Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe 15 decembrie 2021 de monica frimu

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat.

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg. În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron. Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale. Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi. Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului, dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919.

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897). Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri, cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor, considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung. M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Pe drum între Corund și Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe 13 decembrie 2021 de monica frimu

La 15 kilometri sud de Corund, județul Harghita, pe cursul superior al pârâului Nicoul Alb, afluent al râului Târnava Mare, se află Comuna Lupeni.

Acolo s-a născut Tamási Áron (1897-1966), scriitor, ziarist, membru corespondent al Academiei Ungare de Științe, din 1954 deputat al Partidului Național Țărănesc din Ungaria, apoi președinte asociat al Uniunii Scriitorilor Maghiari (1956-1957) și din 1963 membru al prezidiului Consiliului Național de Pace.

Áron a decedat la Budapesta și, conform dorinței, a fost îngropat în satul natal, între doi ceri.

În jurul mormântului a fost amenajat Parcul Memorial Áron Tamási, cu un monument sculptat, reprezentând personaje din operele de bază ale scriitorului, Trilogia Ábel, Enekes madár și Őrdőgváltozás Csikban.

În comună s-au păstrat, amenajat și se pot vizita Casa Memorială Tamási Áron și casa surorii sale.

Tot spre sud, după 8 kilometri am ajuns la Băile Szejke. Mi-am dat seama după niște izvoare captate situate pe marginea șoselei, în fața unor clădiri. Apa carbogazoasă a izvoarelor, bogată în sodiu, ușor sulfuroasă, este folosită în tratarea afecțiunilor digestive. Pentru tratarea bolilor pielii și pentru agrement au fost amenajate două bazine, în momentul vizitei mele, închise. Izvoarele minerale au fost depistate pe terenul care aparținea lui Orbán Balázs (sec. XVIII), au fost amenajate băi curative care au funcționat până la decesul său.

Centrul Memorial Orbán Balázs

În secolul XX a fost amenajat Muzeul Apelor Minerale care etalează obiecte și fotografii folosite pentru extragerea și transportul apei- ustensile, vase, căruțe trase de bivoli, etc., fotografii realizate și folosite de Orbán în cartea sa „Descrierea ținutului secuiesc”, pe care nu l-am vizitat, fiind închis.

Pe lângă Centrul Memorial am urcat un drum de țară și după câteva minute, deviind spre dreapta, am ajuns la prima dintre cele 16 porți vechi de lemn etalate în Muzeul Porților Secuiești.

Porțile au fost adunate din diverse sate, restaurate și așezate pe deal sub forma unei galerii. Urcând prin ea și trecând ultima poartă, a casei din Polonița în care s-a născut Orbán Balázs (1888), se ajunge la mormântul acestuia.

Porțile, cioplite în lemn de stejar, prezintă două intrări, una mare, înaltă de 4 metri, prin care se intra cu căruța și una mică, înaltă de 2 metri, pentru oameni, unite prin stâlpi laterali și acoperite de o mică streașină cu acoperiș de șindrilă.

Au fost decorate cu sculpturi, adânci de 5-10 mm, reprezentând motive vegetale, animale, geometrice, simboluri creștine, etc.

Unele dintre motive au fost pictate, predominând alb, roșu, verde și albastru.

Pe unele au fost inscripționate numele meșterului și anul construcției. Cea mai veche dintre porți (1818) provine din Fenyéd (Feliceni).

Pe partea de deal din stânga porților în anul 2017 a fost inaugurat Mini Erdely Transylvania Park, realizat de echipa Legendarium ca parc cu machete ale unor cetăți, conace, castele, biserici vechi sau orașe din Ardeal, singurul de acest tip din țară.

Vizitarea se face contra cost, biletele găsindu-se la o tonetă din care se pot achiziționa și suveniruri.

Machetele au fost realizate din materiale care să reziste atât la căldura verii cât și la frigul iernii.

Castelul Teleki- Gornești

Castelul Ugron- Zău de Câmpie

Castelul Kemény- Brâncovenești

Clădirile pe care le reprezintă au fost create cu dimensiuni între 0,5- 1 metru înălțime.

Kastelul Bánffy- Răscruci

Ele redau aspectul inițial, azi multe dintre clădiri fiind ruinate sau dispărute.

Fântâna Cântătoare- Târgu Mureș

Sighișoara

Sunt expuse de-a lungul unor alei pietruite.

În fața fiecăreia se află un panou informativ, cu date istorice scrise în limbile română, maghiară și engleză.

Biserica fortificată Ilieni

Parcul e într-o continuă dezvoltare, spațiul urmând să fie mărit, pentru plasarea unor machete noi.

Pentru ziua respectivă aveam planificat să vizitez și orașul Odorheiu Secuiesc, situat la 3-4 kilometri de Băile Szejke. Noroc că m-am întors la mașină. Imediat ce am pornit la drum a început o furtună, „rupere de nori”, care a continuat și după cazarea în pensiunea din oraș, unde aveam rezervare.

Sovata, jud. Mureș- de la cazare spre centrul stațiunii

Publicat pe 6 decembrie 2021 de monica frimu

Urma să stau două nopți în Sovata, un oraș din județul Mureș, situat pe cursul superior al râului Târnava Mică, la confluența cu râul Sovata, în depresiunea Praid-Sovata, la poalele dinspre sud-vest ale Munților Gurghiu, la o altitudine de 475–530 metri.

Aveam rezervarea făcută la una dintre multele vile private care funcționează în scop turistic în stațiune, Vila Tivoli.

Vila, situată într-o zonă mai retrasă, se găsea la aproximativ 1 kilometru de centrul stațiunii.

Mai era puțin până se însera așa că după ce m-am primenit am străbătut aleile pădurii, îndreptându-mă spre zona centrală unde urma să iau cina.

Pe drum am început să-mi creez un itinerar pentru a doua zi. Știam că zona este cunoscută mai ales datorită zăcămintelor de sare care au fost prelucrate încă de pe vremea romanilor, prezența lor fiind demonstrată de castrul roman de la Sărățeni (106 e.n.), descoperit prin săpăturile arheologice, la 8 kilometri de Sovata.

Romanii practicau mineritul de suprafață. Săpau gropi concentrice, pe diferite niveluri, până la adâncimi de 40 de metri. Inundate de apă, se săpau alte gropi, până la 12-15 metri, de unde scoteau sarea pe niște punți alunecoase și o depozitau. Groapa respectivă era abandonată și se reîncepeau săpăturile pentru o altă groapă. În timp gropile s-au umplut cu apă și au format lacuri.

Actual în Sovata există 9 lacuri pe care doream să le văd. De asemenea strada cu numeroasele vile de epocă, multe păstrate până azi în forma originală.

În secolele XI-XII zona a fost ocupată de secui. Stabilindu-se acolo și primind de la Voievodul Transilvaniei, Majláth István, dreptul de a comercializa sarea (1536), au creat un sistem de transport terestru și unul pe râul Mureș, până la confluența cu Tisa, care a fost numit „drumul sării”.

Exploatarea de sare era păzită de paznici care au primit de la Principele Báthory Kristóf diferite privilegii (1578). Încă din acea perioadă Sovata era renumită pentru apele sale cu salinitate crescută, folosite atunci de localnici pentru tratarea diferitelor afecțiuni și mai ales de femei, contra sterilității.

Prima atestare documentară a localității, numită atunci Szavata, datează din 1602. Pe tot parcursul istoriei sale nu a fost locuită de prea multă populație. De abia în anul 1952 a primit statutul de oraș.

De dimineață am pornit la drum. Am făcut un mic ocol pentru a vedea ce a mai rămas din fostul Conac Bernády György, construit de farmacistul, ajuns primar în două perioade (1902-1913, 1926-1929), cunoscut pentru transformările benefice făcute în Sovata.

Conacul a rămas în proprietatea familiei până în 1946 când a fost vândut unui evreu din București. După doi azi, naționalizată, a intrat sub administrația Întreprinderii Balneare de Stat care nu a îngrijit-o și clădirea s-a ruinat.

Din 1990 a fost introdus pe lista monumentelor istorice. Prin retrocedare a intrat în posesia urmașilor, o familie în vârstă care locuiește în afara granițelor țării. Tot ce am găsit la fața locului a fost intrarea la conac, un gard și o poartă de lemn sculptat cu motive florale, inscripționată cu date istorice.

Paralel cu șoseaua m-am îndreptat spre centrul stațiunii. În stânga mea se înălțau câteva hoteluri, construite în perioada 1960-1980, cu baze de tratament.

În dreapta, pe marginea șoselei, am văzut Biserica Romano-Catolică „Inima lui Isus”.

A fost construită în perioada 1937-1939 și renovată între anii 1979-2004.

Încă câteva minute și am ajuns în centrul stațiunii, marcat de un giratoriu din care se desprindeau două străzi, aproape paralele.

Pe dreapta se aflau multe terase, tarabe cu suveniruri, etc. De acolo am văzut „emblema” stațiunii, Lacul Ursu.

Pe stânga, în fața Centrului de Informare Turistică, erau aliniate trăsuri cu cai în care, conducătorii atelajelor, în ținută de epocă, așteptau clienții dornici de o plimbare.

În spațiul dintre cele două străzi vizitatorii se relaxau în Parcul Petőfi Sándor, amenajat cu rondouri de flori, bănci și o fântână arteziană centrală.

Am hotărât să mă deplasez pe strada care pornea din dreptul Centrului de Informare Turistică, stradă mărginită de vilele de epocă, construite din lemn, în stil tipic alpin. Pe partea stângă, în fața Hotelului Danubius, rondourile pline de flori și băncile de relaxare, situate pe locul fostei Grădini Rhédey, formau actualul Parc Nicolae Bălcescu, în care era postat și bustul acestuia (1991).

Citește și Sovata, jud. Mureș- strada Trandafirilor

Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Publicat pe 2 decembrie 2021 de monica frimu

Răspunde

Centrul orașului Târgu Mureș, „cireașa de pe tort”, l-am vizitat în a doua zi a șederii mele acolo. A fost amenajat în perioada în care György Bernády, deputat de Târgu Mureș în Parlamentul din Budapesta, a devenit primarul orașului (1902-1919).

În acea perioadă a fost introdusă canalizarea, străzile au fost asfaltate, s-au construit clădiri pentru școli noi, diferite instituții, etc.

După Primul Război Mondial, după Tratatul de la Trianon, Transilvania a fost cedată României însă după Al Doilea Război Mondial, prin Dictatul de la Viena, i-a revenit Ungariei.

Sub comuniști, cele 58 de județe au fost sistematizate în 28 de regiuni cu 177 de raioane (1950).

