Arhive etichetă: statui

Orașul Toplița, județul Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Toplița este situat în nordul Depresiunii Giurgeu, străbătut de râul Mureș și administrativ aparține județului Harghita. În descrierile lui Ptolomeu pe locul actualului oraș ar fi existat cetatea dacică Sangidava, nedescoperită de arheologi. Zona era locuită de dacii liberi și carpii, majoritatea păstori de oi, cu care, după cucerirea de către romani, aceștia au păstrat legături. Până în 1228 regiunea a fost deținută de Simon Bán apoi a intrat în posesia familiei Bánffy care a reușit să o păstreze până în 1945, la un moment dat devenind un district privilegiat care nu aparținea de nici un scaun săsesc.

statuia Lupa Capitolina

În 1567 pe unul din terenurile deținute de Bánffy Pál, pentru a exploata pădurea înconjurătoare, căpitanul cetății Brâncovenești a adus trei familii din Moldova și astfel s-a format așezarea, prima dată atestată documentar din acel an. A fost numită Taplócza („izvor de apă caldă”), nume primit de la apele termale existente în zonă. Pentru a nu fi confundată cu localitatea Csik Taplócza, în 1660 numele i-a fost schimbat în Toplicza.

În decursul timpului teritoriul localităţii s-a extins pe Valea Topliţei, în stânga şi în dreapta Mureşului și s-au format satele, azi cartiere ale orașului. În 1658 armatele moldovenești conduse de Pintea au distrus satul care, după 2 ani, a fost repopulat cu țărani români aduși din Deda. Sub Imperiul Habsburgic, datorită dărilor imense impuse, iobagii s-au răsculat (1702-1711), apoi s-au alăturat Răscoalei lui Horea, Cloșca și Crișan (1784-1785).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Trei Ierarhi” (1791)

La începutul secolului XVIII a început transportul lemnului cu plutele pe râul Mureș, numărul comercianților a crescut și localitatea a început să se dezvolte. Dacă la înființare avusese 3 familii, conform recensământului din 1785 în Toplicza existau 255 de familii.

În perioada 1830-1836 în localitate s-a stabilit familia Urmánczy care, în anii ce au urmat, a avut un rol important în dezvoltarea ei. János Urmánczy și-a ridicat o casă cu un etaj, înconjurată de un parc care se întindea până la râul Mureș. Ulterior extinsă, prin preluarea casei vecine, etajată și renovată, a devenit Hotelul László. Acesta a fost distrus în timpul Primului Război Mondial. Ulterior refăcut, în el au funcționat magazine, prima sală de teatru, în limba maghiară, și prima bibliotecă din localitate. La inițiativa lui, pe locul vechii Biserici Catolice de lemn, s-a construit actuala Biserică Romano-Catolică „Sf. Ap. Petru și Pavel” (1865-1873) și s-a înființat Școala Romano-Catolică, transformată în Școală Maghiară de Stat (1948-1960).

În 1895, pe terenul familiei Bánffy,  a fost ridicată Biserica Reformată Calvină, din banii donați de fata lui Urmánczy, împreună cu soțul ei, care atunci locuiau la Reghin. Reparată în 1993 și 2010, biserica funcționează și azi. În același an, fiul lui János, Nándor Urmánczy, ulterior parlamentar în Budapesta, a fondat primul ziar local, numit Topliczai Híradó, iar un an mai târziu a fondat o școală, pe propriul teren și pe cheltuiala sa.

Pentru a se construi o nouă cale ferată, urmașul său, baronul Jeremos Urmánczy,  a trebuit să vândă o parte din terenuri. Din banii obținuți a ridicat Castelul Urmánczy (1903-1906). Clădirea în stil Art Nouveau, situată pe o ridicătură de teren, aproape de malul râului Mureș, a supraviețuit până azi. În partea dreaptă a fațadei principale a fost construit un turn înalt. În interior, după intrarea principală, a fost amenajat un salon, înalt pe 2 etaje, din care se accesau încăperile. La parter se aflau apartamentul proprietarilor, sala de mese și camerele bărbătești și la etaj camerele copiilor, cele pentru oaspeți. În subsol se aflau camerele servitorilor, bucătăria, pivnița și depozitele.

În 1948 a fost naționalizat și a rămas nefolosit până în 1963 când, împreună cu anexele, a fost transformat în spital. În 1989 una dintre anexe a fost preluată și au început lucrările, în vederea amenajării unui muzeu orășenesc, întrerupte un an mai târziu, reluate în 1997 și în 1998 Muzeul Etnografic și-a deschis porțile. Din păcate eu l-am găsit închis. Castelul, retrocedat urmașilor în anul 2008, a fost închiriat de stat până în 2013.

Jocurile politice din cele două războaie mondiale au trecut Transilvania când în proprietatea Ungariei, când a României. Până în 1918 a aparținut Austro-Ungariei.

Parcul Eroilor

După Unirea Transilvaniei cu România a trecut sub administrația română  și după Tratatul de la Trianon (1920) a fost cedată României. Prin Dictatul de la Viena (1940) partea de nord a fost cedată Ungariei, apoi a intrat sub administrație sovietică (1944-1945). O dată cu numirea lui dr. Petru Groza în funcția de prim-ministru, a revenit României, din care face parte și azi. În perioada 1952-1960 zona a devenit Regiunea Autonomă Maghiară, în cadrul căreia Toplița a primit statutul de oraș (1956). După reorganizarea teritorială (1968), orașul aparține de județul Harghita. Din anul 2002 a devenit municipiu.

Primăria Toplița

În anul 2006 Muzeul Etnografic s-a comasat cu Ansamblul folcloric „Rapsodia Călimanilor” și au format Centrul Cultural Toplița, care funcționează într-o clădire centrală. 

În apropierea lui, la marginea Parcului Central, se află Cinematograful „Călimani”.

Lângă el este postată  statuia Regelui Ferdinand I (1865-1927).

În anul 2018 s-a preconizat amenajarea unui parc care trebuia să fie terminat un an mai târziu, la sărbătorirea celor 100 de ani trecuți de la Marea Unire. Parcul Centenarului a fost creat pe o suprafață de 1570 metri, preluată din Parcul Central. Intrarea din bulevard a fost marcată cu un „arc de triumf”. De la el pornește o alee care se termină în dreptul unei fântâni arteziene.

În dreapta ei, pe o porțiune de zid, au post postate stemele pe care le-a avut orașul în decursul timpului și o placă inscripționată cu câteva date istorice. Lângă el a fost amenajată o scenă deschisă permanentă.

Pe o altă alee, perpendiculară pe prima, se află busturile unor personalități, postate pe socluri.

Partea din Parcul Central rămasă este amenajată cu multe rondouri cu flori multicolore, străbătute de câteva alei pe care, din loc în loc, se află bănci pentru relaxare.

La marginea parcului curge râul Valea, afluent care, pe teritoriul orașului, se varsă în râul Mureș.

Trecându-l pe un pod rutier și pietonal, am ajuns în dreptul Catedralei Ortodoxe „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

De acolo, pe o străduță laterală, m-am îndreptat spre Izvorului Cald. Apa lui este consumată de localnici, în scop curativ, fiind benefică în afecțiuni ale aparatelor digestiv, renal și respirator. În apropiere au existat Băile evreiești, formate dintr-un bazin mic, pentru scufundări rituale și 7 căzi, vândute de comunitate în anul 1984. Pe locul lor azi funcționează un atelier de reparat mașini.

De acolo m-am întors la parcare și, cu mașina, m-am îndreptat spre marginea orașului, unde urma să văd Cascada Mezotermală, monument al naturii încadrat într-o arie protejată, întinsă pe 0,5 hectare. Apa, foarte bogată în calciu, este alimentată de izvoarele stațiunii Bradul. Curge peste versantul, cu straturi profunde de travertin, care, reflectate, schimbă continuu culorile apei. Cu temperatura de 27 grade, nu îngheață aproape niciodată.

Datorită caracteristicilor ei a fost clasificată a doua de acest tip din Europa, pe primul loc fiind o cascadă cu apă termală din Saturnia, Italia.

Din păcate, în momentul vizitei mele, fiind vară toridă, cascada nu avea un debit mare.

Citește și Toplița, jud. Harghita- Mânăstirea „Sf. Prooroc Ilie” și Mânăstirea Doamnei

Orașul Reghin, județul Mureș

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Reghin, numit și „Orașul Viorilor”, aparține județului Mureș. Este situat în Transilvania, în partea central-nordică a țării și este străbătut de râul Mureș. A fost atestat documentar din 1228, cu numele Regun. În invaziile tătarilor (1241, 1285) localitatea și zona înconjurătoare au fost devastate și pustiite. După retragerea tătarilor locuitorii zonei s-au adunat și au refăcut satele.

În 1330 a fost construită Biserica Evanghelică Săsească, an atestat de cea mai veche inscripție pe piatră, cu majuscule în limba latină, din Transilvania Evului Mediu, găsită în biserică și 2 ani mai târziu satul a devenit reședința unui Capitul bisericesc căruia, satele înconjurătoare, îi plăteau zeciuială (1332). Pentru că deține elemente arhitectonice foarte rare, legenda spune că ar fi fost construită de arhitecți ai Ordinului Cavalerilor Teutoni. Anul 1551, inscripționat în partea superioară a bisericii, atestă trecerea comunității de la catolicism la luteranism.

Turnul, înalt de 47 metri, încadrat de 4 turnulețe, atestă dreptul de judecată al Reghinului în acea perioadă. În decursul timpului a fost distrusă de numeroase incendii, cel din 1708 provocat în timpul răscoalei antihabsburgice condusă de Francisc Rákóczi II. Abia în 1778 a fost reparată, decorată cu elemente în stil baroc și dotată cu o orgă nouă. Între anii 1929-1930 a fost renovată și în perioada 1959-1961 consolidată.

În apropierea bisericii se află o fântână amenajată pe un zid. În jurul ei au fost postate vechile steme ale Reghinului. Pe cea din stânga sunt reprezentate un scut, în dreapta lui o floare de crin, în stânga o stea cu 6 colțuri și pe diagonală o bandă inscripționată O.P.R (Oppidum Privilegiatum Regun, adică Târgul Privilegiat Regun). Stema situată deasupra fântânii, cea din 1848, prezintă un crainic înarmat, ținând în gură un corn și stema din dreapta, din 1923, prezintă un scut, o coroană cu 3 turnuri și un plutaș pe râul Mureș.

Stemele descriu de fapt istoria localității. În 1427 a devenit oppidum (târg) în care s-a dezvoltat breasla cizmarilor (1484) care, un secol mai târziu, s-a unit cu breslele curelarilor, pielarilor și măcelarilor (1560, 1570). În 1551 localitatea a primit dreptul de a judeca, instanța de apel fiind la Judecătoria din Bistrița și Universitatea săsească din Sibiu și în 1555, în partea de jos a bisericii, s-a construit zidul orașului. 

Judecătoria Reghin

În secolul XVII o parte a populației a murit în timpul unei epidemii de ciumă (1661). În Reghin s-a ținut Dieta Transilvaniei prin care a fost ales Principe al Transilvaniei loan Kemény. Nu s-a bucurat decât un an de funcție, decedând în luptele cu turcii care au atacat și jefuit zona, implicit și Reghinul. Orașul nu a avut parte de liniște, în 1708 fiind incendiat de curuți, în 1717 fiind invadați din nou de tătari și în 1740 un incendiu a distrus mare parte din oraș.  

