Arhive etichetă: parcuri

Orașul Ineu, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Ineu din județul Arad este situat pe cursul râului Crișul Alb, între munții Zărand și Codru-Moma și este principala cale de intrare în Țara Zărandului  care se întinde între județele Arad, Hunedoara, Alba. A fost atestat documentar din anul 1214 când purta numele de Villa Ieneu. De la Arad la Ineu am rulat timp de 1 oră. Imediat după intrarea în oraș, în spatele Poliției Ineu am văzut Biserica Greco-Catolică „Sfântul Dumitru” (2013).

Înaintând spre centru, după ce am trecut de o intersecție mai mare am oprit la Spitalul Orășenesc Ineu. Pe acel loc în 1855 unul dintre fiii baronului Atzel, patronul domeniului Ineului din 1803, a construit un spital care a funcționat peste un secol. Devenind necorespunzător și neîncăpător, în 1995 a început construcția actualului spital pentru a deservi orașul și împrejurimile sale. Din lipsa fondurilor construcția s-a oprit. A fost reluată în anul 2007 și spitalul inaugurat în 2012.

Lângă clădirea spitalului se afla o biserică ortodoxă mică, Biserica de lemn „Izvorul Tămăduirii”.

Biserica a fost construită în Maramureș, în stilul specific zonei (2015-2016).

A fost dezasamblată, transportată la Ineu și montată în curtea spitalului.

De la spital am continuat drumul spre centrul orașului. Pe partea stângă, în fața clădirii Primăriei Ineu se afla postat bustul lui „Vasile Goldiș”, fost deputat al Partidului Național Român care din 1922 a reprezentat orașul Ineu.

În centrul orașului, de la Monumentul Ostașului Român cele două sensuri ale arterei principale erau despărțite printr-un parc.

Am parcat și m-am deplasat de-a lungul Parcului Central.

De o parte și de alta, în casele vechi din secolul IX, intercalate de construcții mai noi, funcționau magazine, restaurante, bănci, un hotel, ca de altfel în centrul oricărui oraș mai mic.

Parcul era împodobit cu fântâni sculptate în piatră și busturile unor oameni istorici importanți pentru zonă. În perioada Revoluției de la 1848 orașul a fost un centru important al mișcării naționaliste iar în 1849 armata condusă de generalul Vécsey Károly a depus armele la Ineu.

La capătul parcului, aproape una de cealaltă se aflau două biserici de rituri diferite.

Parohia Catolică a fost înființată în 1702.

În 1858 unul dintre fiii baronului Atzel a construit biserica parohială, în stil baroc, Biserica Romano-Catolică „Sfântul Ștefan”.

Prima Episcopie Ortodoxă din zona Ineului a fost atestată documentar din 1205 și primul Episcop a fost numit în 1479. În secolul XVI ortodoxia a fost susținută de familia sârbească Brancovici, refugiată în Ineu și care timp de un secol a deținut funcția de Episcop.

În mijlocul localității a fost construită pe malul râului Crișul Alb Biserica de lemn „Sfinții Arhangheli” (1755) care în timp s-a ruinat.

Pe locul donat de comitele Petru Atzel, unul dintre fiii baronului proprietar al zonei Ineului, a fost construită actuala biserică, în stil baroc târziu, Biserica Ortodoxă Română „Sfinții Arhangheli Mihail și Gavriil” (1864-1868).

În 1881 a fost adus de la Viena iconostasul și între anii 1923-1925 a fost pictat interiorul care a fost recondiționat după 30 de ani (1956-1957).

În decursul timpului biserica a fost renovată și restaurată (1994-1995; 2006-2012).

În fața bisericii se afla un monument format dintr-o placă cu sculpturi ale unor personaje de epocă pe care era postat un călăreț cu crucea în mână. Nu am putut afla detalii despre ea.

M-am întors la auto apoi am traversat Podul vechi spre a vizita Cetatea Ineului.

Din Ineu urma să mă îndrept spre stațiunea Moneasa unde urma să-mi petrec sfârșitul de săptămână. An făcut un ocol pentru a vedea o altă biserică ortodoxă. Parohia Ineu-Traian a fost înființată în anul 1929. La început slujbele se oficiau într-o casă particulară sfințită. Pe un teren de pădure primit de la stat a fost construită Biserica Ortodoxă „Sfinții Apostoli Petru și Pavel” (1929-1933), o biserică mică în care pictarea interiorului s-a terminat în 1941. Lângă ea, în anul 2008 a început construcția unei noi biserici care nu era încă finalizată.

Pe drumul de ieșire din oraș, între casele care mărgineau șoseaua se afla o clădire mică, cu o cruce postată deasupra, după care mi-am dat seama că era Biserica Reformată. Nici despre ea nu am reușit să obțin detalii doar data în cifre romane notată pe frontispiciul ei, MCMXXIV, probabil data construcției.

Citește și Cetatea Ineului

Orașul Pecica, județul Arad

Publicat pe de
Răspunde

Localitatea Pecica este situată în Câmpia Aradului pe locul unde a fost localizată Cetatea dacică Ziridava. A fost atestată documentar din 1329. Sub Imperiul Austro-Ungar a fost colonizată masiv cu sârbi, în scopul apărării graniței de pe Mureș împotriva otomanilor. Aceștia primind beneficii în plus față de populația română, în plus biserica ortodoxă română trecând sub ierarhia celei sârbești, între 1751-1752 a izbucnit o revoluție, sub comanda căpitanului Pero.

Revoluția a fost înăbușită rapid dar un număr mare de sârbi au migrat în stepele din dreapta Nistrului și multe sate au rămas fără populație. Din 2004 localitatea Pecica a fost declarată oraș.

Ca în orice oraș, Primăria fiind situată central, m-am îndreptat și eu spre ea. Am început „vânătoarea” de clădiri vechi, biserici, cam tot ce are valoare turistică într-o localitate. Prima a fost Biserica Penticostală Eben-Ezer (2004).

Pe aceeași parte de drum se află Casa de Cultură „Doru Ioan Petescu” cu Biblioteca Orășenească în aripa stângă.  Clădirea construită între anii 1964-1966 a fost modernizată  în perioada 2008 – 2010 și din 2012, numită  după profesorul pecican, folclorist, director al instituției și conducător al ansamblului de dansuri românești.

Bis ortodoxă sârbă „Sf. Mare Mucenic Gheorghe” a fost construită după ce au împărțit aceeași locație, românii și sârbii, timp de 100 de ani (1774-1874). În 1893 un incendiu a devastat-o, în 1897 a suferit pagube mari în timpul unei furtuni, dar cu eforturile enoriașilor a fost reconstruită de fiecare dată. Exteriorul a fost renovat în anul 2010.

Pe strada principală, strada nr. 2, da, da, nr 2 ca în America, se află una dintre fântânile forate de primarul de atunci (1887), căruia îi poartă și azi numele, Fântâna Momac.

O altă biserică aparține Parohiei greco-catolice care a fost înființată în Pecica în anul 1923.  Inițial serviciile religioase au avut loc într-o capelă, au fost interzise în perioada comunistă, ulterior reluate, au funcționat în diverse locații până în 2001 când pe un teren cumpărat de parohie a fost ridicată actuala Biserică greco-catolică „Sf. Apostoli Petru și Pavel” (2001-2005).

Cultul baptist și-a făcut apariția din 1889 și a funcționat în diferite case, din 1905 într-o casă de rugăciune amenajată în acel scop care devenind neîncăpătoare a fost mutată în altă locație (1909). În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de Primărie și folosită pentru cazarea armatei. După război a fost renovată, modificată și Biserica Baptistă Pecica și-a reluat activitatea. În timpul vizitei mele era din nou în renovare (2020).

Am ajuns în dreptul unei clădiri mai răsărite din punct de vedere arhitectural, Oficiul Parohial Pecica.

În apropierea lui, pe o stradă laterală, se află Biserica ortodoxă română „Sfinții Trei Ierarhi”. Pe acel loc în 1774 a fost ridicată prima biserică ortodoxă care servea cele trei etnii- români, sârbi și macedo-români (greci).

Rămânând fără turn, în urma unei furtuni puternice, apoi distrugându-se total interiorul, într-un incendiu (1863), a fost recondiționată, a fost ridicat turnul și a fost decorat interiorul cu un iconostas aurit, împodobit cu icoane (1882).

Forma actuală a primit-o în urma renovărilor din anii 1926-1931. Ulterior, în ani consecutivi, interiorul a fost pictat cu fresce reprezentând scene biblice (1975-1977).

Am ajuns în sfârșit la Primăria Pecica.

În dreapta ei se întinde cel mai vechi spațiu verde amenajat în localitate în secolul XX, Parcul Central, care are o zonă specială pentru copii.

Lângă el se înalță Monumentul Eroilor, flancat de două tunuri vechi, dezafectate.

Pe o stradă laterală, o clădire în ruină purta însemnul Cinema. Localnicii întâlniți nu au știut să-mi dea detalii despre ea.

În stânga Primăriei, pe locul fântânii forate în 1911 și demolată înaintea vizitei lui Nicolae Ceaușescu (1986), probabil datorită aspectului ei impunător, a fost construită o fântână decorativă (2008).

În apropiere de Primărie se află Școala Gimnazială nr 2, o clădire situată pe colț, care, pe o parte, încadrează Piața Regelui Mihai I, piață deschisă de legume și comercială. La marginea pieței se înalță un copac bătrân, sădit de un profesor în 25 octombrie 1921, ziua de naștere a regelui.

Lângă piață se află cea mai monumentală biserică din Pecica, Biserica romano-catolică „Preasfânta Treime”.

Prima biserică, ridicată în acel loc (1757-1758), devenind neîncăpătoare, a fost demolată. În locul ei a fost construită actuala clădire (1886-1887), în stil neogotic, prevăzută cu un turn înalt de aproape 50 metri și cu vitralii realizate în Budapesta (1915).

În interior se păstrează picturile vechi din 1770 reprezentând pe Sfântul Arhanghel Mihai şi Sfânta Fecioară Ocrotitoare pe care din păcate nu le-am putut vedea, biserica fiind închisă.