Direcția Silvică

Doi ani mai târziu 10 raioane din fostele regiuni Mureș și Stalin au fost comasate și s-a format Regiunea Autonomă Maghiară, cu capitala la Târgu Mureș.

Direcția județeană- evidența populației

Prin reorganizarea administrativă (1968) s-au recreat județele și Târgu Mureș a devenit municipiul județului Mureș.

Casa de Cultură a Sindicatelor

Pentru a vedea centrul orașului de la un capăt la celălalt, de la hotel m-am deplasat pe o stradă paralelă și am cotit spre capătul lui sudic, unde se afla o piațetă amenajată ca un mic părculeț.

Piața Cardinal Iuliu Hossu, fosta Piață Panov sau a Bulgarilor, a fost numită după Episcopul Greco-Catolic de Gherla (1917), reprezentant al tuturor românilor din Ungaria la Marea Adunare Națională de la Blaj care, sub comuniști, deoarece s-a opus trecerii forțate a greco-catolicilor la ritul ortodox, a fost închis la Sighet, apoi la Gherla (1948-1964), mutat la o mânăstire, în final într-un spital, unde în 1970 a murit. În 1969 Papa Paul al VI-lea i-a conferit, în secret, titlul de cardinal, făcut oficial după moartea sa. În anul 2019 statuia lui a fost postată în piața care i-a preluat numele.

În apropierea pieței, pe colțul dintre două străzi, pe locul în care din 1924 a existat Căminul Ucenicilor Români, a fost construită actuala clădire (1927-1935) în care azi funcționează Inspectoratul Teritorial de Muncă.

Catedrala Ortodoxă „Buna Vestire”, cunoscută de localnici și sub denumirea de Catedrala Mică, a fost construită pentru cultul greco-catolic (1926-1936).

După Al Doilea Război Mondial cultul a fost interzis (1948) și biserica a fost transformată în parohie ortodoxă. Deși după 1989 cultul greco-catolic a devenit iar oficial și aceștia au revendicat-o în tribunal, cererea nu le-a fost aprobată și biserica a rămas ortodoxă .

Palatul Primăriei, azi Consiliul Local, a fost ridicat între anii 1936-1942.

Până în 1945 a fost sediul Comitatului Mureș-Turda.

În dreapta lui se află clădirea care găzduiește Consiliul Județean și Prefectura Mureș. Clădirea a fost construită, în stil secession maghiar, pentru Primăria Orașului Liber Regal Târgu Mureș (1905-107) și din 1962 până azi a devenit sediul Palatului Administrativ. A fost prevăzută cu un turn înalt din care se anunțau eventualele incendii din oraș. În turn a fost postat un orologiu, cu cadrane pe toate laturile turnului, care sună din sfert în sfert de oră.

Lângă el, în același stil secession maghiar, se află Palatul Culturii, construit în perioada în care guvernul maghiar a demarat un proiect prin care aloca credite pe termen lung în scopul construirii de centre culturale. Clădire cu 3 etaje este situată pe colțul a două străzi.

La exterior este împodobită cu mozaicuri, basoreliefuri în bronz și piatră, fresce, vitralii și plăci memoriale. fațada prezintă un mozaic care arată diverse personalități ale orașului, comercianți, dregători, ostași, etc., în centru cărora, pe un fond auriu, pe un tron se află Hungária.

Pentru a mări suprafața primului etaj, deasupra intrării principale au fost create 6 balconașe cu ferestre (bovidouri) sub care sculpturile din bronz și basoreliefurile reprezintă scene din operele compozitorilor Franz Liszt și Ferenc Erkel, matematicienii Bolyai, tată și fiu, scriitorul și promotorul dezvoltării activităților științifice, György Aranka de Zagon.

Deasupra bovidourilor, friza prezintă portretele, în basorelief, a șase personalități culturale, cărturari, oameni de știință, filosofi, literați ai secolului XIX.

În Palatul Culturii funcționează Filarmonica de Stat, înființată în 1950, a cărei Sală Mare se întinde pe toate cele trei etajele, Biblioteca Județeană, Muzeul de Artă cu Galeriile Uniunii Artiștilor Plastici, Expoziția permanentă a Muzeului de Istorie.

La etajul I se află Sala Oglinzilor care are la capete oglinzi venețiene, mesele placate cu oglinzi și ferestrele cu vitralii ce prezintă scene din folclorul secuiesc. Este folosită pentru diferite evenimente culturale, simpozioane, întâlniri oficiale, etc. Deasupra ei, la etajul II, se află Sala Mică, cu 300 de locuri, folosită pentru cursuri sau pentru desfășurarea unor concerte de muzică clasică.

În continuare bulevardul se împarte în două artere de circulație care mărginesc o porțiune centrală, pietonală, amenajată pentru plimbări, desfășurări de târguri, evenimente culturale, numită Piața Trandafirilor. La intrarea în ea a fost postată statuia Eroului Necunoscut (1964).

Înaintând, priveam când în dreapta, când în stânga, la casele secolelor XIX și XX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.

În mijlocul porțiunii pietonale era amenajat un rondou cu flori rotund. Apropiindu-mă, mi-am dat seama că în mijlocul lui era un arătător care indica orele.

Ceasul cu flori

Pe partea dreaptă se înălța fostul Palat Papp, azi Hotel Concordia.

Pe străduța care se desprindea de centru, pe lângă hotel am înaintat câțiva zeci de metri pentru a vedea clădirea în care își are sediul BNR- filiala Mureș. După Primul Război Mondial Banca Națională Română a deschis în Transilvania 3 sucursale, una la Târgu Mureș, care și-a desfășurat activitatea în perioada 1920-1940.

În urma Dictatului de la Viena orașul a fost ocupat de maghiari și clădirea băncii a fost preluată de Banca Austro-Ungară. După 4 ani BNR și-a reluat activitatea care, având un volum mare de operațiuni, și-a mutat sediul în actuala locație (1951).

M-am întors în centru și am continuat vizionarea clădirilor. În trecut în unele dintre ele își aveau sediul unele bresle, altele au fost construite ca palate private sau ca și clădiri administrative.

Casa Bányai, o clădire în stil eclectic (1904-1907), a fost locuită de primarul György Bernády (1933-1937), cel care a modernizat orașul, a vândut 3.000 de parcele pentru construcția de case noi, a proiectat 117 străzi, a creat sistemul public de apă și energie electrică, etc.

Lipit de ea, Palatul Toldalagi, construit de contele László Toldalagi (1759-1772), în partea superioară păstrează o coroană și blazoanele din piatră ale conților Toldalagi și Weiss, înconjurate de grilaje rococo și motive florale. În anii 1940 în palat s-a mutat Erdélyi Bank Rt., în anii 1960-1961 clădirea a fost reabilitată și azi în ea funcționează Muzeul de Etnografie și Folclor. În dreapta muzeului se înalță Turnul Bisericii Franciscane „Sf. Emeric”, singurul care a supraviețuit, biserica și mânăstirea care se aflau acolo fiind demolate în 1971, o dată cu amenajarea Pieței Teatrului. Sub turnul baroc se afla intrarea în cavoul călugărilor.

Pe lângă biserica și mânăstirea franciscană au fost demolate multe alte clădiri istorice. Piața Teatrului a fost mărginită de blocuri înalte, centre comerciale, cafenele cu terase, Hotelul Continental și în subteran a fost amenajată o parcare (1971-1973).

Central a fost construit Teatrul Național Târgu Mureș (1974) și pe spațiul din fața lui au fost amplasate sculpturi. Clădirea în forma literei „L” are o sală de spectacole cu 600 locuri.

Piața este foarte populată, mai ales la sfârșit de săptămână, sau în perioadele în care la Târgu Mureș se desfășoară festivaluri, unul dintre ele chiar în momentul vizitei mele: Street Music Festival.

Palatul Apollo, clădire în stil eclectic, a fost construit de contele Sámuel Teleki (1804-1807) imediat după ce clădirea bibliotecii a fost finalizată. În palat erau organizate baluri, erau prezentate piese de teatru ale trupelor care vizitau orașul și aici ieșeau prima oară în societate tinerele din protipendadă. În Revoluția din 1848 a fost locul de întâlnire a tineretului revoluționar. De asemenea, după Tratatului de la Trianon, în palat a avut loc Reuniunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea în drepturi a etnicilor maghiari în în 1937 intelectualii maghiari au adoptat Confesiunea de la Târgu Mureș care urmărea egalizarea diferitelor grupări etnice.

Din 1987 în palat funcționează Școala Populară de Arte, înființată în 1908 și în 1913 mutată în Palatul Culturii.

În acea zonă, în mijlocul părții pietonale, se află statuia lui Avram Iancu, postată în 1978 în locul unei sculpturi mai vechi, din bronz, (1930), mutată la Câmpeni, județul Alba (1940).

În spatele statuii, închizând partea pietonală, se află Catedrala Ortodoxă „Înălțarea Domnului”, construită în perioada 1925-1934 pe locul Fântânii Cântătoare, numită și Fântâna Bodor, după cel care a construit-o (1820-1822), demolată în 1911.

Din lipsa fondurilor pictura interioară a fost finalizată abia în perioada 1970-1986.

La nivelul altarului a fost postat un mozaic, de circa 12 metri înălțime, care o reprezintă pe Maica Domnului cu Pruncul și pe cupolă o pictură înfățișându-l pe Hristos binecuvântând. Pe pereții pronaosului au fost pictați sfinții mitropoliți ai Transilvaniei secolului XVII, Ilie Iorest și Sava Brancovici, încadrați de 12 medalioane cu cele mai importante biserici ortodoxe din Ardeal.

În dreapta catedralei se află cea mai veche clădire din acea zonă, Biserica Romano-Catolică „Sf. Ioan Botezătorul”. În anul 1707, deși orașul era preponderent calvin, puținii catolici au ridicat o Biserică de lemn, pe locul actualei curți parohiale, în care, fără acordul Casei de Habsburg, Principele Francisc Rákóczi al II-lea a depus jurământul.

După 2 ani, cu ajutorul armatei imperiale austriece, au intrat în posesia Bisericii din Cetate dar, după nici 10 ani, Curtea de la Viena a trecut-o în proprietatea reformaților. Pe locul actualei biserici exista o casă cu etaj pe care catolicii au cumpărat-o, demolat-o și între anii 1728-1750 au ridicat actuala biserică, în stil baroc austriac, cu două turnuri între care se află un fronton cu două capiteluri ionice.

În 1869 biserica a fost dotată cu o orgă care s-a păstrat până azi. În curtea bisericii din anul 2000 se află statuia Episcopului Áron Márton.

