Din satul Luncani, unde vizitasem o biserică veche și o mânăstire nouă, până în municipiul Bacău, mai aveam de parcurs doar 14 kilometri, dar și pe acea distanță scurtă mai aveam de vizitat câte ceva. După 4 kilometri est am oprit în satul Valea Budului, unde se află Mânăstirea Ortodoxă „Acoperământul Maicii Domnului”.
Inițial a fost construit Paraclisul „Sf. Împ. Constantin și Elena” (2003), apoi a fost ridicată Biserica de lemn „Sf. Ap. Petru și Pavel” (2004-2008) care, timp de 10 ani, a funcționat ca biserică a parohiei Valea Budului.
În anul 2013 s-au așezat acolo 5 călugărițe, apoi s-a renovat paraclisul, s-au amenajat alei, în biserică catapeteasma veche a fost înlocuită, ansamblul a fost înconjurat cu un zid, ornat cu diverse scene biblice și s-a format mânăstirea.
A fost sfințită în 2016, moment în care acolo au fost aduse și o parte din moaştele Sf. Mironosiţe Maria Magdalena, ale Sf. Teodosie de la Brazi şi ale Sf. M. Mc. Pantelimon.
În continuare s-au construit corpul de chilii și câteva clădiri anexe, apoi în anul 2018 biserica a fost renovată.
Încă 4 kilometri sud-est, până în comuna Mărgineni unde, pe marginea șoselei, se înălța Mănăstirea „Sfântul Augustin”, mânăstire catolică, de călugări asumpționiști, al doilea lăcaș al acestora din România, primul, Centrul „Sf. Petru și Pavel”, fiind în București.
Ordinul s-a creat în Franța (1845) și a fost numit după sărbătoarea „Adormirea Maicii Domnului” ( L’Assomption). Asumpționiștii urmăreau să se creeze o apropiere între catolici și ortodocși. În Mărgineni prima biserică a fost ridicată în anul 1889. Deteriorată, a fost înlocuită cu actuala Biserică Catolică „Sf. Fecioară Maria, Regină” (1954-1966).
Am avut norocul să o găsesc deschisă.
Urma să îmi petrec noaptea în Bacău. Având suficient timp, nu m-am îndreptat direct spre oraș. Am parcurs 7 kilometri spre nord, până în comuna Hemeiuș, pe teritoriul căreia se afla un fost castel, înconjurat de un parc dendrologic, sperând să le pot vizita, ele nefiind „obiective turistice”.
Primăria Hemeiuș
Știam că actual parcul este administrat de Institutul de Cercetări şi Amenajări Silvice și mă gândeam că voi găsi acolo un reprezentant care, poate, mă va lăsa să intru, parcul fiind închis vizitatorilor. Am parcat în dreptul unei porți deschise și am străbătut o alee până la o clădire din care, imediat, a apărut o doamnă. Foarte amabilă, chiar mi-a indicat pe unde să străbat parcul până la castel.
În mijlocul secolului XIX zona aparținea de moșia lui Costache Pașcanu, fost vistiernic al Moldovei. Împreună cu boierul Grigore Cantacuzino, au construit un castel, din blocuri de gresie și cărămidă roșie, format din două corpuri alipite, fiecare cu etaj, parter și subsol, culoare care i-a conferit numele actual, Castelul Roșu (1864-1866).
Pe colțul unuia din corpuri s-a ridicat un turn rotund, crenelat.
La una dintre intrări s-a creat un pridvor deschis, mărginit de zid, prevăzut cu 2 coloane, având capitelurile ornate cu sculpturi reprezentând diverse personaje, care, prin arcade, susțin un balcon, de asemenea decorat.
Prin alianțe și succesiuni, la sfârșitul secolului XIX Castelul Cantacuzino-Pașcanu i-a revenit Luciei Schönburg-Waldenburg.
După cel de Al Doilea Război Mondial a fost naționalizat.
Parcul dendrologic înconjurător, întins pe 49,5 hectare, azi al doilea ca mărime din țară, a fost creat de specialistul german Christian Adolf (1880-1913), cu peste 150 de specii de copaci.
În perioada 1955-1999 a fost alocat filialei din Bacău a Institutului de Cercetări și Amenajări Silvice și castelul a devenit sediul acesteia. Direcția Silvică Bacău primind un nou sediu, castelul a fost părăsit și s-a degradat. În timp au fost aduse încă 60 de specii noi de copaci, arbori și arbuști (exemplu Chiparosul de Sawara, adus din Japonia în 1970).
Actual parcul deține peste 1300 de specii de arbori și arbuști. În 1980 a fost locul unde s-au filmat multe scene din filmul „Dumbrava Minunată”, realizat după povestea scriitorului Mihail Sadoveanu.
Din 1925 de comuna Hemeiuș aparțineau administrativ 2 sate, cărora li s-a adăugat și satul Lilieci (1931), situat pe malul drept al râului Bistrița. Aria situată de-a lungul râului, până la confluența cu râul Siret, întinsă pe teritoriile administrative ale comunelor Hemeiuș și Itești (338,8 hectare), fiind populată cu diferite specii de păsări migratoare, ocrotite, din anul 2004 a fost declarată rezervație naturală.
În estul șoselei spre Bacău se întinde Lacul Lilieci, lac de acumulare, ale cărui dig și baraj, lung de aproximativ 1 kilometru, sunt situate în partea de sud a ariei. Tot acolo se desprinde și canalul pentru Unitatea Hidroenergetică Bacău I.
Vizitând o parte din județul Bacău, din Dărmănești m-am îndreptat spre nord și după 16 kilometri am ajuns în orașul Moinești, situat pe malurile Tazlăului Sărat și ale afluentului său, pârâul Gâzu. A fost prima dată atestat documentar din 1467 dar așezarea a fost mult mai veche, pe Dealul Cetățuia, de la marginea orașului, arheologii descoperind urmele unei cetăți dacice din secolul I e.n.
Am am parcat lângă Parcul Tei și m-am îndreptat spre centrul orașului.
Monumentul Eroilor din Războiul Ruso-Turc (1877-1878), ridicat în 1908 și MonumentulEroilor din Primul Război Mondial
La începutul secolului XIX avea statutul de târg, cu o comunitate evreiască puternică, din care a emigrat în Palestina primul grup de evrei sioniști și a format acolo colonia evreiască Roș Pina (1882).
Parcul Central
Spre sfârșitul secolului a devenit comună, reședință a plășii Muntelui, de care aparțineau 4 sate. În ea funcționau 15 fabrici de petrol, un herăstrău de apă, o fabrică de lumânări de stearină, o fabrică de prelucrare a lemnului, pe terenul deținut în principal de „Societatea de comerț și industrie a petroleului Moinești-Tazlău-Solonțul”.
O dată cu industrializarea, dezvoltarea comunei a luat avânt. Din 1925 a devenit comună urbană și din 1950 oraș, reședința raionului Moinești, din regiunea Bacău.
Primăria Moinești
Din anul 2001 orașul a fost ridicat la statutul de municipiu.
statuia George Enescu
În apropiere de centrul orașului se află Parcul „Băi”, amenajat pe locul fostei piețe, după descoperirea unor izvoare minerale.
Având proprietăți curative, s-au creat băi și apele au fost folosite pentru tratarea afecțiunilor oculare, digestive și reumatice, chiar și de spitalul orașului.
Din 1934 Moineștiul a fost declarat stațiune balneoclimaterică care a funcționat o lungă perioadă de timp.
În timp băile s-au degradat, au fost părăsite și parcul a fost invadat de vegetație. A fost reamenajat începând cu anul 2011.
De acolo m-am întors spre mașină. După ce am traversat Parcul Central am ajuns în dreptul unei clădiri în care inițial a funcționat Clubul „Lira”. Clădirea a fost refăcută, pentru Centrul Cultural „Lira” (2000-2016), cu o sală mare de 300 locuri, o sală mică de 50 locuri și camere pentru găzduirea artiștilor în trecere. Pe lângă alte evenimente culturale, anual se desfășoară Festivalul de Artă „Teatru sub Lună” Moinești.
În apropierea actualului Parc Tei în perioada XVII-XVIII a existat un Schit de călugări. În timp, orașul dezvoltându-se, s-a mărit și azi acolo se află un cvartal de blocuri între care s-a construit Catedrala Ortodoxă „Nașterea Maicii Domnului; Sf. Ierarh Nicolae” (1998).
În apropierea altarului a fost postată o copie a icoanei Maicii Domnului, Prodromița, adusă în 2013 de la Muntele Athos.
Pe una din laturile parcului se află Spitalul Municipal de Urgență Moinești, dotat cu heliport pe acoperiș, în care funcționează 7 secții. În curtea lui a fost ridicată, de meșteri din Maramureș, Biserica de lemn „Sf. Pantelimon” (2008), pe care nu am putut-o vedea (eram în 2021-an de pandemie).
O dată ce exploatarea petrolului a luat avânt (1950-1980), mulți muncitori din țară au venit pentru a lucra în domeniu, mai ales din județele Buzău și Prahova. Pentru ei, lângă Moinești, s-a format o colonie. În timp, mărindu-se, a devenit comuna Lucăcești, desființată în 1964 și tranformată în cartier al orașului.
Parcul Lucăcești
În 1990 s-a înființat parohia ortodoxă Lucăcești. Petroliștii din zonă neavând un lăcaș de cult, a început construirea Bisericii Ortodoxă „Înălțarea Domnului”.
Lucrările s-au oprit din lipsa fondurilor. Doar subsolul a fost terminat și slujbele s-au oficiat în el.
Din anul 2007 lucrările s-au reluat și clădirea a fost terminată.
Interiorul, parțial mobilat și decorat, urmează să fie terminat în timp (?).
