muzeul Minier Mecsek  (Mecseki Bányászati Múzeum) situat într-un spațiu subteran care a fost inaugurat în 1981. În el sunt etalate minerale, roci din minele de cărbune din munții Mecsek și în ultimii ani  mostre din extracția de uraniu.

După muzeu, pe colțul străzii se află clădirea Colegiului Tehnologic Episcopal  (Püspöki Hittudományi Főiskolán).

Am cotit pe o stradă spre nord unde am trecut pe lângă Centrul Școlar Catolic „Sf. Mór”  (Szent Mór Katolikus Általános Iskola).

În față, pe Dealul Calvarului, se afla Capela Calvarului (Kálvária-kápolna) la care doream să urc mai ales pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Inițial am urcat un șir de scări care s-a terminat într-un spațiu larg mărginit de o parte din fostele ziduri ale cetății și un bastion de la care pe o potecă amenajată am urcat la capelă.

În 1270 pe Dealul, numit atunci „Sf. Bartolomeu”,  exista Capela Corpus Christi care sub stăpânirea otomană a fost distrusă. După ce iezuiții s-au stabilit în oraș (1701), prin schimb de terenuri au preluat dealul situat în afara zidurilor orașului. În vârful lui au construit o capelă mică și până la ea 7 stații.

În decurs de un secol au adăugat până la 14 stații decorate cu reliefuri din piatră care au fost sistematizate invers decât în mod obișnuit, adică din partea de vest spre capelă și prin partea de est coboară, înconjurate de pini și migdali.

Apoi au construit actuala capelă circulară, în stil neo-clasic (1814-1817) și în grădina alăturată „peștera Sfântul Mormânt”.

În anii 1930 spațiul a fost înconjurat cu ziduri, poarta de intrare în grădină a fost decorată și interiorul capelei pictat.

După terminarea celui de Al Doilea Război Mondial capela a fost naționalizată. În decursul timpului s-a deteriorat și a suferit doar reparații minore. În 1990 a fot înființată Fundația Calvarul din Pécs care în timp a adunat fonduri și în 2012 au renovat-o.

Lângă capelă, așa numita „terasă a celor opt fericiri” (Nyolc boldogság terasza”) este pardosită cu plăci decorate cu motive florale situate în jurul unei plăci centrale, inscripționată.

De pe terasă am văzut panorama zonei de est a orașului unde se înălțau turnurile catedralei.

Pécs, Ungaria- Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

Publicat pe de
1

După ce am văzut descoperiri arheologice din jurul  Catedralei Pécs am intrat în  Piața Domului (Dom tér), formată în momentul în care zidurile castelului medieval au fost demolate (1822-1891).  Doi ani mai târziu în piață a fost postată statuia lui Ignác Szepesy (Szepesy Ignác-szobor), episcopul care a participat la dezvoltarea orașului înființând o tipografie, fondând Academia de Drept și îmbogățind biblioteca cu aproximativ 4.000 de exemplare.

Pe latura de vest a pieței se află Palatul Episcopal (Püspöki Palota). Inițial a fost format din trei aripi, nordică, estică, sudică, care limitau o curte interioară și o grădină. În secolul XVI palatul a fost reclădit în locația actuală apoi în decursul timpului a fost modificat. În secolul XVIII a fost extins cu aripa bibliotecii, etajat și fațada decorată în stil baroc.

La etaj a fost postată statuia Franz Liszt (secol XIX), amintind de vizita compozitorului (1846) în momentul consacrării Episcopului de Esztergom, când a compus o liturghie dedicată acestuia. A fost așezat cu fața spre catedrală pentru „a se inspira” din sunetele clopotelor.

Pe latura estică se află clădirea care găzduiește Arhivele Episcopale (Püspöki levéltár). Inițial acestea se aflau în partea de sud-est a palatului, în actualul Salon  Mare (1751-1777). În timp s-au extins și au ocupat spațiile bibliotecii, vicariatului și biroului episcopal, mutate în alte locații.

Lângă Arhive, pe o străduță spre est, se află Trezoreria Episcopală (Püspöki Kincstár) într-o clădire construită ca și casă canonică (1843). Ulterior a fost numită Casa Martyn după pictorul care s-a mutat și a trăit în ea. În fața clădirii se află două sculpturi efectuate de el. Trezoreria funcționează și ca muzeu în care se pot vedea comorile adunate în timp de Episcopia Pécs- obiecte din aur, numismatice și o expoziție de artă ecleziastică.

În apropiere se află una dintre fântânile turcești (Török-kút) care au supraviețuit în oraș, azi loc de întâlnire al amorezilor .

Lacătele iubirii le-am întâlnit și pe o alee în parcul din zonă.

În apropierea fântânii se află Muzeul de Artă Modernă (Csontváry Múzeum) care a fost deschis în fostul sediu al TIT cu expoziția Tivadar Kosztka Csontváry (1973).

Pe lângă el am pătruns în Piața Sf. Ștefan (Szent Istvan tér) care inițial a fost o piață de grâu (1712) din care a făcut parte și zona Pieței Domului. Din secolul XVIII în piață a existat o fântână sub formă de cascadă. În 1975 în timpul reparațiilor sistemului de curgere au fost depistate niște ruine astfel cascada a fost eliminată rămânând doar o fântână arteziană (szökőkút), în centrul unui parc.

Săpăturile arheologice efectuate au scos la iveală un Mausoleu creștin (Ókeresztény Mauzóleum) din secolul IV, o capelă funerară, una dintre cele mai mari clădiri din fosta localitate Sopianae. Avea două etaje, cel superior folosit ca și cameră de înmormântare și inferior o criptă în care erau îngropate persoanele.

Inițial a existat un singur mormânt, cu un sarcofag sculptat, situat într-o cameră pictată cu fresce apoi  spațiul a fost mărit spre vest pentru alte două sarcofage.

În 1946 pe partea de est a pieței a fost postată statuia Două surori (Két testvér szobor).

Pe strada care mărginește piața se află Biserica Mânăstirii Maicii Domnului (Miasszonyunk-zárdatemplom), romano-catolică, construită inițial în stil baroc (1727) și o dată cu ridicarea mânăstirii modificată în stil clasicism (1847-1851).

Lângă ea a fost construită o clădire care în decursul timpului a fost extinsă, conectată de clădirea principală a mânăstirii și din 1907 a funcționat ca școală a Ordinului Notre Dame.

Din 1941 a aparținut universității, postbelic a fost etatizată și transformată în Gimnaziul  Leőwey Klára (Leőwey Klára Gimnázium), numit după participanta  la Revoluția și Războiul de Independență din 1848.

După un an, lateral de clădire a fost postată statuia Sf. Francisc de Assisi (Szent Ferenc szobor).

Ocolind gimnaziul am ajuns în dreptul Bisericii „Sf. Francisc” (Szent Ferenc templom), aparținând franciscanilor. Aceștia au apărut pentru prima dată în oraș în 1256. La începutul secolului următor, cu ajutorul unei familii înstărite, au ridicat o biserică cu două turnuri și o parte din mânăstire (1301).

Au funcționat până în perioada ocupației otomane când biserica a fost demolată și o parte din ea transformată în Moscheea Memi Pasa (secol XVI). În fața intrării principale și în spatele fostului altar a fost creată baia cu hamamul Memi Pasa  (Memi pasa fürdője) și mânăstirea a fost transformată în locuințe.

După ce turcii au fost alungați zona a intrat iar în posesia franciscanilor (1687) care inițial au ținut slujbele în moschee apoi au dărâmat-o și în mai multe etape au construit actuala biserică (1718-1780). Baia Memi Pasa a supraviețuit până în anii 1880 când a fost demolată o dată cu modificările efectuate la biserică. UN secol mai târziu biserica a fost iar modificată și a primit forma actuală (1926-1930).

Lângă biserică am văzut un tramvai vechi care avea postat pe geam un orar. Nu mi-am dat seama pentru ce, neînțelegând limba maghiară.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri în care funcționau numeroase magazine și firme. În capătul ei, la intersecția unor străzi, se afla fosta Casă Sipőcz în care încă din 1764 a funcționat o farmacie. Actual în clădire, pe lângă funcția sa de bază, funcționează Muzeul Farmaciei „Saracen” (Saracen gyógyszertári múzeum). Pe lângă ea am intrat în piața centrală a orașului, locul meu de întâlnire cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi 

Pécs, Ungaria- descoperiri arheologice din jurul catedralei

Publicat pe de
Răspunde

În drumul meu prin Ungaria după ce am vizitat Memorialul Bătăliei de la Mohács am rulat 53 kilometri până la ținta mea finală, orașul Pécs care în 1998 a primit premiul UNESCO „Orașe pentru pace” și în 2010 a fost selectat pe lista orașelor „Capitală Europeană a Culturii”. În jur de ora 17 m-am cazat la Joker Hostel  la care făcusem în prealabil rezervare.