Pe colțul Pieței Trandafirilor, situat în stânga catedralei, se află Casa cu Arcade, o clădire în stil baroc, cu parterul sub formă de arcade, construită în sec. XVIII pentru Școala Romano-Catolică, aflată sub patronajul Împărătesei Maria Tereza. Restaurată între anii 1983-1985, azi la parter funcționează diverse magazine, studioul postului de radio local Radio GaGa, deasupra căminul Colegiului Romano-Catolic „Sf. Imre”.

Ocolind catedrala am ieșit din Piața Trandafirilor. În spatele ei am văzut fosta Casă Görög, construită de familia de negustori căreia îi poartă numele (1829-1830), casă în care, în drumul său spre Sighișoara, a fost cazat poetul Sándor Petőfi (1849) și în 1852 Regele Franz Joseph. Apoi casa a devenit sediul Casei de Economii și Consemnațiuni din Târgu Mureș, instituție fondată de Domokos Teleki în 1868. Azi în ea funcționează Cercul Militar.

Mai doream să văd încă două clădiri impozante situate pe strada care se continua lăsând în urmă catedrala.

Oficiul Poștal nr. 1

Liceul de Artă își are sediul într-o clădire construită între anii 1890-1892 pentru Școala de Fete Romano-Catolică „Sancta Maria”, condusă de surorile franciscane, mutată acolo din Casa cu Arcade. A funcționat până după naționalizare (1948) când conventul a fost închis de autorități. La baza Liceului de Artă stă Școala Orășenească de Muzică, înființată în 1908, care a funcționat în Palatul Culturii, din 1922 transformată în Conservator de Muzică pe lângă care s-a înființat Cursul Liber de Artă Plastică (1932) și împreună, ca Liceul Vocațional de Artă, în 1949 s-a mutat în actuala clădire.

După atâta istorie trebuia să revin cu picioarele pe pământ așa că m-am întors la hotel și cu mașina am urcat cei 3 kilometri până pe Platoul Cornești, situat în partea de est a orașului, la o altitudine de 488 metri, împădurit cu stejari și carpen.

Platoul a fost amenajat la începutul secolului XX cu scopul deschiderii unui sanatoriu pentru boli pulmonare care însă nu s-a finalizat datorită izbucnirii Primului Război Mondial. Din acea perioadă au rămas doar un restaurant și un teren amenajat pentru iubitorii de TIR.

Sub comuniști a fost construit un Teatru de Vară, s-au amenajat un teren de joacă, Grădina Zoologică și s-a creat o cale ferată îngustă pe care, din 1970, circulă un trenuleț pentru copii. În circuit înconjoară locul de joacă, trece prin pădure, în total 1 kilometru lungime, cu 5 stații amenajate. Azi în pădure este amenajată o pistă de alergare și au fost semnalizate diverse trasee turistice montane.

Citește și Castelul Teleki din Gornești, jud. Mureș

Orașul Sebeș, județul Alba

Publicat pe 13 noiembrie 2021 de monica frimu

Răspunde

Orașul Sebeș este situat în partea centrală a județului Alba, la poalele munților Șurianu. Conform tradiției orale este vechi din 1150 dar documentar apare prima dată în anul 1245, în contextul invaziei mongole din (1241), când se numea numele Malenbach.

La începutul secolului XIV s-au înființat Scaunele săsești, ca forme de organizare politică și administrativă. Într-un document din 1303 apare Scaunul Sebeș, care, deși era mai apropiat de modul de conducere al celor din Sibiu, a aparținut administrativ de Episcopia din Alba-Iulia, cu care a avut conflicte (1277, 1308).

În 1332 a fost ridicată o Mânăstire Dominicană. O dată cu reforma protestantă (sec. XVI) dominicanii au fost înlăturați și mânăstirea a trecut în posesia franciscanilor.

Din vechea mânăstire s-a păstrat până azi Biserica Franciscană „Sf. Bartolomeu”.

În secolul XIV Sebeș a primit statutul de oraș. I s-a permis să aibă loc un târg săptămânal (1341) care se ținea în Piața Mare a orașului, azi Piața Primăriei.

În oraș funcționau 19 bresle cu 25 de branșe (1376) care își vindeau marfa și în alte localități, Sebeșul fiind avantajat de poziția sa, la intersecția a două drumuri importante- Sibiu-Sighișoara și Orăștie-Sebeș. Din vechile clădiri ocupate de bresle s-a păstrat doar una, numită azi Hala Breslelor.

Lângă ea, în aceeași perioadă, a început construcția Bisericii Evanghelice Luterane, sub forma unei bazilici romanice, care, datorită invaziei mongole (1241), s-a oprit. Ulterior, dorindu-se o construcție măreață, o parte din est a fost demolată și a fost extinsă cu un cor, în stil gotic târziu (1360-1382).

În decursul timpului s-au efectuat numeroase modificări și refaceri care au mers în paralel cu istoria localității. În secolul XV, în prelungirea de vest a navei centrale, a fost ridicat un turn înalt care, din lipsa fondurilor, a fost legat direct de vechiul corp al bazilicii inițiale (1455-1464).

Un secol mai târziu biserica a fost dotată cu un altar (poliptic) format din mai multe panouri , fiecare pictat cu personaje și scene biblice.

Apoi a fost înconjurată de o fortificație cu 5 turnuri de apărare: 2 pe latura de vest flancau poarta de acces în incintă, unul la mijlocul laturii de sud, unul în colțul de sud-est și unul în colțul de nord-vest, cele din vest și o parte din cutina din nord fiind dărâmate în secolul XIX, pentru a se construi un gimnaziu (1863-1866).

A existat și o mică capelă, descoperită de arheologi în anii 1960, care a fost dezafectată și înglobată într-un turn de fortificație al bisericii (a 2-a jumătate a sec. XV), iar în colțul de sud-vest al Pieței Mari, Casa Clopotarului. La începutul secolului XVI, în apropierea corului bisericii, în partea lui de nord, a fost construită Capela „Sf. Iacob”, patronul pelerinilor.

Se presupune că a servit ca baptisteriu, sau capelă mortuară, ori doar pentru venerarea sfântului.

Lucrările la biserică au avut loc cu multe întreruperi, unele de lungă durată, astfel șantierul a fost suspendat când au început lucrările pentru ridicarea unor ziduri de apărare, din piatră, în jurul incintei orașului (1387).

La fârșitul secolului XIV orașul a intrat în posesia fraților Mihai și Solomon de Sighișoara, donat de Regele Sigismund de Luxemburg, pentru meritele lor în bătălia de la Nicopole (1396). Sub aceștia lucrările de fortificare au continuat, au fost ridicate turnurile de apărare. Lucrările fiind neterminate, târgul nu se putea apăra și s-a predat fără luptă turcilor (1438).

Pentru meritele în luptele împotriva otomanilor, Regele Matia Corvin a dăruit localitatea fraților Andrei și Ioan Pongratz (1465). La sfârșitul secolului XV, pe colțul de nord-vest al Pieței Mari, a fost construită o casă în care au fost găzduiți reprezentanții puterii care treceau prin oraș și se desfășurau ocazional lucrările dietei Transilvaniei. A fost numită Casa Zapolya după ce ultimul Voievod al Transilvaniei și Rege al Ungariei, Ioan Zapolya, a murit în ea (1540). În secolul XVI i s-a ridicat un etaj apoi în secolul XVIII a fost modificată în forma actuală. Azi casa este ocupată de Muzeul Municipal „Ioan Raica”.

Deși breslele blănarilor, cizmarilor și pielarilor au continuat să funcționeze, numărul populației scăzând, în secolul XVI orașul a intrat în declin. Acesta a continuat deși Principele Gheorghe Rákóczy II i-a oferit câteva privilegii (1651). Apoi au urmat din nou atacurile turcești care în final l-au cucerit pentru o scurtă perioadă de timp și devastat (1661).

Ulterior în dreptul porților de est și vest au fost construite 2 barbacane. Zidurile au fost prevăzute cu parapet care avea creneluri și ferestre de tragere. Incinta a fost înconjurată de șanțuri cu apă. Toate au fost deafectate în secolul XIX. Până azi au rămas doar 6 turnuri.

Turnul Croitorilor, situat în colțul de sud-est, are formă pătrată, cu latura de 5 m, 4 niveluri, primele construite în faza inițială, ultimele două adăugate în secolele XV-XVI.

Turnul Cizmarilor, situat pe colțul de nord-vest, avea aceeași formă, cu latura puțin mai mare, de 5,5 m. Era format din parter și 2 etaje. Se presupune că a fost ridicat în prima fază de construcție dar a fost atestat documentar din 1513.

Turnul Semirotund– era situat pe latura de vest, între Turnul Porții de acolo și Turnul Cizmarilor. A fost construit în 1634, ulterior modificat și transformat în locuință.

Turnul Porții de Nord, la jumătatea laturii de nord, era străpuns de o poartă care permitea accesul dinspre nord. A fost ridicat între sfârșitul secolului XIV și început sec XV.

Poarta de Nord

În secolul XIX a fost transformat în locuință.

Turnul Porții de Vest se afla în apropierea Porții de Vest, în spatele clădirii în care în secolul XIX funcționa Poșta. Datează din prima fază de construcție (sec. XV).

Turnul Octogonal, situat în colțul de nord-est, în apropierea Mânăstirii Franciscane, avea 2 nivele (sec. XVI). Azi este situat în perimetrul unei proprietăți private.

Pe latura de nord a Pieței Mari a existat un turn al zidului care înconjura Biserica Evanghelică Luterană. După numeroase modificări, în 1716 turnul a fost transformat într-o clădire pentru Primărie. Aceasta a fost demolată (1880) și în 1909 a fost construită actuala Primărie, o clădire pe colțul dintre două străzi, în forma literei L, cu parter și etaj, ale cărei ferestre au fost ornate cu decoruri neogotice. După mulți ani în care clădirea a fost degradată, în anul 2021 a intrat în reparații și refacere.

În anii 1738-1739 populația s-a împuținat în timpul unei epidemii de ciumă. Orașul nemaiavând resurse pentru a plăti dările, a primit emigranți din Transilvania și până în 1749 s-au mutat și coloniști germani.

Apoi breslele și-au încetat activitatea și populația le-a preluat activitățile. Devenind mici comercianți, în 1893 s-a înființat Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și industrie, urmată de Reuniunea „Andreiana” pentru meserii și comerciu (1898), s-au înființat mai multe manufacturi ca pânzăria Bauman, Fabrica de piele Dahinten (1843), etc.

Orașul era înconjurat de multe bălți și lacuri. Nemaiavând importanță, fortificațiile din zona actualului Parcul Tineretului au fost dărâmate și s-a amenajat primul lac (1785).