În acea perioadă breslele s-au despărțit (1725) iar din 1762 orașul a devenit independent judiciar față de Comitat. Orașul a început să se dezvolte. Pe râul Mureș plutașii au transportat lemne, de la Lunca Bradului la Arad drumul durând 3 săptămâni, astfel numărul comercianților a crescut (1779). Apoi s-a creat o Fabrică de bere (1784), proprietară fiind Primăria orașului și, inclus în Imperiul Habsburgic, administrația orașului a fost preluată de contele Kemény (1799).

statuie Lupoaica

În Revoluția de la 1848, când Ungaria a decis să fie independență, cerând și alipirea Ardealului, s-a pornit de fapt un război civil. De o parte maghiarii din Ardeal și din Ungaria, de cealaltă imperiul care se vedea amenințat, românii și sașii din Transilvania, au purtat lupte în timpul cărora orașul Reghin a fost distrus. Un an mai târziu trupele austro-ruse, ajutate de români, în special de moții conduși de Avram Iancu, i-au înfrânt pe maghiari. Pentru refacerea orașului s-a făcut un împrumut de la stat pe 50 de ani. Pentru amintirea acelor zile, în Parcul Central a fost postată statuia lui C-tin Roman Vivu (1821-1849), revoluționar pașoptist, prefect al Legiunii XII Mureș.

După ce a devenit municipiu (1863), dezvoltarea a luat avânt. S-au creat Societatea de comerț cu plute pe Mureș, prima tipografie (1876), fabrici de spirt, societăți industriale pe meserii, Uzina Electrică (1911), etc.. În jurul pieței centrale, în care se țineau târgurile, s-au construit majoritatea clădirilor, în diferite stiluri arhitecturale- neobaroc, neoclasic, eclectic, zonă numită azi „centrul istoric”.

Primăria Reghin

După Primul Război Mondial, exceptând anii 1940-1944, ca toată Transilvania, Reghinul a fost inclus în Regatul României Mari. Industrializarea a continuat astfel în 1925 existau 4 fabrici de pielărie. Trei ani mai târziu s-a deschis o fabrică de trăsuri, care au ajuns să fie exportate în Turcia, fabrică care a funcționat până în 1940. La adunarea ASTREI, ținută la Reghin, a fost ales președinte Vasile Goldiș.

În anul 1920 a fost înființată o școală de băieți civilă care, în decursul timpului, a schimbat mai multe locații. În 1946 a devenit Liceul „Petru Maior”, ulterior Gimnaziul „Augustin Maior”, cu sediul în apropierea Bisericii Evanghelice, numit după fizicianul și inventatorul născut în Reghin. Ocupând postul de inginer la Stația Experimentală a Poștelor din Budapesta, acesta a reușit să transmită simultan, pe o singură linie telefonică de 15 km, 5 convorbiri, fără ca semnalele să interfereze (1906), fondând telefonia multiplă.

Sub comuniști întreprinderile și societățile particulare au fost naționalizate (1948), proprietățile agricole preluate și adunate în I.A.S. Reghin (1949). În cadrul Fabricii de prelucrare a lemnului s-a angajat lutierul bucovinean, care făcuse studiile la Praga, Roman Boianciuc. Acesta a înființat o secție de instrumente muzicale, prima din țară, actuala Fabrica de Instrumente Muzicale Hora (1951). Azi în Reghin funcționează 2 fabrici, Gliga Instrumente Muzicale S.A. fiind înființată în 1992, care prin export, au făcut cunoscut orașul pe plan mondial. Închinat artiștilor care produc instrumentele, în giratoriul din fața Bisericii Evanghelice a fost postat Monumentul „Piramida Viorilor”. Înalt de aproximativ 7 metri, vârful lui sugerează răspândirea sunetelor muzicale în spațiu.

După ce am vizitat centrul istoric m-am îndreptat spre marginea orașului unde, în cimitirul de pe deal, s-a păstrat Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, greco-catolică, construită în prima jumătate a secolului XVIII, de meșteri macedoneni. Iconostasul și pictura interioară , în tempera, au fost executate în 1760.

La inițiativa lui Petru Maior, în 1791 i s-au adăugat turnul clopotniță și pridvorul. De atunci popular a fost numită „Bisericuța lui Petru Maior”. A funcționat până în 1948 când cultul greco-catolic a fost interzis. Biserica, părăsită, a fost redeschisă în 1984, după ce cultul a redevenit legal și a funcționat până în 1995.

Tot în cimitir am văzut o Biserică Ortodoxă, clădire mai nouă, în stil bizantin.

Nu departe de intrarea în cimitir se află statuia lui Petru Maior (1756-1821), unul dintre reprezentanții de frunte ai Școlii Ardelene.

La nici 1 kilometru depărtare, în fostul sat Apalina, azi cartier al orașului Reghin, se află ruinele fostului Castel Huszár, datat din secolul XIII și numit după ultimul proprietar.

În secolul XIX familia Huszár a devenit proprietara moșiei care includea Apalina. A transformat fostul castel în stil renascentist, într-unul clasicizant, cu elemente romantice. Clădire cu 2 etaje, avea amenajate 32 de camere.

Lângă ea se afla o clădire în stil baroc, modificată de multe ori în timp și un grajd (sec. XVIII), folosit, până la naționalizarea din 1948,  pentru mica herghelie de cai care participa la concursurile de echitație ce se desfășurau pe domeniu.

Lângă castel era amenajată o grădină engleză. Complexul era înconjurat de un parc, întins pe 15 hectare, cu specii rare de copaci, în care erau amenajate 3 lacuri, pe care pluteau lebede, insule pe care creșteau plante exotice, „grote” artificiale, fântâni și sculpturi.

După naționalizare parcul a fost defrișat, lemnele fiind folosite pentru foc. Castelul și clădirile anexe au fost transformate în C.A.P. și din 1953 castelul a găzduit o Școală Specială pentru copii cu dizabilități mentale.

O dată cu legea retrocedărilor, a fost restituit urmașilor familiei. Azi, în administrarea unui moștenitor din Ungaria, este total părăsit. Din clădiri au mai rămas doar niște ziduri sparte, invadate de vegetație.

Îndreptându-mă spre județul Harghita, pe drumul Reghin-Toplița, doream să văd încă două obiective turistice din județul Mureș. La 13 kilometri nord-est de Reghin am intrat în comuna Brâncovenești unde s-a păstrat Castelul Kendy- Kemény, situat pe o terasă înaltă, deasupra râului Mureș. Pe acel loc a existat un castru roman, construit cu rolul de a opri invazia barbarilor, din ruinele căruia, la ordinul regalității, s-a construit o cetate (1228), distrusă de invazia mongolilor (1242).

Satul a trecut din proprietar în proprietar. În secolul XVI a fost construit un castel, în stil renascentist, din care, până azi, s-au păstrat ancadramentele ferestrelor, al cărui prim proprietar a fost Kendy Ferenc. Din 1648 moșia, cuprinzând 6 sate, i-a fost dăruită lui Kemény János și Brâncovenești a rămas în posesia descendenților săi timp de 3 secole.

În 1816 groful Miklós Kemény a refăcut castelul, formă în care s-a păstrat până azi. Pătrat, înconjura o curte interioară. S-au ridicat un bastion imens, pe colțuri 2 turnuri mari și 2 mai mici. Deasupra intrării, pe console de piatră, a fost creat un balcon. Clădirea a fost înconjurată de un șanț peste care, în dreptul intrării, a fost postat un podeț, mărginit de 2 lei din piatră. Drumul spre intrarea în castel a fost transformat într-o alee mărginită cu flori. În 1926 la castel a fost fondată Asociația Culturală „Helikon” și de atunci a devenit centru întâlnirilor literare ale scriitorilor din Ardeal.

Cel de Al Doilea Război Mondial a distrus parțial castelul. Leii au dispărut și bastionul, avariat, a fost reconstruit la începutul secolului XX. După război castelul a fost naționalizat, moment în care localnicii l-au devastat. Familia, în pragul falimentului, a părăsit moșia. Din 1949 castelul a devenit Azil pentru copii cu handicap psihic și din 2014 a fost retrocedat moștenitorilor. Proprietate privată, nu am avut ocazia să văd decât puțin din exteriorul lui, privind peste gard.

Ultima oprire, înainte de a părăsi județul Mureș, a fost după 21 kilometri nord-est, în comuna Răstolița, unde, în cimitirul ortodox, se află  Biserica de lemn „Sf. Nicolae”, declarată monument istoric. A fost construită pe un loc defrișat (1812), din bârne de brad și frasin, acoperită cu șindrilă, pe latura sudică având o prispă cu stâlpi ciopliți și în capătul de vest un pridvor deschis, cu clopotniță deasupra.

Interiorul a fost pictat în ulei, pe gel aplicat pe bârnele de lemn. Datorită intemperiilor și a reparațiilor efectuate în decursul timpului pictura s-a distrus aproape total. Ultima reparație și restaurare au avut loc în anul 1983. 

Din Răstolița, aproape paralel cu râul Mureș, m-am îndreptat spre Toplița, județul Harghita.

Citește și Orașul Toplița, județul Harghita

Ocna Mureș, jud. Alba- Luduș, jud. Mureș

Publicat pe de
Răspunde

În luna august 2021, împreună cu o prietenă, ne-am hotărât să petrecem 14 zile din concediu prin țară. Prima zi, de dimineață, am plecat din Arad pe valea Mureșului, apoi pe autostradă, până în apropiere de Sebeș. De acolo am înaintat spre nord, prin județul Alba. După aproximativ 3 ore și jumătate (280 kilometri) am ajuns în satul Cisteiu de Mureș, unde doream să văd un vechi castel. 

Castelul Mikes poartă numele familiei care l-a construit, familie importantă în Transilvania încă din 1506, când ocupa unul dintre cele 7 scaune ale Țării Secuilor. Au participat la diversele lupte și în secolul XVII au fost răsplătiți, primind suprafețe mari de teren. Sub Imperiul Habsburgic au fost înnobilați, primind titlul de baroni și în 1696 de grofi (conți).

În secolele XVIII-XIX aceștia au construit un complex format din mai multe clădiri, ridicate pe rând. În 1796 a fost clădită curia, sediu al administrației pontificale romano-catolice, din care azi se păstrează un timpan baroc, dotată cu un cadran solar și un hambar. Au urmat castelul, în stil neoclasicist, înălțat cu un etaj în secolul XIX și o capelă.

Sub regimul comunist ansamblul castelului a fost naționalizat, mobilierul, tablourile, etc., tot ce exista în interior, au fost furate sau distruse și clădirile au fost transformate în C.A.P.

După evenimentele din 1989 au fost părăsite și în timp s-au ruinat, până azi din castel rămânând doar câțiva pereți, coloanele de cărămidă de la intrare, pivnițele și câțiva pereți ai capelei, toate invadate de vegetație.

Din anul 2006 a fost retrocedat urmașilor familiei și din 2010 a fost inclus pe lista monumentelor istorice din Patrimoniul Național.

Până în orașul Ocna Mureș am avut de parcurs doar4 kilometri. În perioada ocupației romane a Daciei (sec. II-III) așezarea era cunoscută pentru exploatarea sării, numită Salinae. Din acea perioadă săpăturile arheologice au scos la iveală 3 morminte cu sarcofage, mai multe monede de argint și bronz, între care și un dupondius (monedă romană), un sesterius (monedă romană), statuia zeiței Hecate și un relief cu Lupa Capitolina. De asemenea s-au găsit și urme care atestă că zona a fost locuită încă din epoca bronzului (Cultura Wietenberg). 

Biserica Reformată Calvină (1902)

Cu numele Uioara, a fost atestat documentar din 1203. Se pare că exploatarea sării a continuat și după ce romanii s-au retras deoarece pe harta topografică a habsburgilor apare ca o ocnă de sare abandonată (1769-1773).

Biserica Greco-Catolică „Sf. Fecioară Maria; Sf. Ierarh Nicolae”

În secolul XVIII administrația austriacă a reînceput exploatarea și localitatea a început să se dezvolte. În acea perioadă a fost construită o Capelă în care s-au ținut slujbele până în anul 1820 când, pe locul ei, a fost construită actuala Biserica Romano-Catolică „Sf. Carol Borromeo”. Din anul 2015 biserica a fost inclusă pe lista monumentelor istorice.