Procedurile cazării fiind încheiate, fiind vară și ziua lungă,  am pornit imediat să explorez orașul. În drum spre centrul istoric am trecut pe lângă școala profesională  Sz.Angster József iskola care a fost fondată în 1885 ca școală de ucenicie. Din 1929 a funcționat în actuala clădire, construită pentru ea. În 1949 clădirea a fost naționalizată, patru ani folosită de armată, apoi redată școlii.  Din 1995 i s-a alocat și cădirea fostei școli primare.

În timpul pe care îl aveam la dispoziție, seara având întâlnire cu niște cunoștințe,  îmi propusesem să vizitez fosta cetate medievală și dacă o găseam deschisă, Catedrala Pécs.

Prima clădire istorică pe care am văzut-o a fost Moscheea lui Jakováli Hassan (Jakováli Hasszán Pasa Dzsámija) numită după pașa din Kanizsa, comandant-șef militar, descendent al orașului prin bunicul din partea mamei, singura din Ungaria care a supraviețuit cu minaretul atașat. A fost construită în a doua jumătate a secolului construită XVI, orientată spre Mecca. După alungarea turcilor,  lângă ea ridicându-se un spital, o parte a fost demolată (foaierul), restul transformată în capela spitalului, legată de acesta printr-o cale de acces directă și minaretul folosit ca clopotniță. În 1960  a fost restaurată în forma originală, în anii 2000 renovată  și redeschisă în 2010 ca moschee.

În anul 2016 lângă moschee a fost postată  statuia lui İbrahim Peçevi, istoric turc născut în Pecs.

Încă 5 minute de mers și mi-am atins obiectivul, rămășițele fostului Castel Pécs care azi înconjoară un complex de clădiri aparținând episcopiei, în centrul cărora se înalță Catedrala Pécs.

Pe locul actualului oraș în vechime se afla  așezarea Sopianae în care Regele Sf. Ștefan a fondat o episcopie (1009) ale cărei clădiri au ars într-un incendiu mare care a cuprins orașul (1064). Au fost refăcute ulterior și înconjurate cu ziduri. În a doua jumătate a secolului XIII a fost ridicat un castel, înconjurat de ziduri duble și șanț de apărare, care în decursul timpului a fost asediat și atacat de mai multe ori însă a rezistat.

În secolul XV orașul, fiind cel mai mare din Ungaria, era o țintă majoră a otomanilor astfel comandantul de oști Paul Chinezul (Pál Kinizsi), pentru a proteja castelul, a construit în colțul de nord-vest al zidului castelului un bastion circular, Barbakán, înconjurat de șanț de apărare.

Bastionul putea fi accesat doar pe un pod mobil

Turcii, câștigând Bătălia de la Mohács (1526, au înaintat spre a cuceri alte teritorii. Au atacat și Castelul Pécs care, neputându-se apăra, fortificațiile fiind învechite, s-a predat trupelor otomane.

În timp aceștia au transformat orașul construind clădiri publice,  mai multe moschei, băi, etc.

În secolul XVIII orașul a fost restructurat și remodelat. Castelul a fost demolat,.  Pentru crearea unor străzi șanțul de apărare a fost umplut cu pământ rămânând intact doar în partea vestică.

În secolul XIX zona, suburbie a orașului Pécs, era deținută de familia Zsolnay care a construit un teren de tenis, înlocuit cu unul de baschet, folosit iarna ca patinoar.

În 1967  a început excavarea zidurilor castelului apoi în 1968 bastionul și zidurile vechi au fost restaurate și au intrat în circuitul turistic al orașului.

Lângă Catedrala Pécs am văzut un șir din 12 statui reprezentând Apostolii Rătăcitori (Vandorlo Apostolok). Înalte de 2,5 metri, au fost efectuate pe parcursul a nouă ani (1854-1863). În timpul reconstrucției catedralei au fost mutate în altă locație  (1882-1891).

Pentru a le aduce în zona inițială în anii 1930 a fost construită o arcadă cu scopul de a le proteja și un piedestal comun. Statuile, ajunse într-o  stare avansată de degradare (1937), nu au putut fi restaurate din cauza celui de Al Doilea Război Mondial, abia între anii 1961-1963 aceasta fiind efectuată. Au fost mutate lângă catedrală abia în anul 2017.

Catedrala fiind închisă, am continuat explorarea zonei din jurul ei.

În partea de nord se află ruinele Universității medievală (Középkori Egyetem) creată de episcopul din  Pécs cu ajutorul Regelui Ludovic I (1367), pe locul unde se presupune că a existat primul Palat Episcopal, având două facultăți- arte și drept.

Fundațiile clădirilor au fost scoase la iveală prin săpăturile efectuate între anii 1978-1987.

De asemenea s-au descoperit bazele Capelei Sf. Fecioare Maria (Szűz Mária kápolna), ridicată de Episcopul Nicolae (1346-1360).

Capela a fost distrusă în timpul invaziei și ocupației otomane (1543).

În partea de sud a presupusei universități azi se află un Muzeu Arheologic.

.

Înconjurând catedrala am trecut pe lângă o statuie care reprezenta uniunea regalitate-religie, un rege și un episcop ținând împreună cheile orașului.

Citește și Pécs, Ungaria-Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

 

Memorialul Bătăliei de la Mohács, Ungaria

Publicat pe de
1

De la Mohács, Ungaria, la 10 km spre sud, în apropierea localității Satorhely, se află Memorialul Bătăliei de la Mohács (Mohácsi Történelmi Emlékhely). A fost construit la cea de a 450-a aniversare a bătăliei (1976) după ce în acel loc săpăturile arheologice au scos la iveală trei morminte comune ale participanților (1960, 1975).

În timpul invaziei otomane în sud-estul Europei, după căderea Cetății Belgrad (1521) teritoriul Ungariei a rămas neapărat. Regele Ungariei și Boemiei Ludovic al II-lea, pentru a face o alianță politică, s-a căsătorit cu Maria de Austria (1552) astfel armatele s-au unit în lupta împotriva turcilor. Totuși turcii înaintau. Au trecut munții devastând totul în cale.

Armata ungară s-a deplasat urgent într-o câmpie mlăștinoasă unde preconiza că se va desfășura viitoarea bătălie cu turcii, locul unde azi se află memorialul (1526). Inițial au reușit să-i facă pe  otomani să se retragă. Aceștia, primind ca întăriri trupele de ieniceri, au atacat din nou și în doar o oră și jumătate bătălia a luat sfârșit.

Turcii au capturat și ucis o mare parte din armata maghiară. Aproximativ 2.000 de persoane au murit în timpul bătăliei, inclusiv Regele Ludovic care, încercând să fugă noaptea, în apropiere de Csele a căzut de pe cal într-un râu și s-a înecat.

Cei 2.000 de prizonieri maghiari au fost executați apoi trupele otomane au înaintat și au cucerit Buda ajungând să dețină toată partea de vest a Ungariei în care era inclusă și Transilvania. Nordul Ungariei a rămas independent până la sfârșitul secolului XVI dar Regatul Independent al Ungariei s-a destrămat.

După multe lupte între Imperiul Habsburgic și Imperiul Otoman, care au decimat mare masă a populației, în 1687 a avut loc Bătălia de la Mohács în care armata condusă de Carol de Lorena a avut multe pierderi omenești dar a reușit să decime armatele otomane și pe conducătorul lor Süleyman Pașa. De la acea bătălie habsburgii au început să recucerească teritoriile pierdute, alungându-i treptat pe turci.

La intrarea în memorial a fost construită (2011) o clădire modernă din sticlă prevăzută cu o poartă masivă de fier forjat și beton și un spațiu de trecere unde am plătit taxa de intrare.

Între clădire și cimitirul memorial am traversat o alee mărginită de o construcție, jumătate în pământ, care evocă mânăstirile distruse sub ocupația otomană.

În mijlocul lor se află o fântână cu un boboc de trandafir despicat în trei care simbolizează împărțirea țării în trei părți și apa fântânii, lacrimile vărsate de maghiari.

Pe un câmp larg cu iarbă, înconjurat de o pădure de aluni și tise, au fost postați stâlpi de lemn sculptați cu diverse simboluri.

Prin poziționarea lor simbolizează diverse etape ale bătăliei astfel într-o zonă formează un arc de cerc întrerupt simbolizând stagnarea dezvoltării țării în urma bătăliei pierdute.

La marginea pădurii o porțiune este despicată simbolizând atacul turcesc. A fost postată și o cruce foarte înaltă, vizibilă de la intrare, ca punct final al memorialului înainte de pătrunderea în hățișurile pădurii, reprezentând victimele ucise de mulțimea ienicerilor.