Dacă în partea dreaptă se află Piața Regelui Mihai I, în stânga bisericii se află Parcul Sfânta Treime.

La începutul anilor 1990 spațiul, folosit ca parcare în zilele de piață, a fost transformat de Eparhia Ortodoxă într-un parc în care aveau loc programe dedicate hramului bisericii. În anul 2012 a fost reamenajat și a primit numele „Sfânta Treime”.

Preluată din locul inițial, unde azi se află Monumentul Eroilor, în parc a fost așezată statuia Sfântului Ioan Nepomuk, preot și martir catolic, cea mai veche statuie publică din Pecica.

Citisem că în Pecica s-au păstrat două foste conace pe care nu am reușit să le depistez așa că m-am deplasat la marginea localității pentru a vedea Ferma de bivoli și Centrul de Vizitare cu Muzeul Digital.

Ferma de bivoli a fost inaugurată în anul 2012 și a fost creată pentru a ajuta această specie, specifică zonei de câmpie, să supraviețuiască. A început cu 9 bivolițe de lapte și un bivol, adăpostite în grajduri și care aveau la dispoziție o suprafață de pășunat de aproximativ 11 hectare. Am fost foarte dezamăgită văzând bietele animale, normal că la distanță, încercând să pască pe o porțiune cam aridă și limitată de un dig cu gunoi.

Dacă nu am putut vedea bine bivolii, am primit în schimb vizita directă a unei trupe de capre cu iezi foarte prietenoși care chiar au mâncat din mâna mea.

Muzeul Digital, deschis în anul 2013, funcționează într-o clădire modernă, pentru mine foarte interesantă ca tip de arhitectură. În jurul ei este amenajat un ceas solar pe care, atunci când cade umbra clădirii, se poate citi ora exactă. Muzeul era închis. În așteptarea portarului, bucuros să aibă oaspeți, m-am așezat pe una din băncile situate lângă clădire.

Spațiul mic din interior este dotat cu o bicicletă interactivă. În momentul pedalării, pe un ecran se derulează traseele de bicicletă din Lunca Mureșului.

Se afllă de asemenea ecrane, proiectoare 3D și pe pereți diferite fotografii ale zonei. Pe lângă toate aceste dotări moderne în muzeu a fost postat un cuptor din cărămidă arsă încă funcțional.

La capătul perimetrului Centrului de Vizitare se află un foișor de lemn în care, bineînțeles că am urcat, pentru a vedea panorama unei părți din oraș.

Citește și Schitul Bodrogu Vechi

Aker Brygge și Tjuvholmen Oslo, Norvegia

Publicat pe de
1

De la Primăria Oslo, locul stabilit de mine ca punct de plecare spre diferitele obiective din Oslo, am ieșit pe malul golfului Pipervika în dreptul Centrului Nobel pentru Pace (Nobels Fredssenter) este o fundație norvegiană înființată în anul 2000 la decizia Parlamentului. Muzeul Premiului Nobel pentru Pace a fost deschis în 2005, la 100 de ani de la dizolvarea Uniunii Suedia-Norvegia, cu expoziții permanente și temporare vizând câștigătorii premiului, date bibliografice ale lui Alfred Nobel. În incintă se desfășoară și dezbateri despre război, pace, chiar soluționări ale unor conflicte.

De acolo am intrat în zona Aker Brygge care se întinde pe o suprafață de 260.000 metri pătrați. A fost amenajată pe locul unei mici suburbii, Holmen, unde funcționa șantierul naval (1854-1982). Unele din clădiri au fost demolate, halele au fost transformate în centre comerciale (1986-1988).

Am urmat  strada care se întindea de-a lungul apei pe lângă numeroasele magazine, restaurante cu terase și sedii de firme.

Pe apă, în ambarcațiuni ancorate la mal funcționau terase și restaurante. Aveam impresia că acolo era adunată toată populația orașului, așa de mare era înghesuiala.

Lângă debarcaderul Aker Brygge Marina se afla o altă terasă, de asemenea aglomerată. Era explicabil, temperatura de afară, 25 grade Celsius, se apropia de codul galben de caniculă astfel populația s-a retras la loc umbros, lângă adierea valurilor mării.

O altă zonă avea un punct de amarare pentru ambarcațiuni mici.

Privind înapoi am văzut în depărtare Cetatea Akershus.

Între anii 2010-2014 zona a fost reorganizată când a fost creată o stradă interioară între clădirile principale.

Lofotenfiskerestaurant

Am ajuns în dreptul unui pod pietonal pe care urma să intru în cartierul Tjuvholmen. În dreapta lui se afla ancora navei de război germane Blücher (Blucheranken), navă repartizată în grupul pentru invazia Norvegiei (1940). La atacul asupra orașului Oslo riposta norvegienilor a incendiat-o și scufundat-o, epava sa găsindu-se și azi pe fundul Oslofjord. În 2016 a fost declarată memorial de război pentru protecția împotriva jafurilor.

Tjuvholmen, un cartier din Oslo situat pe o peninsulă ce iese din Aker Brygge în Oslofjord, a devenit o zonă cu numeroase locuințe, birouri, firme, cinematograf și galerii de artă.

Clădirile au fost proiectate de 20 de arhitecți diferiți astfel aveau stiluri arhitecturale diferite.

După ce am trecut un alt pod pietonal am ajuns la Muzeul de Artă Modernă (Astrup Fearnley), o galerie privată deschisă în 1993 de două fundații filantropice ai descendenților familiei Fernley care au deținut o companie de transport maritim care a fost mutată pe peninsulă în 2012.

Muzeul prezintă o colecție permanentă de artă modernă norvegiană și internațională, în prezent fiind axat pe arta americană.

Vis a vis de muzeu, într-o clădire asemănătoare funcționa firma de avocatură BA-HR.

Am urmat culuarul dintre cele două clădiri până în capătul lui.

Am ajuns într-o zonă cu plajă și sculpturi postate din loc în loc. Skulpturpark a fost deschis în 2012 cu 7 piese de artă și extins în 2013 cu alte sculpturi.

M-am întors și am urcat treptele în piața Albert Nordengens plass. În centrul ei se înălța turnul Sneak Peak, un turn de sticlă dotat cu lift care urca până la 54 m înălțime,  de unde se putea vedea  panorama orașului și mării.

În spatele lui se afla o altă galerie de artă deschisă în 1961, Haaken Galleri.

Urma să mă întorc la punctul de plecare, Primăria Oslo. Am urmat o stradă prin mijlocul peninsulei.

Am trecut un pod de pe care, de o parte și de alta, se vedeau clădiri cu locuințe, firme și vase mici ancorate la țărm.

Am văzut chiar și o clădire cu graffiti în care nu am aflat ce funcționa.

Pe un ultim pod am ieșit din Tjuvholmen într-o piață largă mărginită de clădirile noi.

Printre restaurante am ajuns la alte clădiri cu graffiti apoi am ieșit din zona Aker Brygge spre Primărie.

Eram mulțumită de ce am reușit să vizitez în cele câteva zile. La revedere Oslo!

Citește și Sandvika, Baerum, Norvegia

 

 

 

Oslo, Norvegia- centrul orașului

Publicat pe de
1

Orașul Oslo, capitala Norvegiei, a fost construit sub domnia regelui Christian IV la nord de Cetatea Akershus după ce vechea locație a ars complet în incendiul din 1624.

În centrul orașului au fost construite Palatul Regal și clădirea Parlamentului. Azi, între ele, în clădirile de epocă funcționează mai multe muzee, teatre,  instituții de stat pe care doream să le vizitez. De la Primăria Oslo m-am îndreptat spre  Teatrul Național (Nationaltheatret).

Primul teatru dramatic a fost fondat în Christiania (1829) ca instituție privată și deschis în 1899. Trecând prin mai multe crize financiare, din 1929 a devenit Teatru Național sprijinit financiar de guvern.

Deasupra intrării fațada era delimitată de coloane în trei sectoare unde erau gravate numele scriitorilor norvegieni Henrik Ibsen și Bjørnstjerne Bjørnson.  Statuile lor erau postate de o parte și de alta, în fața teatrului.

În dreapta teatrului se afla un Pavilion muzical.

M-am îndreptat în direcția Palatului Regal. Am trecut pe lângă un chioșc vechi care comercializa în principal suveniruri. Doar se afla în zona cea mai vizitată de turiști.

Vis a vis de teatru se afla clădirea veche a Universității Oslo (Universitetet i Oslo), construită în stil neoclasic. Prima universitate regală a fost fondată în Christiania (1813) și a purtat numele Regelui Frederik VI al Danemarcei și Norvegiei. După proclamarea independenței Norvegiei (1905) în principal a educat o clasă nouă de funcționari publici, parlamentari, miniștrii. Din 1939 a fost denumită Universitatea Oslo și a fost singura din Norvegia până în 1946. Azi funcționează cu opt facultăți axate mai mult pe cercetare- Științe ale Educației, umanității, ale Naturii, Sociale, Matematică, Medicină, Stomatologie, Drept (Universitat i Oslo- Juridisk Fakultet), ultima funcționând în clădirea veche pe lângă care am trecut eu.

Am traversat Parcul Studenterlunder situat în spatele teatrului.

După câteva minute am ajuns la Stenersenmuseet, un Muzeu de Arte plastice deschis în 1994 cu trei colecții de artă private care au fost donate orașului și mutat în locația actuală în anul 2008 împreună cu Muzeul Munch.

Lateral de el se întindea o parte din parcul care înconjura Palatul Regal (Det Kongelige Slott), reședința regelui Norvegiei. A fost ridicat pe dealul Bellevue pentru Regele Karl III Johan (1825-1849) cu o perioadă în care lucrările au stagnat, Parlamentul refuzând să dea fondurile și subvențiile ca demonstrație împotriva regelui. Pe locul unde a fost pusă piatra de temelie ulterior s-a ridicat Capela Castelului. După moartea regelui (1844) a fost extins cu două aripi laterale, fațada principală a fost decorată cu coloane și palatul a fost finalizat.