Orașul Miercurea Ciuc, din județul Harghita, este situat în partea de est a Transilvaniei, pe malurile râului Olt, la poalele muntelui Șumuleu Mare. Este considerat „polul frigului” din România. Numele provine de la ziua în care se țineau târgurile.
De el aparțin administrativ localitățile Ciba, Harghita-Băi și Jigodin-Băi. Pe teritoriul ultimei dintre ele, săpăturile arheologice au descoperit urmele unei fortificații dacice din secolul I.
Prima dată a fost atestat documentar din anul 1558, cu numele Csikszereda, într-o scrisoare a Reginei Isabella, mama Principelui Transilvaniei, prin care scutea localnicii de alte dări, în afara celor pentru otomani.
Un secol mai târziu, sub Principele Bethlen Gábor, la ordinul consilierului său Hidvégi Mikó Ferenc, ulterior căpitan suprem al Scaunelor Săsești, s-a construit Castelul Mikó (1623), cetate care din 1636 a intrat în proprietatea judelui suprem al Scaunului Ciuc, Damokos Tamás.
În timpul expediției militare împotriva Poloniei, condusă de Rákóczi György al II-lea, a participat cu oameni și Miercurea-Ciucul. Nefiind cu acordul Porții, trupele otomane, împreună cu cele tătare, conduse de Pașa Ali de Timișoara, au atacat orașul și au incendiat cetatea (1661).
Intrând sub ocupație austriacă, generalul Steinwille a reconstruit-o în forma actuală (1714-1716), ca punct strategic la granița de est a Imperiului Habsburgic.
De formă patrulateră, cu 4 bastioane, în stilul renașterii târzii, din care cel sud-vestic funcționând ca și capelă, pe latura vestică cu un depozit pentru praf de pușcă, înconjurată de un șanț de apărare, a funcționat ca și cazarmă a trupelor imperiale.
Între anii 1764-1849 a fost sediul comandantului Regimentului I secuiesc de graniță și în timpul Războiului de Independență al Ungariei (1848) sediul comandantului forțelor revoluționare din secuime, Gál Sándor. După înfrângerea revoluționarilor castelul a fost transformat în închisoare.
În anul 1880 șanțul înconjurător a fost umplut. Cetatea a rămas ocupată și folosită de armată până la mijlocul secolului XX. În 1970 a fost restaurată și în ea a fost mutat Muzeul Secuiesc al Ciucului, înființat în 1930. Din 1980, exceptând perioada 1986-1989, când a fost interzis, în cetate se desfășoară anual Festivalul European de Muzică Veche și din anul 2008 Universitatea de Vară de Muzică Veche .
În secolul XVII în oraș a funcționat Școala franciscană din Somlyon (1630), localitate inclusă în oraș din 1952 și tipografia lui János Kájoni (1676).
Populația, majoritar catolică, a construit Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, în stil baroc (1751-1758) și în 1771 i s-a adăugat Capela Sf. Ioan de Nepomuk.
În biserică se păstrează un crucifix din 1470 și cartea Congregației Maria, tipărită la Mânăstirea Franciscană din Șumuleu Ciuc înainte de 1731.
În apropierea cetății, ca sediu al batalionului secuiesc de grăniceri, a fost ridicată clădirea „General Kommando” (1786). Ulterior a fost ocupată de Judecătoria Supremă a Scaunului Ciucului, Casinului şi Gheorghenilor și azi în clădire funcționează Spitalul O.R.L. și Fizioterapie. Din aceeași perioadă s-a păstrat și clădirea în care azi funcționează Spitalul de Boli Contagioase.
În secolul XIX Miercurea-Ciuc a devenit reședința județului Ciuc și i s-au anexat localitățile Martonfalva, Csütörtökfalva. A fost construită o cale ferată, cu stație în oraș, dată în folosință în 1897. Dezvoltarea orașului a luat amploare, mai ales prin industrializare, în timp înființându-se fabrici de prelucrare a lemnului, construcții de mașini și industrie ușoară.
În 1849 s-a înființat primul ziar, „Hadi Lap” și în 1851, în apropierea Castelului Mikó, s-a construit primul spital, numit atunci „Spitalul de lemn”. Acesta a rezistat doar câțiva ani, fiind demolat și pe locul lui ridicată actuala clădire (1888-1890) în care azi funcționează un Spital cu secții de oftalmologie, dermatologie și psihiatrie.
În anul 1876, după formarea comitatelor, Miercurea-Ciuc a devenit sediu central și instituțiile administrative din Șumuleu Ciuc s-au mutat în cetate. Apoi, după un schimb de terenuri între comitat și apărarea națională, vis a vis de cetate, pe locul fostelor locuințe ale ofițerilor, s-a construit o clădire în care instituțiile s-au mutat (1876-1888).
Forma actuală a primit-o prin extinderea clădirii cu 2 aripi, pentru Serviciul Regal de Arhitectură, Inspectoratul Şcolar, Administraţia şi Inspectoratul Fiscal (1912-1913). În ea azi funcționează Primăria Miercurea- Ciuc, clădire monument istoric din 1992, restaurată în anul 2000.
Lângă ea, în aceeași perioadă, au fost construite încă două clădiri, azi Centrul Militar Harghita și Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita.
Centrul Militar Harghita
Palatul Justiției cu Tribunalul și Judecătoria Harghita (1892, stil eclectic)
O altă clădire monumentală din oraș, în stil secession, azi monument istoric, a fost construită pentru Liceul Romano-Catolic (1909-1911). În perioada comunistă în ea a funcționat Liceul de Matematică-Fizică și azi Colegiul Național Márton Áron, numit după Episcopul Romano- Catolic de Alba-Iulia (1938-1980).
În memoria acestuia, în Piața Libertății din centrul orașului, în 2016 a fost postată statuia Episcopului Márton Áron.
Parohia Reformată, cuprinzând Alcsík, Felcsík, Bazinul Gheorgheni și Valea Tatrei, s-a format la sfârșitul secolului XIX. În Miercurea-Ciuc reformații au achiziționat fostul cazinou al ofițerilor și l-au transformat în casă de rugăciune (1887).
statuia poetului Petőfi Sándor (1823-1849)
În decursul timpului a devenit centrul parohiilor din județ, până în 1957, când cele rurale au devenit independente. Sub comuniști, o dată cu industrializarea, multă populație s-a mutat din mediul rural în oraș. În timp numărul enoriașilor crescând, a fost construită actuala Biserică Reformată Calvină (1990-2000).
După Primul Război Mondial orașului i s-a anexat administrativ și localitatea Jigodin (1920).
Parcul Central
În perioada interbelică au fost construite clădirea Băncii Naționale și încă zouă biserici, de culte diferite.
Biserica Greco-Catolică, în stil modernist (1930), azi funcționează ca Biserica Ortodoxă „Sf. Ap. Petru și Pavel”
Catedrala Ortodoxă „Sf. Nicolae”, în stil bizantin (1929-1935), din 1994 Catedrală Episcopală
După cel de Al Doilea Război Mondial Miercurea Ciurc a rămas centrul regiunii Ciuc căruia, în 1959, i s-au anexat administrativ localitățile Șumuleu Ciuc și Toplița Ciuc.
Monumentul Eroului Român (1974)
Localitatea s-a mărit, au fost construite cartiere de blocuri și planul orașului s-a schimbat. Din vechea structură și clădirile ridicate la sfârșitul secolului XIX- începutul secolului XX, s-au păstrat cele de pe strada Petőfi Sándor.
În 1992 clădirile au fost declarate monumente istorice. În una dintre ele azi funcționează Muzeul Oltului și Mureșului Superior, secție a Muzeului Național al Carpaților Răsăriteni, muzeu etnografic.
În centrul orașului se află Piața Libertății, delimitată de mai multe clădiri, construite în secolul XX.
Consiliul Județean și Prefectura
fosta Casă de Cultură a Sindicatelor (1963), din 2014 Casa Artelor
Universitatea Sapientia (înființată în 2001)- Facultatea de Științe Economice, Socio- Umane și Inginerești
Între Piața Libertății și Piața Cetății se află Teatrul Municipal Csiki Jatekszin, inaugurat în anul 1999.
Lateral de Piața Libertății se desprinde o stradă pietonală, mărginită de clădiri mai noi, la parterul cărora funcționează numeroase magazine și firme.
Cinema Csiki Mozi
La două extreme ale centrului orașului mi-au atras atenția două clădiri cu arhitectură modernă. Biserica Romano-Catolică „Sf. Augustin”, clădire cu 1.200 de locuri, a fost construită începând cu anul 1993 și sfințită în 2009.
Pe lângă slujbele religioase, în biserică de desfășoară numeroase concerte.
Biserica Millennium „Sf. Maria și Sf. Maghiari”, romano-catolică, a fost construită de arhitectul maghiar Imre Makovecz (2001-2003). A primit numele după cei 1.000 de ani trecuți de la creștinarea poporului maghiar, reprezentați și de cele 10 cruci, câte 5 pe fiecare turn lateral, fiecare semnificând un secol.
Acoperișul a fost prevăzut cu o cupolă de sticlă. În colțurile ei au fost postați 4 evangheliști: Mihail, Gabriel, Rafael şi Uriel, care privesc în jos spre altar și veghează oficierea slujbei, de unde a primit și numele de Biserica cu îngeri.
Corpul central a fost creat circular, cu formă de iurtă mongolă, cu parter și etaj, în care au fost postate băncile pentru enoriași și orga bisericii.
Central a fost creat altarul, vegheat de „un stup cu aripi” aurit, din care se înalță statuia lui Isus, de asemenea aurită.