Un monument format din 14.000 componente din bronz asemănătoare oaselor simbolizează victimele creștine ale bătăliei și cele din localitățile înconjurătoare.

Unii stâlpi reprezintă topoarele, măciucile, coasele folosite în luptă.

Pe alții sunt sculptate victimele măcelului.

O porțiune prezintă stâlpii înconjurând o clopotniță din lemn al cărei sunet aduce tristețe.

Printre mormintele comune se află pietre funerare ale unor somități ca Regele Ludovic, Süleyman Pașa, conducătorul de oști Pál Tomori, cavaleri, etc.

Într-un loc a fost postată o harpă medievală sugerând cântece de jale interpretate împreună cu poveștile menestrelilor.

Aleile de vizitare au fost create sub formă de cercuri concentrice, formând un drum cu dus-întors, simbolizând atacurile celor două armate.

De asemenea permit vizitarea întregului memorial.

Clădirea de intrare a fost construită cu forma unei cupole din panouri de sticlă, susținută de arcuri de beton, în care la etaj se află o sală de ședințe și un mini spațiu expozițional, deasupra lor un spațiu pentru expoziții sezoniere, o cafenea și un restaurant.

Subteran a fost amenajat un muzeu pe care l-am vizitat la ieșirea din memorial, bineînțeles după ce am plătit taxa de intrare.

În muzeul puțin luminat am văzut etalate diverse tipuri de uniforme militare ale epocii, armuri, steaguri, arme de luptă, etc.

De asemenea am vizionat o simulare de bătălie redată pe un ecran.

 

 

Baja, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Având de făcut un drum în Ungaria, până la Pécs, m-am hotărât să mă opresc pentru a vizita, în puținul timp, câteva localități de pe traseu. După 100 km pe autostradă, unde am trecut granița și 102 kilometri pe drumuri naționale, cam aproximativ 3 ore, în județul Bács-Kiskun am intrat în orașul Baja, unde am trecut pe lângă clădirea Poliției (Bajai Rendőrkapitányság).

Localitatea a fost prima dată atestat documentar din 1308, în posesia familiei Bajai,  dar săpăturile arheologice au descoperit că zona a fost locuită încă din epoca fierului.

În 1474 așezarea a intrat în posesia familiei Czobor care a fost deposedată sub ocupația otomană și repusă în drepturi sub habsburgi (1727). Sub otomani, dezvoltându-se, în 1696 a primit statutul de târg (oraș).

În acea perioadă în Baja s-au stabilit mulți bunjevci și sârbi, au venit călugări din Bosnia, care au format o misiune franciscană dar biserica construită de ei a fost transformată de turci în moschee. Apoi, în secolul XVIII, s-au stabilit  germani, maghiari și evrei.

Biserica Inimii lui Isus (Jezus Szive templom)

La sfârșitul secolului XVII călugării franciscani au preluat moscheea, au reparat-o și transformat-o iar în biserică, muncă zadarnică deoarece în timpul Războiului de Independență Rákóczi (1703-1711), primul război împotriva turcilor, clădirea a ars. După alungarea turcilor Baja a făcut parte din Imperiul Austro-Ungar.

Franciscanii, în drepturi legale, au construit o mânăstire (1721), lângă care am parcat și eu.

Lângă ea au ridicat  Biserica Franciscană „Sf. Anton de Padova” (Szent Antal Római katolikus templom) pe care, în partea de nord,  au conectat-o cu mânăstirea (1740).

Complexul a fost înconjurat de un gard și  în colțul sudic ridicat un turn la baza căruia a fost amenajată o capelă cu statuia Fecioarei Îndurerată (1741). Statuia se poate vedea azi într-o nișă laterală, după intrarea în biserică.

Pe fațada principală au fost postate statui, central Fecioara Imaculată, în laterale Sf. Francis și Sf. Anton de Padova.

Un secol mai târziu pe altarul principal a fost pictat Sf. Anton de Padova (1844) și biserica a fost decorată cu fresce reprezentând scene biblice. Din 1950 Ordinul Franciscan a fost interzis. Doar în secolul XXI a fost iar legalizat. A recuperat mânăstirea cu biserica  pe care le-a renovat.

Lângă biserică se află clădirea Primăriei Baja (Polgármesteri Hivatal) pe care am ocolit-o până în piața din fața ei.

Pe acel loc inițial a existat casa Billard (1742), distrusă într-un mare incendiu . În locul ei a fost construit un palat  pentru  contele,  arhiepiscop de Kalocsa (1742), care a fost folosit și ca reședință a diverșilor arhiepiscopi care veneau pentru întruniri. După moartea sa, fratele său, moștenitor, a vândut clădirea care a intrat în posesia Trezoreriei apoi a familiei Grassalkovichi (1750), după care a fost numită, Palatul Grassalkovichi.

În timp a trecut din proprietar în proprietar apoi a fost răscumpărată de orașul Baja (1858) și a fost folosită pentru birourile orașului (1863). La sfârșitul secolului XIX a fost reconstruită în stil neorenascentist francez. De o parte și de alta a intrării principale au fost postate câte o statuie reprezentându-l pe Atlas și lângă balconul situat deasupra ușii au fost postate cariatide. Clădirea a fost renovată de două ori (1994-1997, 2004).

În fața palatului, în memoria celor decedați în marea epidemie de ciumă, a fost postat Monumentul Sfintei Treimi (Szentháromság szobor). Pe un soclu de piatră au fost create patru coloane pe care au post așezate statuile celor patru evangheliști. Deasupra lui a fost înălțată o coloană la baza căreia se află statuia Fecioarei Maria și în vârful ei Sfânta Treime.

Monumentul, unul dintre cele mai vechi din Baja, după ce a fost renovat (1881) a fost mutat în centrul actualei Pieței Sfinta Treime (Szentháromság tér).

Vis a vis de Primărie, în cealaltă parte a pieței, se află o promenadă de-a lungul râului Sugovica.

Răul, afluent al Dunării, înconjură centrul orașului formând o insulă unde localnicii merg vara să facă plajă. Numele lui, tradus din slavă, ar însemna murdar, primit probabil datorită culorii sale.

Am ieșit din piață și am mers pe o stradă paralelă cu râul dorind să văd un renumit muzeu al orașului situat în apropiere.

Bazele muzeului din Baja au fost puse interbelic de colecționarul de artă și scriitor, Imre Oltványi, care a adunat o colecție de artă de la artiștii maghiari ai vremii (1936). Numit Türr István Museum, pe lângă colecția de artă contemporană azi cuprinde și colecția istorică a orașului, colecția etnografică cu specific maghiar și german.

Cea mai importantă este colecția arheologică cu peste 40.000 de piese din perioada triburilor migratoare, avare și descoperirile singurului cimitir Sarmatian, excavat complet, din Europa.

În apropierea muzeului am văzut una dintre cele două biserici sârbești care s-au păstrat până azi, Biserica Ortodoxă Sârbească veche (Gyümölcsoltó Boldogasszony templom- Kis Szerb templom).

M-am întors și am traversat Piața Sfintei Treimi îndreptându-mă prin partea stângă a Primăriei.

Am străbătut o scurtă stradă pietonală la capătul căreia se vedea înălțându-se o biserică.

După alungarea turcilor de către habsburgi, în oraș s-au stabilit germani care și-au construit o biserică, distrusă în luptele cu curuții (1708). Apoi  a fost fondată parohia maghiară și germană (1722) și a fost construită o biserică mai mică cu tavan din chirpici (1728). În locul ei între 1742-1765 s-a ridicat  actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Petru și Pavel” (Belvárosi Szent Péter és Szent Pál-templom), cu ajutorul noului proprietar al orașului, contele Antal Grassalkovich.

Biserica a fost prevăzută cu un turn cu ceas înalt de 50 metri .

A fost extinsă în secolul XIX dar în 1840 a fost avariată într-un incendiu și a trebuit refăcută.

Pentru a păzi orașul de alte incendii, lângă biserică a fost postată statuia Sf. Florian (St. Flórián szobor), îmbrăcat în ținută romană militară, într-o mână ținând un steag și cu cealaltă vărsând apă peste o clădire în flăcări.

În decursul timpului biserica a fost renovată de două ori (1925, 1987).

Azi biserica este situată în Piața Sf. Imre (St. Imre tér).

Lângă ea, în mijlocul unui spațiu verde amenajat cu bănci, se află statuia lui Tóth Kálmán (1831-1881), poet, dramaturg, jurnalist și om politic maghiar.

Din cele trei biserici sârbești care au existat, a doua care a supraviețuit este Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Nicolae” (St. Miklós szerb templom), construită în stil baroc (1775-1779) cu un turn care a ars într-un incendiu (1840). Ulterior a fost refăcut, înalt de 41 metri și decorat cu ghirlande împletite. Biserica a fost înconjurată de un gard. Biserica a fost restaurată de două ori (1970-1979, 1991-1993).

