Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis, La Goulétte

Fiind în Medina Tunis, m-am pierdut de grupul turistic așa că întrebând mereu, când în franceză, când în engleză, când prin mimă, luând-o când spre stânga, când spre dreapta, am ieșit prin Bab el Bhar (bab=poartă) în Piața Victoriei. Piața a fost creată de francezi pe locul fostei porți de est a medinei, prin demolarea a zidurilor existente acolo, ca Piața Bursei. A fost numită Piața Victoriei cu referință la ziua întoarcerii din exil a liderului Habib Bourguiba (1955), cel care a devenit primul președinte al republicii (1957-1987).

Fără acte, doar cu ceva bani și aparatul foto, am început să caut un loc de parcare pentru autocare. Aproape fugind  și întrebând, la o terasă de pe bulevard am găsit o familie cunoscătoare a limbii engleză și domnul s-a oferit să mă ajute. Așa am cunoscut sistemul polițienesc din Tunisia și mi-am dat seama că populația era tot sub „regim de teroare”.

În mare viteză am ajuns la un sector unde, la un loc, se găseau câteva dube de poliție- Poliția de Circulație. Am fost îndrumați spre un alt sector, cu alte dube adunate- Poliția Orașului care ne-au îndrumat spre un alt sector unde, fără uniforme, se aflau alți polițiști- Poliția Turismului. Aceștia cunoșteau limba engleză așa că m-am pornit să explic ….Șoc ! Am fost oprită și au dorit să știe doar din ce grup făceam parte. Nu am trecut 1 minut și dintr-o multitudine de liste (normal că pe computer) au găsit locația autocarului, lângă Teatrul Municipal, pe cealaltă parte a bulevardului, vis a vis de locul unde ne aflam.

Cetățeanul amabil a trebuit să mă „escorteze” până la autocar. După ce ne-am despărțit, mulțumindu-i, am constatat că în graba mea am ajuns înaintea grupului. Poate a fost mai interesant decât să mai cutreier medina. Măcar așa am aflat sistemul lor de „urmărire”.

Teatrul Municipal Tunis a fost deschis în 1902 într-o clădire construită în secolul XIX, decorată cu tentă italiană. În el se desfășoară spectacole de operă, balet, dramă, concerte simfonice.

Șoferul, admonestat telefonic de poliție, nu a vrut să mă lase să părăsesc autocarul. Era un om foarte cumsecade și liniștindu-l, am plecat doar până la o biserică pe care o vedeam puțin mai departe. Catedrala Romano-Catolică „Sf. Vincent de Paul”, sediul Arhiepiscopiei Tunisului, a fost ridicată  într-un amestec de  stiluri maur, gotic, neobizantin (1893-1897), cu două turnuri înalte (1910), după ce prima construită s-a deteriorat rapid (1881-1892). Este situată în actuala Piață a Independenței, numită așa după eliberarea Tunisiei de sub francezi (1954). După eliberare numărul catolicilor a scăzut treptat.  Între Tunisia și Vatican s-a făcut un aranjament (1964) prin care unele dintre clădirile aparținând bisericii au intrat în folosința publicului dar catedrala a rămas în proprietatea bisericii romano-catolice.

La întoarcerea grupului am aflat că nu am pierdut nici un obiectiv turistic. Trecând pe lângă un giratoriu, în mijlocul căruia se afla o fântână arteziană, am văzut statuia Președintelui Habib Bourguiba, primul președinte al Tunisiei (1957) care în 1987 a fost îndepărtat din funcție de primul ministru, când statuia sa a fost mutată într-un port din afara orașului. A fost repusă în centru în anul 2016.

Fiind amiază ne-am deplasat din centrul capitalei spre un loc popular turistic unde să servim masa de prânz. Am străbătut o arteră de circulație care traversa Lacul Tunis, o lagună naturală situată între Tunis și Golful Tunis al Mării Mediterană, întinsă pe 37 kilometri pătrați, care datorită depunerii de sedimente își micșorează treptat adâncimea. Pe vremuri, deasupra ei, pe o pantă de deal, s-a dezvoltat orașul Tunis și laguna a devenit  un port natural.

Am pătruns în La Goulétte (Halq al-Wadi), suburbie numită după canalul pe care e situată și după forma ei, a unui vas- goeletă (goélette).

În acea zonă în 1535 Regele Carol I al Spaniei a construit o cetate (Kasbah) care a fost cucerită de otomani (1574). Atacată de Cavalerii Ordinului Maltei (1640),  pentru o apărare mai bună, Ahmed Khodja a supravegheat construirea fortului El- Karraka.

Lângă el, în perioada islamizării, a fost ridicată Moscheea Abu Bakr As-Siddiq.

Ne-am oprit pe malul mării unde, într-un restaurant dinainte anunțat, am servit masa de prânz.

Mi-am lăsat „colegii” să golească tot ce era pe masă și m-am retras la o țigară, făcând o plimbare de-a lungul plajei.

Îmi făcusem deja o imagine despre cum va decurge excursia și nu eram prea mulțumită. În Nabeul manufactură cu vânzare, în Hammamet medina, în Tunis partea comercială a medinei….ghida cu afaceri comerciale, mai mult un însoțitor de drum….Știam ce am de făcut. Din acel moment, pentru lămuriri am apelat doar la ghidul tunisian.

Masa servită, am traversat iar laguna și ne-am îndreptat spre Sidi Bou Said.

Citește și Excursie în Tunisia-ziua 2: Sidi Bou Said

Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

În a doua zi din excursia prin Tunisia din două variante, decât să rămân la hotel, cum o parte din grup a și făcut, am ales excursia opțională în care se vizitau capitala Tunis, Sidi Bou Said și Cartagina. Din Hammamet ne-am îndreptat spre capitala țării, Tunis. Am străbătut autostrada care trecea pe lângă diverse localități.

Pe parcursul drumul ghidul tunisian ne-a informat despre istoria Tunisului. Vorbind în limba franceză, un foarte mic rezumat a fost redat de ghida română. Ghinionul celor care nu cunoșteau limba.

Inițial Tunis a fost o așezare berberă, atestată documentar din secolul IV î.e.n. Istoria lui merge paralel cu cea a Cartaginei, construită sub ocupația Imperiului Roman. În acea perioadă, numită Tunes, era o așezare de pescari, țărani și meșteșugari.

În cel de al treilea război Punic (146 î.e.n.) a fost distrus de romani apoi reconstruit de Augustus și s-a dezvoltat devenind un important centru agricol. Creștinizat, a devenit episcopie și prin locația lui, un loc de popas pe drumurile romane ale provinciei cucerită în Africa. În secolul VII, după ce au cucerit regiunea, trupele musulmane arabe s-au stabilit la periferia localității, pe care au numit-o Tunis. În acea perioadă a fost construită medina. Tunis a fost transformat într-o puternică bază militară navală, orașul fiind situat la Marea Mediterană, în apropierea strâmtorii Siciliei.