Interbelic localitatea a fost sediul plășii Ocna-Mureș, din cadrul județului Alba și din 1956 a primit statutul de oraș, cu două localități- Uioara de Sus și Uioara de Jos, devenite „cartiere” și 3 sate aparținătoare administrativ- Cisteiu de Mureș, Micoșlaca și Războieni-Cetate.

Primăria Ocna Mureș

Pe locurile vechilor saline în timp s-au format lacuri cu ape minerale clorurate și sodice. Au fost captate și utilizate în tratarea unor afecțiuni, în cadrul Băilor Sărate și a ștandului, amenajate în localitate. Din păcate acestea au fost neglijate, părăsite și în ultimii ani demolate.

Parohia Ortodoxă Nouă „Sf. Ap. Andrei” (2003-2004)

În Uioara de Sus, la 2 kilometri de centrul orașului, se află Castelul Teleki. În secolele X-XI pe acel loc a existat o fortificație, distrusă de timp, urmele ei fiind descoperite de arheologi. Pentru protecția salinei din apropiere, regalitatea maghiară a construit „Castelul Nou” (1290).   Începând cu secolul XIV castelul a intrat în proprietatea unor nobili, apoi Mihai Viteazul l-a donat banului Mihalcea, sfetnicul său. În secolul XIX castelul a fost dărâmat și pe locul lui construit un castel neogotic, deținut de familia Bánffy, ulterior de conții Teleki.

Lângă castel au fost ridicate clădiri anexe, o capelă și s-a amenajat o pivniță de vinuri. Toate au fost înconjurate de un parc cu specii rare de arbori, amenajat cu alei. Azi, foarte deteriorat, castelul este înconjurat și năpădit de vegetație.

Dacă de abia am reușit să văd partea superioară a castelului, nu m-am mai chinuit să caut și ruinele unei biserici, datată din jurul anului 1300, care se spune că s-au păstrat în Uioara de Sus, ruine pe care, probabil, că nu le-aș fi găsit.

Înapoi la Ocna Mureș, apoi spre nord, după 11 kilometri am ajuns în Lunca Mureșului, unde doream să văd Biserica de lemn „Pogorârea Sf. Duh”. A fost construită în anul 1723 pe vechea vatră a satului.

Bârnele de lemn, care formează pereții, au fost îmbinate în „coadă de rândunică”. Un secol mai târziu peste naos s-a ridicat clopotnița, în partea de vest prispa și s-a efectuat pictura interioară (1810-1811).

În continuare am rulat 20 kilometri spre nord-est, prin județul Mureș, până în partea centrală a Podișului Transilvaniei, unde sunt situate orașul Luduș și cele 6 sate care aparțin de el.

Așezarea a fost atestată documentar din 1333, cu numele Ludas, dar a fost mult mai veche. Pe locul Fabricii de zahăr și a topitoriei de in (sec. XIX) săpăturile arheologice au descoperit urmele unei necropole datată din secolele IV-V.  

În Evul Mediu satul românesc a aparținut domeniului Bogata. A fost cucerit de otomani, deținut de Imperiul Habsburgic și Imperiul Austro-Ungar. În anul 1800 satul a fost ridicat la rangul de comună și din 1850 a devenit reședința plășii Luduș din județul Turda.

statuia Lupoaica, copie a statuii „Lupa Capitolina”

Fiind situată pe ambele maluri ale râului Mureș, din 1888 a fost numită Marosludus.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Maria” (1880-1906)

În 1869 s-a format comunitatea reformată și după câțiva ani s-a ridicat Biserica Reformată Calvină (1886-1889), o clădire cu un turn înalt care se vede din depărtare. Biserica a fost renovată în perioada 2007-2009.

La marginea unui părculeț am văzut 5 busturi ale unor personalități care, în diferite perioade de timp, au contribuit la Unirea românilor într-o singură țară. Deasupra lor, pe un catarg înalt, flutura drapelul României.

statuia Regele Ferdinand I

statuia Regina Maria a României

statuia Mihai Viteazul

statuia Ion I. C. Brătianu

statuia Iuliu Maniu

Lateral de parc se află Biserica Ortodoxă „Sf. Ierarh Nicolae”, construită în perioada 1927-1930.

Din 1960 Luduș a devenit oraș și după reorganizarea administrativă a intrat în componența județului Mureș.

Primăria Luduș și bustul Mihai Eminescu

În cel mai mare sat care aparține de Luduș, satul Gheja (1.500 de locuitori), aflat la 5 kilometri, s-a păstrat fostul Castel Bánffy.

A fost construit în secolul XIX de familia căreia îi poartă numele. Unul dintre proprietarii lui a fost baronul Zoltán Bánffy, numit judecător al comitatului Mureș-Turda în 1883. La extremitățile clădirii au fost create câte un bastion hexagonal, în stil baroc.

După naționalizare a fost folosit de C.A.P. Azi în el funcționează Secția de Psihiatrie a Spitalului Luduș astfel nu am avut permisiunea să-l vizitez, doar am „furat” 2-3 poze. O dată cu legea retrocedărilor, cerut de ultimul urmaș al familiei, problema încă nu a fost soluționată în instanță.

Citește și Un drum Luduș-Reghin: salba de lacuri și Castelul Ugron din Zău de Câmpie

Tótkomlós, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Tótkomlós este situat în sud-estul Ungariei. Administrativ aparține județului Békés. În invaziile otomane, populația retrăgându-se, satul s-a desființat. A fost reînființat în perioada 1715-1746 prin colonizarea cu slovaci. În traducere numele înseamnă  „loc cu hamei al slovacilor” (komlós=loc cu hamei, tót=slovac în maghiara veche). Până azi populația a rămas majoritar slovacă. În oraș există Casa Artelor Populare și Muzeul Fermei în care sunt etalate tradițiile, portul și modul de viață al acestora, în decursul timpului.  

Între anii 1792-1795 a fost ridicată Biserica Evanghelică Luterană (Tótkomlósi Evangélikus templom). La construcție s-au folosit cheresteaua adusă cu plutele pe râul Mureș, sau cu căruțele și 1 milion de cărămizi mari. Bisericii i s-a ridicat un turn înalt de 57 metri, azi prevăzut cu 4 clopote și a fost acoperită cu șindrilă, înlocuită în 1922 cu ardezie.

În vârful turnului a fost postată o sferă, pe care tronează o stea, ambele din cupru (1942). În interior, orga veche, fabricată la Oradea, este încă funcțională.

Lateral de biserică se află o clădire, construită în anul 1881, în care a funcționat un hotel, apoi un restaurant și a fost folosită pentru diferite evenimente culturale. Azi clădirea este nefuncțională.

Vis a vis de intrarea în biserică, pe cealaltă parte a străzii, se află Primăria Tótkomlós (Tótkomlósi Polgármesteri Hivatal), construită în scop administrativ în 1893.

După cel de Al Doilea Război Mondial s-a făcut schimbul de populație cehoslovaco-maghiar în care aproximativ 100.000 de maghiari au fost mutați din Cehoslovacia în Ungaria și cam 70.000 de slovaci din Ungaria în Cehoslovacia. După o perioadă de timp o mare parte din slovaci s-au întors în Ungaria.

În anul 2001în fața bisericii a fost postată statuia Sfântului Ștefan (Szent István szobor), efectuată din bronz și așezată pe un piedestal din andezit.

La 28 aprilie 2007, sărbătorindu-se 261 de ani de la înființarea orașului, lateral de statuie, pe un postament din granit, a fost așezat „Monumentul înființării orașului”, o sculptură din bronz, donată de Parcul Național Slovac împreună cu Jeláava, localitate înfrățită cu Tótkomlós.

Orașul este străbătut de un canal pe care l-am trecut, îndreptându-mă spre renumitele băi termale.

Băile Termale Rózsa (Rózsa Fürdő) au fost deschise în anul 1942. Apa, cu temperatura de 46 grade Celsius, conținând bicarbonat de sodiu, magneziu, calciu, acid metasilicic, este utilizată în tratamentul diverselor afecțiuni ale aparatului locomotor și reumatismale.

La sfârșitul anilor 1980 bazinul și plaja au fost reamenajate și din 2002 extinse, azi putând să găzduiască până la 1.000 de vizitatori.

Biserica Romano-Catolică „Sf. Ștefan” (Szent István Király Római Katolikus Templom) se află la câteva sute de metri de băi, „ascunsă” în spatele unor blocuri cu locuințe.

Congregația a fost fondată în 1893 și în 1900, pentru oficierea slujbelor, s-a construit o capelă.

Clădirea bisericii a fost ridicată abia în anul 1938.

De lângă biserică se întinde Parcul Elisabeta unde, în anul 2014, în mijlocul unui spațiu amenajat, înconjurat cu bănci, a fost postată statuia Fecioarei Maria (Szűz Mária szobra).

Comuna Gurahonț cu 9 sate, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Gurahonț și cele 9 sate aparținătoare sunt situate în nord-estul județului Arad. Toate au fost incluse în ducatul condus de Menumorut (900). În secolul XVI erau conduse de diferiți cneji apoi, pentru o scurtă perioadă de timp, au fost ocupate de otomanii care, după ce au cucerit cetatea Timișoara (1552), au înaintat spre Crișul Alb și au ocupat cetățile Șiria, Ineu și Dezna.

După victoria de la Șelimbăr (1599), în care Mihai Viteazul a înfrânt oștile lui Andrei Báthory și a devenit Principe al Transilvaniei, întreaga vale a Crișului Alb a intrat sub autoritatea sa, doar pentru 2 ani, fiind asasinat de oamenii lui Báthory  la Turda (1601). Zona a intrat în proprietatea diferitelor familii nobiliare maghiare.

Comuna Gurahonț, cu numele Grohonch sau Honztok, a fost atestată din 1542, o dată cu înființarea Principatului Transilvania. Este situată în depresiunea Gurahonț și este străbătută de râul Crișul Alb. Așezarea este însă mult mai veche, săpăturile arheologice (1925-1927;1967) descoperind la margine actualei comune  doă ateliere de cioplire a cremenei, datate din paleoliticul superior și așchii rămase de la două vetre de foc, din paleoliticul inferior, care demonstrează că zona a fost locuită continuu.

Primăria Gurahonț

Între anii 1439-1441 a făcut parte din domeniul Cetății Șiria, apoi a intrat în posesia familiei nobiliare Báthory (1464). Sub otomani (1574) era în proprietatea lui Baiazid. Turcii fiind alungați de habsburgi, toată zona a intrat în posesia ducelui de Modena (1732). Pentru a-l feri de inundații, a fost mutat pe deal unde a fost organizat cu străzi drepte.

În secolul XVII în crângul Tri Honț a existat o Biserică de lemn, probabil mutată pe vechea vatră a satului, deoarece în 1857, pe Glemee, este atestată existența unei Biserici de lemn. Pe banii proprietarului Reinholdt, aceasta a fost înlocuită cu una din piatră și cărămidă arsă (1893). A funcționat până în secolul XX când, central, a fost ridicată actuala Biserică Ortodoxă „Buna Vestire” (1991-1996).

Clădirea, în stil grecesc, a fost prevăzută cu  2 turle înalte și o cupolă octogonală, situată deasupra naosului, încadrată de 4 turnulețe.

În centrul comunei, lângă biserică, a fost amenajat un spațiu cu Monumentul Eroilor situat central, înconjurat de câteva din crucile celor căzuți în timpul războaielor purtate.