La 2 kilometri de orașul Miercurea Ciuc se află fostul sat Șumuleu Ciuc, atestat documentar din 1333, din 1959 devenit cartier al orașului. Încă din 1208 avea propria biserică. În 1442 Ioan de Hunedoara (Hunyadi János) a construit o biserică și a fondat Mânăstirea Franciscană „Sf. Fecioară Maria”. Incendiată în atacul tătarilor (1661), a fost refăcută. Apoi, din donațiile făcute de nobili din zonă, călugării franciscani au înființat o școală (1668), prima tipografie (1675) și o bibliotecă.
Între anii 1802-1874, folosindu-se materiale din vechea clădire, a fost ridicată actuala biserică, prevăzută cu 2 turnuri, în care au fost postate clopotele, cel mai mare cântărind 1.133 kg, pe care Papa Pius al XII-lea a ridicat-o la rangul de bazilică minor (1848). În apropierea bisericii s-a construit Capela „Sf. Ioan Botezătorul”. A devenit loc de pelerinaj de Rusaliile romano-catolice și de Sf. Maria, zi în care am nimerit să o „vizitez”. Din cauza mulțimii înghesuită în și în jurul bisericii, nu am reușit să văd interiorul, doar să pozez clădirea.
În apropierea ei se află Mânăstirea Surorilor Clarise (1442-1448) dar nici pe aceasta nu am putut-o vedea, fiind înconjurată de vegetație și un gard protector. Am înaintat până la un izvor cu apă carbogazoasă, sulfuroasă, unul dintre multele izvoare captate în zonă. M-am oprit în foișorul de lemn și mi-am „răcorit necazul”.
În apropierea lui, pe vremuri, acei călugări au captat un izvor pe care l-au folosit pentru a alimenta o baie, construită din lemn, sub forma unui foișor. În timp s-a deteriorat treptat și în anii 1980 a dispărut.
În anul 2006 Baia Călugărilor a fost refăcută după modelul inițial și apa ei, de 15-16 grade, este folosită și azi, în scop terapeutic. Știam că din acea zonă se poate urca pe munte drumul crucii, amenajat în 1996, unde puteam să văd cele 3 capele- Capela Salvator (sec. XV, refăcută în 1780), Capela Sf. Anton (1661, refăcută în 1673) și Capela Isus în chinuri (sec. XV-XVII) și Altarul Hármashalom. Deși „polul frigului” din România, pe lângă agitația și înghesuiala de la biserică, era și arșiță, așa că m-am abținut de la un drum pe munte, fiindu-mi și frică de o nouă dezamăgire.
După ce vizitasem centrul orașului Piatra Neamț, județul Neamț, de la Teatrul Tineretului am continuat plimbarea pe str. Ștefan cel Mare, printr-o zonă cu căsuțe tradiționale.
Am depășit Parcul Zoologic, deschis în 1904, încă câteva clădiri mai vechi și am ajuns la obiectivul căutat, Casa Elenei Cuza, soția domnitorului Alexandru Ioan Cuza, urmașă a familiei boierești Cantacuzino. În perioada exilului fostului domnitor Elena și-a construit o casă în Piatra Neamț dar nu locuit în ea decât 2 ani. A donat-o fratelui său Gheorghe Rosetti și s-a stabilit la Geneva. După ce soțul a decedat în Germania, și fiindu-i dor de țară, s-a întors la Piatra Neamț, a închiriat o casă, azi numită după ea, în care a trăit până la deces (1909). În acea perioadă s-a dedicat actelor de caritate.
M-am întors și m-am îndreptat spre Liceul de Artă „Victor Brauner”, înființat în anul 1991 și numit după cunoscutul pictor, sculptor, poet suprarealist (1903-1966). Funcționează într-o clădire din 1862, a cărei intrare este flancată de coloane dorice.
În anul 2003 statuia lui Victor Brauner a fost postată în fața liceului.
M-am învârtit pe străduțele din zona liniștită, cu case din secolul XIX, unele înscrise pe lista monumentelor istorice.
Centrul de Cercetări Biologice, Geografice și Geologice „Stejarul” (monument istoric)
Privirea mi-a fost disturbată de o clădire nouă (2015), care nu prea își avea locul în acea zonă, pe care era postată placa: Judecătoria Piatra Neamț.
Ignorând-o, m-am cufundat iar în imaginea caselor istorice. Casa Ivașcu, o construcție în stil neo-românesc, din bârne de lemn, tencuită, (sec. XIX), avea un pridvor deschis, susținut de coloane de lemn.
Între ele se aflau și case mai noi, unele sedii ale unor firme, altele private.
O altă casă, monument istoric, construită din bârne de stejar, tencuite (1885), a fost donată statului în anul 1967 și amenajată ca Muzeul Memorial „Calistrat Hogaș”.
Am traversat B-dul Decebal și m-am îndreptat spre Piața Kogălniceanu, unde, pe o latură, se află Muzeul de Istorie și Arheologie. Nu am putut vedea nici măcar exteriorul clădirii, fiind în curs de reparații și restaurare.
În centrul pieței, lângă o fântână arteziană, se află statuia lui Mihail Kogălniceanu (1817-1891), postată acolo în 1913. Creată din bronz, îl reprezintă pe politician parcă „ținând un discurs” la Congresul de Pace din Berlin. În perioada comunistă, când orașul a devenit reședința raionului Piatra neamț din regiunea Bacău, sau făcut multe transformări (1950). În acea perioadă statuia a fost îndepărtată cu scopul de a fi distrusă (1951). Salvată, a fost plasată în Parcul Central și din 1974 în actuala locație.
Din piață am urmat B-dul Mihail Eminescu, inițial flancat de câteva case din secolul XIX, apoi de blocuri cu locuințe.
Agenția pentru Dezvoltare Regională nord-est
Am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Iosif Muncitorul”.
În Moldova au existat catolici încă din secolul XIII când călugării dominicani au creștinizat cumanii aşezaţi în zonă. În decursul timpului, prin migrarea din Transilvania, catolicii s-au înmulțit și în 1884 s-a înființat la Iași Episcopia Romano-Catolică. Prima biserică catolică din Piatra Neamț a fost construită între anii 1893-1895. În timp a fost renovată de mai multe ori, apoi pe locul ei a fost ridicată actuala biserică (2010-2012).
Luna august, caniculă, umblătură care nu se termina încă, m-am oprit la o terasă să mă răcoresc.
În continuare strada și-a reluat vechea înfățișare. Blocurile au dispărut și au apărut alte case vechi. Casa Corbu, azi monument istoric, în proprietate privată, a fost ridicată în 1898 de primarul orașului Dimitrie Corbu, în stil eclectic și baroc.
La intrarea principală a fost creat un portic mărginit de coloane și decorat cu elemente sculptate în piatră.
Nu mi-am dat seama cât de repede trecuse timpul.
Parchetul de pe lângă Tribunalul Piatra Neamț
Am început să „iau viteză”, îndreptându-mă spre ultima țintă, telegondola, a cărei stație se afla într-un complex de lângă gară.
În perioada 1882-1885, pentru a lega Piatra Neamț de Bacău, a fost construită prima linie de cale ferată, cu stație terminus în Piatra Neamț. Vechea clădire a fost înlocuită cu actuala Gară Piatra Neamț (1912-1913) și lângă ea a fost creată remiza de locomotive. Clădirea, monument istoric, a fost reabilitată în anul 2012.
După 10 ani, în apropierea gării, a fost ridicată Biserica Ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1894-1896), dotată cu 4 clopote care, atunci când sunau, formau arpegiul gamei „La minor”.
În timp biserica a suferit renovări și în perioada 1986-1988 a fost consolidată.
Pe dealurile care înconjoară orașul în secolul XX au fost create zone de relaxare în natură. După ce o porțiune a dealului Cozla s-a surpat (1897), a fost împădurit cu brazi și pini aduși de la Serele Regale din Sinaia (1901-1904), s-au construit alei, promenade și s-a format Parcul Cozla.
În timp s-au amenajat trasee pentru drumeție, pârtie de schi, la care se ajunge cu telescaunul și în anul 2008 s-a inaugurat telegondola. Cele 22 de cabine, pe cabluri, pornesc de la Gară și până la cota Trei Coline (635 metri altitudine) parcurg o distanță de 1915 metri. Ele circulă din 8 în 8 minute și prețul călătoriei este rezonabil.
Inițial se vede panorama orașului, majoritar alcătuit din blocurile construite după cel de Al Doilea Război Mondial, pe locul clădirilor distruse de armata sovietică care, în drumul ei, a ruinat mai multe localități.
Ulterior orașul s-a dezvoltat prin înființarea de numeroase fabrici, în diverse domenii, a unei hidrocentrale (1960) și din 1968 a devenit reședința județului Neamț.
Într-o direcție am văzut zona cu casele istorice, pe care o străbătusem înainte.
În altă direcție se vedea lacul Bâtca Doamnei, pe lângă care urma să trec a doua zi.
Apoi am trecut peste o zonă cu case mărginașe și am intrat într-un culoar de verdeață, creat prin pădurea înconjurătoare.
Am coborât din cabină și am străbătut platoul pe care, în vechime, au existat un cazinou cu bufet și un pavilion. Fiind din lemn, au ars într-un incendiu.
Azi pe locul lor sunt ridicate spații comerciale și un restaurant. După părerea mea, prea puține, locația fiind îmbietoare.
Dacă amenajările creau o imagine dezolantă, panorama înconjurătoare era superbă. Plimbându-mă și savurând imaginile, mă gândeam la ce bogății s-au descoperit pe Cozla. Acolo s-a aflat așezarea cucuteniană situată la cea mai mare altitudine în Moldova. De asemenea s-au găsit depozite fosilifere cu specii diferite de pești și scoici care au trăit, în urmă cu 35 de milioane de ani, în marea Paratethys, ce se întindea acolo, azi arie protejată. Fosilele se pot vedea în Muzeul de Științe Naturale din Piatra Neamț.