În decursul timpului au avut loc lupte între diferitele dinastii și  fracțiuni religioase (secol X) ajungându-se să fie distruse orașele de coastă, rămânând „în picioare” doar Tunis și Mahdia (1057). Populația Tunisului a jurat loialitate prințului din Béjaïa (1059) astfel s-a creat un mic regat independent, condus de un guvernator numit de prinț, care în timp a prosperat.

În secolul XII, când toată Tunisia a fost ocupată de arabii berberi și a făcut parte din Califatul Almohad (1151), Tunis a devenit capitală de provincie. Un secol mai târziu guvernatorul a preluat conducerea (1228), a format dinastia Hafsid, cu  capitala la Tunis pe care a îngrădit-o cu ziduri de apărare. A urmat atacul francez în care Cartagina a fost cucerită dar Tunisul a scăpat, apoi spaniolii au recucerit teritoriile, sub care în oraș au început să se stabilească primii musulmani și evrei andaluzi.

În perioadele Almohad și Hafsid Tunis a fost unul dintre cele mai bogate și mai mari orașe din lumea islamică. În secolul XVI au început atacurile corsarilor astfel în 1534 un pirat, aliat cu turcii, a atacat orașul și turcii l-au ocupat. Regele Spaniei a contraatacat dinspre mare. Au avut loc mai multe lupte între spanioli și corsari. Într-un final locuitorii Tunisului au acceptat suzeranitatea Spaniei cu condiția ca fostul lor conducător, refugiat în Spania, să fie repus în funcție.

Luptele au continuat, de data aceea între spanioli și turci (1569-1574), controlul fiind preluat când de unii când de ceilalți. În final Tunisul a fost preluat de otomani. Orașul a fost condus de un bei și a început să înflorească. Două secole mai târziu Tunis a fost cucerit de cretanii musulmani  și a intrat sub stăpânirea dinastiei Husainid (1705). Existând fricțiuni între membrii dinastiei, algerienii au profitat, au capturat Tunisul și au început să conducă Tunisia (1756).

După o perioadă de liniște, în care orașul a prosperat, în secolul XIX au început din nou atacurile, la început venețienii, apoi britanicii și în final francezii care treptat au ocupat orașul. Între aceștia și localnici au existat neînțelegeri care s-au soldat cu o rebeliune în urma căreia s-a creat Protectoratul francez (1811) recunoscut la Congresul de la Berlin în 1878. Sub francezi, în 2-3 decenii orașul a fost europenizat prin construcția de bulevarde, noi cartiere,  introducerea de apă curentă, electricitate, gaze naturale, transport public, etc.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Orașul s-a împărțit în două sectoare- orașul vechi, cu populație arabă tradițională și orașul nou, populat de imigranți care au ajuns să-i egaleze ca număr  pe cei autohtoni. După Primul Război Mondial activitatea economică a crescut, totul mergând la export, în detrimentul industriei tradiționale apoi în cel de Al Doilea Război Mondial forțele aliate ale Axei și-au creat baza din Africa în Tunis (1942-1943). Aceștia retrăgându-se în Sicilia, orașul a fost ocupat de armatele britanică și americană și folosit ca bază a operațiunilor militare împotriva Italiei.

Facultatea de Științe Umane și Sociale

Povestea ghidului tunisian era pe terminate. Din 1954 Tunisia a devenit stat independent cu capitala în Tunis unde între 1979-1990 a avut sediul Liga Arabă constituită din 22 de națiuni arabe apoi între 1982-2003 Organizația de Eliberare a Palestinei. Autocarul a oprit în dreptul unei clădiri interesant decorată, Primăria Tunis. Am fost coborâți în viteză și autocarul s-a „evaporat”.

În clădirea Primăriei, construită în 1998, funcționează Consiliul Municipal format din 60 de membri. În fața ei se deschidea o piață largă.

Piața Kasbah a fost creată prin demolarea zidurilor cetății și  a mai multor clădiri din zonă (1950). Central, cu fața spre Primărie, a fost postat Monumentul Național Kasbah (1989).

În clădirile din jurul pieței funcționează mai multe instituții publice.

Mausoleul Farhat Hached a fost  inaugurat în 2002, realizat în memoria celui  care a fost un lider naționalist, sindicalist,  conducător în lupta pentru eliberare de sub protectoratul francez, asasinat în 1952.

În dreapta Primăriei se află Colegiul Sadiki, cea mai veche instituție de învățământ din țară (1875). 

În stânga Primăriei am văzut doar zidul înconjurător al Ministerului Apărării pe care, rapid, l-am fotografiat cu frică să nu fiu prinsă. Ni se explicase că în acea zonă fotografiatul era oarecum interzis, iar acea clădire chiar deloc.

Piața se continua cu Piața Guvernului mărginită de multe instituții ale adminsitrației statului.

Ministerul Finanțelor

În piață de-a lungul timpului au avut loc numeroase demonstrații politice.

De fapt chiar atunci se desfășura greva sindicatului sanitar. Deși manifestare pașnică, era monitorizată de multe forțe polițienești mobilizate acolo.

Dorind să văd dacă polițiștii erau cooperanți, i-am solicitat unuia dintre ei să se pozeze cu mine ca amintire. A acceptat. Acea fotografie azi îmi aduce aminte de pățania ulterioară.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis- prin Medina

Excursie în Tunisia- ziua 1: prin Hammamet

În prima zi în Tunisia după ce am vizitat Centrul Cultural Internațional „Dar Sebastian” ne-am îndreptat spre centrul istoric al orașului Hammamet unde, pe malul  mării, se afla Kasbah Hammamet, o fortăreață construită de arabi în secolul XIII.

Pentru a se proteja de pirații catalani și pisani cetatea a fost extinsă (secole XIV-XV), s-a structurat noul oraș Hammamet  a cărui Medina, veche din secolul X, a ajuns să fie poziționată central.

În timp cetatea a trecut sub stăpânire spaniolă, apoi turcă, când Medina a fost complet zidită. În afara cetății, spre mare, a fost creat un cimitir islamic și în altă zonă un mic cimitir creștin. În acea perioadă europenii numeau orașul Mahomette.

Cetatea fiind un punct strategic la mare, multe națiuni au vrut s-o cucerească. Într-un final a fost ocupată, împreună cu toată țara, și a intrat sub Protectorat francez (1881). De atunci viața s-a schimbat. Orașul a fost ocupat încetul cu încetul de imigranți, mai ales veniți din sudul țării pentru a-și găsi locuri de muncă și au fost construite suburbiile actuale.