Tot central, pe cealaltă parte a străzii, se află Liceul „Ioan Buteanu”. Prima școală, Gimnaziul Unic, deschisă în 1945, a fost transformată Liceul „Ioan Buteanu”, liceu cu profil real (1962), profil schimbat în 1977, devenind liceu agro-industrial cu profil horticol. În 1991 a redevenit liceu teoretic în care din 1993 funcționează și o clasă de fermieri montani. Lângă liceu, așezat pe un postament de marmură albă, construit din bronz în 1997, a fost postată statuia Ion Buteanu (1821-1849), unui dintre conducătorii Adunării Naționale de la Blaj (1848), ulterior numit prefect al legiunii Zărandului pe care a condus-o împotriva invaziei maghiare. Participând la adunarea de la Mihăileni, care dorea să negocieze încetarea luptelor, la intrarea în Abrud a fost arestat de maghiari, împreună cu prefectul Dobra, conducătorul adunării. În a doua bătălie de la Abrud, maghiarii fiind învinși, în drumul lor de retragere spre Ungaria, l-au luat cu ei pe Buteanu și în satul Iosășel l-au condamnat la moarte, împreună cu preotul, primarul din Iosaş şi primarul din Iosăşel. Ulterior pe acel loc a fost ridicată o troiță. Din 1920 mormântul său a fost dus Panteonul Moților din Țebea.

În comună s-a păstrat un castel în stil neoclasic, construit în secolul XIX, în care azi funcționează spitalul. Din păcate nu l-am putut poza, fiind înconjurat de copaci. De asemenea există Biserica Romano-Catolică care, deși doar 0, 8% din populație aparține acelei religii, este încă funcțională.

La marginea comunei, azi întins pe 12,5 hectare, se află Parcul Dendrologic. După ce Reinholdt a vândut proprietatea, ajungând în posesia baronului Boroșbenny, acesta și-a construit un conac, numit azi Conacul Boroș Benjamin și lângă el a amenajat un parc (1885-1886).

Doi ani mai târziu, pentru a se putea construi calea ferată Arad-Brad, baronul și-a vândut o mare parte din proprietate Societății Arad-Cenad. Finalizată în 1895, din 1927 calea ferată a intrat în proprietatea statului.

Din 1924 parcul a intrat în proprietatea Camerei Agricole a Județului Arad care l-a amenajat cu alei, a creat un mic lac, terenuri de sport, în scop recreativ.

Trecând în proprietatea C.A.P.-ului (1948), parcul s-a deteriorat, din el fiind tăiați și mulți copaci. În 1962, parte a Ocolului Silvic Gurahonț, parcul a fost mărit spre est, pe 8 hectare din pășunea comunală, unde s-au plantat diverse specii de copaci și plante.

După 1990 Parcul Dendrologic a fost atribuit Stațiunii de Montanologie, nou înființată, filială a celei de la Sibiu. Actual în parc există aproximativ 500 de exemplare rare și unicate.

La 3 kilometri vest, pe drumul spre Almaș, este situat satul Bonțești, atestat documentar din 1441, cu numele Bonczesd, în actele prin care domeniul Șiriei era dăruit despotului Serbiei, Gheorghe Brancovici. Inițial gospodăriile erau situate în crânguri, pe dealurile din apropiere. În 1525 aparținea domeniului Cetății Șiria, apoi a nobililor Teleky (1602), Bethlen (1628) și din  1732 ducelui de Modena. La sistematizare teritoriilor (1780-1810) crângurile au fot reunite pe actuala vatră și au format satul, pe malul stâng al râului Crișul Alb.

Școala Generală

Ortodocși, au deținut o Biserică de lemn care, fiind foarte veche, a fost schimbată cu alta din lemn (1820). În 1890 s-a construit o Biserică de lemn nouă și cea veche a fost vândută satului Valea Mare (1893). Actuala biserică din zid, Biserica ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, a fost construită în 1955 și interiorul pictat în 1958.

Urmând valea unui pârâu, afluent al Crișului Alb, după 5 kilometri sud-vest de Bonțești, la capăt de drum, se ajunge în satul Mustești.

A fost atestat documentar din 1439, cu numele Mostagywrghfalwa, când aparținea domeniul Cetății Șiria.

Din 1732 a fost donat ducelui de Modena.

Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”

În proprietatea erariului habsburgic, în 1819 acesta l-a scos spre vânzare.

La 3 kilometri sud de comună se află satul Honțișor, atestat documentar cu numele Hontheser sau Honczer, aparținând domeniului Cetății Șiria (1441-1445) și în 1463 domeniului Haraszthy.

În 1650 Honțișor era stăpânit de tezaurariatul Principatului Transilvaniei și din 1732 a fost deținut de ducele de Modena.

În 1770 în sat exista o Biserică de lemn la care se închinau și locuitorii satelor vecine. În timp, în jurul ei s-a format cimitirul satului. Biserica a fost recondiționată în 1902. 

În perioada 1927-1930 sătenii au ridicat, în centrul satului, o biserică din piatră, în stil baroc, actuala  Biserică ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”. În timpul reparațiilor (1978-1980) vechea pictură a fost înlocuită cu una nouă, în tempera. Cele două biserici au funcționat până 1972 când vechea biserică a fost donată Episcopiei Ortodoxe din Arad și mutată acolo.

La nici 2 kilometri nord de centrul comunei se află fostul sat Iosășel, azi inclus administrativ și formând o stradă a Gurahonțului spre Zimbru, lungă de cca. 2 kilometri. A fost  atestat documentar din 1553, în posesia spahiului Geafar, după ce a fost ocupat de turci (1574). Pe teritoriul lui săpăturile arheologice au descoperit unelte cioplite din piatră, cele mai vechi urme de locuire din zona Zărandului (cca. 500.000-100.000 î.e.n.). În secolul XVIII satul s-a așezat pe actuala vatră și a fost inclus în domeniul Reinholdt. Un secol mai târziu, la presiunea maselor românești, în majoritatea comunelor comitatului Arad s-a adoptat oficial limba română a devenit oficială (1865-1867). Până în 1914 la Iosășel se țineau toate târgurile de țară, mutate apoi la Gurahonț, unde se desfășoară și azi. De asemenea acolo era notariatul și satul era centrul circumscripției de votare pentru deputații în Parlamentul de la Budapesta.

La marginea de est a satului, spre Zimbru, familia Lăzești a ridicat o Biserică de lemn, pe locul căreia azi se află o troiță de piatră, ridicată în 1872. Satul mutându-se pe actuala vatră, biserica a fost mutată și ea, pe locul unde azi se află cimitirul. În ea se întruneau preoții, din Protopopiatele Hălmagiu și Buteni, în cadrul alegerilor unui deputat pentru congresul național bisericesc. În 1898, situată pe ulița principală, a fost construită actuala Biserică de lemn „Nașterea Maicii Domnului”. La renovările din 1929, șindrila acoperișului și turla au fost învelite în tablă și exteriorul a fost tencuit. În timp a suferit mai multe reparații și interiorul a fost pictat în tempera (1956-1958; 2011).

După 5 kilometri nord-est se ajunge în  satul Valea Mare, atestat documentar în 1439, cu numele Valya Mare sau Naghpatak . Până în 1441 a aparținut domeniului Cetății Șiria, apoi familiei Losonczy (1553-1561), domeniului Korniss (1571-1697) și din 1732 ducelui de Modena.

Biserica de lemn „Sf. Împ. Constantin și Elena” a fost adusă de la Bonțești în 1893. Între anii 1982-1983 a fost tencuită, acoperișul și turnul învelite cu tablă și interiorul pictat în tempera.  

Din Valea Mare după 5 kilometri spre nord se ajunge în satul Zimbru, atestat documentar din 1553, cu numele Zombró, în proprietatea paşei Osman, apoi a intrat în stăpânirea acelorași proprietari ca și celelalte sate. Localitatea este mult mai veche, pe teritoriul său arheologii descoperind așezări miniere și opaițul roman de la Ponoraș-Zimbru care atestă că satul a fost ocupat de romani. Actual în componența satului a fost inclus și cătunul Brusturescu, atestat documentar din 1597.

Pe locul unei Biserici de lemn, deteriorată în timp, în 1867 a fost construită o biserică din piatră, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”. A fost restaurată în anii 1950, ulterior interiorul pictat în tehnica frescă (1973).

Pe teritoriul satului, întinsă pe 31 hectare, există singura Rezervație Botanică din țară în care crește laurul, zonă descoperită la sfârșitul secolului XIX de botanistul Lájos von Simonkai, declarată monument al naturii și protejată prin lege în 1938.

La 3 kilometri nord-vest de Zimbru se află satul Dulcele (1561). Nu l-am putut vizita, drumul fiind inaccesibil mașinii mele (luna mai), așa că  m-am întors la Gurahonț. La nici 2 kilometri nord-est de comună, pe partea dreaptă a Crișului Alb, este situat satul Iosaș, atestat documentar din 1386, cu numele Jószás. Sub ocupația turcească a fost deținut de spahiul Geafar (1574) apoi a avut aceeași proprietari ca restul satelor.

În sat, pe un deal, a existat o Biserică de lemn. Fiind deteriorată, în 1947 s-a construit o biserică din zid, cu un turn înalt, prevăzut cu 2 clopote, Biserica Ortodoxă „Buna Vestire”. Pentru acoperirea cheltuielilor construcției, localnicii și-au vândut dreptul de a folosi lemnele din pădurea comunală. În anul 1956 Biserica de lemn a fost donată satului Buceava, comuna Brazii.

La nici 2 kilometri nord de Iosaș, la capăt de drum, este situat satul Feniș. A fost atestat documentar din 1553, cu numele Fényes, în proprietatea domeniului Losonczy, dar săpăturile arheologice au descoperit pe teritoriul lui 2 monede care pe o parte au capul lui Hercules, pe verso un cal și călărețul său, datate din paleoliticul timpuriu. Sub otomani a aparținut spahiului Bali (1574) apoi domeniului Korniss (1579-1597) și domeniului Bethlen (1640).

În sat se află Biserica Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”, construită în perioada 1976-1980 pe locul fostei Biserici de lemn.

Pentru a vedea ultimul sat care aparține de Gurahonț, din Feniș m-am întors și am cotit  spre vest. După 3 kilometri am ajuns în satul Pescari.

Atestat documentar din 1553-1561, atunci numit  Holthkerews, era format din 2 cătune, Holt și Mizeș și aparținea domeniului nobiliar Losonczy. Sub otomani a intrat în proprietatea spahiului Kazi (1574) apoi a aparținut domeniului Korniss și ducelui de Modena.

Cătunele aveau o Biserică de lemn care în 1784, o dată cu migrarea localnicilor pe actuala vatră, a fost prima mutată acolo. Deteriorată, în 1936 a fost înlocuită cu una din zid, actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Arh. Mihail și Gavriil”.

Între anii 1993-1997 biserica a fost consolidată  și interiorul a fost pictat în frescă.

Citește și Comunele Dieci și Brazii cu satele aparținătoare, jud. Arad

Comunele Chisindia și Almaș, jud. Arad

Publicat pe de
Răspunde

Comuna Chisindia este situată în nord-estul județului Arad, în sudul Depresiunii Zărand, la poalele Dealurilor Cuiedului, la confluența râurilor Ciolt și Hurez cu Chișindia, mărginită la nord de râul Crișul Alb, pe un drum secundar, la 5 kilometri sud de comuna Buteni. A fost atestată documentar din 1349, cu numele Keszend sau Kuszund, formată din 8 moșii (crânguri) dispersate pe trei dealuri și văile dintre ele: Gavrány, Csolt, Valyeré, Hohurez (Hurez), Prum (Prund), Alsó-Keszindia, Felsö-Keszindia și Pajzsan, toate deținute de familia nobiliară Ábrahámffy. Totuși așezarea a fost mult mai veche, săpăturile arheologice efectuate pe teritoriul ei descoperind monede din perioada romană, emise de Împăratul Filip Arabul (244-249).

În documentele vremii domeniul era menționat ca „baie auriferă” și „loc de spălare a aurului” în râul Kuzund, de asemenea se specifica existența a 4 mine (1350). Până în secolul XVI domeniul a avut mai mulți proprietari. Din 1553, alături de celelalte sate din zonă, a intrat în proprietatea familiei Losonczy. Apoi a aparținut de Cetatea Dezna, deținută de begul turc Kurt (1574), în secolul XVII, pentru o scurtă perioadă de timp  (1626-1650), a aparținut Principelui Gabriel Bethlen.