În piața palatului a fost postată  statuia lui Karl Johan IV (1875). A fost folosit pe perioade scurte de timp și din 1095 a devenit reședință permanentă a Regelui Haakon VII și a familiei sale. Acesta a instaurat tradiția întâlnirilor săptămânale, în sala tronului, cu Consiliul de Miniștri norvegian, care se păstrează și azi. Sub Regele Harald V palatul a fost renovat total (anii ’90).

Grajdurile renovate au fost deschise publicului în 2017 (Queen Sonja KunstStall) și într-o perioadă din an Colecțiile de Artă Regale se pot vizita în cadrul Art Stall.

În 1751 a fost amenajat Parcul Reginei, o grădină privată în stil rococo, situată azi în afara Parcului Castelului (Slottsparken) care a fost amenajat ulterior pe 24 de hectare în care au fost plantați 2.000 de copaci (1848) și împărțit în zone cu nume diferite, un exemplu fiind Parcul Prințesei Ingrid Alexandra în care se află statui lucrate de ea și de copii norvegieni.

Am ieșit din parc în spatele Palatului Regal și am străbătut o zonă ocupată de mai multe ambasade.

Pe lângă Parcul Uranienborg m-am îndreptat spre Biserica Uranienborg (Uranienborg kirke).

Biserica și Școala aparținând de ea au fost ridicate în 1886.

Clădirea din  cărămidă, în stil gotic, cu un turn înalt, a fost  cea mai scumpă biserică ridicată în Christiania (acum Oslo).

Interiorul a fost decorat cu fresce murale care în timp au dispărut și biserica a fost dotată cu orgă.

În 1930 interiorul a fost refăcut în forma actuală, simplă și dotat cu  aprox 1.000 scaune pentru enoriași.

M-am întors pe același traseu și în după Universitate am cotit spre Teatrul Norvegian (Norske Teatret), fondat în 1912 și deschis un an mai târziu într-o clădire modernă. Pe lângă reprezentațiile dramatice sau muzicale în teatru funcționează diverse ateliere cu activități pentru copii, lecturi de poezie, etc. și se desfășoară  expoziții de artă temporare.

Norway Christian Student federation

Galeria Natională (Nasjonalgalleriet) care expune pictură norvegiană și europeană, din 2003 în cadrul Muzeului Național de Artă, Arhitectură și Proiectare, a fost înființată în 1842, a funcționat în Palatul Regal și în 1882 s-a mutat în clădirea proprie în care funcționează și actual.

La capătul străzii am ajuns în Piața Sfântul Olav (Sankt Olav plass) unde credeam că se află catedrala cu același nume.

Până la Catedrala Sfântul Olav (Sankt Olav domkirke) am mai avut de mers cam cinci minute.  Mi se părea că acea zonă era catolică, lângă catedrala catolică găsindu-se și Biserica Sfântul Joseph, tot catolică.

Prima biserică catolică a fost construită la marginea actualului oraș Oslo, azi situată în apropierea centrului,  din fonduri private, cu ajutorul financiar al Reginei Josephine care era catolică și prima slujbă a avut loc în 1856. A primit numele Sfântului Olav a cărui relicvă, un os din brațul său, a fost păstrată într-o vitrină din incintă încă din 1860.

După înființarea Eparhiei Romano-Catolică din Oslo (1953) biserica a fost ridicată la rang de catedrală.

În apropiere, în cartierul Hammersborg se afla cea mai mare biserică din Oslo, Biserica Trinității (Trefoldighetskirke).

Clădirea în stil neo-gotic a fost construită din cărămidă roșie, prevăzută cu o cupolă și două turnuri.

A fost consacrată în anul 1858.

În stânga ei, o alee urca la poarta de intrare în Christparken.

În cartierul Hammersborg se aflau numeroase clădiri guvernamentale pe lângă care am trecut și eu îndreptându-mă spre centrul orașului.

Finansdepartementet

Norges Hoyesterett-Curtea Supremă

Am trecut pe lângă Teatrul Central (Centralteatret), teatru înființat în 1897, axat pe comedie, revisă, operetă dar și dramă. Din 1959 o parte a clădirii a fost ocupată de un studiou de televiziune.

Am deviat pe o stradă pietonală cu numeroase magazine care la capăt forma o piațetă unde a fost postată statuia lui Christian Krogh (1960), fost pictor realist, autor, jurnalist norvegian, profesor la Academia de Arte din Norvegia (1909-1925).

Am ajuns la Clădirea Parlamentului (Stortinget), construită din cărămidă galbenă într-o combinație de stiluri arhitectonice (1860-1866).

Parlamentul norvegian a fost înființat în 1814. Inițial a funcționat într-o casă privată, din 1854 în sala mare a Universității apoi s-a construit clădirea actuală și s-a mutat împreună cu  alte agenții guvernamentale.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial clădirea a fost preluată de forțele germane, folosită ca și cazarmă, iar Parlamentul a funcționat în străinătate. După război a fost construită o nouă clădire pentru birouri postată astfel încât curtea din spatele celei inițiale a fost închisă.

În clădirile vechi de pe bulevardul central funcționau numeroase hoteluri de lux.

Grand Hotel Oslo

Karl Johan Hotel

Între Parlament și Teatrul Național se întindea un parc (Eidsvolls plass) care a fost amenajat în locul unei mlaștini în perioada când s- a construit Parlamentul (1864) și denumit  după localitatea Eidsvoll unde a fost redactată Constituția Norvegiei și semnată de Adunarea Constituantă din Norvegia.

În mijlocul său a fost amenajat un bazin de apă cu o fântână situată central (Fontanna Sentrum) (1956) care a fost mărit (1976) și din 1994 e folosit iarna ca patinoar.

În capătul parcului dinspre teatru se afla statuia  lui Henrik Wergeland (Statue av Henrik Wergeland), poet, dramaturg, istoric, lingvist norvegian (1808-1845) care a fost dezvelită de Ziua Constituției norvegiene în anul 1881.

De la la Teatru m-am întors la Primărie încheind cercul vizitei mele din acea zi în Oslo.

Citește și Cetatea Akershus din Oslo, Norvegia

Parcul Frogner din Oslo, Norvegia

Publicat pe de
Răspunde

Parcul Frogner  (Frognerparken) din Oslo, Norvegia, cel mai mare din oraș, întins pe 45 de hectare, a fost amenajat pe locul unde în trecut exista Conacul Frogner și câteva clădiri utilitare înconjurate de un parc mai mic, Parcul Manor Frogner, amenajat în în stil baroc de proprietarul de atunci (anii 1750), un ofițer militar.

Parcul a fost extins de proprietarii următori, schimbat în stil romantic (1840), în secolul XIX partea din moșie cu terenuri arabile a fost vândută și aproximativ 1 kilometru pătrat a fost cumpărat de municipalitate (1896) care a amenajat un parc public și a construit Stadionul Frogner, deschise în 1904.

Acolo s-a desfășurat Expoziția Jubiliară (1914) și între anii 1920-1943 centrul parcului a fost ocupat cu sculpturile create de Gustav Vigeland, cea mai mare zonă din lume ocupată cu statuile executate de un singur sculptor. Acesta și-a mutat studioul în cartierul Frogner și timp de 20 de ani a realizat sculpturile, azi foarte renumite.

Conacul a rămas în zona de sud a parcului și azi funcționează ca Muzeul Orașului Oslo. De asemenea pe lângă zona cu sculpturi în parc se mai află Stadionul și Băile Frogner (Frognerbadet), o cafenea deschisă în 1918 (Frogner Park Café), Restaurantul „Manor House” deschis în 1960, un loc de joacă pentru copii.

Zona cu cele 212 sculpturi din granit, bronz și fier se întinde pe 320.000 metri pătrați. Prezintă câteva elemente principale- Podul cu statui, Fântâna, Monolitul și Cercul Vieții- situate pe o axă, una după cealaltă și despărțite prin platouri cu rondouri de flori străbătute de alei.

Am intrat pe Poarta principală, situată în partea de est, formată din cinci porți mari, două mai mici, pietonale și două case în laterale, care a fost construită din granit și fier forjat (1942).

De la poartă, pe o alee orientată spre vest am ajuns la prima parte deschisă publicului în 1940, Podul, lung de 100 metri.

La intrarea și ieșirea de pe pod, de o parte și de cealaltă se aflau câte două coloane cu statui.

Podul era împodobit cu 58 de sculpturi.

Statuile au fost create pentru a înfățișa diferitele activități umane tipice ca luptele, dansul, maternitatea, etc.

Pentru a vedea statuia Băiatul furios (Sinnataggen), care era cea mai populară statuie de pe pod, a trebuit să aștept, fiind înconjurată de o mulțime de vizitatori.

Între cele 58 de sculpturi unele erau mai abstracte, îndrăznețe pentru acea perioadă, de exemplu un bărbat care se luptă cu mai mulți bebeluși.

La capătul podului se afla Terenul de joacă, 8 statui din bronz reprezentând copiii la joacă. De la pod, traversând o zonă cu rondouri de flori am ajuns la o Fântână arteziană (Fontenen) în două trepte (1932). Apa din partea superioară curgea dintr-un „vas” susținut cu greu de numeroase statui grupate în cerc, postate pe un pilon central.

Fântâna era înconjurată de mai multe statui reprezentând cupluri de oameni, situate pe o bordură din granit, la rândul ei decorată cu mici sculpturi, care închidea un perimetru de 1.800 metri pătrați.

În spatele fântânii, după ce am străbătut o zonă cu rondouri de flori, am ajuns la platforma din nordul parcului pe care era postat Monolitul. Pentru a ajunge pe platou au fost construite mai multe scări.

Accesul în platou se făcea prin 8 porți din fier forjat (1933-1937) care reprezentau figuri umane în diferite etape ale vieții, deci am trecut și eu prin una dintre ele.

Proiectarea Monolitului a durat zece luni, când Vigeland l-a modelat din lut în studioul său din Frogner (1924), apoi a fost adus un bloc masiv de granit (1927) cu greutatea de câteva sute de tone pe care l-a sculptat și a fost dezvelit publicului în 1944.