Din 1960 a început să înflorească turismul. Cetatea, situată în centrul orașului, a devenit un obiectiv principal în care a fost deschis un mic muzeu și pe litoralul din împrejurimi s-a dezvoltat cea mai mare stațiune din Tunisia. 

După ce am fost atenționați să nu luăm în considerare vreo cerere de taxă pentru intrarea în Medina sau pe zidurile cetății am fost lăsați liberi. Nu mai văzusem o Medina până atunci așa că prima mea mișcare a fost să intru în ea.

În Hammamet această „piață” nu este foarte mare (200×200 mp). Străduțele care duc la ea, azi devenite zone comerciale, sunt situate pe fosta zonă a bazinelor.

Diverse sortimente de marfă erau etalate într-o mare înghesuială. Nici nu puteam să-mi dau seama care a cui proprietar este.

Trecând de  multele tarabe, un magazin mi-a atras atenția. Proprietarii, bunic și nepot, îl amenajaseră ca pe un anticariat. Marfa, deși nouă, avea „patina vremii”.

Pe străduțele înguste am ajuns la Moscheea Kabir sau Moscheea Mare.

Deși știam că femeile nu au acces, am urcat scările până în poarta de intrare unde, rapid am făcut o fotografie.

Imediat am fost admonestată de un bărbat care lenevea pe un șezlong. Cuminte, am înaintat pe o străduță, pe lângă moschee. Tot am reușit să-l păcălesc pe acel mascul „feroce”. Nu l-a dus mintea să-mi urmărească mișcările. Am găsit o altă intrare deschisă din ușa căreia am pozat interiorul. Ce rău făceam ? Nici nu le-am încălcat regulile. Nu am pătruns în incintă.

Apoi am trecut pe lângă o ușă decorată în culori țipătoare, frumos armonizate. Era intrarea unor băi, Hammam Sidi Belghith.

Timpul trecea repede. Cum nu aveam de făcut cumpărături, văzusem ce înseamnă o Medina, m-am îndreptat spre nord, dorind să ies în centrul orașului.

De lângă cetate, pe unul din cele două bulevarde cu hoteluri, restaurante, magazine, etc., am ajuns la intersecția lor, în centrul orașului nou, unde se afla Piața Martirilor cu un monument construit ca un turn Eiffel în miniatură care comemorează eroii războiului de independență tunisian și o fântână arteziană care în acel moment nu funcționa.

În zonă traficul era foarte aglomerat. Pe lângă asta, lângă intersecție era amenajată și o stație de taximetre.

Ocolind zidurile cetății am ajuns pe o alee lângă plajă.

Prima zi a excursiei, pentru mine a doua (în prima am făcut drumul Arad-București), a fost interesantă. Am intrat în contact cu o cultură necunoscută mie pe care de abia așteptam să o aprofundez.

Relaxându-mă privind apusul de soare nici nu mi-am dat seama ce repede a trecut timpul. Ziua se terminase. Urma să ne întoarcem la hotel.

Citește și Excursie în Tunisia- ziua 2: Tunis

Anina, județul Caraș-Severin

După o zi de neuitat în care am văzut o mânăstire, numeroase mori de apă, două cascade și două lacuri, părăsind Lacul Buhui, după 6 kilometri am ajuns la Pensiunea Anina, situată aproape de  centrului orașului, unde-mi rezervasem cazare pentru o noapte.

După ce mi-am lăsat bagajele și am consumat un ceai am pornit să vizitez orașul Anina.

Orașul, numit după copacul arin sau anin, s-a format după descoperirea zăcămintelor de cărbune, cu coloniști austrieci (1774). După câțiva ani au sosit și coloniști slovaci.

Piața Agroalimentară

Numărul populației a crescut o dată cu minele deschise pe rând, devenind o localitate preponderent minieră, polietnică- germani, slovaci, maghiari, români.

Industria mineritului luând amploare, în 1863 a fost construită prima cale ferată montană din România, Oravița-Anina, apoi la începutul secolului XX au fost construite Uzinele de Fier Anina.

În 1888 a fost înființată Parohia Romano-Catolică. Slujbele s-au ținut într-o capelă până când, pe unul dintre dealurile localității, s-a construit Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (1901). Turnul bisericii a fost dotat cu trei clopote, unul de la vechea capelă și două turnate la Timișoara, numite Sf. Varvara și Sf. Florian.

Nu se știe exact când biserica și-a schimbat hramul, probabil după unirea Banatului cu România (1918), devenind  Biserica Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus”.

Pentru a o vedea am urcat un șir de trepte din parcul care era amenajat pe dealul respectiv.

Câțiva ani mai târziu a început construcția unei biserici ortodoxe, în stil neobizantin, care a durat mulți ani (1908-1939).

În timp biserica a devenit Catedrala Ortodoxă „Sf. Împărați Constantin și Elena”. Picturile interioare au fost refăcute în perioada 2004-2008.

Partea religioasă rezolvată, în 1865 s-a creat o asociație culturală care, cu o trupă de mineri, a participat de-a lungul anilor la diferite evenimente culturale. În 1920 a fost construită Casa de Cultură în care a funcționat un Club Minier și din 2004 a intrat în patrimoniul Primăriei Anina.

În 1945 majoritatea germanilor din localitate au fost deportați la muncă silnică în fosta U.R.S.S. Lucrul în mine s-a îngreunat datorită lipsei forței de muncă astfel, sub regimul comunist, localitatea a fost populată cu români care au fost angajați imediat ca mineri.

Numărul populației crescând, în 1952 Anina a primit statutul de oraș.

Pentru a elogia mineritul în centrul orașului a fost postat Monumentul Minerului (1960).

Din 1996 minele au început să fie închise pe rând și orașul a intrat în declin.

Spitalul Anina

Situația s-a agravat după evenimentele din 1989 când orașul a intrat în recesiune economică.

Primăria Anina

Totuși, deși greu, localnici s-au adaptat situației și nu au părăsit zona.

În anul 2011 în apropierea Primăriei a fost realizat Monumentul Minerilor format dintr-un vechi cărucior de mină situat pe o porțiune de șine și o placă inscripționată ca memorial al minerilor care în decursul timpului au decedat în mină.

De acolo, de-a lungul străzii principale, m-am întors la pensiune unde, o pisică, parcă pe mine mă aștepta.

Pécs, Ungaria- Piața Sf. Augustin și monumente în zona de munte

De pe Dealul Calvarului din Pécs, Ungaria, am mers pe o străduță paralelă cu fostele ziduri de apărare.