Din 1732 a fost inclus în domeniul Ducelui de Modena. În acea perioadă, în vechiul cimitir al satului, pe locul numit azi „Tânțârini”, a fost construită o Biserică de lemn (1700). În 1808 biserica a fost mutată pe Deal. Lângă ea s-a ridicat o biserică din piatră, acoperită cu șindrilă, care a primit hramul „Sf. Stâlpări” (1855) și Biserica de lemn a fost vândută unui credincios din Buteni. Apoi lângă biserica din piatră s-a construit actuala biserică din Deal, Biserica Ortodoxă „Sf. Nicolae”(1880-1888) în care s-a păstrat un Antimis vechi, sfințit în 1715.

În perioada 1780-1804 s-a efectuat sistematizarea cătunelor și satelor. Din 1799, fiind în proprietatea Oficiului Regal Cameral, s-a încercat adunarea cătunelor astfel s-au comasat gospodăriile din crângurile Hurezului, cele 5 din Găurani (Gavrány, Csolt, Valyeré, Korcsomárosfalva, Eperges) și cele 2 din Valea Prundului (Alsó-Keszindia și Felsö-Keszindia), au fost strămutate pe noua vatră, situată pe Deal și au format satul Kuzund. Au fost arondate Chisindiei până în 1868. Crângurile din Valea Hurezului au format cătunul Hurez, cătunele Prund şi Pajzsán (crângurile Păiuș, Voimirești) s-au separat administrativ și au format noul sat Păiușeni.

Din 1853 Chisindia a aparținut baronului Dietrich Iozsef (din Șiria), apoi familiei Szulkowsky (1909). Comunitatea baptistă s-a înființat la sfârșitul secolului XIX când pe un teren donat de un localnic s-a construit prima Biserică Baptistă (1895-1908). În anul 2008 vechea clădire a fost demolată și, până în 2012, pe locul ei s-a ridicat actuala Biserică Baptistă.

În anul 1917 baronul Szulkowsky a vândut proprietățile din Chisindia-Păușeni firmei „Industria Textilă Centrală din Budapesta”. Din 1928, numită „Societatea Anonimă Română pentru Întreprinderi Industriale și Financiare Pâncota” („Textil Pâncota”), prin expropriere, a pierdut o parte din terenuri, acestea intrând în posesia comunelor Chisindia, Păiușeni și Văsoaia. Restul pădurilor au fost vândute unor persoane fizice în 1939.

În perioada 1934-1937 în Vale a fost construită Biserica Ortodoxă „Intrarea Domnului în Ierusalim”, din pietrele obținute prin demolarea vechii Biserici de piatră de pe Deal și i s-a ridicat un turn din cărămidă. Interiorul a fost pictat cu scene și personaje biblice (1953-1954). Biserica a fost restaurată în anul 2010.

De comună aparțin administrativ 2 sate. Satul Văsoaia este situat la 8 kilometri sud-vest de comună. A fost atestat documentar din 1525, cu numele Wazzofalwa, format din mai multe gospodării împrăștiate pe o suprafață mare de teren care aparțineau domeniului Șiria.

Un secol mai târziu a aparținut tezauriatului Principatului Transilvaniei (1650), apoi cetății Dezna, cu numele de Bozoj (1674). Sub habsburgi a fost inclus în domeniul Modena (1732) și în 1744, aparținând cercului Ineu, a fost anexat Ungariei. Până în 1930 s-au schimbat mai mulți proprietari, ultima fiind familia Szulkowsky.

În 1755 în sat funcționa Biserica de lemn „Adormirea Născătoarei de Dumnezeu”, amplasată pe Vale. Deteriorată, pe locul ei a fost construită o biserică de zid, actuala Biserică Ortodoxă „Înălțarea Domnului” (1900-1901).

Datorită depopulării masive, din 1960 biserica a devenit filie a bisericii din Păiușeni.

Satul Păiușeni este situat la 6 kilometri sud de comună. A fost atestat documentar din 1574, numit Paiz, când aparținea spahiului turc Kamber. Din 1650 a fost inclus în domeniul cetății Ineu, apoi a cetății Dezna (1674) și domeniului Modena (1732). 

Inițial erau mai multe gospodării risipite pe Valea Prundului, pe o distanță de 7 kilometri. Sub habsburgi, prin noua organizare teritorială, gospodăriile au fost comasate și încadrate în satul Chisindia.

În 1755 s-a construit Biserica de lemn „Sf. Ignație” care a rezistat până în 1855, ruinându-se în timp. Satul a cumpărat din Cuied Biserica de lemn „Întâmpinarea Domnului” pe care au asamblat-o pe Deal, pe o fundație de piatră și în 1866 au pictat din nou interiorul. Lângă ea comunitatea baptistă și-a ridicat o biserică. În secolul XX, în Vale, în centrul satului, a fost construită actuala Biserică ortodoxă „Pogorârea Sf. Duh” (1927-1929). Un an mai târziu Biserica de lemn a fost vândută unui localnic din Joia Mare.

Din 1869 s-a desprins de Chisindia și a devenit sat independent administrativ. Ultimii proprietari au fost familia Szulkowsky (1913-1930).

Pentru a vedea comuna Almaș și cele 3 sate care aparțin administrativ de ea, din Chisindia m-am întors în Buteni. M-am îndreptat spre prima localitate din est, satul Joia Mare, atestat documentar din 1439. În zona montană a județului Arad, cnezatele și voievodatele s-au menținut până în secolul XVIII. Joia Mare, alături de alte 17 sate, a făcut parte din cnezatul Almaș, apoi a fost deținut de ducele de Modena (1726). 

În a doua jumătate a secolului XVIII, pe locul numit „Hodobana”, a fost construită o Biserică de lemn, care nu a rezistat mult timp. Pentru a o înlocui, în 1814 a fost cumpărată altă biserică, din satul vecin Pleșa. Apoi a fost construită o biserică de zid,  actuala Biserică Ortodoxă „Sf. Cuv. Paraschiva”(1884).

Biserica Baptistă

Pe același drum, la 6 kilometri sud-est, situată pe malul râului Crișul Alb, se află comuna Almaș. În zona comunei a fost găsită o monedă, din cele 100 ale unui tezaur, descoperit în 1929, care în timp s-au împrăștiat în zonă. Moneda datează din timpul împăratului Septimiu Severus, a fost bătută în anul 194 d.Ch. și demontrează că dacii au avut contact cu romanii până la retragerea lor (sec. IV). Totuși localitatea a fost atestată documentar abia din 1334.

Grădinița

Prima Biserică de lemn „Sf. Arh. Mihail și Gavriil” a rezistat până în secolul XVIII când a fost înlocuită cu Biserica de zid „Bunavestire” (1794-1826), preluându-se de la cea veche iconostasul și ușile împărătești (1798). La rândul ei a fost înlocuită cu actuala Biserica Ortodoxă „Buna Vestire” (1889).

La începutul secolului XIX, pe lângă asuprirea imperialilor,viața populației s-a înrăutățit datorită recoltelor distruse de ploile abundente (1815), apoi a izbucnirii, în două etape, a epidemiei de holeră (1831, 1836), în care mare parte a populației a murit.

Școala Generală Almaș

O dată cu unirea Bucovinei cu România (1918), toți românii din Transilvania, Maramureș, Crișana, Banat, s-au răsculat împotriva stăpânitorilor, declanșându-se o revoluție. Celor din Almaș li s-au alăturat cei din Bodești, au preluat postul de jandarmi, apoi, împreună cu cei din Cil, au atacat și devastat conacul lui Almay Oliver, din Cil. Ulterior s-au format gărzile naționale, una și la Almaș, care au preluat conducerea satelor și comunelor.

statuia Lazăr Tampa, erou din timpul Primul Război Mondial

La 6 kilometri sud-vest de Almaș în 1999 s-a construit Schitul „Buna Vestire”. Drum de țară, nu l-am putut străbate, localnicii explicându-mi că după ploile abundente, în acel moment doar tractoarele puteau circule pe el.

La nici 2 kilometri est de comună se află satul Cil, atestat documentar din 1369. Împreună cu alte sate a făcut parte din cnezatul Bonțești.

Casă de rugăciune (1513-1569)

La reorganizarea teritorială, în 1826 s-a dorit formarea unei comune, pe actuala vatră, prin unirea Bogeștilor cu Sârbii, Cilul de Jos și Cilul de Sus. Considerându-i pe locuitorii Bogeștilor lotri (hoți), locuitorii din Cilul de Jos și Sârbi s-au opus. S-a ajuns la o soluție de compromis astfel satele oponente au fost unite, formând,  pe actuala vatră, satul Cil, iar satele Bogești și Cilu de Sus, unindu-se, au format actualul sat Rădești, situat pe o nouă vatră, nepopulată până atunci., casele fiind răsfirate între culmile văii Bogeștiului. 

Biserica Ortodoxă „Sf. Cuv. Parascheva”

Biserica Penticostală Emanuel

Chiar dacă nu au dorit, fiind iobagi, legea îi obliga să se supună. Trebuiau în decurs de 2 ani să se mute, cu tot cu casă, în caz contrar li se incendia tot ceea ce dețineau.

Monumentul Eroilor

Satul Rădești este situat la 2 kilometri sud de Cil. A fost atestat documentar din 1441, cu numele Bodyfalva. Aparținea despotului George Brancovici, la acea vreme proprietar al tuturor moșiilor de pe valea Crișului Alb până la Brad, în total 147 sate și al cetății Șiria.

În 1591 turcii au cucerit cetatea Ineului, apoi au ocupat teritoriul Sebiș-Dezna. Au fost alungați de habsburgi în secolul XVIII, perioadă în care satul Rădești, împreună cu celelalte sate din zonă, a intrat în proprietatea ducelui de Modena (1726).

Biserica Baptistă

Rădești cuprindea mai multe case și gospodării dispuse în crânguri, spre vârful Drocea. Pentru a forma un sat, în 1745 iobagii au fost obligați să se mute spre vale, pe actuala vatră. Imediat după mutare au construit Biserica de lemn „Cuv. Paraschiva” (1754), pe un deal de la marginea localității.

Între anii 1804-1826 satul a fost deținut de familia Köngsegg, proprietari ai domeniului cu 25 de sate, întins până la Sebiș. Biserica a fost mutată pe actuala locație (1825) unde a rezistat până în 1926 când, ruinată, a fost demolată și în locul ei s-a construit actuala Biserică Ortodoxă „Sf. M. Mc. Gheorghe”.

După Primul Război Mondial a fost numit Bodești și la reforma administrativă din 1925, Rădești.

Monumentul Eroilor

Citește și Comuna Gurahonț cu 9 sate, jud. Arad

Mezőhegyes, Ungaria

Publicat pe de
Răspunde

Orașul Mezőhegyes este situat în județul Békés din sud-estul Ungariei. Pentru a-l vizita, din Arad aveam de parcurs 50 kilometri. Trecerea frontierei la Vama Turnu și drumul spre spre vest au durat aproximativ 1 oră. În timpul invaziei tătare (1241) localitatea a fost locul de refugiu al sătenilor din 70 de sate. Sub Regele Sigismund de Luxemburg (1368-1437) a intrat în posesia lui János Hunyadi. Apoi a fost ocupat de otomani. Populația l-a părăsit treptat și după alungarea turcilor de către habsburgi, nepopulat, a intrat în posesia Episcopului de  Csanád.

Deoarece, în războaiele purtate sub Maria Tereza, numărul cailor armatei a scăzut, sub Regele József II, pe teritoriul actualului oraș, căpitanul József Csekonics a fost autorizat să formeze o herghelie militară de cai (1784), azi Herghelia de Stat Mezőhegyes (Mezőhegyesi Állami Ménes), o fermă cu cai de rasă.