În 1725 la Baja au început să se așeze familii de evrei, negustori de lână, piele și tutun. Numărul lor a crescut prin emigrarea altor familii din Moravia. Ei au primit permisiunea să-și numească un rabin și să construiască o sinagogă (1773). Un secol mai târziu, sinagoga a ars într-un mare incendiu care a devastat localitatea (1840) și ulterior a fost construită o altă Sinagogă, actuala clădire, în stil neoclasic (1842-1845) care a fost inaugurată de rabinul șef al Aradului.

În 1948 a fost fondată o bibliotecă care a funcționat în cadrul Muzeului Baja, apoi a fost mutată în altă locație, inițial numită Biblioteca Științifică a Dunării de Sud și din 1954 Biblioteca Ady Endre, după poetul născut în oraș. Postbelic evreii au emigrat masiv, cei câțiva rămași în oraș au vândut clădirea orașului Baja (1974).

Între anii 1982-1985 clădirea a fost restaurată, apoi interiorul a fost amenajat și din 1933 sinagoga a fost transformată în  Biblioteca Ady Endre  (Ady Endre Városi Könyvtár).

În grădina de lângă clădire s-a păstrat un Memorial al Holocaustului și în interior un bazin roșu de calcar, vechi din momentul construcției.

Biblioteca deține foarte multe cărți, manuscrise, din care o colecție din 4,352 de volume datând din secolul XVIII. De asemenea este computerizată, doritorii putând găsi în general tot ce caută.

De la bibliotecă, trecând pe lângă Poșta Baja, în aproximativ 5 minute am ajuns pe una dintre arterele rutiere principale ale  orașului, Arany János ut.

Pe una din lateralele străzii se află o clădire neoclasică, fostul Conac Vojnich (1820), care în timp a găzduit academia gratuită și colonia artiștilor condusă de pictorul Gyula Rudnay (1947).

Din 1985 în clădire funcționează Muzeul de Artă Nagy István (Nagy István Keptar), numit după pictorul născut în Baja (1873-1937), care a fost specializat în peisaje și portrete, al cărui bust a fost postat în fața clădirii.

Am continuat plimbarea pe strada principală, flancată cu clădiri de epocă și mai moderne, în care funcționau diverse magazine, firme, restaurante, etc., întorcându-mă spre mașină.

De la Mânăstirea Franciscană am părăsit strada și, pe lângă un parc, în câteva minute am ajuns la  Biserica Reformată (Református templom), ridicată în 1892 cu ajutorul enoriașilor.

De acolo am parcurs mai multe străduțe până în dreptul unui mic deal pe care la începutul secolului XVIII a fost construită o capelă mică, refăcută în 1795 și înlocuită cu una în stil clasicist (1836), actuala Capela Calvarului „Fecioara celor Șapte Duderi” (Kálvária-kápolna).  Pe fațada ei a fost creat un portic cu patru coloane.

În fața ei au fost postate statuile din piatră, colorate, ale Fecioarei Maria, Mariei Magdalena și Sf. Ion, lateral de ele trei cruci înalte cu Isus Răstignit, restaurate (1973) și  păstrate până azi.

Până sus la capelă, de o parte și de alta au fost postate câte șapte monumente cu statui de piatră reprezentând personaje biblice, simbolizând cele șapte trepte ale drumul calvarului.

Cam atâta am putut vedea din orașul Baja  în timpul alocat. M-am întors la mașină și m-am îndreptat spre „punctul culminant” pentru mine, fluviul Dunărea. Am lăsat mașina într-o parcare dintr-o pădurice și, pe jos, am parcurs aleea paralelă cu râul Sugovica, afluent al Dunării, cunoscut și cu numele de Kamarás-Duna .

Am ajuns în locul unde râul se despărțea de Dunăre și pornea să înconjure o parte din oraș.

În acel loc se afla un turn de observație vopsit în roșu, Türr István kilátó.

A fost numit după un fost luptător în Revoluția de la 1848 care ulterior a militat pentru pace.

Turnul a fost construit din piatră, de formă rotundă, cu mai multe arcade și cu o porțiune masivă prevăzută cu o scară.

În spațiul dintre arcade a fost amenajat un memorial al luptătorului.

Deasupra turnului a fost amenajată o terasă, înconjurată cu un gard metalic, în mijlocul căreia este și azi arborat drapelul Ungariei. Vizitatorii pot urca pentru a admira panorama.

Încă de pe vremuri, fiind localizat la Dunăre, orașul Baja devenise un important centru comercial și de transport al regiunii. cerealele și vinul produse în zonă erau încărcate pe bărci și transportate pe Dunăre până în Austria și Germania. Actual, pe malul Dunării, funcționează un port modern pe care, însă, nu am avut timp să-l văd.

După terminarea Primului Război Mondial, granițele fiind nedefinite încă,  Baja a intrat în componența Regatului Jugoslaviei, nou format (1918). A revenit în componența  Ungariei după Tratatul de la Trianon, când granițele au fost stabilite.

M-am întors pe malul Sugovicei și m-am îndreptat spre Mini muzeul de pescuit, deschis în aer liber, Halászati Mini Skanzen, creat pentru educarea copiilor în manevrarea ustensilelor de pescuit și pentru a evoca tradițiile în domeniu.

Într-o plimbare prin spațiu verde se pot vedea un model de moară pentru nave, un vechi cuptor în aer liber, unelte de pescuit, ambarcațiuni vechi, etc.

Citește și Bátaszék și Mohács, Ungaria

Jimbolia, județul Timiș

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Jimbolia din județul Timiș este situat la extremitatea vestică a României, aproape de granița cu Serbia. A fost prima dată atestat documentar între anii 1332-1333 cu numele de Chumbul. Din 1489 a intrat în proprietatea familiei Csomboly. Sub ocupația otomană nu apare în documentele vremii.

Casa de Cultură Jimbolia

După alungarea turcilor și ocuparea zonei de către habsburgi, prin colonizare cu germani (1766) au fost formate două zone distincte, Landestreu şi Hatzfeld care în decurs de doi ani s-au unit și au format localitatea Hatzfeld, numită după primul ministru al imperiului.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Wendelin” (1776)

Localitatea era înconjurată de mlaștini. Coloniștii trăiau în condiții grele,  mulți dintre ei s-au îmbolnăvit și au murit, apoi în 1770 a avut loc o epidemie de ciumă care a decimat mare masă din populație.

Din 1781 terenul a fost arendat apoi a intrat în posesia familiei colonelului Csekonics care a populat satul cu maghiari. Colonelul s-a retras pe moșia din Jimbolia unde a construit un conac cu trei aripi, în formă de U, azi numit Conacul Csekonics. Aripa estică a fost demolată (1907-1908) și conacul a primit forma actuală.

Descendenții familiei au vândut conacul comunei Jimbolia (1935). A fost  renovat și din 1937 până azi în el funcționează Primăria Jimbolia.

În 1857 au fost încheiate lucrările la calea ferată care făcea legătura între Timișoara și Szeged, de unde se continua spre Budapesta și Viena. Având stație în Jimbolia, a fost construită o gară. După câțiva ani au fost construite încă două linii de cale ferată care aveau stație în Jimbolia (1895) astfel  în 1902, lângă clădirea veche a fost ridicată o Gară nouă care funcționează și azi.

În decursul timpului lângă clădirea veche a fost ridicat un turn de apă. Împreună azi formează  Muzeu Căilor Ferate care a fost inaugurat în 1997, cu prilejul aniversării a 150 de ani de la construirea primei linii de cale ferată. În muzeu sunt etalate cărți poștale cu diferite tipuri de locomotive, plachete, insigne, etc. și în curtea lui sunt expuse obiecte vechi folosite în transportul feroviar și la lucrările de întreținere.

Având stație de cale ferată comuna a început să se dezvolte. În 1864 s-a deschis o fabrică de cărămidă în care s-au angajat agricultori veniți din sudul Banatului. Stabilindu-se acolo, au format cartierul Futok, al fugarilor de pe moșiile agricole. Majoritatea maghiari,  au ridicat Biserica Romano-Catolică „Sf. Mihail”.

În 1875, pentru a preveni și opri desele incendii, a fost înființată remiza de pompieri voluntari care folosea căruțe dotate cu pompe manuale de apă. Lângă clădirea pompierilor, ca punct de observație a fost ridicat un turn. În clădire azi funcționează Muzeul Pompierilor „Florian” unde au fost adunate și expuse căruțe, atelaje, utilaje, mașini de intervenție folosite în decursul timpului.

În centrul comunei, azi în mijlocul unui giratoriu, în 1866 a fost așezată statuia Sf. Florian, sfânt care după înființarea pompierilor voluntari a devenit protectorul și simbolul localității.