Tot pe Cozla s-au descoperit 5 izvoare de ape minerale cloruro-sodice și sulfuroase (1882) care, fiind benefice în tratarea afecțiunilor digestive și circulatorii, au fost captate și folosite de mulți vizitatori, orașul devenind în 1889 stațiune balneară. Acele ape au fost premiate cu medalia de bronz la Expoziția Universală din Paris (1900). Din păcate, datorită exploatării în exces și a alunecărilor de teren, izvoarele au dispărut.
Fusese o zi împlinită. Îmi atinsese obiectivele propuse. După relaxarea pe deal, m-am întors în centrul orașului. Am poposit un timp „la o poveste” cu un grup de motocicliști care s-au întrunit pentru ultimele pregătiri în vederea unui concurs de a doua zi.
Orașul Piatra Neamț este situat în nord-estul țării, în centrul județului Neamț, pe malurile Bistriței, străjuit de culmile Pietricica, Cozla, Cernegura, Cârloman și Bâtca Doamnei.
Pentru a-l vizita, am parcursul drumul de la Roman și în aproximativ o oră, trecând de Sala Polivalentă, m-am îndreptat spre centrul orașului.
Până la pensiunea unde îmi rezervasem cazarea, am trecut pe lângă trei biserici pe care, bineînțeles, le-am imortalizat.
Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva” (1991-2000)
Biserica Romano-Catolică „Sf. Tereza a Pruncului Isus” (1996)
Biserica Ortodoxă „Sf. M. Mc. Mina” (din 1999)
Alesesem Pensiunea Villa Dor pentru că se găsea, pe o stradă laterală, la nici 5 minute de mers pe jos de centrul istoric al orașului.
Primele mențiuni despre localitate, numită atunci Piatra, apar în Lista orașelor valahe de la Dunăre din Cronica rusească (1387-1392) și în documentele maghiare despre expediția Regelui Sigismund de Luxemburg în Moldova (1395).
Zona a fost locuită din vechime. Pe teritoriul actualului oraș săpăturile arheologice au descoperit urmele unei așezări datată din mezolitic (aprox. 12.000 î.e.n.), fragmente de obiecte încadrate în cultura Cucuteni (aprox. 3.000-2.600 î.e.n.), din epoca bronzului și a civilizației geto-dacice (sec. II î.e.n.-sec. II (e.n.).
În secolul XV Piatra a primit statutul de târg domnesc (1453) pe care l-a menținut până la începutul secolului XVII când, schimbându-se funcțiile administrative în stat (locul vornicului fiind luat de pârcălab și de ispravnic), curtea domnească s-a desființat. În oraș s-a păstrat Ansamblul Curtea Domnească, monument istoric, spre care m-am îndreptat și eu.
A fost construit în secolele XV-XVI ca reședință temporară a Domnitorului Ștefan cel Mare (1457-1504), a suitei sale și a principalilor dregători ai cancelariei domnești.
Din vechile construcții s-au păstrat doar fragmente din latura sudică a zidului de incintă și pe colțul de nord-vest o pivniță a uneia dintre case, restul fiind distruse în perioada reamenajării centrului orașului. Pivnița domnească (sec. XV) cu o încăpere de acces, un coridor lung și patru galerii, este amenajată ca Muzeul Curtea Domnească.
Între anii 1497-1498 lângă clădirile domnești a fost ridicat un paraclis, devenit Biserica Domnească „Nașterea Sf. Ioan Botezătorul”.
În perioada interbelică, la inițiativa lui Nicolae Iorga, clădirea a fost consolidată și restaurată (1937-1938).
În secolul XVII a fost înconjurată cu un zid, dispărut în timp.
În anul 1499 în nordul bisericii a fost ridicat un Turn clopotniță care în secolul XVIII a fost înălțat, prevăzut cu un foișor de foc și în 1890 dotat cu un ceas.
În zona ansamblului se află trei clădiri, restaurate în perioada 2010-2011, în care funcționează muzee. Într-o clădire construită în 1930 pentru Şcoala primară nr. 1 de băieţi „Lascăr Catargi”, atunci înființată, din 1960 a funcționat Muzeul Arheologic Regional și din 1980 Muzeul de Artă Piatra Neamț.
Muzeul de Etnografie funcționează într-o casă construită în perioada 1924-1930, în stil neo-românesc, cu elemente tradiționale zonei, ca locuință pentru directorul școlii. În perioada comunistă, adunându-se multe materiale etnografice din zonă, în casă a fost deschisă o expoziție permanentă (1976) apoi în 1980 a fost transformată în muzeu.
Într-o casă pe cinci niveluri în perioada 1930-1948 a funcționat prima bancă privată din oraș, Banca Petrodava.
Postbelic clădirea a fost naționalizată și transformată în filială a Băncii Naționale a României care a funcționat până în anul 2004. În decursul unui an a fost amenajat, apoi deschis Muzeul de Artă Eneolitică Cucuteni.
Din secolul XVI târgul Piatra a fost populat majoritar cu maghiari și sași care, meseriași în diverse domenii, au dus la dezvoltarea sa. La sfârșitul secolului XVIII și începutul secolului XIX orașul a devenit cel mai important centru comercial al ținutului Neamț. În 1841 Gheorghe Asachi a deschis prima „moară” de hârtie din Moldova, în 1852 s-a înființat fabrica de postav și sumane Grünlich, apoi fabricile de cherestea, chibrituri, săpun și bere, ale căror materii prime și producele finite erau transportate cu plutele pe râul Bistrița. În anul 1864 orașul a fost numit Piatra Neamț și în 1885 s-a deschis prima filială a Băncii Naționale.
Primăria Piatra Neamț
În anul 1869 s-a înființat o școală cu profil științific și parte literară, ultima avându-l ca profesor pe Calistrat Hogaș. A funcționat în diferite case boierești închiriate, apoi în fosta Primărie din centrul orașului și între anii 1887-1892 a fost ridicată propria clădire, în timpul lucrărilor distrugându-se mare parte din zidurile și clădirile Curții Domnești. Până în 1893 a fost numit „Gimnaziul Piatra”, apoi „Petru Rareș” și azi Colegiul Național „Petru Rareș”, clădire monument istoric. În decursul timpului specializările s-au modificat de mai multe ori. În perioada 1990-1992 clădirea inițială a fost modernizată și i s-a adăugat un corp nou cu 4 niveluri.
În estul fostei Curți Domnești, pe locul unde azi se întinde Parcul Tineretului, a fost creat primul teatru (1871-1881), numit în timp Teatrul Român, apoi Teatrul Roxy. Actuala clădire a fost construită între anii 1929-1947.
Inițial a fost închiriată de Cooperativa Munca, apoi în ea a funcționat Cinematograful Trianon și din 1961 Teatrul de Stat Piatra Neamț, azi numit Teatrul Tineretului.
În stânga teatrului se află Prefectura Piatra Neamț.
În dreapta lui se întinde Parcul Tineretului, loc de relaxare, cu alei pietruite, bănci, o fântână arteziană muzicală (2009).
În 1980 în parc a fost postată statuia lui Ștefan cel Mare (1433-1504).
Am traversat parcul până la Colegiul Național „Petru Rareș”, am cotit pe strada Petru Rareș și am ajuns la Biserica Ortodoxă „Sf. Trei Ierarhi”.
Biserica a fost construită în anul 1848 și interiorul a fost pictat în tehnica fresco (1974).
În apropierea ei, o clădire în stil eclectic, cu elemente baroce, mi-a atras atenția. Fostul Centru Militar a fost construit în anul 1929 ca proprietate privată. Între anii 1932-1934 a fost închiriată de Garnizoana Piatra Neamț și din 1948 a devenit sediul Legiunii de jandarmi. Naționalizată (1950), a intrat în administrația Întreprinderii Județene de Gospodărire Comunală și Locativă. A revenit armatei după evenimentele politice din 1989 dar nu pentru mult timp. Prin legea retrocedărilor, trecând prin mai multe procese, în 2009 moștenitorii au câștigat-o. Din păcate casa a fost lăsată să se ruineze.
Pe o străduță laterală, la o distanță neconvențională de biserică, se află Sinagoga de lemn Baal Șem Tov, construită în 1766, de Voievodul Al. Ioan Ghica, pe locul alteia mai vechi (1497). A fost numită după întemeietorul Hadismului despre care, pe o placă postată la intrarea în clădire, scrie că „s-a rugat în sinagoga veche atunci când s-a stabilit în Valea Jidovului”. Clădirea din bârne de lemn, pe o temelie de piatră, înaltă de 5 metri, a fost creată cu o parte la subsol, unde se coboară pe niște trepte. În interior s-au păstrat Urna Sfântă (1835), o perdea cu 7 triunghiuri și o inscripție în ebraică (1767). În 1826 a suferit reparații capitale și în decursul timpului mai multe recondiționări, ultima fiind în perioada 2007-2009 când lemnul distrus a fost înlocuit, din clădirea veche păstrându-se doar cupola și pereții laterali.
Lângă sinagoga veche în anul 1905 a fost ridicată o Sinagogă de zid. Azi, monument istoric, funcționează doar la ocazii speciale. La ultima restaurare a fost amenajat un muzeu în care sunt expuse obiecte, documente, fotografii, etc., despre viața evreilor din oraș, pe parcursul timpului.
Pe aceeași stradă se află Muzeul de Științe Naturale, înființat în anul 1960 într-o clădire neterminată, donată de istoricul Iulian Antonescu. Până în 1965 clădirea a fost finisată și muzeul inaugurat. În el sunt etalate peste 50.000 de exponate geologice, din flora și fauna munților Neamțului, unele foarte rare.
În apropierea lui, într-o clădire ridicată între anii 1924-1926, funcționează Colegiul Tehnologic „Spiru Haret”, fostă Școală Comercială (1936) care până azi a purtat mai multe denumiri.