Atunci lacul se prelungea spre nord și ocupa o mare parte din parcul actual.

După 1824 o porțiune din el a fost astupată și în a doua jumătate a secolului XIX s-a amenajat parcul.

De asemenea, pentru accesul din suburbii, transformate în cartiere ale orașului, au fost create breșe în zidurile înconjurătoare. În anii 1980 multe case din cartiere au fost demolate și în locul lor au fost construite blocuri.

O dată cu catolicizarea forțată o parte din români au trecut la ritul greco-catolic și au construit o biserică în cimitirul orașului. La începutul secolului XIX, urmând să construiască o altă biserică, cea veche a fost abandonată. Cu ajutorul episcopiei și a locuitorilor macedo-români din cartierul Greci, în anul 1818, în acel cartier, a fost ridicată Biserica din Greci „Schimbarea la Față”, numită și Biserica Bob, după episcopul care a sfințit-o.

Datorită creșterii populației ortodoxe, în apropierea Bisericii Greco-Catolice, pe malul stâng al râului Sebeș, același arhitect a construit Biserica Ortodoxă „Învierea Domnului” (1812-1827).

În a doua jumătate a secolului XIX pe locul vechiului Gimnaziu a fost construită o clădire cu forma literei U, în stil neoclasicist, cu decoruri neogotice, pentru noul Gimnaziul Evanghelic C.A..

Un secol mai târziu, în fața lui, pe locul fostei Piețe Mici, a fost amenajată Piața Libertății.

În cartierul sudic al orașului a existat o grădină care aparținea Ocolului Silvic (1890). Lângă ea a fost construită Biserica Reformată Calvină (1903), azi situată într-o zonă cu case, pe un loc deschis.

Din acea perioadă orașul a început să prospere. Pe lângă multe clădiri de locuințe, au fost construite Uzina Electrică, Casa Pădurilor, Cazarma, Poșta, noua Primărie, sediul pompierilor și o baie comunală (1905-1906). Într-una din casele, situate azi pe artera centrală, trecătorul poate vedea o placă care îl atenționează că acolo, elev fiind, a locuit, Lucian Blaga (1902-1906).

Lângă ea, într-o clădire veche (1890), până în 1971 a funcționat Administrația Raionului Sebeș. În locul ei s-a mutat o Școală Generală care, după ce au fost amenajate noi săli de clasă și săli de sport (1975-1985), s-a unit cu Liceul Sportiv, din 2015 Liceul Sportiv „Florin Fleșeriu”, numit după profesorul de sport care a pus bazele liceului.

Vis a vis de Parcul Tineretului se află fosta Casa de Cultură (1961), din 1997 Centrul Cultural „Lucian Blaga”.

În cealaltă parte a parcului se înaltă Catedrala Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

Tot pe strada principală, într-o clădire construită în anul 1920, funcționează Judecătoria Sebeș, înființată în 1997.

După reintrarea în drepturi a greco-catolicilor, pe o stradă laterală, nu departe de Judecătorie, a fost ridicată Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci” (2003).

Citește și Un drum Sebeș- Târnăveni: câteva obiective istorice din județul Alba

Orașul Blaj, județul Alba

Publicat pe 5 noiembrie 2021 de monica frimu

Răspunde

Orașul Blaj este situat în Podișul Târnavelor, la confluența Târnavei Mari cu Târnava Mică, într-o regiune viticolă din partea de est a județului Alba.

Este renumit pentru Marea Adunare Națională (1848) în care s-au cerut desființarea iobăgiei, egalitatea în drepturi a tuturor locuitorilor Transilvaniei și datorită faptului că în secolele XVIII-XIX a fost centrul cultural al românilor din Transilvania.

Localitatea a fost prima dată atestată documentar în actele prin care domeniul a fost cumpărat de contele Herbord, numită villa Herbordi (1552). În decursul timpului a fost deținută de mai mulți proprietari și după unul dintre ei, Blasius, a primit numele actual.

Săpăturile arheologice efectuate în zona Blajului au scos la iveală obiecte ceramice din perioada neoliticului, un vas scitic din secolul V î.e.n. (Crăciunelu de Jos), un altar funerar dedicat lui Jupiter din secolele II-III e.n. (Biia), care atestă existența unor așezări încă din mileniile VI-II î.e.n., în perioada dacică și cea a ocupației romanilor. Artefactele împreună cu vechea tiparniță cu care s-a tipărit „Noul Testament” (1648), alte cărți vechi, colecția din 40 icoane pe lemn (secolul XVIII) etc., sunt expuse în Muzeul de Istorie „Augustin Bunea” din Blaj.

Din secolul XVIII domeniul Blaj a intrat în posesia statului care în 1738 l-a cedat Episcopiei Române Unite (greco-catolică). Aceasta și-a mutat sediul de la Făgăraș la Blaj și a condus de acolo până la venirea comuniștilor la putere, când cultul a fost interzis.

Episcopul Inocențiu Micu-Klein a purtat tratative cu curtea de la Viena pentru construirea sediului episcopiei, a unei mânăstiri și a unei biserici. Neavând fonduri suficiente a apelat la reprezentanții clerului care, în timp de cinci ani, au adunat fondurile necesare și între 1741-1749 a fost construită Catedrala Greco-Catolică „Sf. Treime”, în stil baroc.

Iconostasul a fost sculptat în lemn de tei, la Târgu Mureș, transportat pe bucăți cu carul și asamblat în Blaj. Amvonul a fost pictat direct pe lemn și la exterior au fost reprezentați cei 4 evangheliști. În interior, cupola a fost pictată cu scene din viața lui Isus: Coborârea Sf. Spirit, Botezul lui Isus în Iordan, Punerea lui Isus în mormânt și în 1765 a avut loc prima slujbă.

În 1838 nava bisericii a fost mărită, au fost adăugate corurile laterale și sacristiile de lemn. Turnurile inițiale au fost înlocuite cu două turnuri mult mai înalte. După deces, Episcopul Inocențiu Micu-Klein și Cardinalul Al. Todea au fost îngropați în cripta bisericii.

În biserică, cu o zi înainte de Marea Adunare de pe Câmpia Libertății, Simion Bărnuțiu și-a rostit importantul discurs.

Catedrala a fost înconjurată din trei părți de clădirile mânăstirii (1741-1747). Împreună cu a patra latură, azi delimitează Piața 1848. Lângă catedrală se află Institutul Teologic Greco-Catolic „Buna Vestire”, reînființat după 1989. Cultul greco-catolic fiind interzis în perioada comunistă, din 1948 Academia Teologică Greco-Catolică a fost închisă, capelele transformate în săli de sport, profesorii îndepărtați cu domiciliu forțat sau chiar trimiși în închisori.

În colțul de sud-est al pieței, în dreapta catedralei, se află Liceul Tehnologic „Ștefan Manciulea”. În clădirea, care aparținea călugărilor, din octombrie 1754 a funcționat „Școala de obște”, prima școală superioară cu predare în limba română din țară, înființată de Episcopul Inocențiu Micu-Klein care a și predat în ea. Tot în clădiri ale călugărilor au fost create școala latinească și școala de preoție, ambele cu predare în limba română.

La Blaj au studiat mulți dintre cărturarii români din secolele XVIII-XIX ca Ion Budai-Deleanu, Petre Maior, Gh. Șincai, etc.

În continuarea școlii se află clădirea în care a funcționat un internat de băieți numit, după episcopul care a construit-o, „Internatul Vancean”.

Pe spațiul din spatele catedralei și a „Școlii de obște” în anul 1881 a fost înființată o Grădină Botanică. Azi, întinsă pe aproximativ 9 hectare, cu peste 500 de specii de plante din 100 de familii, este considerată rezervație naturală.

Pe o străduță care continuă partea de sud-vest a pieței se află cea mai veche clădire din oraș, un vechi castel nobiliar construit în secolele XIII-XIV, refăcut de Georgiu Bagdi (1535) și până în secolul XVIII reședință a mai multor familii de nobili.

Din 1373 a devenit Palat Episcopal în care și-a avut sediul Episcopia, apoi Mitropolia Greco-Catolică de la Blaj. După 1848 a fost transformat în școală cadastrală, apoi în școală specială de învățători, din 1964 Muzeu de Istorie și azi este reședința Arhiepiscopului Major al Bisericii Române Unite cu Roma Greco-Catolică.

În colțul de sud-vest al pieței se află o altă clădire care a aparținut Mânăstirii Greco-Catolice, inaugurată în anul 1936 în prezenţa Regelui Carol al II-lea şi a lui Mihai I, care atunci era Voievod de Alba Iulia. Din 1949 a intrat în proprietatea Ministerului Artelor și Informațiilor, transformată în Ateneul Popular ”Horia, Cloșca și Crișan”, pentru desfășurarea evenimentelor Asociației Culturale ASTRA. Prima asociație ASTRA a fost formată la Sibiu (1961) și după 9 ani s-a creat la Blaj Despărțământul ASTREI, ambele concepute pentru a dezvolta și propaga literatura și cultura poporului român, din care au făcut parte mulți scriitori, istorici, oameni de cultură ai Școlii Ardelene.

În anii 1960 a fost modificată devenind Palatul Cultural în care la parter funcționa un cinematograf și la etaj, pe rând, au fost amenajate Muzeul de Istorie și Etnografie al Blajului, Biblioteca orășenească și Centrul de radioficare Blaj. În 1992 a fost retrocedată Mitropoliei Greco-Catolice. Trei ani mai târziu clădirea a fost grav avariată într-un incendiu și a fost lăsată în acea stare până în anul 2011 când a fost achiziționată de Primăria Blaj care împreună cu Consiliul Judeţean Alba au reabilitat-o.

Latura sudică a pieței este formată din case devenite istorice pentru că au fost locuite de personalități ca Simion Bărnuţiu, Iuliu Maniu, Augustin Bunea şi Timotei Cipariu și casa în care au activat membrii Consiliului Naţional Român în perioada 1918-1919. În Casa Augustin Bunea (1957-1909) a locuit fostul istoric, teolog greco-catolic, scriitor a numeroase lucrări despre istoria Transilvaniei, care a fost ales membru titular al Academiei Române, titlu de care nu s-a putut bucura, decedând la Blaj cu o zi înainte de a-și susține discursul.

Casa Timotei Cipariu (1805-1887) a fost locuită de cărturarul și marele patriot, care a fost membru activ în Revoluția de la 1848. Azi în ea funcționează ASTRA. Lipită de ea se află clădirea în care a funcționat ,,Biblioteca Centrala Arhidiecezană’’, cu peste 70.000 volume și aproximativ 1.000 de manuscrise vechi, desființată în 1948 și colecțiile sale distruse.