Treptat, 200 de zidari și 150 de dulgheri, au construit mai multe clădiri, în final formându-se un complex. În 1790 au fost ridicate 2 clădiri, cu rol de cazarmă, una în partea de sud și una în partea de nord.

Tot atunci s-a ridicat și clădirea pentru Comandamentul hergheliei, azi sediul central al Állami Ménesbirtok Rt.

În jurul anului 1805 a fost construit Grânarul central, cu două etaje și hambar în pod, de formă dreptunghiulară, latura lungă formată din 27 de stâlpi și latura scurtă cu 3 arcade. 

După 4 ani s-a ridicat o clădire, cu un turn pe fațada de vest, în care s-a amenajat școala de călărie de iarnă. În 1885 a fost reconstruită sub forma actuală.

Apoi au împădurit zona din jurul clădirilor (1814-1815). Până azi a rămas doar o porțiune laterală, amenajată ca parc.

Pe lângă cai, au fost crescute și vite, în jurul anului 1800 numărul lor fiind de 5.000 de cai și 10.000 de vite. Până în 1867, Mezőhegyes a fost o instituție militară condusă direct de la Békés.

Din 1872 herghelia și-a păstrat caracterul militar dar o parte a fost preluată de Ministrul Agriculturii, Ferec Kozma (1826-1892), care s-a ocupat cu reproducerea cailor în scopul de a crea cai de rasă maghiari. Din acel moment, aparținând statului, ferma a fost numită Herghelia Regală Imperială și Apostolică Maghiară și complexul a fost organizat ca sat al Ungariei.

Herghelia militară a funcționat până în anul 1944. Azi ferma este renumită pentru caii săi de rasă- Nonius, Furioso-North Star și Gidran. Sala de echitație acoperită, cea mai veche din țară, este folosită pentru lecții de călărie.

Anual, în luna iunie, la fermă se desfășoară Concursul Internațional Mezőhegyes.

Cam la mijlocul distanței dintre Battonya și Mezőhegyes, în plin câmp, se află ruinele unor foste grânare, construite în secolul XIX, unul dintre ele considerat monument istoric. Grânarul central raional, o clădire cu doua etaje și mansardă, a fost construit în 1864.

În decursul timpului lângă el s-au ridicat clădiri anexe.

În 1875 Gyula Gluzek, absolvent al Facultății de Agricultură și Științe Alimentare,  a fost numit guvernator al moșiei regale a hergheliei. Aflată în prag de faliment, până în 1892, timp în care a condus-o, a transformat-o și dezvoltat-o. Prin mecanizarea utilajelor, a îmbunătățit metodele de săpare ale solului. A înființat fabrica de zahăr, fabrica de cânepă, mai multe mori și distilerii. A construit o rețea feroviară industrială pe care a conectat-o la cea națională. Toate aceste îmbunătățiri au dus la creșterea efectivului de vite și a producției de cereale.

În apropierea Grânarului central a ridicat un alt grânar (1888) care azi îi poartă numele, Grânarul cu lift „Gluzek Gyula” (Gluzek Gyula elevátor magtár).

Clădirea, cu șase etaje, a fost construită în stil eclectic. Avea o capacitate de 300 de vagoane.

Țevile sale de lemn, tridimensionale, treceau porumbul prin echipamente mecanice- tip sită. 

Pentru transportul de la etajele superioare, în interior a fost prevăzut cu un lift. La vremea aceea inovație mondială, a fost brevetată.

Grânarul a fost folosit până în anul 1981 când secțiunea liftului a ars într-un incendiu.

În parcul din centrul orașului, Béke Park, ca amintire a celui care a fondat localitatea și a dezvoltat ferma, reproducând și formând cai de rasă, se află  statuia Kozma Ferenc (Kozma Ferenc szobor).

Pe latura de sud a parcului, înconjurată de copaci, se înalță Biserica Romano-Catolică „Sf. Gheorghe” (Szent György- római katolikus templom). Fiind autorizată de Regele Ferdinand V, în 1843 a fost construită de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei, împreună cu conducerea hergheliei, ca biserică independentă, căreia i s-a dat hramul sfântului ocrotitor al soldaților. Avea un pastor militar, cu statut de capelan.

Clădirea, în stil clasicist, cu o capacitate de 220 locuri, a fost prevăzută cu un turn cu 3 clopote. În cele 4 colțuri ale actualului parc au fost postate foișoare care, în timpul procesiunilor, erau amenajate cu altare la care Episcopul, într-un baldachin purtat de 4 ofițeri ai hergheliei, se oprea pentru scurt timp.

În biserică s-au păstrat băncile originale și un stand de rugăciune, din stejar (1846), la care, vizitând orașul, Regele Franz Joseph îngenunchea în timpul liturghiei. În 1948 sprijinul acordat de stat a încetat.

Plimbându-mă prin parc, m-am oprit câteva minute la Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial  (világháborús hősök emlékműve).

Am ieșit din parc și am străbătut strada Kozma Ferenc.

După 5 minute am ajuns la Primăria Mezőhegyes (Polgármesteri Hivatal Mezőhegyes, Kormányablak). Clădirea, în stil eclectic, construită de Herghelia de Stat (1894-1913), a fost folosită pentru cazarea fermierilor necăsătoriți, din care cauză localnicii au numit-o Bridle.

În timpul renovărilor din 2009 a fost dotată cu un lift interior. Din 2012 în parterul clădirii funcționează Biroul raional Mezőhegyes, din cadrul Oficiului județean Békés.

La câteva sute de metri, pe cealaltă parte a străzii, se află Biserica Evanghelică Luterană (Evangélikus templom), construită prin intervenția inspectorului militar al Hergheliei de Stat, Tibor Petkó Szandtner, luteran, care a donat diverse obiecte bisericii și finanțată de Ministerul Finanțelor.

Construcția a durat mai mulți ani, fiind întreruptă de izbucnirea celui de Al Doilea Război Mondial (1944-1949). Imediat după terminarea clădirii a fost efectuată și pictura interioară (1950-1951).

Pe o stradă paralelă, la nici 5 minute de mers pe jos, am ajuns la Biserica Reformată (Református Templom), al cărei turn, înalt de 35 metri, l-am văzut din depărtare. Construcția, în stil neogotic, a fost finanțată de Guvernul Regal de Agricultură al Ungariei și Conducerea Hergheliei Mezőhegyes (1907-1909).

Lateral de turnul înalt, situat pe fațada de vest, au fost ridicate două turnuri mai mici. În turn au fost postate 3 clopote, cel mare cântărind 385 kg. La fel ca Biserica Romano-Catolică, a primit sprijin financiar de la stat doar până în 1948.

Biserica a fost renovată în 1937, apoi în anul 2000. Interiorul simplu, cu o capacitate de 220 locuri, în momentul vizitei mele (2021) era în curs de renovare.

La marginea de est a orașului, la nici 1 kilometru de la biserică, se află Békás tó (Lacul cu broaște). Inițial lacul a fost format prin săparea unor gropi cubice (1970). În timp, modelate de apă, lacul a primit forma actuală.

Azi funcționează ca lac pescărie, pentru pescuitul sportiv. Este populat cu 11 soiuri de pești.  

Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
1

După ce am vizitat Odorheiu Secuiesc, ultimul obiectiv fiind vechea Capelă Romano-Catolică, situată la marginea de sud a orașului, deși până la Arad mă aștepta un drum lung, am făcut un ocol, pentru a vedea o biserică veche fortificată. După 18 kilometri am ajuns în comuna Dârjiu, localitate veche, atestată din 1274, unde se află Biserica Unitariană fortificată, declarată monument UNESCO din 1999.

A fost construită în secolul XIV, pe locul unei bazilici romane (sec. XIII), cu un turn înalt, înconjurată cu ziduri din piatră, de 5 metri înălțime, cu bastioane în colțuri și turnuri. Fortificația a fost terminată în anul 1530, acoperind o suprafață de 1852 metri pătrați. În secolul XV a fost extinsă în stil gotic, pe zidurile de apărare au fost create creneluri, două porți de intrare și un coridor de apărare prevăzut cu deschizături prin care, în cazul unui atac otoman, în momentul în care aceștia intrau pe poartă, se turna smoală încinsă.

Tot în secolul XV a fost executată pictura murală interioară, majoritatea distrusă în timpul Reformei Protestante, sau deteriorată în timp. Într-o stare bună s-a păstrat seria de picturi care prezintă legenda Sfântului Ladislau, realizată la comanda fiului lui Ungi István (1419).

În 1622 pe turnul sud-vestic al fortificației a fost amplasat un ceas solar. Un secol mai târziu a fost renovată (1760), fapt atestat de o inscripție găsită pe una dintre țiglele acoperișului fortificației. Pe partea interioară a zidurilor au fost construite metereze, desființate în 1788. Tot pe partea interioară au fost amenajate hambare care, datorită grosimii mari a zidurilor, păstrau temperatura constantă în toate anotimpurile. Au fost folosite pentru depozitarea cerealelor și drept camere de provizii. Fiecare familie din sat, în funcție de statutul social, avea unul sau mai multe cuie de lemn, pe care își atârnau slănina, șuncile, carnea, etc., cuie care s-au moștenit din generație în generație. Din acest motiv fortăreața a fost numită și „cetatea slăninii”. În fiecare zi de miercuri, dis de dimineață,  porțile cetății se deschideau și sătenii se aprovizionau pentru o săptămână.

Pe o latură a biserici, de cealaltă parte a șoselei, se află Monumentul Libertății Religioase.

Pe una dintre clădiri este postată o placă inscripționată cu Edictul de la Turda, dat în cadrul dietei din 1568, care exprima libertatea tuturor riturilor religioase.

M-am întors spre Odorheiu Secuiesc de unde m-am îndreptat spre vest și după 14 kilometri am oprit în comuna Mugeni unde se află o Biserică Reformată veche și la o distanță de 500 metri de ea au fost descoperite urmele unei capele vechi. Biserica din cărămidă și piatră, înconjurată de un zid fortificat de apărare din piatră, se presupune că a fost construită în secolele XIII-XIV. Tot atunci au fost executate și picturile murale din care, până azi, s-au păstrat fragmente, situate pe pereții de nord și vest ai navei. Superior ele redau legendele Sf. Ladislau și a Sf. Margareta și inferior scena Judecății de Apoi. Și pe fațadă au fost găsite urmele unor picturi murale. Forma actuală a primit-o prin reconstrucția din secolul XV.

La exteriorul zidului înconjurător al biserici am văzut Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial.

La 17 kilometri spre vest am făcut o scurtă oprire în centrul orașului Cristuru Secuiesc, ultimul obiectiv din județul Harghita, din acea excursie. Localitatea a fost atestată documentar din 1333, în actele de dijmă papală, dar săpăturile arheologice din zonă au descoperit urme ale unei așezări încă din anul 1200. Ca opidum (oraș) este menționat pentru prima dată în anul 1459, care timp de un secol s-a dezvoltat rapid, dar evoluția a fost stopată de răscoala secuiască (1562).

Numele orașului provine de la Dealul Crucii, care-l mărginește, căruia i s-a anexat „secuiesc” (1548), pentru a se diferenția de celelalte aproape 50 de localități din zonă, care purtau același nume.

După edictul dat în dieta de la Turda, în oraș s-a adoptat  religia unitariană. Comunitatea a preluat Biserica Romano-Catolică „Înălțarea Sf. Cruci”, construită în secolele XIV-XV, în stil gotic, pe care, printr-un ordin regal,  au fost nevoiți să o retrocedeze în 1767. În timp clădirea a suferit mai multe modificări.

În anii 1968 și 1971 săpăturile arheologice au descoperit în jurul bisericii urmele unei foste bazilici romane, datată din secolul XIII și morminte din secolele XI și XII, care atestă existența unei parohii în vechea așezare medievală. 