În acea perioadă s-a născut în Jimbolia Karl Diel (1885), cel care a ajuns un chirurg renumit pentru operațiile pe creier, folosind tehnici inovatoare. El a ridicat Spitalul “Erzsebet Korhaz” recunoscut de nivelul celor din Viena, Budapesta și Berlin. În 1940 statuia Dr. Diel a fost postată în apropierea celei a Sf. Florian și spitalul orașului a fost numit după el. În Jimbolia există și o Casă Memorială Dr Diel în care sunt etalate cărți medicale, instrumente chirurgicale, documente, etc. ale fostului medic.

La începutul secolului XX populația Jimboliei era predominant germană urmată de maghiari și doar puțini români și sârbi. În timpul Primului Război Mondial a devenit oraș de graniță apoi, după unirea Banatului cu România, a rămas în granițele provizorii ale Serbiei.

În 1923 la Conferința de Pace de la Paris s-a hotărât linia de demarcație, păstrată până azi,  dintre România și Regatul Sârb. Între cele două țări s-a încheiat un tratat prin care se făcea schimb de teritorii prin care Jimbolia a intrat oficial în componența României.

Monumentul Eroilor Revoluției de la 1848

Monumentul Eroilor din Al Doilea Război Mondial

În Jimbolia mai există Casa Memorială „Petre Stoica”, poet, publicist și colecționar de presă, Muzeul „Ștefan Jäger” cu secție de etnografie axată mai mult pe viața șvabilor și Muzeul Presei „Sever Bocu” care etalează instrumente vechi folosite la tipărirea ziarelor, publicații vechi, reviste din secolele XIX-XXI. Bustul lui Petőfi Sándor, poet romantic maghiar, erou al Revoluției de la 1848, a fost postat în zona centrală, în fața școlii numit după el, Școala Petőfi Sándor.

După cel de Al Doilea Război Mondial a avut loc emigrarea germanilor, masivă după 1989 și orașul este azi majoritar românesc.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1942)

Lângă Jimbolia, la ieșirea spre Comloșu Mic, se găsesc numeroase bălți și lacuri, devenite loc de relaxare pentru populația orașului.

Unele dintre ele au fost amenajate pentru pescuit.

Citește și comuna Comloșu Mare cu satele Comloșu Mic și Lunga

 

 

Piața Unirii din cartierul Orașul Nou, Oradea, județul Bihor

Publicat pe de
Răspunde

Într-o sâmbătă dimineața m-am hotărât să dau o fugă până în județul Bihor pentru a vizita municipiul acestuia, orașul Oradea. De la Arad, după aproximativ 2 ore am parcat în centrul orașului, în cartierul Orașul Nou.

La începutul secolului XX în acea zonă, unde funcționa Piața Mare, lângă care se intersectau mai multe drumuri, frații Fuchs, negustori de vin, pe un colț au ridicat o clădire formată din două corpuri, așezată pe o pivniță mare în care au depozitat vin, numită azi Palatul Fuchsl (1902-1903). Fațada și feroneria balcoanelor au fost ornate elemente specifice viticulturii- struguri, vrejuri de viță- de-vie, frunze. La etaj au amenajat locuințele și la parter au deschis Cafeneaua Bihari, unică la acea vreme.

Pe lângă palat am mers paralel cu râul Crișul Repede pe marginea căruia se afla Sinagoga Neologă Sion. După ce am vizitat-o, vis a vis de ea am intrat pe unul dintre pasajele din Palatul „Vulturul Negru” și am ieșit pe o stradă paralelă unde  se afla Casa Deutsch. Construită în stil art-nouveau (1906-1910), a funcționat ca magazin de porțelanuri, sticlărie și lămpi. În 1970 clădirea fiind deteriorată a fost demolată și i s-a păstrat doar fațada originală, cu decorațiile florale refăcute.

Ultima reabilitare a avut loc o dată cu toate clădirile aflate în piața din centrul orașului.

Am depășit câteva clădiri și la capătul străzii am intrat în Piața Unirii. Între anii 1714-1740 pe o suprafață de 7.200 metri pătrați, pe malul stâng al râului Crișul Repede, a fost amenajată Piața Mică, numită și Piața „Sf. Ladislau”, piață cu chioșcuri și corturi delimitată de case și trei biserici. În timpul incendiului din 1836 doar bisericile au supraviețuit. Până spre sfârșitul secolului XIX a fost amenajată ca un parc cu alei mărginite de copaci și locuri de odihnă.  Am făcut un tur al pieței pentru a vedea bisericile și fostele palate care o mărgineau.

În colțul de sud-est al pieței se află Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” numită și Biserica cu Lună (1784-1790).

În secolul XVIII la Oradea mai exista doar o singură biserică ortodoxă. Cu permisiunea Împăratului, în 1784 a început construcția actualei catedrale.

A fost prima biserică din Orașul Nou construită cu un turn. În vârful lui, sub cruce, a fost postată o bilă aurită cu un mecanism, unic în Europa, care pune în mișcare o sferă cu forma lunii, vopsită jumătate auriu și jumătate negru. Învârtindu-se, ea trece prin toate fazele în care trece luna în rotația ei în jurul pământului.

În perioada construcției în Ardeal se desfășura Răscoala lui Horea, Cloșca și Crișan.

Ca omagiu, ctitorii bisericii au postat lângă iconostas o pictură reprezentându-l pe Horea.

Biserica, celelalte două biserici și clădirile pieței au fost incluse pe lista monumentelor istorice.

Pe colțul de sud-vest al pieței se află Catedrala Greco-Catolică „Sf. Ierarh Nicolae”, construită pe locul unei biserici mici, demolată (1800-1810).

Inițial a fost construită clădirea în formă de cruce cu o cupolă centrală pictată cu scene biblice. Era închisă dar totuși am pozat puținul pe care l-am văzut prin grilajul cu sticlă aflat la intrare.

Până în 1836 biserica a fost avariată de două incendii, ulterior refăcută.

În 1948, când cultul greco-catolic a fost interzis, a devenit biserică parohială ortodoxă.

După mai multe tratative și procese în 2005, restituită Episcopiei Oradea Mare, a revenit la cultul greco-catolic.

În fața catedralei, într-o clădire pe colț funcționează Liceul Greco-Catolic „Iuliu Maniu”.

Inițial numită Școala Normală Unită, după interzicerea cultului (1948) și-a pierdut clădirea care a fost preluată de stat și în ea a funcționat Liceul Pedagogic.

O dată cu reînființarea cultului (1989) s-a redeschis ca Seminar Teologic Greco-Catolic în niște spații cedate de Liceul Pedagogic.

În anul 2000, prin mutarea în alt spațiu, Liceul Pedagogic i-a cedat întreaga clădire și de atunci, cu numele  schimbat în Liceu Teologic Greco-Catolic, funcționează și azi.

Pe latura de vest a pieței, lângă catedrală se află Palatul Episcopal Greco-Catolic. În secolul XVIII pe locul lui exista o casă parohială care a fost preluată de Episcopia Greco-Catolică nou înființată (1778).  I s-a adăugat un etaj și a devenit sediul primului Episcop Greco-Catolic. Clădirea a ars în incendiul din 1836 apoi a fost refăcută, mărită prin adăugarea unei noi aripi pentru birourile diecezei. În perioada amenajării Pieței Mici clădirea a fost transformată în actualul palat, în stil eclectic cu elemente neogotic, baroc și art-nouveau, cu frontispiciul asimetric și turnulețe (1903-1905).

Sub comuniști clădirea a fost preluată de stat și în ea a funcționat o Școală Populară apoi Biblioteca Județeană. După 1989, prin legea retrocedării, după multe procese cu Biblioteca, clădirea a fost preluată de noii proprietari (2005-2006) care au reabilitat fațada. În anul 2018 a fost grav avariată într-un incendiu, ulterior reabilitată (2018-2021).

În clădirea lipită de palat, situată pe următorul colț, a funcționat o bancă, Bank Leumi. Azi la parterul clădirii se află mai multe magazine și terase.

Pe aceeași latură a pieței, ocupând un spațiu situat pe două străzi, se află Primăria Oradea. În secolul XVIII pe locul ei se afla o casă mică în care funcționa Episcopia Romano-Catolică și Primăria funcționa în casa situată pe locul actualului Palat „Vulturul Negru”. Episcopia s-a mutat, casa a fost demolată și a fost construit un palat baroc pentru Academia de Drept și Liceul Arhireal (1777). Între anii 1874-1896 în clădire a funcționat o Școală Elementară apoi o fabrică de pantofi.

După ce a fost creat Orașul Nou, acesta s-a unificat cu Olosig și era nevoie de o nouă Primărie. Pe acel loc, pe o suprafață de aproximativ 5.500 metri pătrați, în jurul a trei curți interioare a fost construit Palatul Primăriei, în stil neoclasic (1902-1903).