Pe colțul nord-vestic al pieței se află Primăria Municipiului Blaj.

Piața 1848, întinsă pe o suprafață de aproximativ 15.000 metri pătrați, a fost amenajată ca un parc cu rondouri de flori, felinare de epocă, bănci pentru relaxare, în care, din loc în loc, au fost postate statui ale unor personalități marcante.

statuia lui Inocențiu Micu-Klein

bustul lui Simion Bărnuțiu

bustul lui Timotei Cipariu

statuia ASTRA

Ieșind din piață pe lângă Casa Augustin Bunea, după ce se traversează un culoar printre diverse clădiri, unele cu pereții pictați, evocând momentele Marii Adunări, în câteva minute se ajunge în parcul orașului.

Parcul Avram Iancu a fost amenajat într-o zonă în care s-au păstrat copacii seculari. Într-o parte a parcului se află un bazin cu apă, populat de pești multicolori, traversat de un podeț împodobit cu o multitudine de flori.

Pe luciul apei plutesc câteva lebede foarte prietenoase.

În altă parte a parcului o fântână arteziană, prin apa care țâșnește la înălțime, creează un frumos decor și răcorește spațiul înconjurător.

În apropierea ei se află stejarul lui Avram Iancu, vechi de aproape 600 de ani, declarat monument al naturii. Sub el au avut loc tratativele dintre Mihai Apafi II, ultimul Principe al Transilvaniei, și Generalul Caraffa, privind condițiile trecerii Transilvaniei în stăpânirea Imperiului Austro-Ungar (1687). Copacul poartă numele lui Avram Iancu deoarece acesta, împreună cu Al Papiu-Ilarian, au fost cei care, în aprilie 1848, au formulat ideile desființării iobăgiei și egalizarea în drepturi a românilor cu celelalte națiuni din Transilvania și pentru că spre sfârșitul vieții, vizitând frecvent Blajul, el se odihnea adesea sub umbra copacului.

Multe dintre instituțiile din Blaj poartă azi numele celor mai importanți participanți la Revoluția de la 1848. Un exemplu este Grupul Școlar „Timotei Cipariu” numit după clericul greco-catolic, istoric, lingvist, membru fondator al Academiei Române, considerat „părintele filologiei române”, cel care a publicat la Blaj prima gramatică românească.

Orașul este renumit pentru locul unde a avut loc Marea Adunare de la Blaj. Pentru a ajunge pe câmpul, azi amenajat ca „monument istoric”, pe artera principală a orașului trebuie să ne îndreptăm spre nord apoi pe o străduță laterală spre est.

Pe câmpul, numit atunci „Râtul Grecilor”, azi Câmpia Libertății, în zilele de 15-17 mai 1848 s-au adunat peste 35.000 de oameni, majoritatea țărani, care au revendicat abolirea dijmei, clăcii, iobăgiei, desființarea breslelor, libertatea cuvântului, formarea unei gărzi naționale, de școli în limba română, etc., tot ce îi aducea pe picior de egalitate cu celelalte nații ale imperiului.

bustul lui Axente Sever (1821-1906)- unul dintre conducătorii revoluției

De asemenea s-a protestat împotriva încorporării Transilvaniei în Ungaria pe care, însă, Dieta de la Cluj a votat-o pozitiv.

Au urmat alte adunări pe acea câmpie. În una dintre ele (septembrie 1848) s-a cerut Comitetului permanent de la Sibiu să aprobe înarmarea satelor.

Un an mai târziu, datorită neînțelegerilor dintre revoluționarii români și conducătorii Revoluției Maghiare, a izbucnit un război civil care a fost oprit prin intervenția rușilor, cerută de la Viena.

Pe câmpie a existat Piatra Libertății care a fost distrusă în 1908. Din ea se păstrează un fragment în Muzeul din Blaj.

Locul de comemorare, Câmpia Libertății, azi întins pe un hectar, este amenajat cu alei și plăci inscripționate cu date istorice despre evenimentele care s-au desfășurat acolo.

În secolul XIX dezvoltarea orașului a crescut și datorită construirii liniei de cale ferată Teiuş-Mediaş, de către Societatea Căilor Ferate Ungare de Est, care avea oprire în Blaj. Pentru aceasta s-a construit Gara Blaj, inaugurată în 1872.

Pe lângă cultele religioase greco-catolic și ortodox, în localitate au apărut reformații care în 1880 au construit propria Biserica Reformată.

Azi, la Blaj, pe lângă Episcopia Bisericii Române Unite cu Roma își are sediul și Arhiepiscopia Ortodoxă de Făgăraș și Alba Iulia.

Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Andrei; Sf. M. Mc. Gheorghe”(1935)

Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” a fost construită între anii 1991-2010, în stil neobizantin.

În Sfânta Masă păstrează moaștele celor 4 Sfinți Mucenici de la Niculiței, primite în dar de la Episcopul de Tulcea.

La Blaj azi funcționează Colegiul Național „Inocențiu Micu Klein”, al doilea ca mărime din județul Alba. Clădirea, aparținând Bisericii Greco-Catolice, a fost ridicată în 1924 pentru o școală nou creată care cuprindea Liceul de fete „Sf. Ecaterina” și Liceul de băieți „Sf. Vasile cel Mare” (1929-1948). Naționalizată, în decursul timpului a continuat să fie sediul diverselor școli- Școala Normală de fete (1948-1954), Școala Medie Mixtă (1954-1977), Liceul Industrial și Școala Profesională de maiștri și din 1998, în clădirea retrocedată Bisericii Greco-Catolice, actualul Colegiu.

Dacă vizitați orașul Blaj neapărat trebuie să urcați până pe dealul de la marginea localității. Lângă șosea veți găsi Memorialul Mihai Eminescu care aduce aminte de renumitul poet ai cărui strămoși paterni, din calea invaziei otomane, au părăsit Banatul, s-au stabilit la Blaj, unde s-a născut străbunicul poetului (secol XVIII). Următoarea generație s-a mutat în Bucovina, care la acea vreme ținea de Imperiul Habsburgic, unde s-a născut poetul. Acesta a făcut școala la Cernăuți dar după moartea profesorului preferat, Aron Pumnul, a părăsit școala și, trecând munții, s-a îndreptat spre Blaj dorind să-și dea acolo examenele, pentru a absolvi clasa a 3-a.

De la Târgu Mureș, împreună cu o familie care avea o căruță, s-au îndreptat spre Blaj. Ajungând pe dealul Hula, locul unde azi se află memorialul, au făcut un popas sub un tei bătrân, numit azi Teiul lui Eminescu. Deși nu a putut să-și promoveze examenele, Eminescu a rămas la Blaj timp de 4 luni, găzduit în seminarul teologic, când a intrat în contact cu diferitele personalități culturale. Apoi s-a îndreptat spre Sibiu unde frații săi mai mari învățau în școlile românești.

Drumul de la tei până pe Dealul Viilor durează doar câteva minute. Inițial pe acel loc a fost ridicată „Crucea lui Bob” în semn de recunoaștere față de Episcopul care i-a ajutat cu merinde, gratis, în timp de mare secetă și foamete (1821). În 1848 moții, în frunte cu Avram Iancu, sosind la Blaj, s-au cantonat lângă cruce și din acest motiv de atunci a fost numită Crucea lui Avram Iancu.

În 1908 crucea a fost distrusă, o dată cu Piatra Libertății de pe câmpie. Ruptă în trei bucăți, a fost reparată și pusă înapoi pe deal unde a stat până în anul 2003 când a fost mutată în curtea muzeului din Blaj. Tot pe deal în 1958 a fost ridicat un obelisc din piatră roșie pe care a fost postată o placă de marmură inscripționată cu datele Marii Adunări, în amintirea țăranilor participanți.

În prezent pe Dealul Viilor se află un monument în formă de T (Transilvania) pe care este aşezată statuia lui Avram Iancu (1996).

La revedere Blaj !

Citește și Orașul Târnăveni, județul Mureș

Comunele Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român, județul Bihor

Publicat pe 1 noiembrie 2021 de monica frimu

Răspunde

După ce am vizitat comunele Avram Iancu și Ciumeghiu m-am îndreptat spre nord, am traversat municipiul Salonta și am urmat o rută în care urma să văd trei comune din partea de sud-vest a județului Bihor, situate la granița cu Ungaria: Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român.

Comuna Mădăraș este situată la 4 kilometri nord de Salonta, în partea stângă a drumului Arad-Oradea. A fost atestată documentar din perioada 1291-1294. Istoria ei se împletește cu a tuturor localităților din zonă astfel între secolele XI-XIII erau incluse în Regatul Ungariei, în perioada 1567-1660 făceau parte din Principatul Transilvaniei și următorii 32 de ani aparțineau Pașalâcului de la Oradea.

După ce turcii au fost alungați (1692), au făcut parte din Imperiul Habsburgic și, începând cu anul 1867, din Imperiul Austro-Ungar.

Biserica Romano-Catolică (1859)

După Primul Război Mondial a fost integrată în Regatul României (1918) din care a făcut parte până în 1940 când, prin Dictatul de la Viena (1940), teritoriile, aflate azi pe graniță, au fost împărțite, o parte revenind Ungariei. Doar după 4 ani, prin schimb de teritorii între țări, au fost din nou integrate în Regatul României.

Biserica Ortodoxă (1908)

În timpul comunismului, făcându-se prospecțiuni geologice, la adâncimea de 2.000 metri s-a descoperit un izvor termal care, având temperatura de 38 grade Celsius, a fost folosit pentru încălzirea serelor din comună. Ulterior, deși mic, a fost amenajat un bazin acoperit care este folosit cu scop curativ în afecțiunile aparatului locomotor și cardio-vascular.

Căminul Cultural

De comună aparțin administrativ trei sate. La 6 kilometri vest, străbătut de râul Corhana, se află satul Mărțihaz, atestat documentar din 1291.

Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului” (1935-1939)

Sat de câmpie, neavând un foraj pentru apă potabilă, depinde de rezervorul comunei, din care se aprovizionează.

În apropierea satului se află două lacuri care, împreună cu pădurea din apropiere, fac parte din Parcul Natural Cefa. Am rulat pe un drum de țară cam 2 kilometri până la unul dintre ele.

Complexul de lacuri, impropriu numit Lacul Iannis, a fost amenajat pentru pescuit. Lacul principal, pe o suprafață de 24 hectare, este destinat pescuitului la crap. Pe marginea lui au fost construite căsuțe pentru cazarea pescarilor.