Am trecut pe lângă o fântână reconstruită în locul unei fântâni turcești (Török kút), alimentată din izvoarele munților Mecsek, care în timpul restructurării zonei a fost demolată (1980).

În zonă, într-o clădire nouă, zugrăvită cu motive colorate, funcționează Camera de Comerț și Industrie (Baranyai Kereskedelmi es Iparkamara).

Tot pe lângă fostele ziduri de apărare, ocolind un bastion am intrat  în Piața Sf. AugustinÁgoston tér).

În acea zonă a existat o biserică veche (1130) preluată de călugării augustinieni (secol XIII), înlocuită cu o biserică în stil gotic (secol XIV) lângă care a fost construită o mânăstire. Sub ocupația otomană a fost demolată (1620) și din materialul ei construită o moschee. După alungarea turcilor moscheea a fost preluată din nou de călugării augustinieni (1710). Aceștia au demolat-o și din materialul ei au construit o biserică care a ars într-un incendiu (1750).

Biserica a fost refăcută cu un turn înalt de 28 metri cu trei clopote și dotată cu o orgă (secol XIX). După ce a fost transformată în stil eclectic (1912)  Biserica Sf. Augustin (Szent Ágoston templom) a primit forma actuală.  Interiorul a fost pictat (1930) și a fost montat un ceas care din 2014 sună cu o melodie compusă după ritmul muncii unui miner.

În timpul săpăturilor efectuate pentru amenajarea spațiului înconjurător, în estul  bisericii au fost descoperite urme ale vechii biserici medievale. Lângă biserică a fost postat Monumentul minerilor (Bányász emlékmű). 

Timpul era înaintat așa că în grabă m-am întors la cazare. 

Înainte de a părăsi orașul am urcat muntele pe un drum plin de serpentine. În locul  unde s-au purtat lupte aprige în timpul Războiului de Independență în 1936 a fost ridicată Poarta Mecsek (Mecsek-kapu), o structură din piatră cu arcade, prevăzută cu un bastion, care delimitează simbolic limita dintre munți și oraș.

Am urmat alte serpentine până la un spațiu larg, prevăzut cu parcare, unde a fost postată Statuia Niké (Niké-szobor) la a 30-a aniversare de la eliberarea orașului (1975).

Pasărea din cupru, cu aripile deschise pentru a zbura, a fost  numită după zeița mitologică a victoriei.

Locul oferă și vizionarea panoramei orașului.

De acolo, tot pe serpentine, am ajuns în dreptul unui hotel unde am parcat și am coborât până la Memorialul francez (Francia emlékmű) inaugurat la centenarul morții soldaților din armata lui Napoleon (1908). În Bătălia de la Győr, deși armata franceză a învins trupele austriece, ambele tabere au suferit multe pierderi omenești. O parte dintre francezii răniți au fost transportați la spitalul din Pécs dar nu au putut fi toți salvați datorită izbucnirii unei epidemii de tifos.

În acea perioadă Ungaria preferând relațiile cu francezii celor cu austriecii și germanii, au ridicat monumentul care în presa celor din urmă a fost aspru criticat.

La baza monumentului, în fundație au fost plasate listele cu soldații decedați și în vârful lui a fost postat un vultur care privește spre oraș, panoramă superbă pe care am văzut-o și eu.

Ultimele obiective spre care m-am îndreptat au fost Grădina Zoologică și Acvariul (Pécsi Állatkert és Akvárium-terrárium) care se află pe locul fostului Parc Cultural Mecsek, parc de distracții amenajat pe 3,5 hectare prin muncă obștească (959-1961),  unde au existat un acvariu, un terariu mic și ZOO, primele mutate în oraș după închiderea parcului, animalele mari în alte grădini zoologice, rămânând doar leii și râșii. Între anii 2014-2016 Grădina Zoologică a fost reconstruită, populată cu animale din 25 de specii, acvariul și terariul au fost readuse în zonă și complexul redeschis în 2016.

Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

A doua zi în Pecs, Ungaria, de dimineață am pornit să vizitez obiectivele neatinse cu o zi înainte. În apropierea Joker Hostel, unde eram cazată, se afla Gara Feroviară Pecs  (Vasútállomás) situată în Piața Indóház. Prima clădire a gării, fost construită la începutul anilor 1900 de către Compania feroviară Pécs-Barcs. O dată cu construcția liniei Budapesta-Pécs traficul a crescut și clădirea nu a mai făcut față. Până în 1989 a fost construită actuala clădire formată dintr-un corp central cu două aripi laterale și două pavilioane. Inițial gara era legată prin șine de cale ferată de uzinele din zonă- Fabrica de prelucrare a lemnului, Tăbăcăria, Fabrica de bere, etc. Azi acele șine, scoase din uz, acoperite de vegetație, sunt doar o amintire. Gara a fost renovată începând cu anul 2013.

Vis a vis de gară am văzut Monumentul Eroilor Feroviari (a hazáért hősi halált halt vasutasok emlékére -1914-1918).

M-am întors pe lângă clădirea Direcției MÁV și m-am îndreptat spre alte zone alte orașului pe care doream să le vizitez.

Aproape de următorul colț am văzut Biserica Reformată (Belvárosi Református Gyülekezet) construită în 1907.

Tot înainte, după câteva minute am ajuns în dreptul unui giratoriu  în mijlocul căruia se găsea statuia lui  Vilmos  Zsolnay  (Zsolnay szobor), îmbrăcat în ținută de muncă și ținând un ulcior în mână (1907). Fostul industriaș, director al producției în  Fabrica de porțelan, a folosit materiale și invenții noi, fapt ce a făcut ca fabrica să fie renumită la nivel mondial. În jurul lui, cinci statui masculine simbolizează meșteșugurile de bază-sculptura, olăritul, arhitectura, pictura, chimia.

În zonă se aflau și două muzee- Muzeul de Istorie Naturală (Természettudományi Múzeum) și Muzeul Etnografic (Néprajzi Múzeum) pe care nu le-am putut vizita, la ora aceea fiind  închise.

În jurul giratoriului se aflau clădiri construite în epoci diferite. În spatele statuii se întindea o clădire mai nouă, Feszek Irodahaz business center.

Dorind să ajung la o altă piață renumită din oraș, am cotit pe lângă o clădire mai veche.

Am trecut printr-o zonă cu clădiri noi în care funcționau diferite instituții publice.

De acolo m-am îndreptat spre Palatul Poștei (Postapalota). În 1885 la Pécs s-a deschis a 2-a centrală telefonică din țară . Pentru ea a fost construită actuala clădire (1902-1904) în care a funcționat și un telegraf, se făceau încasările, primirea și distribuția scrisorilor, etc.

Vis a vis de clădirea Poștei se afla un spațiu larg mărginit pe o parte de resturi din fostul zid  de apărare.