Monolitul, înalt de aproximativ 14 metri, a fost decorat cu 121 figuri umane și postat pe o platformă înconjurată de trepte circulare separate prin porțiuni ornate cu 32 grupuri statuare din granit reprezentând diferitele cicluri ale vieții.

În spatele Monolitului, pe vârful dealului se afla ultimul element principal al parcului. Am străbătut o porțiune plată unde am trecut pe lângă un monument cu sculpturi care reprezentau semnele unui horoscop.

Apoi am urcat șirul de trepte până la Roata Vieții (1933-1934), o ghirlandă formată dintr-o femeie, un bărbat și 2 copii intercalați între adulți, toți înlănțuiți într-un cerc închis, care simbolizează eternitatea.

Alene, m-am întors pe aceeași rută, mai exact la Monolit.

Au urmat Fântâna, Podul și vizita s-a terminat.

Citește și Primăria Oslo (Oslo rådhus), Norvegia

 

 

Stockholm, Suedia- prin insulele Skeppsholmen și Kastellholmen

Publicat pe de
Răspunde

Fiind pentru câteva zile în Stockholm, Suedia, cu mijloacele de transport  în comun am ajuns în Norrmalm lângă Teatrul Dramatic Regal (Kunglica Dramastiska Teatern– popular Dramaten). Primul teatru a funcționat în Stockholm din 1667 și  a angajat doar companii străine pentru reprezentațiile pentru Curtea Regal și uneori pentru publicul larg. Din 1737 a funcționat prima companie de teatru suedeză apoi Rege Gustav III a fondat Opera Regală Suedeză care din 1788  a încorporat și arta dramatică (vorbită) când s-a divizat în Teatrul Regal (Opera) și Teatrul Dramatic Regal amplasat  în vechile spații de la Bollhuset.

Nu după mult timp a fost mutat în Palatul Makalos, numit și Arsenalen (1793), a fost unit cu Opera sub monopol regal timp de 40 de ani și a fost cunoscut ca Teatrul Arsenal. În urma unui incendiu (1825) teatrul a fost mutat în clădirea Operei. Din 1888 s-a desprins de sub monopolul regal și a devenit Teatru de Stat căruia i s-a construit locația actuală, o clădire în stil art nouveau, cu opt scene,  situată pe malul golfului Nybroviken, iar prima reprezentație a avut loc în anul 1908.

Vis a vis de teatru se afla un parc pe lângă care am trecut spre malul apei. Berzelii Park (1852-1858) a fost numit după renumitul chimist suedez Jons Jacob Berzelius (1779-1848), fondator al chimiei moderne, a cărui statuie era postată în centrul parcului.

Am intrat în peninsula Blasieholmen unde am mers paralel cu  golful Nybrovicken, pe lângă clădirile care adăposteau clădiri de birouri și mai multe hoteluri.

Radissson Collection Strand Hotel (1912)

La capătul peninsulei se afla Muzeul Național de Arte Plastice (Nationalmuseum) fondat în 1792 sub numele de Kingliga Museet (Muzeul Regal) și mutat în clădirea actuală  construită între anii 1844-1866. A fost extins pentru atelierele muzeului (1961) apoi în 2013 a intrat în renovare și reparații. La momentul vizitei mele acestea erau pe cale a se termina.

Muzeul etalează o colecție permanentă care cuprinde picturi de Rembrand (secolul XVII) și alți pictori olandezi, desene din Evul Mediu până în 1900, o colecție de sculpturi, tablouri și artă modernă, articole de porțelan. În clădire funcționează și o bibliotecă de artă deschisă publicului.

Blasiholmen era legată de insula Skeppsholmen printr-un pod din oțel lung de 165 m și lat de  9,5 m, Skeppsholmsbron,  pe care urma să-l traversez și eu. Inițial a fost construit un pod de lemn pentru a facilita accesul spre tabăra marinei suedeze, care a fost mutată pe acel loc strategic (1638-1640), insula fiind situată cu o porțiune la Marea Baltică.

Podul a ars într-un incendiu (1822), a fost înlocuit cu unul temporar de pontoane până când a fost finalizat podul actual din oțel (1861).  Balustradele de pe lateralele podului au fost ornate cu coroana regală aurită.

În multe din fostele clădiri militare actual funcționau mai multe muzee. Pe unele dintre ele doream să le vizitez. Pe locul unui fost buncăr al Centrului de Comandă al Marinei care era situat sub o stâncă, într-un perimetru de 4.800 de metri pătrați cu multe tuneluri folosite până în anii 1980 de Marina Suedeză, stâncă care a fost distrusă în anii 1940, se afla un Muzeu de Jucării privat, Bergrummet.

Proprietarul Castelului Tidö a adunat o colecție de jucării, păpuși, mașini, trenuri, benzi desenate, etc., cea mai mare din Suedia, pe care le-a sortat după tematică și în 2017 a mutat-o în caverna și tuneluri nefolosite creând o zonă expozițională de 1.500 metri pătrați.

Lângă intrarea în muzeu, pe o colină se afla o sală de concerte, Eric Ericsonhalle. Funcționa într-o clădire cu cupolă de sticlă, în stil neoclasic, fosta biserică  Skeppsholmkirkan (1824 -1833) ridicată în locul unei biserici de lemn (Holmkirche) arsă într-un incendiu (1822). Biserica a funcționat până în 1969.

Clădirea rămasă în proprietatea Parohiei Skeppsholmen a fost restaurată în 1998 apoi în 2001 preluată și din 2009 transformată în sala de concerte care a primit numele dirijorului Eric Ericson.

În spatele lor se întindea o clădire în care funcționa Muzeul Antichităților din Orientul Îndepărtat  (Östasiatiska Muséet). A fost fondat de Parlamentul Suedez  (1926) pe baza descoperirilor făcute de Johan Gunnar Andersson în China (anii 1920) și etalează colecții de arheologie, artă plastică, cultură contemporană, din Japonia, Coreea, China, India. În plus a fost constituită și Biblioteca de cercetare, deschisă publicului.

În următoarea clădire funcționa Centrul Suedez pentru Arhitectură și Design ArkDes din cadrul Muzeului de Artă Modernă, cu două săli de expoziții în care se țin seminarii și conferințe pe tematica celor expuse și o bibliotecă.

Am coborât colina pe lângă Galeria Mejan (Galleri Mejan) din cadrul Universității de Arte. Prima școală pentru decoratorii castelului (1735) a fost transformată în școală de arhitectură (1773) și mutată într-un spațiu donat de Gerharnd Meyer, poreclit Mejan, după care și-a preluat numele. În 1780 Academia Regală de Arte a devenit independentă iar în 1995 Kungliga Konsthögskolan „Mejan” s-a mutat pe insulă. În galerie funcționează expoziții temporare ale studenților absolvenți ai Facultății de Arhitectură etalate în vederea obținerii recenziilor în cadrul unui seminar.

Ocolind Facultatea de Arte am ajuns la malul apei. Urma s-o traversez pe podul Kastellholmsbron până pe insula Kastellholmen.

În stânga podului se afla o casă construită în 1882 pentru cele două cluburi care funcționau, unul vara și unul iarna, Clubul de Canotaj și Clubul de Patinaj Regal, în locul care în acea perioadă devenise foarte popular pentru tineret. Pavilionul Clubului de Patinaj Regal și Canotaj (Skridskopaviljongen) a fost renovat în anul 2007 iar actual funcționează ca centru de conferințe și restaurant pentru desfășurarea nunților.

Am ocolit-o și am urcat pe dealul în vârful căruia se afla un punct de reper important al orașului, fortul naval Kastellet. Prima fortificație a fost ridicată în anul 1667, prevăzută cu un turn de 20 metri înălțime, care a servit ca post de urmărire a traficului naval. Pe turn a fost arborat drapelul militar al Suediei, un steag cu furculiță, care stătea ridicat pe timp de pace și era coborât sau înlocuit cu al altei țări în caz de război. Marina militară a părăsit fortul în 1990 dar tradiția arborării steagului s-a păstrat.

Mulțumită de traseul parcurs am revenit pe Kastellholmsbron de unde am admirat panorama unei părți a orașului.

Am traversat insula Skeppsholmen, apoi podul Skeppsholm.

De la Muzeul Național de Arte Plastice m-am îndreptat spre una dintre cele trei sinagogi active din Stockholm.

În Stockholm se află  4.400 de evrei. Pentru ei funcționează Congregația evreilor (Judiska Församlingen i Stockholm), o adunare a evreilor indiferent de orientarea lor religioasă.

În grabă am ajuns în parcul Kungsträdgården unde aflasem că va avea loc un concert de muzică rock. Fiind fană a acestui gen muzical doream neapărat să particip la eveniment.

Stockholm, Suedia- o zi prin muzee

Publicat pe de
1

Orașul Stockholm din Suedia este situat pe 14 insule. Din centrul orașului m-am îndreptat spre una dintre ele, insula Djurgården, unde se aflau mai multe clădiri istorice, muzee, galerii, port pentru ambarcațiuni, parcuri, etc., pe care în trecut  se aflau terenurile de vânătoare regale.

Am trecut pe unul dintre cele patru poduri care unesc insula de partea continentală, Djurgårdsbron. Primul pod din lemn construit (1730) sub domnia Regelui Frederic I s-a dărâmat (1745), ul altul i-a luat locul dar a putrezit (1820) și a fost înlocuit cu pod de fier sprijinit pe stâlpi de lemn (1849). Fiind depășit ca dimensiuni și rezistență a fost înlocuit cu podul actual din beton dotat cu șine de tramvaie (1895) și în 1977 reconstruit pentru traficul mare de automobile. Pe pod au fost postate patru sculpturi care reprezintă patru zei- Heimdall, Frigg, Freyja și Thor.

Nu departe de pod se afla renumitul Muzeu Vasa (Vasa Museet). În 1960 a fost înființat un muzeu, Șantierul Naval Vasa (Wasavarvet), în care a fost expusă o singura navă cu dimensiunile reale.