Mulțumită de ce am văzut până atunci, m-am întors la Teatrul Tineretului, urmând să cutreier alte zone ale orașului.
Parcul Municipal Roman a fost amenajat ca loc de agrement pe o suprafață de 13,3 hectare din pădurea Teiuș (1906). O perioadă de timp a fost numit „Grădina Mare”. Existând multe specii dendrologice, în 1994 a fost declarat rezervație ocrotită prin lege.
Pe teritoriul parcului se află Muzeul de Științe Naturale, înființat în anul 1962 și mutat în actuala locație în 2011. La etaj, din 2014, s-a amenajat expoziția permanentă „Natura Zonei Roman” care etalează diverse specii de animale și plante.
La intersecția dintre patru alei se află o fântână arteziană.
Formând un cerc, în jurul perimetrului au fost postate 10 busturi ale unor personalități ca Mihail Sadoveanu, George Enescu, Mihai Eminescu, Miron Costin, etc. Împreună au fost numite „Rotonda Personalităților”.
În apropierea ei am găsit chiar și un spațiu amenajat cu cărți pe care, doritorii, le pot lua liber și savura în liniștea fostei păduri.
Pentru copii există un loc de joacă și un trenuleț care, câteodată, înconjură teritoriul parcului.
Locul cel mai vizitat este lacul pe care se pot efectua plimbări cu bărcile, închiriate cu ora de la debarcader.
Pe lac au fost amenajate trei insule, una dintre ele putând fi accesată doar cu barca, și a fost postată o fântână arteziană care țâșnește la înălțime mare.
Pe Insula „Brâncuși” se pot vedea copii ale operelor sculptorului: Masa Tăcerii și Coloana Infinitului.
Pe Insula „Planeta Verde”, un mini-ecosistem cu animale de talie mică și diverse specii de păsări, a fost creat un mic lac din care acestea să poată bea sau să răcorească.
Au fost postate cuști și adăposturi pentru animale și, pentru a imagina viața simplă în natură, a fost creată atmosfera unei tabere cu mini corturi care, bineînțeles, nu se pot utiliza.
Pe Insula cu Cascadă, de pe o porțiune mai înaltă, se revarsă o cascadă, spre baza insulei, amenajată cu bănci. În partea de sus a cascadei, s-a creat o „terasă”, observator din care se poate vedea tot parcul.
Orașul Târgu Neamț este situat în nordul județului Neamț, la poalele Culmii Pleșu, Vârful Vânători, în regiunea istorică Moldova. Zona a fost locuită încă din neolitic și epoca bronzului. În zona Băilor Oglinzi, din apropierea orașului, arheologii au descoperit ceramică din acele perioade.
În secolul XII, fiind situat la intersecția unor drumuri comerciale importante, în localitate s-au stabilit familii de negustori și meșteșugari sași, din zona Flandrei. Localitatea s-a dezvoltat și a primit statutul de târg.
Se pare că numele Neamț provine de la aceștia, sau de la râul Ozana (Neamț), lângă care se află. Documentar a fost atestat la sfârșitul anilor 1300, numele lui apărând în Letopisețul Novgorodului.
Primăria și sedii administrative
Sub domnia lui Petru I pe stânca Timuș de pe Culmea Pleșului a fost construită Cetatea Neamț (1395), una dintre fortificațiile Moldovei, ridicate pentru apărare împotriva cotropitorilor. Fiind un avanpost la granița de vest a Moldovei, cetatea, implicit orașul, în decursul timpului au fost atacate și pentru perioade de timp ocupate, de turci, tătari, polonezi, austro-ungari.
Biblioteca Orășenească, fostă Pretură (clădire sec. XIX)
În secolul XVI a primit statutul de Centru Vamal cu Pecete (1599), fiind unul dintre cele 4 orașe cu propriu sigiliu (Baia, Roman, Câmpulung-Muscel) și a devenit capitala ținutului Neamț.
În centrul orașului azi este situată Catedrala Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului; Sf. Ap. Andrei”.
Se află pe locul unde în 1676 a fost ctitorită Biserica Ortodoxă „Adormirea Maicii Domnului”.
A funcționat până în 1864 când a fost distrusă de un incendiu.
Refacerea ei a demarat în anul 1867 însă, din cauza lipsei de fonduri, lucrările au stagnat.
Construcția a fost terminată abia în 1875 și în același an biserica a fost sfințită.
În decursul timpului a primit și al doilea hram „Sf. Ap. Andrei”, apoi a devenit catedrală.
Datorită numeroaselor războaie și a schimbării dese a domnitorilor (secolele XVII-XVIII), localitățile Moldovei au avut de suferit. Târgu Neamț a intrat într-o perioadă de declin, apoi importanța lui a scăzut o dată cu distrugerea cetății (1718), la comanda domnitorului Mihail Racoviță, obligat la rândul său de turci. De asemenea, datorită mutării capitalei la Iași, orașul a decăzut economic.
În secolul XIX în oraș s-au stabilit familii de evrei care, prin negoț, au îmbunătățit situația financiară.
Sub cetate s-au stabilit familii de oieri din Transilvania, majoritatea din zona Sibiului, apoi a Făgărașului, care au format mahalaua Țuțuieni (a oierilor). Prin producția de lactate, a țesăturilor din lână, au crescut dezvoltarea orașului.
Poșta
La mijlocul secolului XIX Mihail Kogălniceanu a fondat prima fabrică de prelucrare a lânii din Moldova, dotată cu utilaje din Germania.
Apoi Mânăstirea Neamț, proprietara zonei încă din secolul XVIII, a finanțat construcția unui Spital, a Școlii Domnești, azi Muzeu de Istorie, a unei spițerii, toate inaugrate în prezența Domnitorului Grigore Ghica (1852). În timpul săpăturile pentru ridicarea spitalului s-au descoperit urmele unei presupuse cetăți dacice.
Spitalul Orășenesc
Capela spitalului „Sf. Dimitrie”
Muzeul de Istorie și Etnografie
În acea perioadă în satul Humulești, azi suburbie a orașului, s-a născut Ion Creangă, cel care a devenit un scriitor cunoscut și foarte îndrăgit, mai ales de copii. Orașul, mândrindu-se cu el, în centru a fost postată statuia Ion Creangă și instituția de cultură îi poartă numele, Casa Culturii „Ion Creangă”.
Vis a vis de Spital se află Casa Memorială „Veronica Micle”, o casă din lemn și cărămidă, cu 3 încăperi și pridvor, care are o poveste destul de tristă. După ce tatăl poetei a murit în timpul Revoluției de la 1848, mama, împreună cu cei 2 copii mici, fugind din calea austro-ungarilor, a trecut munții din Năsăud în Moldova. S-a așezat în Târgu Neamț și, în centrul de atunci al orașului, a construit o casă (1834) în care a locuit până ce copiii, crescând, au plecat, Veronica măritându-se la 14 ani cu un profesor din Iași.
După ce mama s-a călugărit la Mânăstirea Văratec, intrând în posesia casei, Veronica a donat-o mânăstirii (1886) care, o perioadă a folosit-o pentru tratarea maicilor bolnave, apoi a vândut-o. În decursul timpului a trecut din proprietar în proprietar, ajungând ca în anii 1980 să fie o ruină. Declarată monument istoric (1982), a fost refăcută după modelul inițial, amenajată ca muzeu memorial, deschis în 1984. Intrând în circuitul turistic, lângă casă a fost postat bustul din bronz al poetei (1998).
După ce Al. I. Cuza a trecut proprietățile mânăstirilor în proprietatea statutului (1863), Târgu Neamț a devenit oraș independent. Localnicii nu s-au bucurat mult timp deoarece în oraș a izbucnit o epidemie de holeră care s-a extins în tot ținutul (1866).
Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae” (1893)
La sfârșitul secolului XIX Târgu Neamț a devenit reședința plășii de Sus-Mijloc a județului Neamț. În oraș existau mai multe biserici ortodoxe, sinagogi și 3 școli prima, două de băieți și una de fete.
Sala de Sport (clădire din 1918)
În timpul celui de Al Doilea Război Mondial, datorită faptului că linia frontului s-a aflat în perimetrul orașului, acesta a fost distrus și populația s-a refugiat în alte părți.
Sub comuniști orașul a devenit reședința raionului Târgu Neamț din regiunea Bacău (1950-1968).
Consiliul Local
După reorganizarea administrativă a țării (1968) orașul a fost inclus în județul Neamț.
Parcul Central
La marginea de nord-est a orașului, pe o terasă de pe Culmea Pleșului, creată artificial, a fost postat Monumentul Eroilor Vânători de Munte din Primul Război Mondial, dezvelit în prezența Regelui Carol II și a multor generali, ofițeri, oficialități, etc., în anul 1939. A fost ales Târgu Neamț deoarece acolo regele a înființat primul corp de vânători de munte din cadrul Armatei Române (1916-1917). Pe un soclu, înalt de 16 metri, au fost postate 3 plăci de marmură, una cu data în care vânătorii de munte au plecat să lupte (1917), una cu numele celor 27 de eroi căzuți în război, înhumați în cripta de la baza monumentului și una cu data dezvelirii.
Pe soclu există și 2 basoreliefuri din bronz, o femeie înaripată, cu spada la șold, în mâna stângă purtând stema țării, în mâna dreaptă o cunună de lauri, simbolizând România și unul cu militari care se avântă în luptă. Anual, în data de 3 noiembrie, la monumentul-mausoleu se sărbătorește „Ziua vânătorilor de munte”.
La 4 kilometri nord-est de oraș, lateral de drumul spre Pașcani, se află Schitul „Sf. M. Mc. Mina”.
Primul schit, cu un paraclis de lemn, în care au fost postate icoane vechi și o casă cu 6 încăperi, a fost construit între anii 1948-1951. După 8 ani, fiind ars într-un incendiu, au fost salvate doar icoanele, azi expuse la Paraclisul Mânăstirii Sihăstria.