Tot acolo am văzut o fântână, central cu o coloană care  împroșca apă.

Am străbătut o stradă cu numeroase magazine, terase, cafenele și clădiri de locuințe.

La capătul ei am intrat în Piața Kossuth (Kossuth tér) creată pe locul unei străzi și a unei părți din grădina unei mânăstiri achiziționată de oraș (1864). Era înconjurată de case de locuințe, pe partea de nord mai multe magazine care formau „Bazarul Milostiv”, pe partea de sud o cafenea și Hotelul Vadászkür. Din 1947 piața a primit numele actual.

În anii 1970 multe dintre clădiri au fost demolate și până în 1976 s-au construit un complex de clădiri cu birouri și un magazin universal.  În 2008 s-a construit un garaj subteran când, prin săpăturile efectuate, au fost găsite o pivniță turcească, urme de ziduri și morminte romane.

Partea de nord a pieței este formată dintr-o clădire în care funcționează servicii ale administrației locale (Pécsi Járási Hivatal Kormányablak Osztály). În fața ei se află statuia Kossuth Lajos (Kossuth Lajos- szobor), postată în piață în 1908 și mutată în locația actuală după terminarea parcării subterane  (2010).

Pe latura de est am văzut Sinagoga Neologă Pécs (Pécsi zsinagóga) , o clădire în stil romantic a cărei fațadă a fost renovată între 1980-1983 și clădirea, pe cale de ruinare, restaurată începând cu anul 2005.

Comunitatea evreiască a existat la Pécs încă din perioada ocupației otomane. După alungarea turcilor evreii au fost obligați să locuiască în afara zidurilor cetății. Deși Regele Iosif a dat un decret de clemență, catolicii din oraș, sub îndrumarea episcopului, nu i-au primit. Totuși două familii s-au mutat în oraș (1788).

Numărul evreilor crescând , au cumpărat un teren pe care și-au amenajat un cimitir (1827) apoi au construit Sinagoga Neologă, cea mai mare din regiunea Transnubia, azi vestul Ungariei.

Construcția a fost începută în anul 1843 apoi a fost extinsă și terminată în perioada 1868-1869. Pe fațadă, sub o arcadă a fost montat un ceas care cu un arătător, o mână neagră, arată ora locală și cu celălalt, auriu, ora Ierusalimului. Deasupra lui   a fost inscripționat un text al profetului evreu Isaia „casa mea va fi numită casa de rugăciune pentru credincioșii din toate națiile lumii”.  

In interior cele trei nave sunt foarte simple, conform legii iudaice nedecorate cu picturi reprezentând personaje, doar cu elemente geometrice și florale.

Unele zone au fost zugrăvite  în culorile albastru, maro și roșu care se armonizează cu elementele de decor, unele din lemn sculptat și băncile din lemn pentru credincioși.

La parter au fost amenajate 448 locuri pentru bărbați și la etajele susținute de coloane 476 locuri pentru femei. Ele pot fi accesate doar prin intrarea secundară a sinagogii.

Sanctuarul este despărțit de nave printr-o balustradă din bronz sculptat. Încăperea este mărginită de o arcadă cu decoruri aurite susținută de coloane din marmură. În ea se păstrează sulurile Torei și Chivotul Sfânt. În fața ei se află masa e pe care se citește Tora, un suport de lumânări cu nouă brațe, cel central purtând Lumina Eternă (Hanuka) și un suport cu șapte brațe (Menorah) simbolizând cele șapte zile ale creației.

Sinagoga, fiind neologă, în timpul slujbelor este permis să se cânte astfel în apropierea Sanctuarului a fost postată prima orgă din lume construită de Angster.

În timpul Primului Război Mondial foarte mulți dintre evreii care au participat au murit.  În amintirea lor, pe peretele nordic a fost postată o placă memorială. După cel de Al Doilea Război Mondial în oraș a mai rămas cam 10% din populația evreiască. Actual, pentru cei aproximativ 200 de evrei din oraș, slujbele se desfășoară într-un spațiu din clădirea Comunității Evreiești.

După ce am vizitat sinagoga am prins viteză îndreptându-mă spre catedrala pe care doream neapărat să o vizitez.

Citește și Pécs, Ungaria- strada Muzeului și Dealul Calvaria

 

Pécs, Ungaria- prin centrul orașului: strada Király și Piața Teatrului

După ce am văzut Piața Széchenyi din Pécs, Ungaria, mai având timp până la întâlnirea cu amicii, am cutreierat zona centrală din apropiere.

Am urmat o străduță mărginită de clădiri mai vechi și mai noi.

Școala de dans Pitypang (Pitypang Tánciskola)

Casa Hoffman

Cinematograful  Apolló (Apolló Mozi)

Am ajuns în dreptul unei clădiri interesante situată pe colțul dintre două străzi. Am cotit pe lângă ea dorind să văd ruinele existente vis a vis. Citisem că săpăturile arheologice au descoperit o moschee, Ferhád pasa dzsámija, o baie turcească, o mânăstire de derviși înconjurată de un cimitir musulman (sec. XVI) pe care, din păcate nu le-am putut vedea, zona fiind închisă publicului.

M-am îndreptat spre strada pietonală Király utca numită după episcopul din perioada amenajării ei (1820).  În fața mea a apărut o clădire foarte decorată, Casa Vasváry (Vasváry-ház),  numită după fostul ei proprietar, un negustor de fier care a cumpărat clădirea în 1840 și a ornamentat-o cu ceramică din Fabrica de porțelan Zsolnay (1883-1884).

Deasupra ferestrelor a fost decorată cu elemente vegetale, sub ele, capete de leu. În dreptul ferestrelor s-au păstrat până azi ornamentele ceramice care reprezintă „Arte și industrie” (în stânga) și „Comerț și trafic” (în dreapta). Deasupra porții de intrare, în partea superioară a fost inscripționat numele casei lângă care a fost postată stema familiei flancată de două statui.

În clădirile de pe Király utca azi funcționează numeroase restaurante, cafenele, galerii de artă. Într-o clădire din 1695 a funcționat cea mai veche cofetărie din Ungaria (1789). După ce a fost naționalizată a funcționat cu intermitență apoi a fost restaurată și din 2014 funcționează cu numele Cofetăria Caflisch (Caflisch cukrászda). Înaintând spre est pe colțul unei clădiri am văzut o fântână care a existat acolo din 1778. Azi apa curge prin gura unui leu postat pe o placă din ceramică decorată.

Spre capătul de est al străzii se află Biserica Liceului „Schimbarea la Față a Domnului Nostru” (Lyceum templom) construită în stil baroc de călugării Ordinului Paulinilor  (1741-1756) cu hramul „Sf. Treime”, în cadrul unei mânăstiri.