În al doilea lac, întins pe 2,5 hectare, se află pești răpitori care sunt pescuiți direct de pe mal.

Pentru a vedea celelate două sate, Homorog și Ianoșda, a trebuit să mă întorc în comună și să mă îndrept spre est. După 14 kilometri am intrat în satul Homorog, pe raza căruia săpăturile arheologice au descoperit urmele unor așezări din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar din perioada 1202-1203, cu numele Homorb.

Monumentul Eroilor

În Homorod am văzut Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Adormirea Maicii Domnului” (1836-1838), inclusă pe lista monumentelor istorice. Biserica are și un Muzeu (1973) cu 214 obiecte: icoane pe sticlă și lemn, manuscrise, cărți, odăjdii, țesături, obiecte de uz casnic, etc.

La 7 kilometri spre est este situat satul Ianoșda, atestat din perioada 1202-1203, cu numele Ianusz. Pe lângă urmele acelui sat medieval, arheologii au mai descoperit un topor de piatră și mărgele de pământ dintr-un mormânt neolitic, o măciucă de bronz (1902), care demonstrează că acel loc a fost locuit din timpuri mult mai vechi.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1925-1926)

Pentru a vizita comuna Cefa și cele două sate care aparțin de ea, a trebuit să mă întorc la drumul principal, apoi spre nord. În total 16 kilometri și am intrat în satul Inand. Pe teritoriul lui au fost găsite fragmente ceramice datând din secolele XI-XIII. Satul a fost atestat documentar abia un secol mai târziu (1369).

În partea de nord a satului, lângă vale, a existat o Biserică de lemn care s-a deteriorat în timp. În locul ei a fost ridicată o altă biserică din chirpici și o parte din pronaos din cărămidă, acoperită cu trestie și turnul cu scânduri (1826), Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. Clădirea mică- 19 metri lungime, 6 metri lățime, 4 metri înălțime- a fost modificată în anul 1885 în sensul că pereții și turnul au fost înălțați cu aproximativ 60-80 centimetri. În timp, devenind neîncăpătoare, lângă ea a fost construită Biserica Ortodoxă Nouă.

Lateral de drumul principal se află Schitul „Sf. M. Mc. Ecaterina”.

Cerând detalii, ulterior căutându-le pe NET, am aflat doar că el aparține de Mânăstirea „Sf. Cruce” din Oradea, altceva, nimic.

Comuna Cefa este situată la 4 kilometri spre vest de Inand. Deși atestată documentar ca villicus de Chepha (1302), arheologii au descoperit urme ale unor așezări din secolele XI-XIII, Latène, Hallstatt, Epoca bronzului, Neolitic.

Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” (1883)

Biserica Romano-Catolică

La vest de comună se întinde Parcul Natural Cefa care ocupă 5.002 hectare ce aparțin administrativ comunelor Cefa și Sânnicolau Român.

În el cresc diverse specii de plante și trăiesc unele animale rare, toate ocrotite prin lege. Aproximativ 700 hectare sunt acoperite cu apă din care o porțiune formează Lacul Cefa.

Străbătând o parte din parc, după 10 kilometri spre vest am ajuns în satul Ateaș, situat chiar în zona frontierei cu Ungaria. Cu numele possessio Athas, a fost atestat din anul 1283. Pe raza localității arheologii au descoperit și urme de locuire din secolele VIII-XIII.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” (1912-1913)

Înapoi la Cefa, apoi spre nord, după 15 kilometri am ajuns în satul Berechiu care, până în anul 2003, a aparținut de comuna Cefa apoi, împreună cu satul Roit, de comuna Sânnicolau Român. Satul a fost atestat documentar din 1332 cu numele sacerdos de villa Barakun.

Biserica Ortodoxă (1802)

Comuna Sânnicolau Român, situată în Câmpia de Vest, la 3 kilometri nord de Berechiu, este străbătută de canalul colector care leagă Crișul Repede de Crișul Negru. Pe raza ei arheologii au descoperit existența unor așezări încă din neolitic, secolele III-II î.e.n. și secolele II-III e.n. Localitatea a fost atestată documentar din 1332. A rezistat sub ocupația otomană, în 1552 fiind locuită de 8 familii.

Biserica Baptistă Betleem

În trecut, satul românesc avea o Biserică de lemn care, deteriorându-se, a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1783), ridicată în stil baroc. Încă dinainte de 1900 turnul său a fost prevăzut cu orologiu. A avut 4 clopote din care, în timpul războiului, 3 au fost transformate în armament. Pe lângă clopotul rămas, în 1936 au fost instalate 3 mai mari, a câte 1.000 kg fiecare.

În epoca medievală pe teritoriul comunei exista o cetate (secolele XIV-XVI) ale cărei ruine au fost descoperite de arheologi. De asemenea s-au păstrat ruinele fostului Castel Toldy. Orientându-mă după spusele localnicilor, am ieșit din comună pe câmpul înconjurător. Degeaba am tot căutat, nu am găsit nici măcar un bolovan care să-mi hrănească imaginația.

Revenind acasă am căutat, meticulos, date. Ruinele cetății nu aveam cum să le văd, azi fiind o movilă de pământ acoperită de vegetație, iar despre existența ruinelor fostului castel, părerile erau împărțite.

La 5 kilometri nord-vest de comună se află satul Roit, atestat documentar din perioada 1291-1294, cu numele Ruyd, azi localitate de graniță.

Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1924)

Citește și Comunele Toboliu, Girișu de Criș și Sântandrei, județul Bihor

Băile Herculane- în jurul Parcului Central

Publicat pe 20 octombrie 2021 de monica frimu

Răspunde

Vizitând Băile Herculane, după ce am trecut peste râul Cerna pe Podul de fier forjat, am intrat în Parcul Central al stațiunii, amenajat ca loc de relaxare (1862), ulterior prevăzut cu două fântâni arteziene .

În el a fost postat un foișor în care fanfara armatei cânta duminica și în zilele de sărbătoare. În 1903, dirijorul Fanfarei Regimentului 33 Infanterie din Arad, luând o pauză, a intrat în Salonul de cură și a început să improvizeze la pian. Și compozitor, a creat un vals, numit în onoarea stațiunii, care, în timp, a devenit foarte cunoscut în marile capitale ale Europei, în Chicago, chiar și în Tokio.

În spatele foișorului, pe un teren mai ridicat, se află fostul Cazinou care a fost construit după 2 ani de la amenajarea parcului. Clădirea, în stil baroc austriac, era compusă dintr-un corp central și două aripi simetrice, decorată cu frize sculptate.

Intrarea în salonul cazinoului se făcea de pe o terasă acoperită, iar prin câte un coridor se comunica și cu actualele hoteluri Decebal (Pavilionul nr. 2) și Traian (Pavilionul nr. 1), la data vizitei mele (anul 2000) ambele în curs de restaurare. Pe terasă de multe ori se organizau baluri.

La parterul clădirii funcționau un restaurant, un bazar cu 14 bolți și 12 ferestre și o Sală de cură. La etaj se afla „Sala de Argint” destinată ruletei și jocurilor de noroc, lângă ea o sală de spectacole.

Cazinoul era frecventat mai ales de elita aristocrației imperiale de la Viena. Chiar și Împăratul Franz Josef I, după ce a inaugurat canalul Porțile de Fier (1896), creat începând din 1834, după un pact încheiat între cele trei țări, în timpul vizitei în Regatul România s-a oprit în stațiune unde a luat prânzul, în Salonul de cură al Cazinoului, împreună cu Regele Carol I al României și Regele Alexandru I al Serbiei.

Postbelic, în clădire a funcționat Casa de Cultură cu o sală de spectacole și Muzeul de Istorie „Nicolae Cena”, înființat în 1929, muzeu care îl ocupă și azi. După ce a fost grav deteriorat într-un incendiu (1956) a fost refăcut însă fără majoritatea elementelor de decor, unele din ele înlăturate pentru a se uita de aristocrația acelor vremuri.

Pentru a ajunge la Cazinou am urcat unul dintre cele două șiruri de trepte situate lateral. Pe marginea lor se înălța un arbore înalt de 32 metri, Sequoia Gigantea, originar din America de Nord, considerat monument al naturii, în România existând doar câteva specimene.

Am ajuns pe o străduță, situată deasupra Cazinoului, unde se afla Primăria Băile Herculane.

Coborând câteva sute de metri am găsit Izvorul Domogled, izvor de profunzime, foarte căutat pentru apa sa plată, slab mineralizată, benefică în afecțiunile renale, hipertensiune arterială, afecțiuni gastrice, etc.

Dorind să văd și altă față a stațiunii, lăsând vilele din centrul istoric la sfârșit, am cotit pe o străduță aflată în apropierea Librăriei „Sabin Opreanu”.

Zona, situată doar la mică distanță de centru, era total diferită. O firmă de turism părăsită, clădiri ruinate, relevau declinul stațiunii care a excelat în perioada 1990-2001.

De fapt declinul doar al stațiunii. Localnicii aveau casele bine întreținute. Unii dintre ei, mai curajoși, au construit chiar vile pentru închiriat.

Mi-am dat seama că pentru autorități nu conta decât „fațada”, centrul cu vilele vechi, unele gata, altele în curs de restaurare (cine știe însă când se vor termina…), realizată pentru vizitatorii în trecere și pentru varii motive.

Nu vedeam să se dorească o refacere rapidă a ceea ce a fost cândva mult râvnita stațiune, printre primele din Europa.

Am trecut prin spatele Hotelului Cerna și am ajuns la una dintre bisericile din stațiune.

Biserica Ortodoxă „Schimbarea la Față” are o poveste destul de tristă. Pentru a se construit prima biserică, încă din 1799 a fost marcat locul cu o cruce. Demersurile au durat câțiva ani și după obținerea aprobării de construcție, de la ministrul de război, în 1803 s-a pus piatra de temelie.

Din contribuțiile locuitorilor zonei și multe de la cei din România, a fost construită biserica și din 1820 s-a realizat pictura interiorului. Biserica nu a rezistat mult timp. O dată cu amenajarea Parcului Central (1862), austriecii nedorind o biserică ortodoxă situată central, au demolat-o.

Totuși ortodocșii au primit un teren situat nu departe de prima locație și în 1864 au ridicat actuala biserică, în stil bizantin. Între anii 1936-1937 s-a efectuat și pictura murală. Deteriorată, în 1969 s-au efectuat reparații exterioare.

M-am întors spre centrul stațiunii, trecând, de data asta, prin fața Hotelului Cerna, fondat în 1936.

Pe următoarea străduță se afla și Ștrandul Termal Cerna, aparținător hotelului.