Începând cu anul 1605 în oraș s-a creat comunitatea reformată care și-a ridicat o biserică proprie (1632-1642). Totuși unitarienii reprezentau majoritatea populației. Ei au construit un Colegiu Unitarian în care au învățat unii din precursorii Revoluției de la 1848. Se spune că poetul Petőfi Sándor a petrecut ultima noapte din viaţă în acest oraş, înaintea bătăliei de la Albeşti, în care a murit.

statuia Petőfi Sándor (1971)

Unitarienii există și azi ca religie importantă, în oraș actual existând Liceul Teologic Unitarian „ Berde  Mózes” (1914). Din 1870 s-a înființat și Școala Pedagogică de Stat.

Apoi, prin unirea celor trei localități existente până atunci: Cristur-sat, Cristur-oraş şi Timoneşti, s-a creat actualul oraș (1884). Patru ani mai târziu a devenit stație pe linia de cale ferată, nou dată în funcțiune. Din acel moment orașul a început să se dezvolte și să prospere. S-au construit noi clădiri, s-au înființat școli, s-au fondat asociații culturale, a existat și un cazinou. În anul 1902 s-a construit o Fabrică de prelucrarea a inului şi a cânepei.

Clădirea Justiției (1896), azi Spitalul Orășenesc

Dezvoltarea a stagnat o dată cu izbucnirea Primului Război Mondial, în care au decedat 144 de localnici.

Monumentul Eroilor din Primul Război Mondial

Prin Tratatul de la Trianon zona a revenit României. Autoritățile au suspendat învățământul primar de stat în limba maghiară (1919) apoi pregătirea de pedagogi maghiari (1935). În acea situație Biserica Reformată a construit o Școală confesională în care copiii învățau în limba maghiară. Clădirea funcționează azi ca și Cămin Cultural.

În anul 1926 orașului i s-a anexat localitatea Filiași și din anul 2004 localitatea Betești. În localitate s-au mutat familii de români, ortodocși, pentru care a fost construită Biserica Ortodoxă „Sf. Mc. Gheorghe” (1935-1938).

În perioada interbelică a devenit reședința plasei Cristur din județul Odorhei. Pentru o scurtă perioadă de timp numele i-a fost schimbat în „I.G.Duca”.

Biblioteca Orășenească și statuia Nicolae Bălcescu

Azi Cristuru Secuiesc face parte din județul Harghita, situat la limita de sud-vest cu județul Mureș. Este un oraș dezvoltat industrial, în domeniile construcțiilor, fabricării oțelurilor speciale, a mobilierului , agricol, prin cultivarea terenurilor arabile și zootehnic, prin creșterea animalelor a căror produse sunt prelucrate în industria alimentară (procesarea cărnii și prelucrarea laptelui).

La revedere Cristuru Secuiesc ! La revedere județ Harghita!

Odorheiu Secuiesc, jud. Harghita

Publicat pe de
Răspunde

Municipiul Odorheiu Secuiesc din județul Harghita este situat între dealurile Târnavei și munții Harghita și este străbătut de râul Târnava Mare. A fost atestat documentar din anul 1301, cu numele Villa Olachalis dar arheologii au descoperit la marginea localității, pe dealul Budvár, existența unei așezări încă din neolitic, obiecte din perioada fierului și un castru regal, Castram Vduord.

Mă cazasem, cu o seară înainte, într-o pensiune situată pe o stradă liniștită și petrecusem seara ploioasă cu familia de proprietari, oameni foarte sociabili și primitori.

A doua zi, după ce mi-am luat rămas-bun, am pornit să cutreier orașul, pe cât posibil, urmând pașii istoriei.

Din 1485 așezarea a primit statutul de târg, numit Odorhei. Între anii 1490-1492 pe locul unei foste mânăstiri s-a ridicat o cetate care, după luptele purtate între secui și trupele maghiare princiare, a fost cucerită de principele maghiar al Transilvaniei, Ioan Sigismund.

În 1558 Regina Isabella a acordat localității statutul de oraș liber, fără alte obligații în afara tributului pentru otomani. Apoi a finanțat construirea Castelului Székelytámadt (1562-1565) care a rezistat doar câțiva ani, fiind grav avariat de secuii care s-au alăturat oștilor lui Mihai Viteazul, în luptele de eliberare a Transilvaniei  (1600), apoi distrus total de trupele lui Ali pașa (1616).

Din  Cetatea Székely Támadt s-au păstrat până azi ruinele zidurilor de incintă, înalte de 12-14 metri și cele patru bastioane: „Fóris”, „Hajdú”, „Bánffy” și „Telegdy”.

Castelul a fost reconstruit la ordinul Principelui Transilvaniei Gabriel Bethlen (1621) dar, în timpul luptelor cu austriecii, a fost vandalizat (1704) și la ordinul contelui, general al armatelor transilvănene, Lőrinc Pekry, demolat parțial, formă în care s-a păstrat până azi, numit Csonkavár sau Castelul trunchiat. 

De acolo am rulat până în apropierea Poliției locale, unde am parcat, urmând să parcurg pe jos strada care mă conducea spre centrul orașului.

Comitatul Odorhei  a luat ființă prin unirea a trei scaune secuiești și din 1876 localitatea a devenit reședința comitatului. Sub comuniști a făcut parte din Regiunea Stalin (1950-1960), apoi din regiunea Autonomă Maghiară și din 1968 face parte din jud. Harghita. A fost locul natal pentru numeroase personalități, din diferite domenii de activitate. Pe unele din casele în care s-au născut sau au locuit se află plăci comemorative.

György Csanády (1895-1952)- poet, jurnalist, director de radio

Dr. Berei Soó Rezső (1903 – 1980)- botanist, Prof. Univ. în Debrecen, Cluj-Napoca și Budapesta

Înaintând, am trecut pe lângă Biserica Unitariană. Prima enorie din oraș s-a format în anul 1872. Pentru ea slujbele au fost ținute de preotul din Chinușu până în 1905 când a devenit parohie independentă, cu preot propriu. Încă din  enoriașii au adunat fonduri, au cumpărat terenul pe care exista o casă și pe locul ei au construit Casa parohială (1897). Primind donații substanțiale, între anii 1906-1908 au ridicat biserica cu un turn înalt pe 4 niveluri. La nivelul superior, pe colțuri, au fost postați  pilaștrii cu capiteluri corintice și porțiunea dintre ei a fost ornată cu ghirlande decorative. Turnul a fost dotat cu două clopote, cel mare de 500 kg (1907) și cel mic de 300 kg.  În interior se găsește o orgă fabricată la Brașov în 1906.

După câteva sute de metri am ajuns în fosta Piață de Sus, numită Piaţa Deák și actual Piața Márton Áron.  Acolo se află statuia „Secuiul de fier”, copie după cea originală, înlăturată în 1919. Statuia din bronz a fost creată prin donațiile urmașilor celor căzuți în cele două războaie mondiale.  Pe latura din dreapta statuii se află Liceul Pedagogic ”Benedek Elek” (1910-1912) în care funcționează și Biblioteca Ştiinţifică a Muzeului Haáz Rezső.

În dreapta liceului se află Colegiul Reformat „Kis Gergely” (Backamadarasi Kis Gergely Református Kollégium), unul dintre cele mai vechi licee din Odorheiu Secuiesc.

Prima școală a fost înființată într-o clădire construită în stil baroc (1771-1772). Un secol mai târziu a fost înălțată și modificată în stil clasicist (1885-1886). Clădirea, în formă de „L”, delimitează o curte interioară în care sunt postate busturi ale unor personalități.

statuia Benedek Elek (1859-1929)- jurnalist și scriitor

În momentul vizitei mele se postau un panou cu informații despre personaje istorice și o placă care prezenta Képes krónika, o cronică medievală ilustrată din Regatul Ungariei din a doua jumătate a secolului al XIV-lea despre stilul artistic al curții regale din timpul lui Ludovic I al Ungariei.

Vis a vis de colegiu se află Biserica Reformată, construită de Kis Gergely, în locul ruinelor Capelei „Sf. Ana”. A fost situată în piața din centrul orașului (1780-1781) pe care a împărțit-o în Piața de Sus și Piața de Jos, azi Piața Libertății.

În acea zonă a orașului mai exista un liceu, situat pe o stradă, deasupra Pieței Márton Áron.

De la piață am urcat un șir de trepte. Pe lateral, într-un spațiu amenajat, era postat bustul lui Tamási Áron.

Pe deal, la capătul scărilor, am ajuns la Biserica Romano-Catolică „Sf. Nicolae”, al cărui turn, înalt de 40 metri, parcă veghea asupra orașului.

Pe acel loc în secolul XIV a existat o mânăstire construită de iezuiți din care se păstrează o clădire (1651), actuala Casă protopopească. Cu materiale din fosta biserică, iezuiții au construit actuala biserică, în stil baroc târziu și clasicist timpuriu (1787-1793). În spatele ei se întinde cimitirul cu morminte vechi și un mausoleu pentru eroii din Primul Război Mondial.

Clădirea, lungă de 38 metri și lată de 18 metri, are un interior decorat simplu și piesele de mobilier, amvonul, statuile, sculptate în lemn.

În dreapta bisericii se află Gimnaziul Romano-Catolic „Tamási Áron”. Prima școală a fost înființată de dominicani în secolul XIV. Transformată de iezuiți în școală medie, un secol mai târziu, a funcționat până în secolul XVI când catolicii au plecat din oraș.

În anul 1660 călugărul iezuit Mátyás Sámbár a înființat iar școala. Pentru ea a construit o clădire, „Tanoda”, cu 8 săli de clasă. Numărul elevilor crescând, a fost ridicată Școala suplimentară „Póttanoda” (1871), clădire care a rezistat până în 1990 când, ruinată, a fost demolată.

Clădirile învechindu-se, în Piața de Sus, pentru Liceul Romano-Catolic a fost construită o nouă clădire, în stil neoclasicist (sfârșitul secolului XIX), care a rezistat până azi.  Situată pe laterala Pieței Márton Áron, găzduiește Internatul Gimnaziului „Tamási Áron”.

Clădirea „Tanoda” a fost dărâmată și pe locul ei a fost ridicată actuala clădire, cu trei etaje, în stil eclectic și secession (1909-1910) în care liceul a funcționat până când a fost naționalizată clădirea și transformată în ”Liceul Teoretic cu Predare în Limba Maghiară”. Din 1958 a găzduit Liceul Industrial ”Dr. Petru Groza”, cu predare în ambele limbi, română și maghiară, nume schimbat de mai multe ori pe parcursul timpului. Din 1990 până azi a fost numit „Tamási Áron”, după renumitul scriitor, absolvent al liceului.

După 1989 a devenit liceu teoretic cu predare doar în limba maghiară, un an mai târziu a fuzionat cu Liceul Sanitar ”Dr. Imre Domokos”, primind și clădirea fostului Liceu Romano-Catolic de Fete (1879-1880).

De acolo, pentru a ajunge în centrul orașului,  dorind să văd cât mai mult din oraș, am coborât pe o străduța liniștită.

După câteva sute de metri am cotit pe o arteră circulată unde, imediat după colț, am văzut Biserica Greco-Catolică „Schimbarea la Față”, construită la sfârșitul secolului XVII, de un localnic înstărit.

Am urmat strada mărginită de case de epocă în care, la parter, funcționau diverse magazine, cafenele, firme, etc.

După 10 minute am ajuns în Piața Libertății, fosta Piață de Jos, apoi Piața Batthyány, delimitată de Piața de Sus, actuala Piață Márton Áron, de clădirea Bisericii Reformate.

În mijlocul pieței se află Stâlpul milenar, un obelisc cu doi lei la bază și un vultur postat superior, copie a celui construit în 1897 și distrus în 1919. 

În rondourile de flori, care ornează piața, am văzut postate mai multe statui.

Pe una din laturile pieței se află Primăria Odorheiu Secuiesc. Clădirea, în formă de„ U”, a fost construită în stil eclectic (1895-1897).  Fațada, decorată cu sculpturi, la etajul I a fost prevăzută cu balcoane. Pe frontonul, situat superior, a fost postat un ceas.