După desființarea ordinului (1786) clădirile au rămas nefolosite până în 1832 când episcopul de la acea vreme le-a transformat într-o școală.

În momentul în care s-a înființat Universitatea Pécs a devenit biserică universitară (1923) apoi a fost reluată de Ordinul Paulinian (1997).

Lângă biserică, în clădirea vechii mânăstiri se află Școala Gimnazială și Profesională Széchenyi István  (Széchenyi István Gimnázium). Școala a fost fondată în 1857 când a funcționat în altă locație până când localitatea a fost ocupată de sârbi (1918-1921) și școlile, bibliotecile, etc. au fost distruse.

După retragerea lor, clădirea a fost restaurată, a intrat în posesia Universității Pécs și a primit numele  Széchenyi. În 1944 în clădire s-a mutat Spitalul Militar, școala a fuzionat cu un alt liceu și din 1954 a revenit în clădirea inițială.

De la biserică am făcut cale întoarsă urmând Király utca spre vest.

Depășind  Casa Vasváry am intrat în  Piața Teatrului (Színház tér), delimitată de casele vechi.

În piață sunt organizate regulat evenimente culturale ale orașului.

În secolul XIX actorii nomazi, neavând o locație, au jucat în case private și hanuri din oraș. Între 1815-1839 a fost construit un teatru care deteriorându-se a fost închis (1886).

Actualul Teatrul Național Pécs (Pécsi Nemzeti Színház) a fost ridicat în locul unui Spital Militar (1895).

Clădirea a fost modernizată și renovată de două ori (1987-1991; 2011).

În el funcționează teatrul principal, un teatru de cameră și o sală de studio.

Teatrul de Cameră (Kamaraszínház)

În fața teatrului au fost create două bazine cu apă, fiecare decorat cu câte o sculptură care se referă la actorie, un clovn ascuns în spatele unei măști și o femeie ce privește după o mască.

Ieșind din piață spre vest am trecut pe lângă Grand Hotel Pallatinus, un complex în stil art-nouveau.

A fost ridicat pentru o familie (1915) în locul locul unei fabrici de mănuși.

Începând cu anul 1988, în decursul a 13 ani hotelul a fost renovat apoi deschis cu numele actual.

În  ziua respectivă am terminat explorarea orașului. Obiectivele rămase, pe care mi le propusesem, urma să le văd a doua zi.

Încă câteva case spre vest și am intrat în Piața Széchenyi.

Era ora la care mă întâlneam cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- prin oraș până în Kossuth tér

Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi

După ce am vizitat zona catedralei din Pécs, Ungaria, m-am îndreptat spre centrul orașului unde se află  piața centrală Széchenyi tér în care se deschid mai multe străzi. În epoca romană piața era situată la marginea de nord a localității.

A devenit importantă o dată cu construirea Bisericii Sf. Bartolomeu (sec. XIII), azi situată în nordul pieței. Sub stăpânirea otomană (sec. XVI) piața, numită Bazar,  a devenit comercială, au fost construite două fântâni și o baie turcească. Clădirile pieței au fost  distruse în campania din 1664. Ulterior din pietrele ruinei bisericii a fost ridicată  Moscheea lui Pașa Gázi Kászim.

În timpul luptelor de eliberare, soldate în final cu  alungarea turcilor, moscheea a fost deteriorată și minaretul, căzut, a fost demolat (1753-1766).  În acea perioadă fostul Bazar a fost transformat în piață publică unde până în secolul XIX au avut loc execuțiile.

În timp clădirea a fost refăcută  și transformată în Biserică Romano-Catolică, Pașa Qasim Belvárosi templom, renovată în 1939.

Lângă ea a supraviețuit până azi Clopotnița Bisericii  Sf. Bartolomeu (Középkori Bertalan templom).

În fața bisericii se află Memorialul Primului Război Mondial (Világháborús emlékmű), mai precis al regimentului 19 infanterie, ridicat în 1932.

La începutul secolului XVIII orașul a trecut printr-o mare epidemie de ciumă  în care mulți oameni au murit. În memoria lor în piață a fost ridicată  statuia Sf. Treime (Szentháromság-szobor) și piața a fost numită după ea (1710-1713).  În decursul timpului s-a distrus și a fost înlocuită cu actuala statuie (1908).

Tot central, la 500 de ani de la moartea lui (1956), a fost postată statuia lui Iancu de Hunedoara (János Hunyadi- szobor).

Piața este delimitată de mai multe clădiri importante. Din păcate nu am putut să o văd în ansamblu, fiind ridicate corturi pentru desfășurarea unui eveniment. Lângă biserică, pe latura de nord-est, a existat o baie turcească care în timpul luptelor pentru eliberare (1664-1686) a fost avariată și în timp s-a ruinat. Terenul a rămas neocupat mai mult de un secol.

Situată pe colț, în 1891 a fost construită o clădire în stil eclectic în care actual funcționează  Judecătoria  Pécs (Pécsi Jarasbirosag).

Lângă ea, spre sud, se află Hotelul Nádor (Nádor szálló) a cărui primă clădire a fost construită în 1846  apoi a fost  demolată  și reconstruită sub actuala  formă (1902). Până în  1980 fațada s-a deteriorat grav. Hotelul a fost închis pentru recondiționarea care a durat 15 ani, perioadă în care a fost construit și un garaj subteran.

Tot pe latura de est se află Primăria Pécs (Polgármesteri Hivatal). Prima Primărie, construită în 1698, a fost distrusă sub ocupația otomană.

După alungarea turcilor a fost reconstruită (1710), în timp, deteriorată, a fost înlocuită cu altă clădire (1831-1832) și în 1907 cu actuala clădire în stil baroc.

Pe unul din colțurile clădirii a fost ridicat un turn cu ceas.

La sud de ea, în epoca turcească a existat o clădire care ulterior a fost demolată și înlocuită cu actuala clădire, în stil romantic (1882), numită după proprietarul ei Palatul  Lóránt (Lóránt Palota). La parterul ei din 1961 funcționează o farmacie.

Pe latura de vest a pieței, între clădirile de epocă, cea mai importantă este cea în care funcționează  Consiliul Județean (Megyeháza). Clădirea în stil eclectic (1897), prevăzută cu o cupolă, a fost decorată cu ceramică realizată în Fabrica Zsolnay. Acoperișul clădirii a ars în incendiul din 1954. Ulterior a fost refăcut fără cupolă.

În sudul pieței Ordinul Capucinilor a ridicat o biserică (1727-1731) preluată de Ordinul Milostivirii (1795).