Fațada a fost prevăzută cu trei ferestre mari flancate de coloane. În partea superioară a fost creat un balcon pe parapetul căruia spre lateral au fost postate câte două statui. Central, într-o nișă situată sub o arcadă cu alte două statui, a fost postată emblema orașului.

Lângă clădire a fost ridicat un turn mai scund decât azi, înalt de 50 metri, în care s-a amenajat o încăpere pentru pompierul de servici care, în caz de incendiu anunța ziua, prin arborarea unui drapel în acea direcție, noaptea prin aprinderea unui reflector electric și prin bătăi din clopot câte 2, 3, 4, etc. funcție de zona incendiată.

În turnul structurat pe patru nivele, la nivelul I a fost postat un orologiu (1904) care azi cântă la ore fixe Marșul lui Iancu, la nivelul II un loc pentru panoramă.

La nivelul III a fost realizat un balcon pe parapetul căruia au fost montate niște ciocane mari care bat de trei ori la fiecare sfert de oră și la nivelul IV, un perimetru încadrat de un parapet unde azi se poate urca, contra cost și vedea cu un telescop panorama orașului.

Primăria și turnul au fost incendiate la sfârșitul celui de Al Doilea Război Mondial (1944) apoi refăcute și reabilitate între anii 1998-2000.

În cadrul Primăriei se oficiază și căsătorii. Am avut norocul să văd o pereche fericită, înconjurată de personaje în costume tradiționale zonei, care imortalizau evenimentul în fața clădirii.

A treia biserică din piață, situată vis a vis de Primărie, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ladislau” (1720-1741), a fost construită cu o singură navă și a funcționat ca și catedrală episcopală. În jurul anului 1800 a fost extinsă prin ridicarea turnului care a fost legat de clădire.

A fost dedicată sfântului fondator și protector al orașului, Sf. Ladislau.

Scene din viața, moartea, înmormântarea și sanctificarea sfântului au fost pictate pe tavanul bisericii și gravate în metal pe ușa principală de intrare.

Altarul, construit o dată cu biserica (1730), s-a păstrat și azi este încă funcțional.

În interior, un colț a fost acoperit în timp cu plăcuțe, presupun, ale enoriașilor care au decedat în perioada celui de Al Doilea Război Mondial sau care au ajutat biserica prin donații, având datări cam din aceeași perioadă.

În piață a fost postată statuia Regelui Ladislau cel Sfânt. În 1923 a fost mutată în curtea reședinței Episcopiei Romano-Catolică și în locul ei postată statuia Regelui Ferdinand I, la rândul ei înlocuită cu statuia amiralului Horthy (1940). Și aceea a fost îndepărtată după cel de Al Doilea Război Mondial și în locul ei au fost postate două tunuri. În 1994 au fost îndepărtate, în locul lor postată statuia lui Mihai Viteazul.

În 2019, la împlinirea a 100 de ani de la vizita regelui maghiar în Oradea, a fost schimbată cu o nouă statuie a Regelui Ferdinand I, situată în apropierea Bisericii Romano-Catolică, în centrul unei suprafețe rotundă înconjurată de de zid ornat și stâlpi cu felinare, stâlpi care se găsesc în toată acea parte a pieței.

Am ieșit din piață pe una dintre străzile de lângă Primărie și m-am îndreptat spre o altă biserică veche.

Compania de Apă Oradea

Parohia Romano-Catolică

Biserica Reformată „Buna Vestire” a fost una dintre primele clădiri ale orașului construită în stil clasicist care s-a păstrat până azi (1835-1853). Inițial pe acel loc a existat un grânar care a fost transformat în casă de rugăciuni pentru protestanții calvini din Orașul Nou. Biserica Protestantă, calvină, din Olosig devenind neîncăpătoare, pe locul casei de rugăciuni a fost construită această biserică. Câțiva ani mai târziu i s-au adăugat două turnuri de 45 metri înălțime dotate cu clopote masive, cel din turnul estic cântărind 3,6 tone, care au folosite și de pompierii orașului pentru depistarea eventualelor incendii. În 1904 a fost dotată cu o orgă.

Lângă biserică a funcționat o casă de rugăciuni a comunității evreiești (1870). Pe locul ei a fost ridicată Sinagoga Ortodoxă Aachvas Rein, numită după Asociația de Întrajutorare a Evreilor Ortodocși care funcționa la acea vreme (1926). În anul 2018 în sinagogă a fost deschis Muzeul Istoriei Evreilor în care la parter se etalează istoria comunității evreiești din Oradea și la etaj ororile din timpul Holocaustului.

În apropierea bisericii și sinagogii se află Universitatea Creștină Partium, prima universitate maghiară din România după anul 1959, înființată la Oradea în anul 2000 și acreditată de Parlament în 2008, în care funcționează Facultățile de Științe Socio-Umane, Științe Economice și de Arte.

 

 

 

Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

Publicat pe de
Răspunde

După ce am străbătut Grădinile Turia din Valencia, Spania, am ajuns la capătul sud-estic al fostei albii a râului Turia unde am intrat în districtul Quatre Carreres pentru a vedea Orașul Artelor și Științelor (Ciutat de les Arts i les Ciències).

În 1994, după ce s-a ales din mai multe proiecte, au început lucrările pentru construirea unui complex modern pentru care au fost numiți arhitectul și inginer Santiago Calatrava care a căutat să îmbine structura cu mișcarea și  Félix Candela care se ocupa cu proiecte din beton armat.

Între 1996-1998 în centrul zonei alocate pe o suprafață de 13.000 metri pătrați  a fost construită prima clădire, L’Hemisfèric, în care funcționează Teatrul IMAX. Datorită formei sale a fost numită și „ochiul cunoașterii”  deoarece seamănă cu pleoapă care se deschide pentru a privi bazinul cu apă înconjurător care, având fundul de sticlă, împreună formează imaginea unui ochi.

Pe o jumătate de sferă din beton a fost construită „Pleoapa” din copertine din aluminiu lungi, pliate superior. Sub ea a fost așezată clădirea , „irisul”.

A doua clădire, terminată în anul 2000, Muzeul de Științe „Principe Felipe” (Museu de les Ciències Principe Felipe), ocupă o suprafață de aproximativ 40.000 metri pătrați.

A fost construită din beton, oțel, sticlă, imitând scheletul unei balene.

În clădirea înălțată cu trei etaje, o parte mare a parterului este ocupată de un teren de baschet.

Primul etaj privește către Grădina Turia.

În al doilea etaj se află expoziția „Moștenirea științei”.

Al treilea etaj a fost numit „Pădurea cromozomilor” datorită formei sale care imită secvențele de ADN. Este ocupat de mai multe expoziții- „Zero Gravity”, „Space Academy” și „Marvel Superheroes”.

În anul 2001 în partea de sud a fost terminat L’ Umbracle, conceput ca intrare în complex.

Sera deschisă, lungă de 320 metri și lată de 60 metri, a fost amenajată cu palmieri, portocali, diverși arbuști, specii de plante indigene alese dintre cele care își schimbă culoarea în funcție de anotimp și peste 100 de specii de plante aromatice.

A fost deschisă și o galerie de artă, în aer liber, cu sculpturi ale artiștilor contemporani.

Construcția la a treia clădire, pe o suprafață de 40.000 metri pătrați, a durat mai mult. Început în 1995, Palatul Artelor „Regina Sofia” (Palau de les Arts Reina Sofia) a fost inaugurat în anul 2005 de Ziua Comunității Valenciene de către Regina Sofia a Spaniei. În el funcționează Opera din Valencia.

Într-o porțiune a fost înconjurat cu apă peste care au fost create alei de acces.

Restul zonei a fost amenajată cu zone verzi, alei și mici lacuri.

Clădirea, susținută de o structură de beton, a fost ridicată cu 14 etaje și la subsol au fost create încă trei nivele. A fost acoperită cu două cochilii din oțel laminat care cântăresc 3.000 de tone. La exterior a fost dotată cu scări și ascensoare care conectează platformele existente la diferite nivele. În interior au fost create sala principală cu 1470 de locuri în care scena creează posibilitatea susținerii spectacolelor, în principal de operă, consecutiv.

Deasupra sălii principale, Auditoriul, cu 140 de locuri, este folosit în diverse scopuri- concerte, mitinguri, ședințe, etc. O altă sală, Aula Magistral, cu 400 de locuri, este utilizată pentru spectacole de muzică de cameră și conferințe.

În clădire a fost amenajat și Teatrul Martí i Soler, cu o capacitate de 400 de persoane, folosit pentru producții teatrale și ca centru de instruire. A fost cel mai avariat în timpul inundațiilor din 2007 care au afectat tot complexul.

Între Palatul Artelor și restul clădirilor complexului a existat un pod vechi care traversa partea nordică a Grădinii Turia.