Fiind vizitat de mulți turiști l-au transformat în muzeu permanent care a fost deschis în 1990. Pe lângă nava existentă au fost etalate modele care arată modul de construire, scufundarea, recuperarea ei și alte ambarcațiuni din secolul XVII.

M-am întors la bulevardul principal unde am trecut pe lângă Muzeul Nordic al Suediei (Nordiska Museet). În 1873 a fost înființat Muzeul Scandinav de Colectare Etnografică care a început să primească tot mai multe donații din Suedia și din celelalte țări nordice.

Devenind neîncăpător până în anul 1907 a fost construită clădirea actuală în stil renascentist cu influențe daneze și olandeze.

Pe lângă muzeul cu exponate de istorie culturală și etnografie care datează din secolul XVI până azi  în clădire funcționează și Biblioteca muzeului.

Am traversat bulevardul, apoi un mic părculeț, pentru a vizita un alt muzeu.

Muzeul de Istorie Naturală (Biologiska museet) a fost fondat de un taxidermist și zoolog amator. Clădirea muzeului a fost construită pe terenul donat de rege, cu banii din donații și muzeul a fost inaugurat în anul 1893, cu o colecție de păsări și mamifere în diorame. Muzeul a intrat în proprietatea Skansen în 1970 și prezintă o mare dioramă, amenajată pe două etaje conectate printr-o scară spirală, care arată diferite tipuri de medii, natură, animale de pe teritoriul Suediei.

În stânga lui, pe dealul care domină insula, între 1881-1891 a fost amenajat primul muzeu în aer liber, Muzeul Skansen (Skansen Museet). Pe o suprafață de 300.000 m² au fost reconstruite 150 de case tradiționale aduse din toată țara, interiorul amenajat pentru a arăta modul de viață din zonele Suediei începând cu secolul XVI și o grădină zoologică cu animalele specifice zonei și animalele de fermă. Pe partea de nord-vest a dealului în 1897 a fost amenajat un funicular (Skansen Bergbana).  Este unul din principalele locuri de agrement mai ales vara când au loc concerte și dansuri populare.

Am revenit la bulevardul principal și m-am îndreptat spre două muzee situate unul lângă celălalt.

În depărtare se vedea Insane, un roller coaster de tip „Zac-Spin” pus în funcție în anul 2009 în Parcul de distracții Gröna Lund care era situat lângă teatrul căruia îi poartă numele.

Am ajuns la Galeria de artă a lui Liljevalch (Liljevalchs konsthall) care funcționa într-o clădire proiectată între anii 1879-1935 într-un stil arhitectonic mult comentat la vremea respectivă. A fost inaugurată în 1916 ca prima galerie publică independentă  de artă și design contemporan.

Muzeul ABBA era închis așa că m-am îndreptat spre malul apei și m-am întors spre Muzeul Nordic.

Pe aleea paralelă cu apa se afla un alt muzeu pe care nu doream să-l ratez, Muzeul vikingilor (Vikingaliv), în care era expusă viața din Epoca Vikingă (963) prin obiecte arheologice, proiecții, filme, etc.

În următoarea clădire funcționa Muzeul spiritelor (Spritmuseum), deschis în 1967 ca muzeu istoric Wine & Spirit cu expoziții permanente și temporare legate de cultura băuturilor suedeze. În clădire funcționa și o galerie de artă cu Colecția Absolut Art formată din aproximativ 900 de picturi, artă grafică, fotografii, etc. reprezentând sticla Vodka Absolut.

O ultimă privire asupra numeroaselor ambarcațiuni și urma să ajung la bulevard apoi spre pod pentru a părăsi insula.

Am trecut pe lângă Muzeul de Istorie al Scufundărilor (Dyktankhuset) și am traversat Galärvarvskyrkogården, un parc în care se afla un teatru în aer liber cu reprezentații mai ales în timpul verii. Urcând spre deal se afla un mic cimitir pentru foști marinari și oameni care au lucrat pe mare.

Am fost impresionată de prezența acelui cimitir într-o zonă foarte aglomerată de turiști. În multe alte zone ale lumii ar fi fost mutat de mult…

În el a fost amenajată o grădină memorială, Minneslund, pentru îngroparea anonimă a celor incinerați care se face fără prezența rudelor.

Am ieșit în bulevard în dreptul Vilei Lusthusporten (Villa Lusthusporten). În perioada când insula era teren de vânătoare regal în zonă se afla Hanul Lusthusporten (1600) care a ars într-un incendiu (1869). În 1873 comerciantul proprietar al terenului a construit o casă mică care în timpul Expoziției de Artă și Industrie Stockholm (1897) a fost folosită ca secție de poliție și birou de presă. După expoziție clădirea a fost cumpărată unui industriaș care a extins-o construind vila actuală în stil baroc renascentist cu elemente de art nouveau. În 1940 vila a fost donată Fundației Muzeului Nordic și în ea a funcționat Institutul de Etnologie.

Terenul înconjurător vilei, mai ales partea dinspre apă, a devenit un loc de promenadă și a fost transformat în Parcul Lusthusporten (Lusthusportens park).

Am ieșit din parc prin Poarta Albastră (Blå porten) situată la sud de podul pe care am intrat în insulă. Inițial acea poartă, din lemn, a fost una dintre intrările pe terenurile de vânătoare. Putrezind, a fost înlocuită pe cheltuiala Regelui Oscar I cu o poartă din fontă flancată de doi cerbi (1849). În decursul timpului a fost mutată în două locații succesive, a fost readusă în locația inițială la inițiativa Regelui Gustaf al VI-lea Adolf (1967-1968), renovată, vopsită albastră și sculpturile aurite.

Am părăsit insula trecând podul Djurgård și am intrat în cartierul Östermalm.

M-am îndreptat spre un alt muzeu care se afla lângă Biserica lui Oscar (Oscarskyrkan). Aceasta a fost construită în stil gotic renascentist între anii 1897-1903 și luat numele regelui Oscar II care a pus piatra de temelie.

Exteriorul a fost îmbrăcat în cărămidă și fațada acoperită cu calcar și marmură. Între anii 1921-1923 a fost renovată și au fost schimbate vitraliile.

Altarul inițial a fost modificat (1954-1956).

În 1949 biserica a fost dotată cu una dintre cele mai mari orgi din Suedia.

Pe cealaltă parte a bulevardului se afla Muzeul de Istorie al Suediei (Historiska museet). Muzeul a fost fondat pe baza colecției regelui Gustav Vasa (1866) care a crescut simțitor prin donații și capturi de război în perioada Imperiului Suedez. În 1792, după moartea regelui Gustaf III, colecțiile au fost predate guvernului suedez și în palat a fost amenajat Muzeul Regal, unul dintre primele muzee deschise publicului. După alte locații în 1865 s-au mutat în Muzeul Național apoi  în patru clădiri din fostele cazarme și grajduri Storgatan (1934-1939) care înconjură o curte interioară sub care a fost construită o sală cu boltă, Camera de aur (1944), în care azi sunt expuse aproximativ 300 de obiecte din aut (52 kg) și argint (200 kg).  În 1959 fațada a fost decorată cu sculpturi. Muzeul etalează istoria Suediei din perioada mezolitică până azi.

Am străbătut o stradă destul de anostă, flancată de clădiri mai noi și în 10 minute am ajuns la Biserica Hedvig Eleonora (Hedvig Eleonora kyrka), o biserică protestantă care din 1737 a început să poarte numele reginei, soția regelui Karl X Gustav.

În locul unei biserici mai vechi (1615)  în 1669 a început construcția unei biserici noi care, din lipsa fondurilor, a fost terminată abia în 1737. A fost proiectată cu două turnuri care nu au fost finalizate niciodată. Partea lor ridicată a fost transformată în două morminte cu un etaj (1755). Între anii 1816-1881 biserica a suferit modificări majore, i s-a adăugat cupola și a primit forma actuală.

Interiorul era simplu, singurele ornamente mai impunătoare erau coloanele de marmură.

Altarul era decorat cu o pictură care-l reprezenta pe Isus pe Cruce.

Biserica a fost dotată cu o orgă cu sistem de pedale (1736-1737) care a fost înlocuită cu o orgă cu sistem manual (1762), apoi cu una cu sistem mecanic (1976).

Lângă biserică se afla Muzeul Armatei (Armémuseum). A fost deschis (1879) în clădirile ridicate pe locul utilizat depozit de artilerie încă din secolul XVII, când a  fost numit Muzeul Artileriei, nume schimbat în anii 1930.

A suferit o renovare majoră, extindere și modernizare (1943) apoi a funcționat o perioadă relativ scurtă de timp. Muzeul a fost redeschis în 2002. În el se afișează istoricul armatei, în special viața soldaților și familiilor lor atât în perioadă de război cât și de pace, bătăliile celebre și o încăpere specială a fost amenajată pentru  steagurile și trofeele armatelor învinse în secolele  XVII și XVIII.

La 2-3 minute de mers se afla Muzeul Suedez al Artelor Spectacolului (Scenkonstmuseet) cu o colecție de aproximativ 60.000 de obiecte, scenografii și texte de piese de teatru scrise manual, marionete, costume și 6.000 de instrumente muzicale.

A fost format în 2017 prin fuziunea celor trei muzee existente independent până atunci, Muzeul de teatru (1921-1998), Muzeul de Păpuși (1973-2009) și Muzeul de Muzică (1901-1981) astfel ocupa un teritoriu larg.

Muzeul de Muzică

Lângă Muzeul de Muzică se afla un alt muzeu, H.M.Konungens Hovstall, care etala trăsurile, caii și automobilele Curții Regale Suedeze. Grajdurile și clădirile care adăposteau mijloacele de transport au fost mutate în acest loc în 1884.

Actual Curtea Regală Suedeză deține doar 6 cai care sunt scoși pentru mișcare de două ori pe zi și 20 de automobile, cel mai vechi datând din 1899.

Amețită dar mulțumită de numeroasele muzee vizitate, puține din cele existente în Stockholm, am ieșit la micul golf Nybroviken din centrul orașului unde se afla un punct de plecare pentru numeroase feriboturi.