După anii 1990 s-a hotărât refacerea schitului. Pe locul vechiului schit, unde a supraviețuit doar fântâna, până în 1995 au fost ridicate Paraclisul „Sf. M. Mc. Mina” și un corp de chilii. Treptat s-au ridicat clădiri anexe.
Fiind vizitat de mulți credincioși, din anul 2013 a început construcția Bisericii Ortodoxe „Sf. M. Mc. și Tămăduitor Pantelimon”.
În momentul vizitei mele (2021) interiorul ei era încă în curs de amenajare.
Orașul Toplița este situat în nordul Depresiunii Giurgeu, străbătut de râul Mureș și administrativ aparține județului Harghita. În descrierile lui Ptolomeu pe locul actualului oraș ar fi existat cetatea dacică Sangidava, nedescoperită de arheologi. Zona era locuită de dacii liberi și carpii, majoritatea păstori de oi, cu care, după cucerirea de către romani, aceștia au păstrat legături. Până în 1228 regiunea a fost deținută de Simon Bán apoi a intrat în posesia familiei Bánffy care a reușit să o păstreze până în 1945, la un moment dat devenind un district privilegiat care nu aparținea de nici un scaun săsesc.
statuia Lupa Capitolina
În 1567 pe unul din terenurile deținute de Bánffy Pál, pentru a exploata pădurea înconjurătoare, căpitanul cetății Brâncovenești a adus trei familii din Moldova și astfel s-a format așezarea, prima dată atestată documentar din acel an. A fost numită Taplócza („izvor de apă caldă”), nume primit de la apele termale existente în zonă. Pentru a nu fi confundată cu localitatea Csik Taplócza, în 1660 numele i-a fost schimbat în Toplicza.
În decursul timpului teritoriul localităţii s-a extins pe Valea Topliţei, în stânga şi în dreapta Mureşului și s-au format satele, azi cartiere ale orașului. În 1658 armatele moldovenești conduse de Pintea au distrus satul care, după 2 ani, a fost repopulat cu țărani români aduși din Deda. Sub Imperiul Habsburgic, datorită dărilor imense impuse, iobagii s-au răsculat (1702-1711), apoi s-au alăturat Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785).
Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi” (1791)
La începutul secolului XVIII a început transportul lemnului cu plutele pe râul Mureș, numărul comercianților a crescut și localitatea a început să se dezvolte. Dacă la înființare avusese 3 familii, conform recensământului din 1785 în Toplicza existau 255 de familii.
În perioada 1830-1836 în localitate s-a stabilit familia Urmánczy care, în anii ce au urmat, a avut un rol important în dezvoltarea ei. János Urmánczy și-a ridicat o casă cu un etaj, înconjurată de un parc care se întindea până la râul Mureș. Ulterior extinsă, prin preluarea casei vecine, etajată și renovată, a devenit Hotelul László. Acesta a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Ulterior refăcut, în el au funcționat magazine, prima sală de teatru, în limba maghiară, și prima bibliotecă din localitate. La inițiativa lui, pe locul vechii Biserici Catolice de lemn, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1865-1873) și s-a înființat Școala Romano-Catolică, transformată în Școală Maghiară de Stat (1948-1960).
În 1895, pe terenul familiei Bánffy, a fost ridicată Biserica Reformată Calvină, din banii donați de fata lui Urmánczy, împreună cu soțul ei, care atunci locuiau la Reghin. Reparată în 1993 și 2010, biserica funcționează și azi. În același an, fiul lui János, Nándor Urmánczy, ulterior parlamentar în Budapesta, a fondat primul ziar local, numit Topliczai Híradó, iar un an mai târziu a fondat o școală, pe propriul teren și pe cheltuiala sa.
Pentru a se construi o nouă cale ferată, urmașul său, baronul Jeremos Urmánczy, a trebuit să vândă o parte din terenuri. Din banii obținuți a ridicat Castelul Urmánczy (1903-1906). Clădirea în stil Art Nouveau, situată pe o ridicătură de teren, aproape de malul râului Mureș, a supraviețuit până azi. În partea dreaptă a fațadei principale a fost construit un turn înalt. În interior, după intrarea principală, a fost amenajat un salon, înalt pe 2 etaje, din care se accesau încăperile. La parter se aflau apartamentul proprietarilor, sala de mese și camerele bărbătești și la etaj camerele copiilor, cele pentru oaspeți. În subsol se aflau camerele servitorilor, bucătăria, pivnița și depozitele.
În 1948 a fost naționalizat și a rămas nefolosit până în 1963 când, împreună cu anexele, a fost transformat în spital. În 1989 una dintre anexe a fost preluată și au început lucrările, în vederea amenajării unui muzeu orășenesc, întrerupte un an mai târziu, reluate în 1997 și în 1998 Muzeul Etnografic și-a deschis porțile. Din păcate eu l-am găsit închis. Castelul, retrocedat urmașilor în anul 2008, a fost închiriat de stat până în 2013.
Jocurile politice din cele două războaie mondiale au trecut Transilvania când în proprietatea Ungariei, când a României. Până în 1918 a aparținut Austro-Ungariei.
Parcul Eroilor
După Unirea Transilvaniei cu România a trecut sub administrația română și după Tratatul de la Trianon (1920) a fost cedată României. Prin Dictatul de la Viena (1940) partea de nord a fost cedată Ungariei, apoi a intrat sub administrație sovietică (1944-1945). O dată cu numirea lui dr. Petru Groza în funcția de prim-ministru, a revenit României, din care face parte și azi. În perioada 1952-1960 zona a devenit Regiunea Autonomă Maghiară, în cadrul căreia Toplița a primit statutul de oraș (1956). După reorganizarea teritorială (1968), orașul aparține de județul Harghita. Din anul 2002 a devenit municipiu.
Primăria Toplița
În anul 2006 Muzeul Etnografic s-a comasat cu Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” și au format Centrul Cultural Toplița, care funcționează într-o clădire centrală.
În apropierea lui, la marginea Parcului Central, se află Cinematograful „Călimani”.
Lângă el este postată statuia Regelui Ferdinand I (1865-1927).
În anul 2018 s-a preconizat amenajarea unui parc care trebuia să fie terminat un an mai târziu, la sărbătorirea celor 100 de ani trecuți de la Marea Unire. Parcul Centenarului a fost creat pe o suprafață de 1570 metri, preluată din Parcul Central. Intrarea din bulevard a fost marcată cu un „arc de triumf”. De la el pornește o alee care se termină în dreptul unei fântâni arteziene.
În dreapta ei, pe o porțiune de zid, au post postate stemele pe care le-a avut orașul în decursul timpului și o placă inscripționată cu câteva date istorice. Lângă el a fost amenajată o scenă deschisă permanentă.
Pe o altă alee, perpendiculară pe prima, se află busturile unor personalități, postate pe socluri.
Partea din Parcul Central rămasă este amenajată cu multe rondouri cu flori multicolore, străbătute de câteva alei pe care, din loc în loc, se află bănci pentru relaxare.
La marginea parcului curge râul Valea, afluent care, pe teritoriul orașului, se varsă în râul Mureș.
Trecându-l pe un pod rutier și pietonal, am ajuns în dreptul Catedralei Ortodoxe „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
De acolo, pe o străduță laterală, m-am îndreptat spre Izvorului Cald. Apa lui este consumată de localnici, în scop curativ, fiind benefică în afecțiuni ale aparatelor digestiv, renal și respirator. În apropiere au existat Băile evreiești, formate dintr-un bazin mic, pentru scufundări rituale și 7 căzi, vândute de comunitate în anul 1984. Pe locul lor azi funcționează un atelier de reparat mașini.
De acolo m-am întors la parcare și, cu mașina, m-am îndreptat spre marginea orașului, unde urma să văd Cascada Mezotermală, monument al naturii încadrat într-o arie protejată, întinsă pe 0,5 hectare. Apa, foarte bogată în calciu, este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Curge peste versantul, cu straturi profunde de travertin, care, reflectate, schimbă continuu culorile apei. Cu temperatura de 27 grade, nu îngheață aproape niciodată.
Datorită caracteristicilor ei a fost clasificată a doua de acest tip din Europa, pe primul loc fiind o cascadă cu apă termală din Saturnia, Italia.
Din păcate, în momentul vizitei mele, fiind vară toridă, cascada nu avea un debit mare.
Comuna Gurahonț și cele 9 sate aparținătoare sunt situate în nord-estul județului Arad. Toate au fost incluse în ducatul condus de Menumorut (900). În secolul XVI erau conduse de diferiți cneji apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, au fost ocupate de otomanii care, după ce au cucerit cetatea Timișoara (1552), au înaintat spre Crișul Alb și au ocupat cetățile Șiria, Ineu și Dezna.
După victoria de la Șelimbăr (1599), în care Mihai Viteazul a înfrânt oștile lui Andrei Báthory și a devenit Principe al Transilvaniei, întreaga vale a Crișului Alb a intrat sub autoritatea sa, doar pentru 2 ani, fiind asasinat de oamenii lui Báthory la Turda (1601). Zona a intrat în proprietatea diferitelor familii nobiliare maghiare.
Comuna Gurahonț, cu numele Grohonch sau Honztok, a fost atestată din 1542, o dată cu înființarea Principatului Transilvania. Este situată în depresiunea Gurahonț și este străbătută de râul Crișul Alb. Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice (1925-1927;1967) descoperind la margine actualei comune doă ateliere de cioplire a cremenei, datate din paleoliticul superior și așchii rămase de la două vetre de foc, din paleoliticul inferior, care demonstrează că zona a fost locuită continuu.