În 2007, lipit de el, a fost construit un pod nou format din mai multe curbe pentru a crea aspectul unui animal.

Podul vechi a fost prelungit și împreună au format Podul Montolivet (Pont de Montolivet).

În spatele Muzeului de Științe complexul este traversat de Podul de Aur (Pont Assut de l‘Or), pod rutier și pietonal, datorită formei sale cunoscut ca Podul Harpă și poreclit de localnici „lumânarea”.

Construcția sa a început o dată cu cea a complexului, între 2004-2005 lucrările au fost oprite apoi reluate și podul terminat în anul 2008. S-a realizat un pod lung de 180 metri, la un capăt susținut de 29 de cabluri ancorate cu contragreutăți de un stâlp curbat și în cealaltă parte de patru cabluri.

În zona situată de cealaltă parte a podului în 2003 a fost construit L’ Oceanografic, cel mai mare acvariu din Europa. Ocupând o suprafață de 110.000 metri pătrați și folosind 42 milioane de litri de apă, găzduiește peste 500 de specii de ființe marine și unele specii de păsări care trăiesc în zonele umede.  

Tot pe acea parte a podului, în apropierea lui, în 2009 a fost construită  L’Àgora.

Clădirea dispune de un perimetru liber, ambele fiind folosite pentru spectacole, concerte, expoziții, evenimente sportive, etc.

Pe lângă frumusețea și ineditul clădirilor, complexul a fost benefic pentru populația orașului, raportul economic din 2019 arătând că el a generat 3509 locuri de muncă.

 

 

 

Valencia, Spania- de-a lungul Grădinilor Turia

Publicat pe de
1

Fiind în Valencia, Spania, după ce am vizitat obiectivele turistice pe care mi le propusesem, m-am hotărât să mă relaxez cutreierând Grădinile Turia. De la pensiune am traversat cartierul El Carmen până la Turnurile Serrans .

Torres de Serranos, o poartă a zidului medieval construită cu rol de apărare pe locul unei porți mai vechi (1392-1398), care a fost utilizată și pentru diferite ceremonii oficiale. Turnurile au fost utilizate ca închisoare (1586-1887) astfel nu au fost demolate o dată cu zidul orașului. În timpul Războiului Civil Spaniol în turnuri au fost depozitate operele de artă ale Muzeului Prado. Între 1893-1914 au fost restaurate și din anul 2000 deschise vizitării.

Din dreptul turnurilor am trecut Podul Serranos (Pont de Serranos), cel mai vechi pod peste râul Turia. În epoca musulmană a existat un pod numit A-Qantara în locul căruia a fost construit un pod de piatră (1349). Distrus de inundațiile repetate (1406, 1427, 1517), a fost înlocuit cu actualul pod (1518).

Pentru a accesa albia râului a fost construită o rampă în trepte.

După marea inundație (1957) râul a fost deviat și canalul care trecea prin oraș a fost transformat în stradă urbană. Vechea albie a fost transformată în mai multe etape și s-au format Grădinile Turia (Jardins del Turia) întinse pe 110 hectare, lungi de aproximativ 10 kilometri, mărginite de străzi cu unele tuneluri realizate pentru a menaja zona. Grădinile sunt traversate de 18 poduri.

Urma să le străbat până în Orașul Științei și Artelor dar mă interesau și clădirile istorice laterale. În stânga mea, în Piața Sf. Monica (Plaza de Santa Mónica), pe locul Palatului Berenguer a fost înființată o mânăstire augustiniană (1603) în cadrul căreia a fost construită o biserică (1662-1691). Din 1902 a devenit Parroquia  de San Salvador y Santa Monica iar în locul mânăstirii a fost fondată Casa azil a Micilor Surori a Bătrânilor Neajutorați. În 1915 bisericii i s-a ridicat o clopotniță apoi în 1955 a fost restaurată.

În acea zonă a fostei albii se aflau două terenuri de fotbal cu iarbă artificială, Terenul Serranos și Terenul Pont la Fusta, astfel a trebuit să continui drumul pe strada laterală.

Am trecut pe lângă Podul de Lemn (Pont de Fusta) numit după prima punte de lemn care traversa râul Turia (1892), distrusă de marea inundație (1957) și înlocuită cu un pod de beton și fier (2010-2012) împărțit într-o parte pietonală, decorată cu motive de lemn și o parte pentru circulația rutieră.

Mânăstirea Regală a Sfintei Treimi (Real Monasterio de Santisima Trinidad), cea mai veche mânăstire din oraș, încă funcțională, a fost fondată de Regina Maria de Castilia (1445), care și fost îngropată acolo (1459), în locul unei mânăstiri vechi (1265) și a livezilor vecine care au fost achiziționate.  În secolul XVII a fost redecorată baroc. În decursul timpului a fost deteriorată de bombardamentele și jafurile din timpul războaielor francez și civil spaniol, inundațiilor, legea Confiscării Mendizabal a lăsat-o fără venituri dar a supraviețuit și azi fiind locuită de călugărițe.

În apropiere am trecut pe lângă Muzeul de Arte Frumoase și Academia de Artă. Academia Regală a celor Trei Arte Nobile din San Carlos  (Real Academia de Bellas Artes de San Carlos) a fost creată de Regele Carlos III (1768) pentru studiul picturii, sculpturii și arhitecturii. În decursul unui secol numărul studenților a crescut vertiginos. Spațiul fiind prea mic, s-a extins pe fostul fostul teritoriu al Mânăstirii El Carmen, donat de stat (1838). Cu colecțiile sale a format Muzeul de Arte Plastice și Muzeul de Antichități. Din 1913 Muzeul de Arte Frumoase (Museo de Bellas Artes) a devenit instituție independentă.

Museo de Bellas Artes

Real Academia de Bellas Artes

Am intrat în Jardin del Turia unde am trecut pe sub Podul Sfintei Treimi (Pont de la Trinidad).

Mi-am continuat plimbarea până la următorul pod.

Podul Regal (Pont de Real) inițial a fost un pod de lemn care traversa de la Palatul Regal spre Mânăstirea Santo Domingo. Distrus într-o inundație (1517) a fost înlocuit cu altul de lemn. Material perisabil, a fost distrus de alte inundații și a fost înlocuit cu un pod din blocuri uriașe de calcar (1595-1598), în stil gotic catalan.

La capetele lui, sub niște turnulețe, au fost postate  statuile Sf. Martir Vincent și Sf. Vincent Ferrer (secol XVII), azi aflându-se doar copiile lor. După marea inundație (1957) podul a fost refăcut și lățit aproape dublu decât cel inițial.

Lângă Podul Regal a fost prima porțiune amenajată în cadrul Grădinilor Turia, numită Jardines del Real (1986).

În anul 1909 a avut loc Expoziția Regională din Valencia. Pentru a putea fi accesată mai ușor a fost creată o pasarelă pietonală, ulterior distrusă de marea inundație. În locul ei în 1995 a fost ridicat Podul Expoziției (Pont del Exposición), numit și Calatrava după arhitectul care l-a conceput.

Depășind clădirea Guvernului Militar (Gobierno Militar) am intrat într-o zonă plantată cu mulți pomi cu flori roșii, soi pe care nu-l mai văzusem până atunci.

La capătul ei se afla Podul Florilor (Pont de les Flors). Florile podului nu dispar niciodată. Ele sunt schimbate permanent funcție de anotimp sau de festivitățile care se desfășoară.

Trecând pe sub el am intrat într-o „pădurice” de palmieri. La capătul ei, în mijlocul parcului se afla un lac artificial, central traversat de Podul Mării (Pont de la Mar), unul dintre cele cinci poduri istorice din oraș. Și acolo au existat un pod de lemn (secol XIV) apoi un pod cu fundații și stâlpi de piatră (1425), ambele distruse în cursul inundațiilor care au avut loc.

Apoi a fost construit actualul pod de piatră (1591-1596) care a fost ornat cu statui de sfinți, asemănător celor de la Podul Regal. După apariția tramvaielor pe pod au fost create linii pentru ele (1876) și în 1900 a fost electrificat.

Pe sub Pont d’Aragó am intrat în Jardin del Palau, grădini cu plantații de portocali care înconjurau Palatul Muzicii.

În 1984 Ministerul Culturii a aprobat să ofere o sală de muzică pentru fiecare dintre cele 17 provincii. În Valencia municipalitatea a degajat o zonă care, deși apropiată de centrul istoric, era o zonă industrială degradată înconjurată de clădiri ruinate, nelocuite (1986) și într-un an a fost ridicată clădirea. O dată cu creșterea activităților și a numărului personalului clădirea a devenit neîncăpătoare și a trebuit modificată.