În fața ei a existat o fântână turcească care a fost demolată în 1892. Ulterior lângă ea a fost ridicată  fântâna Zsolnay  (Szolnay-kút), decorată cu stemele orașului și  Fabricii de porțelan Zsolnay.

A fost refăcută ca Biserica Sf. Sebastian (Szent Sebestyén templom) (1887-1891). Pe fațadă într-o nișă cu arcadă a fost așezată statuia Fecioarei Maria (Szent Mária szobor). Altarul a fost executat din lemn încrustat. Central a fost postată o pictură reprezentând martiriul Sfântului Sebastian.

Deasupra, la nivelul ușii de intrare, a fost montată o orgă.

Interiorul a fost renovat în anul 1908.

Citește și Pécs, Ungaria- prin centrul orașului: strada Király și Piața Teatrului

Pécs, Ungaria- Piața Domului și Piața Sf. Ștefan

După ce am văzut descoperiri arheologice din jurul  Catedralei Pécs am intrat în  Piața Domului (Dom tér), formată în momentul în care zidurile castelului medieval au fost demolate (1822-1891).  Doi ani mai târziu în piață a fost postată statuia lui Ignác Szepesy (Szepesy Ignác-szobor), episcopul care a participat la dezvoltarea orașului înființând o tipografie, fondând Academia de Drept și îmbogățind biblioteca cu aproximativ 4.000 de exemplare.

Pe latura de vest a pieței se află Palatul Episcopal (Püspöki Palota). Inițial a fost format din trei aripi, nordică, estică, sudică, care limitau o curte interioară și o grădină. În secolul XVI palatul a fost reclădit în locația actuală apoi în decursul timpului a fost modificat. În secolul XVIII a fost extins cu aripa bibliotecii, etajat și fațada decorată în stil baroc.

La etaj a fost postată statuia Franz Liszt (secol XIX), amintind de vizita compozitorului (1846) în momentul consacrării Episcopului de Esztergom, când a compus o liturghie dedicată acestuia. A fost așezat cu fața spre catedrală pentru „a se inspira” din sunetele clopotelor.

Pe latura estică se află clădirea care găzduiește Arhivele Episcopale (Püspöki levéltár). Inițial acestea se aflau în partea de sud-est a palatului, în actualul Salon  Mare (1751-1777). În timp s-au extins și au ocupat spațiile bibliotecii, vicariatului și biroului episcopal, mutate în alte locații.

Lângă Arhive, pe o străduță spre est, se află Trezoreria Episcopală (Püspöki Kincstár) într-o clădire construită ca și casă canonică (1843). Ulterior a fost numită Casa Martyn după pictorul care s-a mutat și a trăit în ea. În fața clădirii se află două sculpturi efectuate de el. Trezoreria funcționează și ca muzeu în care se pot vedea comorile adunate în timp de Episcopia Pécs- obiecte din aur, numismatice și o expoziție de artă ecleziastică.

În apropiere se află una dintre fântânile turcești (Török-kút) care au supraviețuit în oraș, azi loc de întâlnire al amorezilor .

Lacătele iubirii le-am întâlnit și pe o alee în parcul din zonă.

În apropierea fântânii se află Muzeul de Artă Modernă (Csontváry Múzeum) care a fost deschis în fostul sediu al TIT cu expoziția Tivadar Kosztka Csontváry (1973).

Pe lângă el am pătruns în Piața Sf. Ștefan (Szent Istvan tér) care inițial a fost o piață de grâu (1712) din care a făcut parte și zona Pieței Domului. Din secolul XVIII în piață a existat o fântână sub formă de cascadă. În 1975 în timpul reparațiilor sistemului de curgere au fost depistate niște ruine astfel cascada a fost eliminată rămânând doar o fântână arteziană (szökőkút), în centrul unui parc.

Săpăturile arheologice efectuate au scos la iveală un Mausoleu creștin (Ókeresztény Mauzóleum) din secolul IV, o capelă funerară, una dintre cele mai mari clădiri din fosta localitate Sopianae. Avea două etaje, cel superior folosit ca și cameră de înmormântare și inferior o criptă în care erau îngropate persoanele.

Inițial a existat un singur mormânt, cu un sarcofag sculptat, situat într-o cameră pictată cu fresce apoi  spațiul a fost mărit spre vest pentru alte două sarcofage.

În 1946 pe partea de est a pieței a fost postată statuia Două surori (Két testvér szobor).

Pe strada care mărginește piața se află Biserica Mânăstirii Maicii Domnului (Miasszonyunk-zárdatemplom), romano-catolică, construită inițial în stil baroc (1727) și o dată cu ridicarea mânăstirii modificată în stil clasicism (1847-1851).

Lângă ea a fost construită o clădire care în decursul timpului a fost extinsă, conectată de clădirea principală a mânăstirii și din 1907 a funcționat ca școală a Ordinului Notre Dame.

Din 1941 a aparținut universității, postbelic a fost etatizată și transformată în Gimnaziul  Leőwey Klára (Leőwey Klára Gimnázium), numit după participanta  la Revoluția și Războiul de Independență din 1848.

După un an, lateral de clădire a fost postată statuia Sf. Francisc de Assisi (Szent Ferenc szobor).

Ocolind gimnaziul am ajuns în dreptul Bisericii „Sf. Francisc” (Szent Ferenc templom), aparținând franciscanilor. Aceștia au apărut pentru prima dată în oraș în 1256. La începutul secolului următor, cu ajutorul unei familii înstărite, au ridicat o biserică cu două turnuri și o parte din mânăstire (1301).

Au funcționat până în perioada ocupației otomane când biserica a fost demolată și o parte din ea transformată în Moscheea Memi Pasa (secol XVI). În fața intrării principale și în spatele fostului altar a fost creată baia cu hamamul Memi Pasa  (Memi pasa fürdője) și mânăstirea a fost transformată în locuințe.

După ce turcii au fost alungați zona a intrat iar în posesia franciscanilor (1687) care inițial au ținut slujbele în moschee apoi au dărâmat-o și în mai multe etape au construit actuala biserică (1718-1780). Baia Memi Pasa a supraviețuit până în anii 1880 când a fost demolată o dată cu modificările efectuate la biserică. UN secol mai târziu biserica a fost iar modificată și a primit forma actuală (1926-1930).

Lângă biserică am văzut un tramvai vechi care avea postat pe geam un orar. Nu mi-am dat seama pentru ce, neînțelegând limba maghiară.

Am urmat o stradă mărginită de clădiri în care funcționau numeroase magazine și firme. În capătul ei, la intersecția unor străzi, se afla fosta Casă Sipőcz în care încă din 1764 a funcționat o farmacie. Actual în clădire, pe lângă funcția sa de bază, funcționează Muzeul Farmaciei „Saracen” (Saracen gyógyszertári múzeum). Pe lângă ea am intrat în piața centrală a orașului, locul meu de întâlnire cu amicii.