Primăria Gurahonț
Între anii 1439-1441 a făcut parte din domeniul Cetății Șiria, apoi a intrat în posesia familiei nobiliare Báthory (1464). Sub otomani (1574) era în proprietatea lui Baiazid. Turcii fiind alungați de habsburgi, toată zona a intrat în posesia ducelui de Modena (1732). Pentru a-l feri de inundații, a fost mutat pe deal unde a fost organizat cu străzi drepte.
În secolul XVII în crângul Tri Honț a existat o Biserică de lemn, probabil mutată pe vechea vatră a satului, deoarece în 1857, pe Glemee, este atestată existența unei Biserici de lemn. Pe banii proprietarului Reinholdt, aceasta a fost înlocuită cu una din piatră și cărămidă arsă (1893). A funcționat până în secolul XX când, central, a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1991-1996).
Clădirea, în stil grecesc, a fost prevăzută cu 2 turle înalte și o cupolă octogonală, situată deasupra naosului, încadrată de 4 turnulețe.
În centrul comunei, lângă biserică, a fost amenajat un spațiu cu Monumentul Eroilor situat central, înconjurat de câteva din crucile celor căzuți în timpul războaielor purtate.
Tot central, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Ioan Buteanu”. Prima școală, Gimnaziul Unic, deschisă în 1945, a fost transformată Liceul „Ioan Buteanu”, liceu cu profil real (1962), profil schimbat în 1977, devenind liceu agro-industrial cu profil horticol. În 1991 a redevenit liceu teoretic în care din 1993 funcționează și o clasă de fermieri montani. Lângă liceu, așezat pe un postament de marmură albă, construit din bronz în 1997, a fost postată statuia Ion Buteanu (1821-1849), unui dintre conducătorii Adunării Naționale de la Blaj (1848), ulterior numit prefect al legiunii Zărandului pe care a condus-o împotriva invaziei maghiare. Participând la adunarea de la Mihăileni, care dorea să negocieze încetarea luptelor, la intrarea în Abrud a fost arestat de maghiari, împreună cu prefectul Dobra, conducătorul adunării. În a doua bătălie de la Abrud, maghiarii fiind învinși, în drumul lor de retragere spre Ungaria, l-au luat cu ei pe Buteanu și în satul Iosășel l-au condamnat la moarte, împreună cu preotul, primarul din Iosaş şi primarul din Iosăşel. Ulterior pe acel loc a fost ridicată o troiță. Din 1920 mormântul său a fost dus Panteonul Moților din Țebea.
În comună s-a păstrat un castel în stil neoclasic, construit în secolul XIX, în care azi funcționează spitalul. Din păcate nu l-am putut poza, fiind înconjurat de copaci. De asemenea există Biserica Romano-Catolică care, deși doar 0, 8% din populație aparține acelei religii, este încă funcțională.
La marginea comunei, azi întins pe 12,5 hectare, se află Parcul Dendrologic. După ce Reinholdt a vândut proprietatea, ajungând în posesia baronului Boroșbenny, acesta și-a construit un conac, numit azi Conacul Boroș Benjamin și lângă el a amenajat un parc (1885-1886).
Doi ani mai târziu, pentru a se putea construi calea ferată Arad-Brad, baronul și-a vândut o mare parte din proprietate Societății Arad-Cenad. Finalizată în 1895, din 1927 calea ferată a intrat în proprietatea statului.
Din 1924 parcul a intrat în proprietatea Camerei Agricole a Județului Arad care l-a amenajat cu alei, a creat un mic lac, terenuri de sport, în scop recreativ.
Trecând în proprietatea C.A.P.-ului (1948), parcul s-a deteriorat, din el fiind tăiați și mulți copaci. În 1962, parte a Ocolului Silvic Gurahonț, parcul a fost mărit spre est, pe 8 hectare din pășunea comunală, unde s-au plantat diverse specii de copaci și plante.
După 1990 Parcul Dendrologic a fost atribuit Stațiunii de Montanologie, nou înființată, filială a celei de la Sibiu. Actual în parc există aproximativ 500 de exemplare rare și unicate.
La 3 kilometri vest, pe drumul spre Almaș, este situat satul Bonțești, atestat documentar din 1441, cu numele Bonczesd, în actele prin care domeniul Șiriei era dăruit despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Inițial gospodăriile erau situate în crânguri, pe dealurile din apropiere. În 1525 aparținea domeniului Cetății Șiria, apoi a nobililor Teleky (1602), Bethlen (1628) și din 1732 ducelui de Modena. La sistematizare teritoriilor (1780-1810) crângurile au fot reunite pe actuala vatră și au format satul, pe malul stâng al râului Crișul Alb.
Școala Generală
Ortodocși, au deținut o Biserică de lemn care, fiind foarte veche, a fost schimbată cu alta din lemn (1820). În 1890 s-a construit o Biserică de lemn nouă și cea veche a fost vândută satului Valea Mare (1893). Actuala biserică din zid, Biserica ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, a fost construită în 1955 și interiorul pictat în 1958.
Urmând valea unui pârâu, afluent al Crișului Alb, după 5 kilometri sud-vest de Bonțești, la capăt de drum, se ajunge în satul Mustești.
A fost atestat documentar din 1439, cu numele Mostagywrghfalwa, când aparținea domeniul Cetății Șiria.
Din 1732 a fost donat ducelui de Modena.
Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”
În proprietatea erariului habsburgic, în 1819 acesta l-a scos spre vânzare.
La 3 kilometri sud de comună se află satul Honțișor, atestat documentar cu numele Hontheser sau Honczer, aparținând domeniului Cetății Șiria (1441-1445) și în 1463 domeniului Haraszthy.
În 1650 Honțișor era stăpânit de tezaurariatul Principatului Transilvaniei și din 1732 a fost deținut de ducele de Modena.
În 1770 în sat exista o Biserică de lemn la care se închinau și locuitorii satelor vecine. În timp, în jurul ei s-a format cimitirul satului. Biserica a fost recondiționată în 1902.
În perioada 1927-1930 sătenii au ridicat, în centrul satului, o biserică din piatră, în stil baroc, actuala Biserică ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”. În timpul reparațiilor (1978-1980) vechea pictură a fost înlocuită cu una nouă, în tempera. Cele două biserici au funcționat până 1972 când vechea biserică a fost donată Episcopiei Ortodoxe din Arad și mutată acolo.
La nici 2 kilometri nord de centrul comunei se află fostul sat Iosășel, azi inclus administrativ și formând o stradă a Gurahonțului spre Zimbru, lungă de cca. 2 kilometri. A fost atestat documentar din 1553, în posesia spahiului Geafar, după ce a fost ocupat de turci (1574). Pe teritoriul lui săpăturile arheologice au descoperit unelte cioplite din piatră, cele mai vechi urme de locuire din zona Zărandului (cca. 500.000-100.000 î.e.n.). În secolul XVIII satul s-a așezat pe actuala vatră și a fost inclus în domeniul Reinholdt. Un secol mai târziu, la presiunea maselor românești, în majoritatea comunelor comitatului Arad s-a adoptat oficial limba română a devenit oficială (1865-1867). Până în 1914 la Iosășel se țineau toate târgurile de țară, mutate apoi la Gurahonț, unde se desfășoară și azi. De asemenea acolo era notariatul și satul era centrul circumscripției de votare pentru deputații în Parlamentul de la Budapesta.
La marginea de est a satului, spre Zimbru, familia Lăzești a ridicat o Biserică de lemn, pe locul căreia azi se află o troiță de piatră, ridicată în 1872. Satul mutându-se pe actuala vatră, biserica a fost mutată și ea, pe locul unde azi se află cimitirul. În ea se întruneau preoții, din Protopopiatele Hălmagiu și Buteni, în cadrul alegerilor unui deputat pentru congresul național bisericesc. În 1898, situată pe ulița principală, a fost construită actuala Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. La renovările din 1929, șindrila acoperișului și turla au fost învelite în tablă și exteriorul a fost tencuit. În timp a suferit mai multe reparații și interiorul a fost pictat în tempera (1956-1958; 2011).
După 5 kilometri nord-est se ajunge în satul Valea Mare, atestat documentar în 1439, cu numele Valya Mare sau Naghpatak . Până în 1441 a aparținut domeniului Cetății Șiria, apoi familiei Losonczy (1553-1561), domeniului Korniss (1571-1697) și din 1732 ducelui de Modena.
Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena” a fost adusă de la Bonțești în 1893. Între anii 1982-1983 a fost tencuită, acoperișul și turnul învelite cu tablă și interiorul pictat în tempera.
Din Valea Mare după 5 kilometri spre nord se ajunge în satul Zimbru, atestat documentar din 1553, cu numele Zombró, în proprietatea paşei Osman, apoi a intrat în stăpânirea acelorași proprietari ca și celelalte sate. Localitatea este mult mai veche, pe teritoriul său arheologii descoperind așezări miniere și opaițul roman de la Ponoraș-Zimbru care atestă că satul a fost ocupat de romani. Actual în componența satului a fost inclus și cătunul Brusturescu, atestat documentar din 1597.
Pe locul unei Biserici de lemn, deteriorată în timp, în 1867 a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost restaurată în anii 1950, ulterior interiorul pictat în tehnica frescă (1973).
Pe teritoriul satului, întinsă pe 31 hectare, există singura Rezervație Botanică din țară în care crește laurul, zonă descoperită la sfârșitul secolului XIX de botanistul Lájos von Simonkai, declarată monument al naturii și protejată prin lege în 1938.
La 3 kilometri nord-vest de Zimbru se află satul Dulcele (1561). Nu l-am putut vizita, drumul fiind inaccesibil mașinii mele (luna mai), așa că m-am întors la Gurahonț. La nici 2 kilometri nord-est de comună, pe partea dreaptă a Crișului Alb, este situat satul Iosaș, atestat documentar din 1386, cu numele Jószás. Sub ocupația turcească a fost deținut de spahiul Geafar (1574) apoi a avut aceeași proprietari ca restul satelor.