Noul Palat al Muzicii (Palau de la Música de Valencia) cuprinde un atrium central în care din exterior se ajunge printr-o grădină înclinată și în interior converg spre el coridoare care îl leagă de celelalte zone ale clădirii. În jurul atriumului a fost amenajată zona muzicienilor formată dintr-o sală mare  cu 1790 de locuri și câteva mai mici pentru repetițiile orchestrei, o sală de înregistrări, o tribună cu 25 de locuri și o cafenea cu deschidere spre grădină.

Centrul documentar include arhivele orchestrei și ale formației municipale. Zona de administrare cuprinde birourile și o sală în care se desfășoară cicluri de instruire, conferințe de presă, expoziții, etc.

În palat de desfășoară în principal concerte de muzică clasică, din când în când concerte de jazz și flamingo.

Înainte prin Grădinile Turia am ajuns la Podul Îngerului Păzitor (Pont de l’Àngel Custodi), un pod din beton armat (1941, 1948) ornat cu felinare din fontă în stilul parizian al secolului XIX care a fost prelungit în 1967.

În 1990 a fost amenajat Parcul Gulliver (El Parque Gulliver), un loc de joacă înconjurat cu mese și bănci umbrite de copaci,  numit după personajul operei lui Jonathan Swift.

O sculptură de 70 metri înălțime reprezentându-l pe Guliver poate fi accesată prin scări, tobogane, rampe de dimensiuni mari prin care, trecând, creează senzația de micime, copiii crezându-se liliputanii din cartea de aventuri.

De acolo am intrat într-o zonă mai nouă a orașului unde am trecut pe sub cel mai lung pod al orașului (220 m). Podul Regatului (Pont del Regne), pod de beton susținut de numeroși piloni, a fost construit în anul 1999.

La cele două intrări a fost ornat cu sculpturi din bronz, în ansamblu numite Garda de pod.

Mai aveam puțin și ajungeam la obiectivul propus, Orașul Artelor și Științelor.

Citește și Valencia, Spania- Orașul Artelor și Științelor

 

 

Valencia, Spania- prin La Seu și El Carmen, Ciutat Vella

Publicat pe de
Răspunde

Din Plaza de la Virgen, Valencia, Spania, am continuat vizitarea cartierului La Seu îndreptându-mă  spre Piața Arhiepiscopului (Plaza de Arzobispo) unde se afla Muzeul Orașului Valencia care funcționa în fostul Palat al Marchizului Campo (Palacio del Marqués del Campo).

Primul Marchiz Campo a cumpărat un conac, câteva case alăturate, le-a unit, modificat și a format palatul (1840). Între anii 1989-1990 a fost restaurat și în el s-a deschis muzeul.

Biserica Regală a Sf. Mântuitor Hristos (Reial Església del Santíssim Crist del Salvador) se afla pe locul unde, după eliberarea de sub otomani, în locul unei moschei a fost ridicată o biserică (secol XIII), înlocuită cu altă biserică (secol XIV), la rândul ei reconstruită (secol XVII) și modificată în stil neoclasic (1826-1829).

Fostul Palat Borja (Palau dels Borja) a fost construit, pentru familia căreia îi purta numele (secol XV), în stil gotic și renascentist catalan. Azi în el funcționează Parlamentul din Valencia (Palau de les Corts Valencianes).

Vis a vis de sediul Parlamentului  se află Biserica Sf. Lorenzo (Esglesia de San Lorenzo), una dintre primele biserici construite în Valencia (1238-1276), refăcută în secolul XVII, un secol mai târziu dotată cu o clopotniță nouă, în locul celei vechi care s-a prăbușit.

Printre clădiri, pe o scurtătură indicată de un localnic, ne-am îndreptat spre Teatrul Talia (Teatre Talia). Inițial teatrul a aparținut unei instituții caritabilă catolică, a fost inaugurat în Casa de los Obreros (1928) cu spectacole pentru publicul larg apoi a fost administrat de Generalitat și azi este deținut de o companie privată.

Am ieșit din cartierul La Seu și am intrat în cartierul El Carmen.

Din loc în loc străduțele se lărgeau și formau mici piațete numite după clădirile importante de acolo sau după figuri ilustre care au locuit în unele dintre case, un exemplu Plaça de Beneyto I Coll, numită din 1889 după filantropul care și-a lăsat averea moștenire Consiliului Școlilor Meșteșugărești.

În partea sa nord-estică El Carmen este renumit pentru arta stradală.

De asemenea este unul dintre cele mai populare locuri în care iubitorii de artă se adună și locul cel mai populat seara, în terasele și barurile sale unde ne-am petrecut și noi una dintre seri.

Dar să revin. Tot studiind picturile murale, fără să-mi dau seama am intrat în Piața Carme (Placa del Carme).

În acel loc, situat în afara zidurilor de apărare, după cucerirea creștină a orașului a fost construită de către carmeliți Mănăstirea Regală a Maicii Domnului (1821) cu Biserica „Schimbarea la Față a Domnului” (1343). În secolul XVI mânăstirea s-a extins, un secol mai târziu biserica a fost modificată în stil baroc.

Monumento al pintor Juan de Juanes (1523-1579)

O dată cu confiscarea proprietăților bisericești (Mendizábal-1835) mânăstirea a fost abandonată, clădirile ei au fost separate de biserică, a fost extinsă și a găzduit Academia Regală de Arte Frumoase cu Muzeul și Școlile de Arte Frumoase și Meserii. Renovate între 1989-2011, azi găzduiesc Centru de Cultură Contemporană (Centre del Carme).

Mânăstirea Santa Cruz, aflată în apropiere, a fost demolat, parohia ei s-a mutat în fosta Biserică a Mânăstirii Carmelite (1842) care de atunci a fost denumită Biserica Sfintei Cruci (Parroquia de la Santisima Cruz). În secolul XVIII bisericii i s-a adăugat clopotnița dotată cu 6 clopote.

Fațada orientată spre Piața Carmen a fost realizată în două etape (secolele XVI și XVII). De o parte și cealaltă a ușii de intrare au fost postate câte 3 coloane ionice lateral de care în 1961 au fost postate câte o sculptură reprezentând sfinți și deasupra ușii scutul Ordinului Carmelit. În corpul superior ușii, într-o nișă centrală a fost așezată sculptura Fecioarei cu Pruncul în Brațe și în nișele laterale Santa Teresa de Jesús și Santa Magdalena de Pazzis iar în nișa centrală, superioară acestora, Sf. Iosif și Pruncul.

În spațiul aflat lateral de biserică a fost amenajată Fântâna Copiilor (Fuente de los Niños), un grup de 8 statui din bronz reprezentând copii care se joacă (1862-1947), azi o copie, originalul fiind păstrat în Muzeul de Arte Frumoase San Pio V din Valencia.

Și, din nou pe străduțele cu casele pictate…

Am ieșit la o arteră de circulație mai largă, în dreptul Institutului de Artă Modernă (Institut d’ Art Modern Valencia).

Deplasându-mă spre sud, pe acea stradă am văzut câteva clădiri importante.

Universitatea Catolică din Valencia „San Vicente Mártir“ (Universidad Catolica de Valencia) a fost creată în 2003, cu mai multe facultăți situate în diferite locații ale orașului. În El Carmen se află Rectoratul și serviciile centrale ale Universității care funcționează în fostul Complex San Carlos Borromeo (1760), în locul sediului Academiei de Chirurgie din Valencia.

Biserica „Trupul lui Cristos” (Convento del Corpus Christi) a fost construită în cadrul unei mânăstiri fondată de carmeliți (1687-1693). Datorită traficului rutier în creștere biserica a fost înconjurată cu un zid de protecție.

Aparținând azi Universității Catolice, Biserica la Milagrosa (Eglesia de la Milagrosa) a fost creată în 1957 din fosta Capelă Asilo del Marqués de Campo (1882), foarte deteriorată.

Consiliul Provincial Valencia (Diputació Provincial de València) a început să administreze orașul și teritoriile Provinciei Valencia (1833) după promulgarea Constituției spaniole (1812).

Pe o parte a străzii se aflau clădiri mai vechi, pe cealaltă blocuri de locuințe. În mijlocul unei fântâni am văzut postată satuia lui Miguel de Cervantes, romancier, poet și dramaturg, considerat simbolul literaturii spaniole.

În zonă se afla și o școală de stat care îi purta numele, Col-legi Public Cervantes (CEIP).

Mânăstirea Sf. Ursula (Iglesia y Convento de Santa Ursula) a fost fondată de călugărițele desculțe din  Ordin Augustinian, ordin catolic (1605). Biserica, construită în secolul XVII, este singura care a supraviețuit până azi, restaurată în 1930. Restul complexului mânăstirii a fost reconstruit în 1960.

Lângă mânăstire, la capătul cartierului El Carmen, se aflau Turnurile Quart (Torres de Quart), una dintre cele două porți din vechiul zid medieval care au supraviețuit (1441-1460).