După ce am trecut de Parcul Central, pe partea stângă am văzut o clădire în stil rococo. Vila Elisabeta a fost construită de administratorul stațiunii (1875) și numită după el, Vila Tartatzi. El a locuit în vilă aproximativ 6 săptămâni până a fost transformată în reședință pentru Împărăteasa Elisabeta (Sissi).

Într-un mic spațiu verde de lângă vilă, în 1948 a fost adus bustul lui Mihai Eminescu.

În fața lui, la data vizitei mele (anul 2020), Hotelul Decebal era acoperit, probabil pentru restaurare. Trecând de el am intrat pe Podul de Piatră, construit cu două arcade și un culoar pietonal acoperit (1864).

Capătul lui era format din arcade de piatră acoperite. Deasupra era postată o statuie.

Aceasta o reprezenta pe Omfala, Regina Lydiei, la care Hercules a slujit trei ani și cu care a avut un fiu.

Pe cealaltă parte a râului Cerna se afla clădirea unor băi și un izvor. Baia Diana, numită și Baia Elisabeta, a fost construită pe locul fostelor terme romane (1810) și după câțiva ani modificată în forma actuală (1858).

Pe acoperiș a fost amenajată o terasă cu parapet și pe unul din colțurile ei postată statuia lui Hercules. Baia era folosită pentru afecțiunile aparatului locomotor de aceea a fost numită și Baia „pentru dureri de oase”.

Pe turnulețul de lângă clădire a fost ridicată o coloană pe care a fost postată statuia Elisabetei. În perioada reabilitării (2001-2002) baia a fost legată de Hotelul Ferdinand printr-un culoar acoperit și în interiorul ei au fost amenajate un bazin comun și 9 cabine individuale. Din păcate clădirea avea nevoie iar măcar de o zugrăveală.

În apropierea băii se află Izvorul Diana III care, împreună cu alte trei izvoare, face parte din Grupa Diana. Izvorul a fost forat până la o adâncime de 260 metri în malul drept al râului Cerna. Apa lui, sulfuroasă, cloruro-sodică, calcică hipotonă, cu temperatura de 51 grade Celsius, este folosită în curele afecțiunilor aparatului digestiv, aparatului respirator, alergii, diabet zaharat, artropatii, etc.

Pe malul râului am văzut locuri amenajate, sub forma unor bălți, cu scop curativ.

De fapt apa râului are la rândul ei proprietăți curative, izvoarele forate fiind folosite doar pentru necesități, restul apei fiind deversată în râu.

Citește și Băile Herculane- din Piața Hercules la Hotelul Roman

Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Publicat pe 25 septembrie 2021 de monica frimu

Răspunde

Plecând într-o excursie la munte, din Arad am parcurs autostrada până în județul Timiș apoi am continuat pe drumuri județene. Prima oprire a fost în orașul Buziaș cunoscut mai ales pentru numeroasele izvoare cu apă minerală curativă.

M-am îndreptat spre centrul orașului unde urma să las mașina și să fac o plimbare pentru a-l explora.

Casa de odihnă nr. 17

Dacă drumul până acolo a fost însorit, de cum am pornit la pas s-a înnorat, apoi a pornit o ploaie puternică, cu rafale, dar nu m-a oprit. Am străbătut artera principală unde erau plasate clădirile mai importante din oraș.

Primăria

Casa de Cultură

Prima atestare documentară a localității este din secolul XIV dar săpăturile arheologice au scos la iveală apeducte de lut din timpul romanilor și urme ale unei localități numită atunci Ahibis (1072).

A supraviețuit ocupației otomane apoi, în Evul Mediu, a aparținut fondului religios romano-catolic. Populația fiind de religii diferite, fiecare comunitate și-a construit propria biserică. În 1833 românii au ridicat Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”.

După 50 de ani maghiarii și-au construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Nume al Sf. Fecioare Maria” (1875).

Deteriorată, a fost renovată în anul 2005.

Aflând de fondul bogat în ape minerale, folosite încă din antichitate, balneologul român Gheorghe Ciocârlan a fost primul care a început să le valorifice în scop curativ (1811). În 1816 s-au amenajat primele izvoare.

Pentru bolnavii veniți la tratament și vizitatori s-au construit clădiri. Localitatea a devenit stațiune balneară (1819-1939).

Aflându-se despre proprietățile curative ale apelor, stațiunea a fost invadată de bolnavi din România și din țări de pe toate continentele. Inițial aceștia erau transportați cu căruțe de lemn trase de cei 66 de cai din herghelia locală (1819) apoi de poștalioane.

În stațiune s-a inaugurat un Cazinou (1835) în care, pe lângă jocurile de noroc, se desfășurau spectacole și baluri.

Acolo, în 1911, a avut loc premiera piesei „O noapte furtunoasă” în prezența autorului Ion Luca Caragiale și au concertat George Enescu și Béla Bartoc (1929).

Ion Luca Caragiale

Apoi în stațiune s-a inaugurat un ștrand termal, primul din Europa (1874), lângă care au fost construite 38 de cabine. În anul 1893 stațiunea a trecut în proprietatea omului de afaceri Otto Schottola, perioadă când s-a inaugurat calea ferată Buziaș-Timișoara (1896). Doi ani mai târziu Împăratul Franz Josef împreună cu moștenitorul său, Franz Ferdinand, au fost găzduiți câteva zile în vila imperială, construită încă din 1895. După primul Război Mondial acea vilă a devenit sanatoriu și după naționalizare casă pentru sindicat.

În jurul clădirilor a fost amenajat un parc imens. Azi Parcul dendrologic este întins pe 20 de hectare.

Au fost plantate specii rare de copaci, palmieri și plante exotice. Cele sensibile în timpul iernii erau mutate într-o seră.

Parcul a devenit locul preferat pentru promenadă.

La sfârșitul secolului XIX, la marginea parcului a fost construită colonada pentru a fi folosită de pacienți la plimbările pe timp ploios. În Europa, doar în Karlovy Vary și Baden-Baden mai există ceva similar.

Într-una din laturile colonadei m-am aciuat și eu o vreme, sperând că ploaia se va domoli.

Colonadei i s-au alăturat trei pavilioane, fiecare construit în jurul unui izvor de apă, din care până azi au supraviețuit doar două.

Pavilioanele erau legate între ele prin „aleile” colonadei.

Toată structura a fost efectuată din lemn sculptat, în stil oriental.

Azi colonada se află înconjurată de Parcul Central al orașului.

În stațiune au fost deschise două farmacii și în actele vremii este menționată o bucătărie dietetică (1893).

În perioada în care se forau 12 izvoare de adâncime (1903-1907) stațiunea a fost cumpărată de industriașul Jacob Muschong (1906). Acesta a participat la construirea unei fabrici de îmbuteliere a apei minerale, a construit primul spital (1907), ulterior transformat în azil pentru săraci.

Stațiunea a rămas în proprietatea acelei familii până la naționalizare (1948).

Din 1911 a devenit stațiune balneoclimaterică. Afluxul bolnavilor crescând, în 1914 a fost construită o linie de cale ferată între Buziaș-gară și Băile Buziaș care a funcționat până în anii 1970.

Nicolae Bălcescu

După Unirea Banatului cu România (1918), deși stațiune balneară axată pe tratamentul afecțiunilor cardio-vasculare, a devenit și reședință de plasă.

Mihai Eminescu

În 1937 a fost construit un nou spital care a fost inaugurat de Regina-mamă Elena.

Din 1956 Buziaș a fost declarat oraș care azi este majoritar românesc.

Sala de Sport

Numărul populației crescând, în anul 2004 a fost construită Biserica Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului”.

Cum ploaia s-a oprit am deviat din drumul meu 5 kilometri spre vest până în satul Bacova care aparține administrativ de orașul Buziaș. Încă din secolele IV-V pe acel loc a existat o așezare de români care, în decursul timpului, s-au mutat în satele vecine. Satul a fost refăcut prin colonizarea cu unguri, bulgari, slovaci și între anii 1781-1785 coloniști germani. O parte din pădurea înconjurătoare a fost defrișată, au fost construite case de lut și satul a fost numit după comisarul de district, Bachovar.

Un secol mai târziu un alt val de coloniști germani s-a așezat în sat (1820). Aceștia au construit prima biserică romano-catolică (1826) care nu a rezistat mult timp. A fost demolată și ridicată actuala Biserică Romano-Catolică (1867). Satul a rămas în proprietatea erariului până în 1834.

O parte din coloniști au emigrat în America. Revenind, au adus specii de viță-de-vie nobilă și la Bacova s-a dezvoltat viticultura. Localnicii își avea propria producție de vin dar se producea și pentru comercializare, ceea ce în ziua de azi nu se mai întâmplă. Treptat germanii au migrat, masiv după 1989 și în sat s-au mutat familii de români care și-au construit Capela Ortodoxă „Sf. Ilie”.

Am revenit la Buziaș și am continuat traseul meu spre sud până în satul Silagiu, ultimă localitate în județul Timiș, la granița cu județul Caraș-Severin, care din 1968 aparține administrativ de orașul Buziaș. Pentru prima dată a fost consemnat în 1406 ca sat românesc purtând numele Zyluas, nume schimbat de mai multe ori în decursul timpului. Era format de fapt din mai multe cătune mici despre care tradiția orală spune că au fost unificate de haiducul Sălăgeanu.

Satul era situat la limita dintre zonele ocupate de habsburgi și otomani. Sub ocupația otomană a făcut parte din Principatele Transilvaniei apoi a fost ocupat de austrieci, perioadă când s-a numit Sillage (1717). Românii, ortodocși, aveau o Biserică de lemn (1720) care a rezistat până în secolul XIX. A fost demolată și înlocuită cu actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1835).

Între anii 1840-1850 satul a fost colonizat cu maghiari și germani romano-catolici, care și-au construit o biserică proprie. După câțiva ani a început catolicizarea forțată și mulți români au trecut la cultul greco-catolic (1863-1864). O parte au revenit la ortodoxie după Unirea Banatului cu România.

Biserica Greco-Catolică

Citește și Comunele Racoviță și Boldur, județul Timiș

Caransebeș, județul Caraș-Severin

Publicat pe 4 iulie 2021 de monica frimu

Răspunde

În drumul meu prin județul Caraș-Severin, după ce după am vizitat Castrul Roman Tibiscum și satul Jupa, după 5 kilometri spre sud am intrat în al doilea municipiu al județului, Caransebeș, primul fiind Reșița.

A fost o așezare românească de graniță atestată prima dată documentar din 1290. Un secol mai târziu în acte apar două localități separate, Sebeș și Căran (1343-1347) care în 1484 s-au unit, formând Caransebeș. Localitatea, fiind situată la întretăierea a două rute comerciale, s-a dezvoltat și în 1556 a primit statutul de oraș.