În sat, pe un deal, a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în 1947 s-a construit o biserică din zid, cu un turn înalt, prevăzut cu 2 clopote, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”. Pentru acoperirea cheltuielilor construcției, localnicii și-au vândut dreptul de a folosi lemnele din pădurea comunală. În anul 1956 Biserica de lemn a fost donată satului Buceava, comuna Brazii.
La nici 2 kilometri nord de Iosaș, la capăt de drum, este situat satul Feniș. A fost atestat documentar din 1553, cu numele Fényes, în proprietatea domeniului Losonczy, dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui 2 monede care pe o parte au capul lui Hercules, pe verso un cal și călărețul său, datate din paleoliticul timpuriu. Sub otomani a aparținut spahiului Bali (1574) apoi domeniului Korniss (1579-1597) și domeniului Bethlen (1640).
În sat se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în perioada 1976-1980 pe locul fostei Biserici de lemn.
Pentru a vedea ultimul sat care aparține de Gurahonț, din Feniș m-am întors și am cotit spre vest. După 3 kilometri am ajuns în satul Pescari.
Atestat documentar din 1553-1561, atunci numit Holthkerews, era format din 2 cătune, Holt și Mizeș și aparținea domeniului nobiliar Losonczy. Sub otomani a intrat în proprietatea spahiului Kazi (1574) apoi a aparținut domeniului Korniss și ducelui de Modena.
Cătunele aveau o Biserică de lemn care în 1784, o dată cu migrarea localnicilor pe actuala vatră, a fost prima mutată acolo. Deteriorată, în 1936 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.
Între anii 1993-1997 biserica a fost consolidată și interiorul a fost pictat în frescă.
Orașul Mezőhegyes este situat în județul Békés din sud-estul Ungariei. Pentru a-l vizita, din Arad aveam de parcurs 50 kilometri. Trecerea frontierei la Vama Turnu și drumul spre spre vest au durat aproximativ 1 oră. În timpul invaziei tătare (1241) localitatea a fost locul de refugiu al sătenilor din 70 de sate. Sub Regele Sigismund de Luxemburg (1368-1437) a intrat în posesia lui János Hunyadi. Apoi a fost ocupat de otomani. Populația l-a părăsit treptat și după alungarea turcilor de către habsburgi, nepopulat, a intrat în posesia Episcopului de Csanád.
Deoarece, în războaiele purtate sub Maria Tereza, numărul cailor armatei a scăzut, sub Regele József II, pe teritoriul actualului oraș, căpitanul József Csekonics a fost autorizat să formeze o herghelie militară de cai (1784), azi Herghelia de Stat Mezőhegyes (Mezőhegyesi Állami Ménes), o fermă cu cai de rasă.
Treptat, 200 de zidari și 150 de dulgheri, au construit mai multe clădiri, în final formându-se un complex. În 1790 au fost ridicate 2 clădiri, cu rol de cazarmă, una în partea de sud și una în partea de nord.
Tot atunci s-a ridicat și clădirea pentru Comandamentul hergheliei, azi sediul central al Állami Ménesbirtok Rt.
În jurul anului 1805 a fost construit Grânarul central, cu două etaje și hambar în pod, de formă dreptunghiulară, latura lungă formată din 27 de stâlpi și latura scurtă cu 3 arcade.
După 4 ani s-a ridicat o clădire, cu un turn pe fațada de vest, în care s-a amenajat școala de călărie de iarnă. În 1885 a fost reconstruită sub forma actuală.
Apoi au împădurit zona din jurul clădirilor (1814-1815). Până azi a rămas doar o porțiune laterală, amenajată ca parc.
Pe lângă cai, au fost crescute și vite, în jurul anului 1800 numărul lor fiind de 5.000 de cai și 10.000 de vite. Până în 1867, Mezőhegyes a fost o instituție militară condusă direct de la Békés.
Din 1872 herghelia și-a păstrat caracterul militar dar o parte a fost preluată de Ministrul Agriculturii, Ferec Kozma (1826-1892), care s-a ocupat cu reproducerea cailor în scopul de a crea cai de rasă maghiari. Din acel moment, aparținând statului, ferma a fost numită Herghelia Regală Imperială și Apostolică Maghiară și complexul a fost organizat ca sat al Ungariei.
Herghelia militară a funcționat până în anul 1944. Azi ferma este renumită pentru caii săi de rasă- Nonius, Furioso-North Star și Gidran. Sala de echitație acoperită, cea mai veche din țară, este folosită pentru lecții de călărie.
Anual, în luna iunie, la fermă se desfășoară Concursul Internațional Mezőhegyes.
Cam la mijlocul distanței dintre Battonya și Mezőhegyes, în plin câmp, se află ruinele unor foste grânare, construite în secolul XIX, unul dintre ele considerat monument istoric. Grânarul central raional, o clădire cu doua etaje și mansardă, a fost construit în 1864.
În decursul timpului lângă el s-au ridicat clădiri anexe.
În 1875 Gyula Gluzek, absolvent al Facultății de Agricultură și Științe Alimentare, a fost numit guvernator al moșiei regale a hergheliei. Aflată în prag de faliment, până în 1892, timp în care a condus-o, a transformat-o și dezvoltat-o. Prin mecanizarea utilajelor, a îmbunătățit metodele de săpare ale solului. A înființat fabrica de zahăr, fabrica de cânepă, mai multe mori și distilerii. A construit o rețea feroviară industrială pe care a conectat-o la cea națională. Toate aceste îmbunătățiri au dus la creșterea efectivului de vite și a producției de cereale.
În apropierea Grânarului central a ridicat un alt grânar (1888) care azi îi poartă numele, Grânarul cu lift „Gluzek Gyula” (Gluzek Gyula elevátor magtár).
Clădirea, cu șase etaje, a fost construită în stil eclectic. Avea o capacitate de 300 de vagoane.
Țevile sale de lemn, tridimensionale, treceau porumbul prin echipamente mecanice- tip sită.
Pentru transportul de la etajele superioare, în interior a fost prevăzut cu un lift. La vremea aceea inovație mondială, a fost brevetată.
Grânarul a fost folosit până în anul 1981 când secțiunea liftului a ars într-un incendiu.
În parcul din centrul orașului, Béke Park, ca amintire a celui care a fondat localitatea și a dezvoltat ferma, reproducând și formând cai de rasă, se află statuia Kozma Ferenc (Kozma Ferenc szobor).
Pe latura de sud a parcului, înconjurată de copaci, se înalță Biserica Romano-Catolică „Sf. Gheorghe” (Szent György- római katolikus templom). Fiind autorizată de Regele Ferdinand V, în 1843 a fost construită de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei, împreună cu conducerea hergheliei, ca biserică independentă, căreia i s-a dat hramul sfântului ocrotitor al soldaților. Avea un pastor militar, cu statut de capelan.
Clădirea, în stil clasicist, cu o capacitate de 220 locuri, a fost prevăzută cu un turn cu 3 clopote. În cele 4 colțuri ale actualului parc au fost postate foișoare care, în timpul procesiunilor, erau amenajate cu altare la care Episcopul, într-un baldachin purtat de 4 ofițeri ai hergheliei, se oprea pentru scurt timp.
În biserică s-au păstrat băncile originale și un stand de rugăciune, din stejar (1846), la care, vizitând orașul, Regele Franz Joseph îngenunchea în timpul liturghiei. În 1948 sprijinul acordat de stat a încetat.
Plimbându-mă prin parc, m-am oprit câteva minute la Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial (világháborús hősök emlékműve).
Am ieșit din parc și am străbătut strada Kozma Ferenc.
După 5 minute am ajuns la Primăria Mezőhegyes (Polgármesteri Hivatal Mezőhegyes, Kormányablak). Clădirea, în stil eclectic, construită de Herghelia de Stat (1894-1913), a fost folosită pentru cazarea fermierilor necăsătoriți, din care cauză localnicii au numit-o Bridle.
În timpul renovărilor din 2009 a fost dotată cu un lift interior. Din 2012 în parterul clădirii funcționează Biroul raional Mezőhegyes, din cadrul Oficiului județean Békés.
La câteva sute de metri, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită prin intervenția inspectorului militar al Hergheliei de Stat, Tibor Petkó Szandtner, luteran, care a donat diverse obiecte bisericii și finanțată de Ministerul Finanțelor.
Construcția a durat mai mulți ani, fiind întreruptă de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (1944-1949). Imediat după terminarea clădirii a fost efectuată și pictura interioară (1950-1951).
Pe o stradă paralelă, la nici 5 minute de mers pe jos, am ajuns la Biserica Reformată (Református Templom), al cărei turn, înalt de 35 metri, l-am văzut din depărtare. Construcția, în stil neogotic, a fost finanțată de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei și Conducerea Hergheliei Mezőhegyes (1907-1909).
Lateral de turnul înalt, situat pe fațada de vest, au fost ridicate două turnuri mai mici. În turn au fost postate 3 clopote, cel mare cântărind 385 kg. La fel ca Biserica Romano-Catolică, a primit sprijin financiar de la stat doar până în 1948.
Biserica a fost renovată în 1937, apoi în anul 2000. Interiorul simplu, cu o capacitate de 220 locuri, în momentul vizitei mele (2021) era în curs de renovare.
La marginea de est a orașului, la nici 1 kilometru de la biserică, se află Békás tó (Lacul cu broaște). Inițial lacul a fost format prin săparea unor gropi cubice (1970). În timp, modelate de apă, lacul a primit forma actuală.
Azi funcționează ca lac pescărie, pentru pescuitul sportiv. Este populat cu 11 soiuri de pești.
Excursiile Monicăi 