Balcoanele au fost sprijinite pe arcade care adăpostesc intrarea în clădire.

Cele trei laturi delimitează o curte interioară. În clădirea din capătul ei se află sala de consiliu, ornată cu picturi murale, din 2003 numită „Sf. Ștefan”. Ea găzduiește simpozioane, conferințe, concerte, festivaluri, etc.

În stânga pieței se află Biserica și Mânăstirea Franciscană. Biserica a fost construită în stil baroc și clasicist (1728-1779), cu 2 nivele, înaltă de 14 metri.

A fost prevăzută cu două turnuri,  cel de est pe post de clopotniță, cu două clopote.

Interiorul a fost decorat cu picturi murale.

Altarul a fost împodobit cu coloane de marmură roșie între care au fost postate sculpturi reprezentând diverse personaje.

Deasupra intrării, într-un balcon, a fost postată orga.

Vis a vis de biserică, între cele două artere de circulație, se află Parcul Memorial „Secuiul Călător”, o rotondă cu 12 busturi ale unor personalități istorice și culturale și un bust anonim, numit „Secuiul pribeag”.

De la biserică am înaintat spre râul Târnava Mare, pe care l-am trecut pe un pod amenajat și pietonal.

Pe partea stângă a podului, de-a lungul râului, era amenajat Parcul Central, cu alei și bănci umbrite de copaci, statui postate din loc în loc, restaurant, etc.

Imediat după parc, pe marginea stângă a străzii, se află Casa de Cultură și Teatrul Tomcsa Sándor. Accesul în clădire se face pe un șir de scări, apoi printre cele 6 coloane care susțin un fronton triunghiular.

În fața ei, între rondourile de flori, se află statuia Széchenyi István (1791-1860), politician și scriitor,  considerat unul dintre cei mai mari oameni de stat din istoria Ungariei.

Am avut norocul să mă întâlnesc cu directorul teatrului, un ins foarte amabil, care m-a condus să văd și o parte din interior, cerându-și scuze că, fiind vară, era în curs de reamenajare și recondiționare.

Mi-a arătat o sală mare și una mai mică, în care se desfășoară spectacolele de teatru, 5-6 premiere într-o stagiune.

De asemenea are loc un festival de dramă contemporană, alte evenimente culturale și programe pentru copii.

Vizitând centrul orașului mă îndepărtasem de mașină așa că am luat viteză. Era ultima zi a excursiei și până acasă, la Arad, mă aștepta un drum lung.  M-am întors la Biserica Franciscană de unde am scurtat drumul, străbătând străduțele înguste. După 15 minute de „galop” am părăsit orașul, nu înainte de a mă îndrepta spre una din marginile lui unde doream să văd o construcție din Evul Mediu rămasă intactă.

Capela Romano-Catolică „Preasfânta Inimă a lui Isus” a fost găsită în urma excavărilor din 1973, la capătul dealului „Szálvátor” (Köszörűkő), în valea pârâului Mare, pe teritoriul fostului sat „Gyárosfalva”, în apropierea izvoarelor tămăduitoare. Capela în stil romanic, înaltă de 4 metri, înconjurată de un zid de piatră triunghiular, se presupune că a fost construită în secolul XIII și refăcută în secolul XVI, perioadă din care datau și frescele interioare, șterse în 1903.

Citește și Din Odorheiu Secuiesc spre Cristuru Secuiesc, jud. Harghita

Castele, conace și biserici vechi din jurul orașului Târgu Mureș

Publicat pe de
Răspunde

În a patra zi a excursiei mele prin țară, după ce am vizitat orașul Târgu Mureș, am pornit să explorez zona înconjurătoare, seara urmând să mă cazez la Băile Sovata. Pe drumul spre Reghin, la aproximativ 7 kilometri, este situată comuna Sângeorgiu de Mureș. Într-un document din anul 1880 se menționa că în fântânile din localitate s-au găsit ape sărate cu proprietăți terapeutice.

Imediat după aceea a fost creată  o stațiune balneară (1900) în care era folosit  nămolul mineral terapeutic și, în două bazine, apele minerale clorurate, sodice, iodurate, hipotone. Era dotată cu cabine, un restaurant și un parc.

La jumătatea secolului XIX în comună exista un castel fortificat, reconstruit în 1870, la ordinul lui Albert Máriaffy. Fiul său, Lajos III, a decorat interiorul, l-a mobilat luxos și l-a înconjurat de un parc, întins pe 68 de hectare, cu specii rare de arbori și un mic iaz.

Intrarea în Castelul Máriaffy se făcea printr-un pridvor mare cu acoperișul susținut de stâlpi. În partea dinspre râul Mureș fațada prezenta la parter un alt pridvor, cu o boltă susținută de arcade și la etaj o terasă mărginită de stâlpi cu capiteluri corintice. Ambele fațade erau prevăzute cu câte un balcon. Deasupra celui de pe fațada posterioară se afla blazonul familiei. Naționalizat (1948), a fost folosit de Gospodăria Agricolă de Stat, după 1989 a intrat în administrația Ministerului Culturii apoi a fost urmașilor contelui. În toată acea perioadă conacul, părăsit, s-a deteriorat treptat. În anul 2010 a fost cumpărat de Primăria comunei care, pentru a-l putea introduce în circuitul turistic, a început un program de reabilitare (2018-2021), din păcate nepăstrând toate elemente originale.

Din fostul parc s-a păstrat doar mică suprafață, aflată azi în administrarea Academiei de Științe Agricole, restul a fost deființat, pe locul lui construindu-se blocuri, stațiunea de cercetare și dezvoltare pentru creșterea bovinelor și unitatea de jandarmerie.

stejar cu vârsta de 713 ani

Pe același drum, la cca. 5 kilometri nord-est, am ajuns în comuna  Ernei. Pe câmpia de la marginea ei, Ali pașa, cel care l-a ridicat la rangul de Voievod al Transilvaniei pe Apafi Mihály, și-a ridicat tabăra (1661).

În Ernei s-a păstrat Castelul Balintitt, construit de baronul căruia îi poartă numele  la sfârșitul secolului XIX. În stil neobaroc, cu forma literei „U”, avea 18 camere. În el s-au păstrat arhivele și  biblioteca  cu aproximativ 15.000 de volume ale umanistului maghiar Kovacsóczy Farkas. În anul 1946 aripa nordică a fost demolată, pe colțul din stânga fațadei principale a fost ridicat un etaj unde s-a construit un balcon metalic. După naționalizare (1948) în el a funcționat Școala Generală Ernei.

O dată cu construcția castelului, pe dealul de lângă el a fost amenajat un parc, cu un lac, pe care se făceau plimbări cu barca, două case cu flori și două fântâni. Până azi a rămas doar o porțiune aflată lângă șosea, cu câțiva copaci situați în jurul unui mic lac.

În continuare m-am îndreptat 4 kilometri spre nord unde, în unul dintre satele care aparțin de comuna Ernei, satul Dumbrăvioara, doream să văd un al castel care, din secolul XVIII, a supraviețuit până azi. Castelul Teleki a fost ridicat în stil baroc, cu două aripi (1769-1773), de cancelarul Transilvaniei, Sámuel Teleki.  În aripa de nord s-au amenajat camerele familiei, în cea de sud cele ale servitorilor, bucătăria și la subsol depozitul de legume și pivnița de vinuri.

Până în anul 1800, în spatele aripii de nord au fost construite anexele în care a fost mutat personalul și aripa de sud, locuită de aceștia până atunci, a fost transformată în camere de oaspeți. În spatele acelei aripi a fost amenajat un manej care a funcționat din 1825 până la începutul celui de Al Doilea Război Mondial. Moștenit de următoarele generații, între anii 1912-1914 nepotul lui Teleki a ridicat un corp central, în stil neobaroc, al cărui interior nu a mai fost amenajat din cauza izbucnirii Primului Război Mondial. Castelul rămas nelocuit, în timp s-a deteriorat și postbelic a fost devastat. 

În anul 2005 a fost retrocedat urmașilor, o familie din Canada, care l-au închiriat Liceului Tehnologic și din anul 2019 a fost cumpărat de un Prof. Dr. medic cardiolog din Târgu Mureș. Fiind în proprietate privată, deși se afla cineva colo, nu mi s-a permis să intru nici măcar până în curte. Pentru a vedea cât de cât clădirea, deși necivilizat, m-am cățărat pe bordura gardului.

Alt Castel Teleki, unul dintre cele mai frumoase castele vechi din Transilvania păstrate până azi, se află în comuna Gornești. Fiind situat doar la 4 kilometri nord, normal că l-am vizitat. Apoi m-am întors în Dumbrăvioara, am deviat din drumul Târgu Mureșului spre vest, apoi spre nord și după 12  kilometri am ajuns în comuna Voivodeni unde, pe harta topografică militară austriacă, pe locul Conacului Zichy, păstrat până azi, apărea o clădire asemănătoare (1760-1773).

Conacul este format din două clădiri: cea veche, din secolul XVIII și corpul central, format la începutul secolului XIX, care are intrarea prevăzută cu un portic, susținut de coloane, care delimitează un pridvor, la care se ajunge urcând câteva trepte.

Tot atunci, în apropierea lui, a fost construită o clădire longitudinală cu un cerdac prevăzut cu arcade semicirculare.

Azi acea clădire poate fi accesată trecându-se un podeț de lemn.

Curios să vadă ce fac niște arădeni în comună, Primarul mi s-a alăturat și m-a poftit să rămân până a doua zi, când urmau să se desfășoare „Zilele Conacului Zichy”. Am fost nevoită să-l refuz deoarece, în acea seară, aveam cazarea rezervată la Sovata.

Din Voivodeni m-am întors la Târgu Mureș apoi, spre vest, m-am îndreptat spre Sovata. După 40 kilometri m-am oprit în satul Sânvăsii, comuna Gălești, unde, pe deal, se află o biserică veche care se presupune că a fost ridicată în secolul XIV și a fost modificată un secol mai târziu. În grădina ei au supraviețuit doi copaci plantați în secolul XIX ei și lângă ea un stejar cu vârsta de 350-400 de ani.  

Biserica Unitariană prezintă elemente din stilurile romanic și gotic astfel pe sanctuarul dinspre est se află un arc de triumf semicilindric cu o fereastră romanică, pe poarta din piatră vestică și pe ușa dintre parterul turnului și sacristie, elemente gotice. Turnul a fost construit între sfârșitul secolului XV și începutul secolului XVI, probabil ca turn de apărare. În el s-au păstrat clopotul mare, de 450 kg (1498) și clopotul mic, de 120 kg (1925). Sub el, într-o sală arcuită, se află mormântul moșierului Sigér Mátyás, decedat în anul 1586.  

Biserica și turnul au fost acoperite cu șindrilă. Interiorul a fost pictat cu fresce sub care, la decopertarea unei părți (2009-2015), au fost găsite urme ale unor picturi efectuate în altă tehnică, considerate mult mai vechi. De asemenea s-au păstrat o bancă pictată (1694), pictura de pe coroana amvonului  și masa de împărtășanie (1784) și orga construită în 1841. 

La exterior biserica a fost înconjurată cu un gard de lemn.

Lângă ea, cândva (nu am putu afla când), a fost postată statuia lui Szent Laszlo (1016-1093).

În drumul spre Sovata, ultima oprire am făcut-o după aproximativ 8 kilometri. În orașul Miercurea Nirajului, pe marginea șoselei, se află Biserica Unitariană. A fost construită în stil eclectic, cu elemente neoclasiciste (1838), pe locul unei biserici vechi (1650), demolată, din care păstrează în interior coroana amvonului (1765).

De acolo până la ținta mea finală din acea zi, Stațiunea Sovata, mai aveam de rulat doar 30 kilometri.

Citește și Sovata, jud. Mureș- de la cazare spre centrul stațiunii