Zona de pe malul râului Timiș a fost îngrădită formând o cetate, în formă de stea cu cinci colțuri, în interiorul căreia se aflau casele negustorilor. Era înconjurată de un șanț și în exterior de case ale localnicilor și un bazar. Deși foarte apărată, a fost cucerită de turci (1658) și sub ocupația acestora a decăzut.

După numeroase lupte între otomani și austrieci, prin Tratatul de la Karlowitz (1699) turcii au cedat austriecilor zona Banatului și, conform aceluiași tratat, cetatea Caransebeșului a fost demolată. Însă și în perioada următoare s-au mai purtat lupte, ultima fiind în 1718, după care turcii s-au retras total din Banat.

Orașul a intrat în posesia Imperiului Habsburgic (1717). Pentru o bună apărare, au fost formate comunități de grăniceri, în Caransebeș s-a instalat Regimentul de Grăniceri numărul 13 româno-bănățean și orașul a devenit centrul administrativ al grănicerilor. În fosta Cazarmă a Grănicerilor (1739) din 1989 funcționează Muzeul de Etnografie și al Regimentului de Graniță Caransebeș. Instituția a fost înființată în 1963. Sub îndrumarea academicianului Constantin Daicoviciu, după ce a fost găsită o diplomă militară, s-au demarat cercetările arheologice ale Castrului Roman Tibiscum apoi a fost organizat Muzeul de Etnografie și Istorie locală.

În 1738 românii s-au răsculat împotriva măsurilor de reformă ale austriecilor. În timpul luptelor purtate orașul a fost incendiat și distrus total. Deși refăcut rapid, o incursiune otomană l-a incendiat din nou (1788). Orașul a fost din nou refăcut.

Fosta Cazarmă a Grănicerilor se afla în exteriorul zidurilor cetății. Lângă ea se afla cimitirul cu Capela „Sf. Arh. Mihail” și în fața ei se deschidea Piața Grănicerilor. În jurul anului 1810 cimitirul a fost mutat, apoi în piață au fost plantați platani, castani, paltini, alți arbori și a fost creat Parcul Ofițerilor. Piațeta din fața lui a fost numită inițial Piața Maria Tereza, apoi Piața Franz Joseph, când a fost postată acolo statuia Împăratului (1906).

Din 1919 parcul a fost numit după generalul, născut la Caransebeș, care a condus armata română în Primul Război Mondial, Parcul „General Ioan Dragalina”, nume pe care îl poartă și azi. După cel de Al Doilea Război Mondial, cu prilejul zilei eroilor (1943), statuia împăratului a fost îndepărtată și în locul ei s-a postat statuia Generalului Ioan Dragalina.

Azi, într-o latură a parcului este amenajat Parcul Copiilor.

Pe locul capelei cimitirului actual se află o fântână arteziană, numită de localnici după Primarul orașului din perioada în care a fost realizată (1975), Fântâna lui Oprea.

În spatele fântânii se află clădirea în care a funcționat Comunitatea de Avere a Regimentului de Grăniceri româno-bănățean nr. 13, o societate constituită în 1879 pentru a administra proprietățile primite de foștii grăniceri în momentul desființării graniței militare (1872), pentru serviciile militare aduse. Pe lângă birourile societății, în clădire se aflau și locuințele angajaților. Societatea a funcționat până în 1948 când proprietățile grănicerilor au fost naționalizate.

Din 1952 clădirea a devenit sediul IPEG (Întreprinderea de Prospecțiuni și Explorări Geologice „Banatul”) care în 1991 s-a reorganizat și a format societatea Formin S.A.. Aceasta a ocupat o parte din clădire, restul spațiilor au fost închiriate unor birouri notariale, sedii de partide, etc., apoi a fost retrocedată și din 2000 proprietarii au restaurat-o. De asemenea au reconstituit Comunitatea de Avere care azi funcționează în clădirea vecină, fosta Școală de matematică și subofițeri (1868).

Tot central se află și Judecătoria Caransebeș care inițial a funcționat ca Judecătorie de Ocol și Birou de Carte Funciară, în altă locație și după construirea actualei clădiri (1905-1906), în stil baroc, cu ornamente în stil rococo, s-a mutat în ea. Din anul 2010 Biroul de Cadastru și Publicitate Imobiliară s-a mutat într-un sediu propriu.

În apropierea Judecătoriei se află Biserica Reformată.

M-am întors la parc și am continuat drumul pe strada principală, centrală, o stradă pietonală mărginită de unele din clădirile construite în secolul XIX. Strada a fost creată în momentul sistematizării orașului (anii 1980) prin demolarea mai multor clădiri istorice. Una dintre clădirile vechi care au supraviețuit, construită în 1883 pe locul unei case mai vechi (secol XVIII) și reconstruită în 2012, găzduiește azi Casa de Cultură „George Suru”.

Pe aceeași stradă se află azi și Palatul Episcopiei Ortodoxe. Episcopia a fost creată după ce s-a primit permisiunea printr-o diplomă imperială (1865). Inițial a avut sediul într-o casă veche și dispunea de puține resurse- o moară și câteva iugăre de pământ.

În perioada lucrărilor de urbanism (1988) în centrul orașului au fost descoperite ruinele fostei Mânăstiri Franciscane care se presupune că a fost ridicată de Regele Ludovic de Anjou (1385).

La începutul secolului XVIII a fost construită o nouă Biserică Franciscană, situată lângă ruinele mânăstirii, clădire în care azi funcționează Biserica Romano-Catolică „Neprihănita zămislire a Maicii Domnului” (1725-1730). A fost prima clădire construită pe actuala stradă principală și lângă ea, în decursul timpului, s-a dezvoltat o piață.

În timpul atacurilor otomane a fost incendiată și devastată, dar de fiecare dată a fost reconstruită (1738, 1788). În interior s-au păstrat picturile în ulei „Neprihănita zămislire”, „Sf. Leopold”, (1813) și „Sf. Martin” protectorii coloniștilor veniți în 1813 și 1830. Între anii 1956-1960 în interior s-au postat statui de lemn.

Rolul de catedrală episcopală l-a purtat o perioadă de timp cea mai veche biserică ortodoxă construită în oraș. Sub comuniști Episcopia Caransebeșului a fost desființată. Imediat după reînființarea ei (1994) s-au demarat lucrările pentru construirea unei catedrale.

S-a dorit ca ea să fie localizată central, astfel au fost demolate clădirile care mărgineau piațeta din fața Bisericii Romano-Catolice, lucrări care au scos la iveală ruinele Mânăstirii Franciscane.

Neținându-se cont că făceau parte din Patrimoniul Național, au fost distruse fostul claustru al mânăstirii și cimitirul care fusese situat lângă ea.

Catedrala Episcopală Ortodoxă „Învierea Domnului; Sf. Proroc Ilie Tesviteanul” a fost finalizată în 13 ani (1997-2010).

Lângă catedrală a fost amenajată o zonă cu spații verzi numită, după evenimentele din 1989, Piața Revoluției.

Piața este mărginită de clădirile de epocă și pe una din marginile ei, ocupând colțul format de două străzi, se înaltă fosta Casa Orașului, clădire construită în 1903, în care azi funcționează Primăria Caransebeș.

Am părăsit zona străbătând o străduță laterală. La capătul ei, pe colț, într-o clădire ridicată în 1915, azi funcționează Colegiul Național „Traian Doda”.

Am urmat apoi strada Libertății unde am trecut pe lângă Oficiul Poștal nr 1.

Pe partea dreaptă, înaintea unui giratoriu, am văzut Sinagoga Neologă „Beit El”, o clădire ridicată între anii 1893-1894 pentru comunitatea evreiască care s-a format o dată cu stabilirea primilor familii (1813).

Clădirea, în stil neogotic, cu elemente din alte stiluri arhitecturale, cu două turnuri ascuțite, în vârful cărora este postată „Steaua lui David”, a fost restaurată între anii 2015-2018. Deși nu mai este funcțională, în ea se desfășoară diferite evenimente și concerte de orgă.

În centrul giratoriului se află Monumentul Eroilor.

O latură este ocupată de clădirea BCR , construită în 1810 pentru Banca Graniței.

Am cotit pe lângă un fost palat și m-am îndreptat spre o altă clădire veche.

Clădirea în care azi funcționează Biblioteca Municipală „Mihail Halici” a fost construită la sfârșitul secolului XIX pe locul unde s-au aflat mai multe magazine și un restaurant.

Pentru a vedea cât mai mult din oraș, îndreptându-mă spre cea mai veche biserică, am cotit pe mai multe străduțe. Am descoperit, înghesuită între case, Biserica Penticostală „Speranța”.

La capătul altei străzi am ajuns în dreptul Bisericii Ortodoxe „Sf. Ioan Botezătorul” (1780).

De la ea, după 5 minute de mers, în sfârșit obiectivul meu, Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

Biserica a fost construită în anul 1444, reconstruită în 1739 și modificată în 1759.

De acolo urma să mă întorc spre zona centrală. Am traversat un părculeț situat lângă biserică.

Apoi m-am îndreptat spre BCR de unde, pe o alee pietonală, m-am înapoiat la catedrală și am parcurs strada principală. Pe lângă Parcul „General Ioan Dragalina”, depășind un giratoriu, am ajuns la Biserica Greco-Catolică „Înălțarea Sfintei Cruci” (sfințită 2008).

Vis a vis de ea se află Școala Gimnazială nr 8 și Sala de Sport „Valeria Borza” în care s-au desfășurat sute de competiții interne și internaționale la tenis de masă.

Pe o scurtătură, printre clădiri, am ajuns în spatele unei alte biserici.

Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Dimitrie” a fost construită în perioada 2004-2017. Interiorul este încă în curs de decorare.

Văzusem în Caransebeș ceea ce îmi propusesem.

De la biserică până la auto am urmat o altă stradă care trecea paralel cu parcul.

Și, din nou la drum. La revedere Caransebeș !

Citește și Turnu lui Ovidiu, județul Caraș-Severin

Excursiile Monicăi

Hai la drum!

Arhive etichetă: parcuri

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Pe drum între Corund și Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Sovata, jud. Mureș- de la cazare spre centrul stațiunii

Prin centrul orașului Târgu Mureș, jud. Mureș

Orașul Sebeș, județul Alba

Orașul Blaj, județul Alba

Comunele Mădăraș, Cefa și Sânnicolau Român, județul Bihor

Băile Herculane- în jurul Parcului Central

Orașul Buziaș cu satele Bacova și Silagiu, județul Timiș

Caransebeș, județul Caraș-Severin