Citește și Stockholm- Suedia, prin insulele Skeppsholmen și Kastellholmen

 

O scurtă raită prin Timișoara

Publicat pe de
Răspunde

Având un drum la Timișoara, după ce mi-am terminat treburile am pornit să cutreier o parte din centrul orașului. De la Facultatea de Medicină, unde aveam parcată mașina, m-am îndreptat spre canalul Bega trecând pe stradă umbrită de copaci seculari unde se afla Colegiul Național Pedagogic Carmen Sylva care purta acest nume din 2018. La bază avea o școală gimnazială de fete (1881) transformată în Școala Superioară de Fete cu predare în limba maghiară (1884) care a funcționat în Palatul Bersuder din cartierul Cetate.

Pentru școală a fost construită actuala clădire în stil neogotic englez, victorian (1889-1912) . În 1919 i s-a adăugat Liceul Românesc de Fete și complexul a fost numit Liceul de Fete Carmen Sylva Timișoara. În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a găzduit elevele refugiate din Ardealul de Nord, Bucovina de Nord și Basarabia. În perioada comunistă numărul de clase a scăzut și numele a fost schimbat în Școala Medie nr. 3 (1955) și „Liceul Eftimie Murgu” (1957). Din 1969 pe lângă profilul teoretic s-au înființat clasele care școlarizau viitorii învățători și educatoare (profilul pedagocic) la care în 1997 s-a adăugat o clasă cu profil teologic ortodox.

La mică distanță se afla Colegiul Constantin Diaconoviciu și pe cealaltă parte a străzii, într- clădire de epocă, din 1992 funcționa Centrul Cultural Francez în care aveau loc conferințe, concerte, spectacole. În 1999 centrul a deschis o școală franceză în care majoritar sunt educați copiii expatriaților.

Am cotit spre Parcul Rozelor, un parc înființat cu ocazia Expoziție Universale care a avut loc la Timișoara în 1891 când a fost amenajat ca un parc englezesc cu alei, rondouri de flori și baldachine.

Între cele două războaie mondiale în parc au fost plantate peste 1.200 de varietăți de trandafiri, motiv pentru care a fost numit Rosarium și a fost amenajat un teatru în aer liber.

În timpul celui de Al Doilea Război Mondial a fost bombardat și distrus. După război a fost refăcut, într-o porțiune s-a amenajat o bază sportivă care vara funcționa ca teren de tenis și iarna ca patinoar. Ultima reamenajare a avut loc în anul 2012.

Am ieșit din parc, am traversat Podul Mitropolit Andrei Șaguna și pe cealaltă parte a canalului Bega am intrat în Parcul Alpinet.

Amenajarea lui, pe o suprafață  de două hectare, a început în anul 1967 cu alei, terasări și trepte, rondouri cu flori. În timp, în mijlocul lui s-au ridicat restaurante,   terase și în 2003 pe promenadă au fost plantate magnolii.

De cealaltă parte a parcului se întindea o arteră rutieră foarte aglomerată pe marginea căreia se înșiruiau casele construite la începutul secolului XX străjuite de copaci.

Într-una dintre ele, în stil eclectic, fostul Palat Flavia (1901), în locul Policlinicii cu Plată care a funcționat sub regimul comunist, după 1989 și până azi s-a instalat Consulatul Germaniei.

Am ajuns la capătul parcului și am urcat pe Podul Traian pentru a traversa canalul Bega spre centrul orașului. Inițial din lemn, între 1870-1871 a fost înlocuit cu unul de oțel ciudat, cu o pasarelă pietonală doar pe o singură parte, care a fost consolidat  și amenajat cu șine pentru tramvaiul electric, mijloc de transport nou apărut (1899).

Pentru o mai bună rezistență a fost înlocuit cu podul actual, de beton (1913-1919), rutier, pietonal, pentru tramvaie și tot atunci a primit numele de Podul Traian.

Doream să străbat și Parcul Central „Anton von Scudier”. Benefic pentru timișoreni, dar neplăcut pentru mine, era în reamenajare, așa că am fost nevoită să-l traversez în diagonală spre Bulevardul Regele Ferdinand I unde, pe un colț de stradă, se înălța Biserica Piariștilor  „Înălțarea Sfintei Cruci”. Ordinul Călugărilor Piariști s-a instalat prima dată în țară în localitatea Sântana unde au construit un gimnaziu (1750). Acesta fiind rechiziționat pentru Spitalul Militar al Garnizoanei Timișoara au fost obligați să se mute și s-au instalat în Timișoara  (1788).

Au preluat fosta Mânăstire Franciscană și Biserica „Sfântului Ioan Nepomuk”, o biserică construită pe locul unei vechi moschei (1733-1736), ridicată la rândul ei pe locul unei biserici catolice medievale, care a fost dărâmată de municipalitate în 1911. În 1909 și-au construit o biserică proprie, actuala biserică, cu elemente neo-bizantine și gotice, de asemenea și o școală. După cel de Al Doilea Război Mondial ordinul a fost interzis dar capela a continuat să funcționeze până în 2005 când ultimul piarist a decedat și a fost preluată de liceul alăturat.

În clădirea Liceului Catolic a început să funcționeze Gimnaziul Piarist (1802) care în 1850 a devenit liceu cu predare în limba maghiară, în care a studiat și scriitorul Ioan Slavici. În 1909, pe lângă biserică au fost construite Liceul Piarist și un internat, ansamblul fiind ridicat în stil art-nouveau. Din 1923 limba de predare a devenit româna. După cel de Al Doilea Război Mondial complexul a fost preluat de Școala Politehnică Timișoara (1946) și în clădiri au funcționat Facultatea de Construcții și Biblioteca Politehnicii.

După trei ani sediul a fost ocupat și de noua facultate înființată, Electrotehnica și clădirea a început să fie cunoscută sub numele de Electro. Facultatea de Electrotehnică s-a mutat în complexul nou construit (1976) și numele a devenit Electro Veche, apoi Facultatea de Chimie s-a mutat și ea (1982). După retrocedarea din 1992 în două niveluri ale fostului Liceu Piarist Biserica Romano-Catolică a înființat Liceul romano-catolic „Gerhardinum”, liceu teologic- umanist care funcționează și azi.

Am depășit un giratoriu și m-am îndreptat spre Piața 700 Timișoara, numită astfel în 1966 la cea de a 700- a aniversare, unde se afla Ecluza Cetății (secolul XVIII).

Prin săpăturile făcute pentru o nouă construcție (2013) a fost descoperit un stăvilar din sistemul de apărare situat în jurul bastionului. A fost restaurat (2014-2015) și transformat în punct de interes turistic.

Bastionul Eugeniu (1764) a făcut parte din prima dintre cele trei centuri de fortificații ale cetății care cuprindea 9 bastioane. Până azi s-a păstrat doar porțiunea sa din stânga, azi parte integrată în piață.

Tot în zona pieței se afla Biserica Militară „Învierea Domnului”, o biserică de rit ortodox. În zona centrală a fostului bastion între 1740-1750 se afla una dintre anexele cazarmei militare. După unirea Banatului cu România, în 1919 în ea a fost amenajată o biserică a Garnizoanei Militare care a fost sfințită în 1935. Pe hărțile vremii apărea înconjurată de un parc mare.

În 1948 comuniștii veniți la putere au închis biserica și clădirea a fost folosită pentru depozite și magazii de mărfuri și alimente până în 1999 când spațiul a fost din nou utilizat ca biserică. Un an mai târziu a primit și hramul„Sfântul Mare Mucenic Dimitrie, Izvorâtorul de Mir”.

Ornarea interiorului cu picturi murale s-a făcut între anii 2001-2003.

Biserica a devenit foarte cunoscută datorită unei inițiative a pictorilor. Desfășurându-se evenimentele din New-York (11.09.2001) aceștia au pictat pe pereții bisericii o porțiune care reprezenta iadul- Osama bin Laden călare pe un avion, pictură care a devenit de notorietate publică.

Am părăsit piața și pe lângă Spitalul Militar am pătruns pe străduțele centrului pietonal. Pe colțul dintre două străzi se afla o clădire în ruină pe care era postată stema fostei Porți Forfoza a Cetății Timișoara, demolată la sistematizarea din 1817.  Casa prințului Eugeniu de Savoya, construită din rămășițele porții, a primit numele generalului care a eliberat cetatea de sub ocupația otomană (1716).

A fost ridicată pe locul unei vechi case de rugăciuni evreiască (1755-1760) care funcționa într-un spațiu de sub poartă. În decursul timpului în ea au funcționat diverse firme alimentare, un restaurant, Biroul general de Comerț, Industrie și Agricultură (1934) și Agenția Teatrală (1946). După naționalizarea din 1948 etajele au fost ocupate de chiriași, la parter a funcționat un anticariat în locul căruia actual s-a deschis o cafenea.

Pe aceeași stradă am văzut Sinagoga din Cetate sau Sinagoga Nouă, de rit neolog, care era în curs de restaurare. Clădirea în stil eclectic cu influențe maure a fost construită între anii 1863-1865. A fost inaugurată la finalizarea construcției și din nou după doi ani de către Împăratul Franz Joseph care cu acea ocazie le-a dat evreilor cetățenie deplină.

În perioada interbelică în Timișoara comunitatea evreiască era mare,13.000 de persoane. Numărul lor a scăzut după război, aceștia emigrând în Israel, actual comunitatea având în jur de 300 de persoane. Fiind puțini, în 2001 au cedat sinagoga pentru 50 de ani Societății Filarmonica și din când în când în interior au loc concerte. Actualul proprietar fiind Primăria Timișoara se pare că aceasta dorește să refacă treptat patrimoniul istoric și cultural.

La capătul străzii am intrat în Piața Libertății, nume primit în timpul revoluției maghiare din Transilvania (1848). Se pare că era un loc predestinat acolo declanșându-se și revoluția română din 1989. În acea zonă a funcționat piața orașului medieval pe o suprafață care în partea de nord era mai ridicată și în sud mai coborâtă, ultima limitând terenurile uscate de cele mlăștinoase. În zona centrală, în timpul stăpânirii otomane s-au construit clădiri.