Citește și Pécs, Ungaria- Piața Széchenyi 

Bátaszék și Mohács, Ungaria

În drumul meu prin Ungaria, după ce am vizitat orașul Baja am continuat drumul spre est și după 21 kilometri,  în județul Tolna m-am oprit în orașul Bátaszék. Pe marginea șoselei se înălța o biserică impresionantă pe care doream să o imortalizez. Numele orașului provine de la două mânăstiri care au existat acolo.

În secolul XII localitatea se numea Széké. Acolo s-au stabilit călugări cisticercieni și au construit o mânăstire (1142) care un secol mai târziu a fost distrusă de invazia tătară (1242).

Călugării, cu ajutorul unei familii de moșieri, în 100 de ani au reușit să reconstruiască biserica (1347) însă mânăstirea a fost demolată. În timp în locul cisticercienilor s-au mutat călugări benedictini care au ridicat biserica la rangul de abația Székély pe care regele a unit-o cu Mânăstirea Báta și locația a primit numele de Bátaszék.

Sub ocupația otomană a fost transformată în cetate. Biserica a fost reconstruită și din 1718 a devenit biserică parohială.  Fiind ruinată, împreună cu clădirile abației au fost demolate (1889). Până în 1903 a fost construită actuala Biserica Parohială Romano-Catolică „Adormirea Maicii Domnului” (Nagyboldogasszony templom).

Fiind o biserică mare, în locurile principale fundația clădirii a fost săpată cu o adâncime de 8-10 metri. Clădirea a fost ridicată în stil neogotic cu un turn înalt de 30 metri.

În partea superioară a fațadei a fost postată statuia unui înger care suflă din trombon.

În 1995 ruinele fostei biserici au fost descoperite și reconstruite până în anul 2001.

În aceeași zonă se află și Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

Din drumul spre Pécs, punctul final al excursiei, m-am abătut spre sud și după 30 kilometri în  județul Baranya am intrat în  orașul Mohács, oraș-port pe malul drept al fluviului Dunăre, cunoscut mai ales după marea Bătălie de la Mohács în care trupele maghiare au fost înfrânte de otomani.  Am parcat lângă Biserica Ortodoxă Sârbească „Sf. Treime” (Szentháromság-templom), în fostul cartier sârbesc, construită de sârbii refugiați din fața invaziei otomane (1732), în stil baroc, cu un turn înalt de 48 metri.

Deși a început să plouă în rafale m-am îndreptat spre promenada de pe malul Dunării. Spre norocul meu rafalele au fost trecătoare și ploaia s-a oprit.

Portul din  Mohács este folosit în principal ca port de croazieră, mai ales pentru cursele Pécs- Villány.

După ce dorința mea de a vedea Dunărea s-a împlinit, m-am îndreptat spre centrul orașului. Lângă o intersecție am văzut statuia Sfintei Treimi (Szentháromság szobor) postată pe un soclu de piatră înalt.

Pe lângă ea am înaintat până la Piața Széchenyi (Széchenyi tér), prevăzută central cu o parcare. Piață mare, înconjurată de clădiri de epocă și o Biserică Memorială Votivă, a fost creată în 1896, a primit forma actuală în 1940 și a fost renovată în 2007.

În partea de vest a pieței se află Școala Primară Széchenyi (Széchenyi István Általános Iskola) construită între anii 1896-1897.

A fost folosită în special de copiii  burgheziei orașului.

În fața școlii a fost postat un grup statuar (1987) în amintirea eliberării de sub ocupația otomană prin a doua Bătălie de la Mohács.

Lângă școală, într-o clădire modernă funcționează Centrul de tineret MTÁMK și Centrul Cultural AMI (MTAMK es AMI Ifjusagi Centrum).

Pe latura de sud a pieței se află mai multe elemente comemorative. În 1926  a fost ridicată Biserica Romao-Catolică Memorială „Fecioara Maria” (Magyarok Nagyasszonya plebaniatemplom) pentru comemorarea a 400 de ani de la Bătălia de la Mohács.

La baza clădirii a fost amplasat un kilogram de pământ memorial din curțile a 3.000 de sate maghiare, 52 de orașe și 25 de primării județene.

Biserica, în stil bizantin, a fost prevăzută cu o cupolă înaltă de 30 metri și lată de 20 metri și ferestre cu vitralii.

Poate găzdui în jur de 3.600 de persoane.

Deasupra intrării a fost postată o orgă.

Lateral de biserică a fost creat un monument din metal reprezentând victoria.

Lângă el, pe o serie de colonade am găsit postată o placă memorială  în amintirea Arhiepiscopului din Kalocsa și a conducătorului Tomori Pal (1526) postată în 1996 de Asociatia Aparatorilor orasului Mohács.

Vis a vis de colonade se află clădirea în care funcționează Consiliul Județean (Mohácsi Járási Hivatal Kormányablak), construită în anul 1926.

Lângă ea, în partea de est a pieței, se află Primăria Mohács (Polgármesteri Hivatal).

Clădirea a fost construită în stil maghiar cu elemente maure (1924-1926). Corpurile laterale au fost prevăzute cu câte o cupolă.

Fațada principală a fost prevăzută la rândul ei cu două cupole. Între ele, central, a fost postată stema orașului. Deasupra intrării a fost creat un balcon mărginit superior de arcade decorate și anterior sculptat în piatră.

În fața Primăriei, pe marginea parcării se află două statui. Una dintre ele reprezintă laurii victoriei înconjurând stema din secolul XVIII a orașului, la rândul ei ținută în brațe de leul învingător.

Statuia celor 3 fete (Három leány szobra) a fost construit pentru a comemora eliberarea de ocupația sârbă (1932). Fetele, îmbrăcate în costume populare maghiare, șvabe și croate,  ultimele două susținând stema maghiară, simbolizează prietenia între cele trei naționalități care populau orașul în pofida Tratatului de la Trianon.

Latura de nord a pieței este delimitată de o stradă cu numeroase magazine, firme, etc.

Am urmat-o spre un parc situat la marginea centrului orașului.

În Parcul Eroilor (Hősök parkja) se află o poartă înaltă cu patru coloane, vizibilă de departe, inițial ridicată ca Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial cărora le-au fost adăugate numele celor din Al Doilea Război Mondial și ai Revoluției din 1956, devenind Memorialul Eroilor  (Hősi Emlékmű).  Din păcate la momentul vizitei mele în jurul lui se făceau săpături, probabil pentru amenajarea parcului.

Citește și Memorialul Bătăliei de la Mohács, Ungaria