Ulterior Piața de Paradă, apoi Piața Prințul Eugen, a fost numită și Piața Primăriei vechi după clădirea construită în stil baroc (1731-1734) în care a funcționat Primăria Germană apoi Consiliul Orășenesc unificat (1780-1948) când a fost recondiționată, de ea a fost lipită clădirea învecinată în care a funcționat hanul „La două chei de aur” și a primit aspectul actual. Aripa de est a Primăriei vechi era formată din clădiri vechi din 1727 în care au funcționat Comenduirea Garnizoanei și Cancelaria de Război. Azi în clădire funcționează Facultatea de Muzică.

În colțul de nord-est pe vremuri se înălța Biserica Franciscanilor bosniaci, mai târziu Biserica Piariștilor. Deteriorându-se a fost demolată (1904) și pe acel loc s-a construit o clădire în care a funcționat Banca Ungară Generală de Credit.

Pe latura de est, până în 1716 a funcționat cea mai mare baie publică a orașului, „Baia Mare”. Între anii 1746-1747 a fost construită Moscheea Silahdarului, ulterior a fost încorporată în clădirea Cazinoului Militar (locul fațadei principale) construit între 1744-1788.

Lângă acesta, în 1859 a fost terminată clădirea Garnizoanei, actuala Casa Armatei.

Împreună azi formează Cercul Militar.

Vis a vis, pe latura vestică se aflau clădiri construite  în jurul anilor 1900 care au diferite utilizări- Direcția pentru Agricultură și Dezvoltare Timișoara, Biblioteca Județeană „Sorin Titel”, sediu de partid, etc.

Pe latura sudică în 1859 s-a construit clădirea în care a funcționat Comenduirea Corpului de Armată 4, azi sediu al Muzeului Militar.

Azi piața are aspect circular, imagine sugerată de pavajul format din cercuri concentrice efectuate în jurul piesei centrale, Monumentul „Ciumei” (1756) care a fost efectuat de doi sculptori vienezi angajați de Asociația Sfântului Ioan de Nepomuk . Central se afla statuia sfântului înconjurată pe laturi de sculpturi care reprezintă ultima perioadă din viața acestuia. În partea superioară era postată statuia Sfintei Maria cu o coroană de stele și ținând în mână flori de crin.

Se apropia ora la care trebuia să mă întorc acasă, la Arad. Totuși am făcut un ocol mic ieșind din piață pe lângă Muzeul Militar și cotind pe o străduță îngustă, pe colțul căreia se afla fostul Hotel Victoria, pentru a vedea Biserica „Sfânta Ecaterina”.

Pe acel loc a existat o Biserică Franciscană medievală care în timpul ocupației otomane a fost transformată în moschee, după eliberarea Banatului (1716) a fost transformată în depozit de sare, apoi în pulberărie. A reintrat în posesia franciscanilor în 1722 dar după trei ani a fost demolată pentru extinderea fortificațiilor cetății (1757).

Între anii 1753-1756 pe locul unei foste mori a fost ridicată actuala clădire, Biserica „Sfânta Ecaterina”. În interior au fost mutate din vechea biserică mobilierul și amvonul și în 1761 a fost terminat altarul principal, în stil baroc, unde a fost postată statuia patroanei spirituale a bisericii, Sfânta Ecaterina. Actual funcționează ca biserică catolică pentru comunitatea slovacă.

Mai aveam un ultim obiectiv de atins în zonă, Piața Sfântul Gheorghe, una dintre cele mai vechi din oraș, care a preluat numele bisericii aflate acolo (1323). Sub ocupația otomană biserica a fost transformată în moschee și înconjurată de un cimitir (1526-1718). Trecând sub Imperiul Habsburgic s-a transformat în Biserică Iezuită până la dizolvarea acestui ordin în 1773.

În 1845 lângă biserică a fost construită prima universitate din oraș, Seminarul catolic, ambele funcționând până în 1914 când au fost demolate și a fost construit Palatul Băncii Timișoara, apoi prima Casă de Economii (1855) și alte instituții bancare. Primul tramvai tras de cai din România a pornit din această piață (1869). Am trecut pe lângă statuia Sfântului Gheorghe călare, pe al cărei postament erau gravate numele copiilor decedați în revoluția din 1989.

Am ieșit la strada cu liniile de tramvai și paralel cu ele m-am îndreptat spre Facultatea de Medicină, punctul meu de plecare. În drumul meu mă gândeam ce interesant se dezvoltă anumite zone ale unui oraș. Exemplul era mica mea incursiune în Timișoara. Am văzut cum lângă partea militară, Piața Libertății, s-a dezvoltat partea bancară, Piața Sfântul Gheorghe.

Citește și Piața Unirii din orașul Timișoara, România

 

O după-amiază în Sibiu

Publicat pe de
Răspunde

Amiază în Sibiu. O rafală de ploaie ne-a alungat de la terasa unde am luat prânzul. După ce s-a oprit am pornit pe esplanada Nicolae Bălcescu. Strada a fost creată în perioada parcelării Orașului de Sus (secolul XIV) care asigura legătura între Piața Mare și Poarta Cisnădiei, pavată cu piatră de râu (1762) înlocuită cu granit (1875), pe care, din 1905 au funcționat liniile tramvaiului electric. În 1970 acestea au fost scoase și strada, denumită Nicolae Bălcescu, a devenit pietonală.

Într-o direcție se afla Piața Mare, pe care o vizitasem, așa că am pornit în sens opus spre Piața Unirii printre clădirile ridicate în secolele XVIII și XIX, unele în stil baroc, altele în stil eclectic. Majoritatea magazinelor din centrul Sibiului, sediile unor bănci, agenții de turism, etc. se aflau la parterul lor și în față se întindeau terase după terase.

La capătul străzii, în față am văzut Teatrul Național „Radu Stanca”. A fost denumit după dramaturgul, scriitorul, din 1949 regizor la Teatrul din Sibiu înființat în același an. În 1956 în cadrul teatrului s-a înființat secția de limbă germană ca simbol al primului teatru german din Sibiu (1788).

Am urmat strada Cetății, despărțită de Parcului Cetății printr-un zid ce a făcut parte din al treilea rând de fortificații. În acea perioadă (1357-1366) unele dintre cele 19 bresle de meșteșugari au ridicat turnuri de apărare ale cetății. Primul pe care l-am văzut a fost Turnul Archebuzierilor denumit după găurile aflate la nivelul meterezelor prin care se putea trage cu archebuza, numele schimbat ulterior în Turnul Postăvarilor sau Turnul Pânzarilor. În decursul timpului a fost supraînălțat și modificat.

Al doilea turn, Turnul olarilor, a fost construit de breasla olarilor în secolul XV. În secolul următor a suferit modificări.

Până la al treilea turn ne-am deplasat prin Parcul Cetății.

Una dintre cele două alei paralele, Aleea celebrităților, avea postate plăci ale unor personalități din lumea artelor, atât din țară cât și din lume.

La capătul aleii am cotit pe lângă Turnul dulgherilor, cel mai nordic dintre cele trei turnuri. A fost construit în secolul XIV de breasla dulgherilor și refăcut în forma actuală în secolul XVI. Toate cele trei turnuri au fost restaurate în perioada 1967-1972.

Lângă cele trei turnuri în jurul anului 1540 a fost ridicat Turnul Gros în care din anul 2004 funcționează Filarmonica de Stat Sibiu-Sala Thalia. La parterul turnului au fost numeroase cazemate cu guri de tragere și pe platformă au fost montate tunuri. În timp turnul a fost modificat de mai multe ori și între 1787-1788 a fost amenajat ca  Teatru Orășenesc, primul din România. Prima piesă a fost jucată în limba română (1867) când Mihai Eminescu a avut rolul de sufleur. Sala a fost avariată în două incendii (1826, 1949) și refăcută ulterior.

Am înaintat pe strada cu casele colorate și terase amenajate, pe lângă Muzeul de Istorie Naturală și după aproximativ 5 minute am ajuns la Biserica Sfântul Francisc, o biserică  romano-catolică în stil baroc.  Prima biserică a aparținut unei mânăstiri a călugărițelor Clarise din Ordinul Fraților Minori (secolul XV). Aceasta a fost desființată după Reforma Protestantă și biserica a fost folosită ca depozit de cereale.

În 1716 călugării franciscani au primit aprobarea și s-au instalat în fosta mânăstire. Au renovat biserica dar în 1776 tavanul ei s-a prăbușit. A fost reconstruită în stil baroc și a funcționat până în 1949 când mânăstirea a fost desființată și călugării deportați în lagăr.

Am ocolit Grădina Mânăstirii și am ajuns la un bulevard unde, în fața noastră se afla Sinagoga Mare. Până în secolul XIX evreii din Transilvania nu aveau voie să locuiască în orașe însă unii dintre ei s-au situat la periferie și în 1876 au constituit o comunitate evreiască pentru care a fost construită o sinagogă (1878). Devenind neîncăpătoare a fost construită Sinagoga Mare (1898-1899) în stil eclectic. În perioada comunistă și mai ales după 1989 evreii au emigrat în Israel, sinagoga s-a deteriorat, obiectele de cult au fost furate și în 1999 sinagoga s-a închis.

Revenind spre centrul vechi am urcat pe lângă Biserica Ursulinelor. Pe acel loc, situat în afara zidurilor cetății, în secolul XIII călugării dominicani au ridicat o mânăstire care a fost incendiată în invazia mongolă (1241). Refăcută, a fost din nou distrusă de năvălirea turcilor (1432) astfel au construit o biserică nouă, cea actuală, în interiorul zidurilor cetății (1479). După Reforma Protestantă a intrat în posesia luteranilor (1543). Când Transilvania a devenit parte din Imperiul Habsburgic biserica a fost preluată de călugărițele ursuline care au refăcut-o în stil baroc (1728-1733) și pe locul fostei mânăstiri dominicane au deschis o școală de fete, ulterior Colegiul Pedagogic. Biserica a fost restaurată în 1969.

Deasupra portalului de intrare am văzut într-o nișă statuia Sfintei Ursula  care ținea în mâna dreaptă o frunză de palmier, simbolul martirajului și în cealaltă mână un steag. În interior, bolțile în stil gotic au fost înlocuite cu tavan. Pe laterale exista câte un altar astfel în cel din stânga era o pictură a fondatoarei ordinului, Sfânta Angela de Merici, îndrumând copiii și o icoană a Regelui Ștefan cel Sfânt iar în cel din dreapta o pictură a Sfintei Angela de Merici căreia i se arăta Sfânta Ursula și o icoană cu Sfântul Emeric.

În altarul principal se afla o icoană care reprezenta încoronarea Maicii Domnului.

Deasupra intrării se afla orga.

Am continuat urcușul lin printre casele vechi, unele dintre el repere istorice, de exemplu Casa Böbel  a fostului pictor sibian (1824-1887).

Prin pasajul Pielarilor ne-am întors în Piața Mică și am trecut Podul Minciunilor.

fostul han Zur Ungarische Krone (clădire verde)

Am coborât niște trepte în Orașul de Jos și, pe lângă Casa Astronomului, ne-am îndreptat spre mașină. Era timpul de plecare.

Citește și Sibiu-trei piețe istorice

Parcul Retiro din Madrid, Spania

Publicat pe de
1

De la Muzeul Național de Antropologie ne-am îndreptat spre Poarta Îngerului Căzut (Puerta del Angel Caido) unde urma să intrăm în parcul Retiro.

Am urcat prin Jardin de Winthuysen  până la clădirea în care se găsea Centrul de Documentare a Teatrului și Centrul de Documentare pentru Muzică și Dans (Centro de Documentacion Teatral, Centro de Documentacion de Musica y Danza) creat în 1971 ca Bibliotecă cu arhivele de stat legate de artele spectacolului.

Am ocolit clădirea până la Observatorul Regal din Madrid (Real Observatorio de Madrid). În 1753, în timpul Regelui Carlos III, a fost fondat Observatorul Astronomic al Marinei pentru a ajuta navigația prin rezolvarea problemelor de longitudine pe mare și de apreciere a orei, ajutând astfel comerțul naval care se făcea pe rute mari în tot imperiul spaniol. În 1808 a fost distrus de invadatorii francezi și activitatea lui a fost transferată la Observatorul Regal construit în 1790 pe dealul San Blas dar, datorită războiului și acesta a fost avariat, activitatea a fost întreruptă și reluată în 1845. Din 1904 a ieșit de sub tutela regală, a fost preluat de Institutul Național Geografic când, pe lângă studiile astronomice s-a ocupat și de cele meteorologice. Din 1970 a fost extins și cercetarea s-a lărgit cu studii de Radio Astronomie.

Parcul Retiro se întinde pe o suprafață de 120 de hectare. Inițial a fost teren de vânătoare pentru Regele Felipe IV unde se afla și Palatul Buen Retiro. În timpul Războiului Peninsular (1807–1814) trupele lui Napoleon l-au demolat aproape în întregime. A fost refăcut și deschis publicului în 1868. În parc au loc evenimente culturale, spectacole, concerte pe tot parcursul anului și în perioada de vară, în fiecare duminică, concerte gratuite oferite de Orchestra Simfonică din Madrid.

Am ajuns la Fântâna Îngerului Căzut (Fuente del Angel Caido), singura din Madrid dedicată diavolului. Statuia a fost construită în 1877 și premiată la Expoziția Națională de Arte Frumoase apoi a intrat în patrimoniul Muzeului Național de Pictură și Sculptură care a postat-o în parc, în locul unde invazia franceză a distrus fosta Fabrică de Porțelan Retiro. Statuia se afla în mijlocul unei fântâni de 10 metri diametru, pe un piedestal cu figuri de diavoli care prind șopârle, pești, șerpi. A fost inaugurată în 1885 fiind criticată vehement datorită  simbolului-diavol.  În plus era situată la 666 de metri deasupra nivelului mării, numărul fiind un alt simbol.

Urmând aleile parcului am ajuns la Palatul de Cristal (Palacio de Cristal) care a fost construit cu ocazia Expoziției Insulelor Filipine (1887) ca o seră cu plante din zona respectivă.

Pe o ridicătură de teren a fost postată clădirea în formă de trifoi realizată din ferestre de sticlă mari susținute de un schelet metalic, așezată pe o bază de cărămidă, cu un dom central înalt de aproape 23 de metri.

Baza ferestrelor era decorată cu frize ceramice colorate care simbolizau plante și rațe sălbatice.

Fațada clădirii, în stil grecesc, era prevăzută cu coloane.

Lângă palat a fost creat un lac artificial (Cascada Parque El Retiro), înconjurat de chiparoși și castani indieni, pe care pluteau în voie și se răsfățau rațe sălbatice.

În Palatul de Cristal, în 1936 a fost ales ca Președinte al Spaniei Manuel Azana. După reparațiile capitale din 1975 și până în prezent  palatul a fost folosit pentru expoziții de artă.

În apropierea lui se afla Palatul Expozițiilor (Palacio Velazquez) care a fost construit în stil neoclasic, din cărămidă roșie, cu ocazia Expoziției Naționale Minieră (1881-1883), pentru a etala realizările din industriile mineritului, ceramicii, metalurgiei, sticlei și apei minerale și a purtat numele de Palacio de la Mineria.

Ulterior a preluat numele arhitectului principal, Velasquez și a funcționat pentru Expoziția Insulelor Filipine, apoi ca Muzeu al teritoriilor îndepărtate ale Spaniei și din 1908 a găzduit expoziții de arte plastice spaniole.

Între anii 2005-2010 a fost restaurat și funcționează ca Muzeu de Artă Modernă ce aparține Ministerului Culturii.

Am ieșit pe unul dintre cele patru drumuri principale ce ajungeau la malul lacului mare din Parcul Retiro (Estanque Grande del Buen Retiro), un lac artificial amenajat o dată cu mai multe grădini și palate pentru Regele Felipe IV (1632-1638) pe locul unui iaz existent în secolul XVI care a fost mărit. Avea rolul de rezervor de apă pentru palat, fântâni și irigația grădinilor și era utilizat pentru pescuit, în jurului lui existând mai multe pescării. De asemenea în centrul lacului a fost ridicată o insulă ovală cu colibe destinate spectacolelor ce se desfășurau acolo.

Pe lac se făceau simulări de bătălii navale cu nave militare adunate într-o flotă regală proprie și era loc de relaxare fiind folosite bărci cu pânze și gondole. Lacul a fost înconjurat cu o pădure mare plantată între anii 1638-1642. A fost folosit exclusiv de Casa Regală până sub domnia Regelui Carlos III care a permis accesul publicului pe malul lacului doar într-o anumită zonă (1767).

În timpul Războiului de Independență parcul a fost folosit ca sediu al trupelor lui Napoleon care au provocat pagube mari (1808-1814). După război a fost reamenajat astfel în 1817 pe malul de est a fost construit Debarcaderul Regal cu elemente egiptene și decorații chinezești, în central lacului a fost postată statuia lui Hercules, au fost reparate sursele de apă pentru irigații și acoperite cu mici pavilioane cu turle.

Din 1867 Regina Isabell II a deschis lacul pentru navigație publică care se făcea cu asistența unor navigator profesioniști. În acea perioadă pe malul lacului au fost construite hoteluri. După detronarea ei Parcul a intrat sub conducerea Consiliului Local Madrid (1868). În locul Debarcaderului Regal demolat, între anii 1902-1922 a fost ridicat Monumentul lui Alfonso XII (Monumento a Alfonso XII), un hemiciclu din coloane ionice în mijlocul căruia a fost postată o colonadă unde, pe un soclu trona statuia Regelui Alfonso XII. La construcția monumentului înalt de 30 de metri, lung de 86 de metri și lat de 58 de metri, ornat cu o mulțime de statui, au participat peste 20 de sculptori.

Pe hemiciclu, spre interior au fost postate statui ce reprezintă Științele, Agricultura, Artele și Industria, la exterior Armata și Marina.

La baza soclului au fost postate statui ce reprezintă Pacea, Libertatea și Progresul.

Terasa aflată în fața coloanei era flancată de 4 lei din bronz. Se cobora la malul apei pe trepte care se terminau la un gard de fier forjat. De o parte și de alta erau postate statuile din bronz ale unor sirene.

În 1926 pe malul nordic al lacului a fost construit un nou debarcader care funcționează și azi. În decursul anilor pe lac s-au desfășurat numeroase campionate de canotaj, în 1964 a fost secat pentru filmarea „Lumea Circului”, din nou secat în 1982 și 2001 pentru curățare și reparații, umplut și populat cu numeroase specii de pești. Pe malul sudic al lacului funcționau chioșcuri și restaurante, pe cel nordic un depozit de ambarcațiuni..

De la lac, în plimbare pe aleile parcului am ajuns în Plaza de Guatemala unde era postat Monumentul Arsenie Martinez Campos (Monumento a Arsenie Martinez Campos) ridicat în cinstea  generalului care a luptat împotriva Primei Republici Spaniole (1874), ulterior în războaiele din Africa, Mexic și Cuba , în ultima devenind căpitan general.

Statuia din bronz a generalului călare pe cal, postată pe un piedestal decorat cu arme și drapele, a fost construită (1904) prin subscripție publică și dezvelită în 1907.

Apropiindu-ne de ieșirea din parc am trecut pe lângă Casita del Pescador, o casă mică decorată cu fresce renascentiste înconjurată de un iaz, din păcate bazinul era gol, în care pescuia frecvent Regele Fernando VII în scurtele perioade de domnie (1808 și 1814-1833). Ultima restaurare a avut loc în anii 1960.

În acea zi am avut noroc cu timpul schimbător dar fără ploaie iar plimbarea prin parc ne-a relaxat și ne-a dat forțe pentru a continua vizitarea orașului.

Citește și Piața Cibeles din Madrid, Spania